anatomie

Published on June 2016 | Categories: Types, Books - Non-fiction | Downloads: 78 | Comments: 0 | Views: 866
of 53
Download PDF   Embed   Report

Comments

Content

Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia ştiinţifică folosită. Ca în fiecare ştiinţă şi în Anatomia omului se foloseşte o terminologie specifică, care reprezintă totalitatea termenilor folosiţi pentru a descrie regiuni ale corpului omenesc. Aceasta este unitară în lumea ştiinţifică mondială. La sfârşitul secolului XIX numărul termenilor folosiţi in „Anatomia omului” era foarte mare, mulţi erau sinonimi, proveniţi de la diferitele şcoli de „Anatomie umană”, ceea ce făcea dificilă comunicarea ştiintifică internatională. În 1895 la Basel (Elvetia), se produce prima încercare de universalizare a noţiunilor folosite în „Anatomia umană”. Actualii termeni sunt după “Nomina Anatomica”, document semnat la Paris în 1955 şi imbunătăţit la numeroase congrese anatomice, cele mai radicale fiind cele din 1998 şi recunoscute în ediţia H. Gray „Human Anatomy” (2005). Terminologia anatomică umană este diferită de terminologia folosită în zoologie, din mai multe motive. În primul rând teminologia anatomică umana s-a dezvoltat prin studii autonome fără corelaţii cu studiile de zoologie. Deoarece studiile de zoologie şi anatomie umană au fost făcute mai înainte de inţelegerea procesului evoluţiei, corpul uman era privit ca fiind diferit de al celorlalte animale. De asemenea corpul uman, spre deosebire de al celorlalte animale tetrapode este biped. Astazi pentru o raportare unitară a poziţiei diferitelor segmente ale corpului omenesc, se foloseşte noţiunea de poziţie anatomică. Aceasta este poziţia corpului cu toate cele patru membre paralele, palmele şi privirea orientate în faţă. Descrierea corpului omenesc se foloseşte referitor la poziţia anatomică, deoarece în timpul mişcării, parţi din corp, sau însuşi corpul îşi poate schimba poziţia, unele repere devenind din superior inferior, sau invers. La corpul omenesc se pot descrie câteva regiuni, puncte, axe, şi planuri de simetrie. Regiunile corpului omenesc Corpul omenesc se poate împărţi în următoarele regiuni, folosind puncte de reper de pe suprafaţa sa: capul şi gâtul sunt segmentele situate în extremitatea superioară a corpului, trunchiul este segmentul corpului subdivizat în torace, abdomen şi spate,
1

-

membrele sunt două perechi, superioare şi inferioare. La membrele superioare se distinge umărul (regiunea de prindere a membrului de trunchi), braţul (între umăr şi cot), cotul (articulaţia dintre braţ şi antebraţ), antebraţul (între cot şi incheietura mânii), încheietura mânii (între antebraţ şi mână) şi mâna (între încheietura mânii şi vârful degetelor). La membrele inferioare regiunea de prindere a membrului propriu-zis la corp este regiunea inghinală. Următoarele regiuni sunt: coapsa (până la articulaţia genunchiului), gamba (între ghenunchi şi articulaţia lăbii piciorului) şi laba piciorului. În poziţia anatomică, palmele sunt orientate anterior. În acest fel termenul de anterior

poate fi folosit pentru a descrie palma mânii, şi posterior poate fi folosit câteodată pentru a descrie regiunea dosului mânii şi a braţului. Termenul de palmar provine de la palma lat.= palmă. Regiunile antebraţului se denumesc după numele oaselor lângă care se găsesc (ex. structurile cele mai apropiate de radius sunt radiale, de ulnă, ulnare iar cele dintre ele radioulnare). Termenul de volar se foloseşte atât pentru suprafaţa mâinii cât şi a piciorului (plantară). Cavităţile corpului omenesc În alcătuirea corpului omenesc sunturmătoarele cavităţi (fig.1): cavitatea craneeană

canalul medular bazinul

Fig. 1 Cavitatile corpului omenesc, schemă craniană care formează regiunea posterioară a scheletului cefalic şi adăposteşte encefalul, delimitată de oasele cutiei craniene. Craniul conţine şi cavităţi mai mici ca: fosele nazale, orbitele, sau cavităţi foarte mici, sinusurile (frontale, etmoidale, sfenoidale, maxilare);
2

-

toracală sau cuşca toracică formată din oase (coaste şi vertebre) şi muşchi (diafragmul şi muşchii intercostali). Adăposteşte cele mai importante organe ale corpului, inima şi plămânii. Mediastinul este regiunea mediană a cavităţii toracice, subdivizat în: o mediastinul superior (delimitat anterior de manubriul sternal şi posterior de primele patru vertebre toracale), o inferior (anterior între faţa posterioară a sternului şi faţa anterioară a pleurei, mijlociu între regiunea prepericardică şi pretraheală şi posterior de la vertebra a cincea toracală până la a doua lombară),

-

abdominală cea mai mare cavitate, cuprinsă între diafragm şi bazin. Regiunea anterioară este de natură musculară iar cea posterioară osoasă. Adăposteşte cea mai mare parte a tractului digestiv, aparatul urinar şi genital. Ea se poate subdivide în epigastru, mezograstru şi hipogastru (median), hipocondru, lateral şi inghinal (dreapta şi stânga) (fig.2).

epigastru hipocondru drept lateral dreapta inghinal dreapta

hipocondru stâng mezogastru lateral stânga hipogastru inghinal stânga

Fig.2 Regiunile cavităţii abdominale, schemă Suprafeţe, puncte şi linii de reper Pentru a delimita anumite regiuni interne sau externe, se folosesc repere de pe suprafaţa corpului care pot fi uşor detectate sub piele (oase, vase de singe, nervi, muschi). Linia medioaxilară este linia care coboară vertical pe suprafaţa corpului trecând prin vârful axilei (subţiorii). Paralele sunt linia axilară anterioară, care trece prin cuta axilară anterioară şi linia axilară posterioară care trece prin cuta axilară posterioară. Linia medioclaviculară este linia care coboară vertical pe suprafaţa corpului prin mijlocul claviculei. Linia mediopupilară coboară vertical pe suprafaţa corpului prin mijlocul pupilei când aceasta este îndreptată înainte.
3

Punctul medial inghinal este situat la mijlocul distanţei dintre spina iliacă şi simfiza pubiană. În legatură cu el se descrie punctul ligamentului inghinal, situat la jumătatea distanţei dintre spina iliacă superioară şi tuberculul pubian. Direcţii şi axe Două puncte opuse pe suprafaţa corpului pot descrie între ele un ax. Vom descrie mai jos situaţia la un vertebrat patruped şi la unul biped, considerând puncte importante de pe suprafaţa corpului. Anterior-posterior. La un vertebrat patruped extremităţile sunt vârful nasului şi respectiv, al cozii. Anatomic nasul este anterior (ante lat.=înainte, sau rostral, rostrum lat.= cioc, cranial, kranion gr. =cutie craniană sau cephalic, kephale gr.=cap). Cel mai uzitat termen este de anterior. Punctul opus, este posterior sau caudal (caudum lat.= coadă). Între cele două puncte se descrie axul antero/posterior. Sinonime mai puţin folosite sunt: rostro/caudal sau cefalo/caudal. Superior-inferior. La om regiunile care se disting cel mai bine sunt capul şi labele picioarelor. Capul este situat superior (superior lat.= deasupra) iar labele picioarelor inferior (inferior lat. =dedesubt). Prin unirea celor două puncte se formează axul supero/inferior. Alte noţiuni sinonime utilizate pentru a localiza regiunea capului sunt: cranial (cephalic sau rostral), iar pentru regiunea labelor picioarelor, caudal. La om termenul de anterior defineşte regiunea frontală, de unde denumirea de frontal şi este sinonimă cu ventralul altor vertebrate patrupede. La fel posterior ca noţiune medicală, desemnează regiunea spatelui şi este sinonim cu dorsal. Axul antero/posterior uneşte regiunea frontală cu regiunea dorsală. Termenii de anterior şi posterior pot fi folosiţi şi în sens relativ (ex.ochii sunt posterior nasului, dar anteriori regiunii posterioare a capului). Dreapta, stânga şi medial. Organismul omenesc este inclus în grupa Bilateralia, ceea înseamnă că are o simetrie dreapta/stânga. Între partea dreaptă şi stângă se stabileşte axul dreapta/stânga sau dextro/sinistro (dextro lat. =dreapta şi sinister lat. =stânga). În practică şi mai ales în literatura de limba engleză se foloseşte termenul de vernacular. Axul dreapta/stânga este perpendicular pe celelalte două. În legatură cu acest ax un organ poate fi situat lateral (lateralis lat. =la o parte sau de partea) dreapta sau stânga. Opus acestui
4

termen se foloseşte termenul medial (medius lat.= în mijloc) care defineşte un loc situat în mijlocul organismului. Mai uzitată este denumirea de ax medio/lateral. Termenul se foloseşte pentru a descrie poziţia în lungul axului dreapta/stânga, pentru a evita confuzia cu termenii superficial şi profound. Termenul proximal (proximus lat. =cel mai apropiat) este folosit de exemplu, pentru a descrie locul în care membrele se prind la corp şi distal (distare lat.=cel mai depărtat) pentru a descrie regiunea cea mai depărtată. Prin unirea celor două puncte se formează axul proximo/distal, folosit pentru a descrie poziţia unor organe în lungul său. Raportat la cele trei axe descrise pentru animalele cu simetrie bilaterală, se folosesc urmatoarele noţiuni: - ipsilateral (ipse lat.= la fel, pe aceeaşi parte).. ca şi alte structuri ex. braţul drept este ipsilateral cu piciorul drept, contralateral (contra lat.= împotriva, pe partea opusă).. unei structuri descrise ex.

braţul stâng este colateral braţului drept, superficial (superficialis lat.= la suprafaţă, lângă suprafaţa externă) a organismului, ex. pielea este superficială stratului muscular. Opus se foloseşte termenul profund sau visceral. profund (profundus lat.= defineşte un organ situat în interiorul organismului), mult distanţat de suprafaţă, visceral (viscus lat.,= carne, organ intern), defineşte un organ situat în cavitatea corpului, ex. stomacul este visceral, situat în cavitatea abdominală. Planuri de simetrie Planurile de simetrie sunt suprafeţe imaginare care străbat corpul omenesc şi folosesc la poziţionarea organelor, efectuarea unor secţiuni, descrierea unor sisteme, etc.. Principalele plane de simetrie sunt:


sagital (median sau al simetriei bilaterale) - planul determinat în axul longitudinal al corpului, care trece prin ombilic. Prin intersectarea cu suprafaţa corpului determină pe
5

acesta linia mediană anterioară şi posterioară, care separă regiunea dreaptă de cea stângă (fig.3);


paramediane (parasagitale) - toate planurile paralele cu cel mediosagital, dispuse spre dreapta sau stânga acestuia (fig.4); transversale (orizontale) - toate planurile perpendiculare pe axul longitudinal (fig.4), frontale (coronal)- toate planurile verticale, paralele cu fruntea, separă regiunea anterioară de cea posterioară, fruntea de spate (fig.3);

• •

a

b

Fig. 3 Planurile de simetrie sagital (a) şi frontal (b)

6

Fig.4 Planurile de simetrie sagital (albastru), parasagital (galben) şi transversal (maro)

Mişcările corpului omenesc şi ale regiunilor sale Mişcările corpului şi ale diferitelor segmente, au loc când muşchii se contractă şi acţionează asupra oaselor (fig. 5).

Fig.5 Mişcările segmentelor corpului omenesc, schemă.
7

Tipul de mişcare realizat de un anumit segment, este în funcţie de structura articulaţiei implicată (uniaxială, biaxială sau multiaxială) şi de dispoziţia muşchilor faţă de articulaţie. Se pot defini câteva grupe de mişcare: 1. generale - flexia este o mişcare în plan sagital, care produce scurtarea unghiului articulaţiei şi micşorează distanţa dintre oasele care formează articulaţia (ex. gamba pe coapsă, antebraţul pe braţ etc.), - extensia este reversul mişcării de flexie, se realizează tot în plan sagital, măreşte unghiul articulaţiei şi distanţa dintre oasele care o formează. Dacă extensia este mai mare decât 180° mişcarea se numeşte hiperextensie, - abducţia este mişcarea realizată lateral faţă de planul median (ex. membrul superior faţă de corp) sau mişcarea degetelor când le depărtăm de planul medial al mâinii, - adducţia este mişcarea opusă abducţiei prin care membrul sau degetele sunt aduse spre planul medial al corpului sau al mâinii, - rotaţia este mişcarea osului în jurul propriului ax fără mişcarea laterală sau medială. Poate fi rotaţia internă sau medială a umărului sau şoldului, care aduce segmentele membrului superior sau inferior spre planul medial, sau rotaţia externă, care este opusul şi aduce membrul spre exteriorul planului medial, - ridicarea unui segment este mişcarea segmentului spre superior, coborârea este mişcarea opusă spre inferior. 2. speciale ale membrelor superioare şi inferioare - pronaţia este mişcarea mânii cu faţa palmară spre posterior. La sfârşitul mişcării radiusul şi ulna se dispun în X, - supinaţia este mişcarea opusă pronaţiei, prin care mâna este adusă cu palma spre anterior. Cap. II ETAPELE DEZVOLTĂRII EMBRIONARE ŞI FETALE LA OM Fecundarea la om este internă, un spermatozoid se uneşte cu un ovul şi rezultă oul fecundat (fertilizat) sau zigotul. În dezvoltarea unui nou organism uman există două etape principale: embrionară (de la oul fertilizat şi până la făt) şi fetală (de la făt şi până la naştere). Etapa embrionară este subetapizată folosind caracteristici morfologice şi încadrată în tabele ale dezvoltării, din care cele mai cunoscute sunt stadiile Carnegie (23 stadii) (fig. 6).

8

Fig. 6 Dezvoltarea embrionară la om, stadiile Carnegie În a doua zi de la fecundare ovulul începe să se dividă, proces numit segmentare. Din diviziuni rezultă celule numite blastomere. Segmentarea are loc sub membrana de fertilizare, care devine membrană de segmentare. Până la stadiul de opt celule, fiecare celulă este capabilă să formeze un nou embrion, celulele sunt totipotente. De aceea când celulele sunt despărţite în mod accidental se formează gemeni care sunt genetic identici. Oul fertilizat continuă să se dividă, rezultând blastomere din ce în ce mai mici, dispuse sub forma unui fruct de mură, fără spaţii între ele (compactare), formaţiunea se numeşte morulă (aproximativ 12 blastomere). În acest timp, formaţiunea parcurge drumul spre uter, ajutată de mişcarea cililor epiteliului mucoasei trompelor uterine. Între celulele ei apar spaţii, care curînd se vor uni într-o cavitate centrală, numită cavitatea blastulei. În jurul cavităţii formaţiunea are un strat de celule numit trofoblast, care va diferenţia placenta şi un ţesut cu rol de susţinere. La un pol al formaţiunii se diferenţiază o masă de celule numită masa celulară internă. Celulele sale nu pot forma placenta sau ţesutul de susţinere al viitorului embrion şi de aceea sunt numai pluripotente. În timpul celei de a doua săptămâni, cavitatea blastocistului devine sac primar vitelin (sau cavitatea exocelomică), formaţiunea se numeşte blastocist.

9

Acesta intră în uter şi se ataşează de epiteliul endometrului (componenta a peretelui uterin), pregătindu-se de implantare. Sub controlul ovarului, uterul a suferit modificări structurale, care fac ca epiteliul peretelui său să fie receptiv la blastocist. Trofoblastul care înconjoară masa celulară internă, diferenţiază două straturi celulare: citotrofoblastul (celule mononucleate care înconjoară masa celulară internă) şi sinciţiotrofoblastul (un sinciţiu care înconjoară citotrofoblastul). În timpul formării placentei, sinciţiotrofoblastul invadează endometrul. În ziua a noua apar lacune pline cu sânge în sinciţiotrofoblast, care reprezintă începutul formării circulaţiei uteroplacentare. La începutul celei de a doua săptămâni, o a doua cavitate apare în masa celulară internă, se măreşte şi formează cavitatea amniotică. Masa celulară internă începe să diferenţieze două straturi celuare: epiblastul format din celule prismatice şi hipoblastul. Celule derivate din hipoblast formează membrana exocelomică (membrana Heusner). Între hipoblast şi membrană se diferenţiază celule care vor deveni mezodermul exocelomic. În mezodermul extraembrionar se vor diferenţia cavităţi, care se unesc, rezultă celomul extraembrionar (cavitatea corionică), care înconjoară amnionul şi sacul vitelin. Mezodermul care înconjoară citorofoblastul se numeşte mezoderm somatic extraembrionar, iar cel care înconjoară sacul vitelin, mezoderm splanhnic extraembrionar. În locul în care mezodermul extraembrionar traversează cavitatea corionică se diferenţiază cordonul ombilical. La începutul celei de a treia săptămâni se produc mişcări celulare care marchează începutul gastrulării (formarea celor trei straturi celulare ectoderm, endoderm şi mezoderm). Primul semn extern al gastrulării este formarea liniei primitive în epiblast. Celulele epiblastului se dispun spre planul medial al embrionului şi migreză în spaţiul dintre epiblast şi hipoblast. Unele din celulele migrate din epiblast înlocuiesc celule din hipoblast. În acest mod apare un disc trilaminar format din: ectoderm, endoderm şi mezoderm. Cele trei foiţe embrionare stau la baza diferenţierii tuturor organelor corpului omenesc Ectodermul diferenţiază sistemul nervos central (encefalul şi măduva spinării) şi meningele, sistemul nervos periferic, epiteliile senzoriale ale ochiului, urechii şi nasului, epidermul şi firul de păr, unghiile, glandele mamare şi subcutanate, muşchi, oase etc.. Mezodermul va diferenţia ţesutul conjunctiv, cartilajele, oase, muşchi striaţi şi netezi, inima, vasele de sânge şi limfatice, rinichii, ovarele şi testiculele, conductele genitale, membranele seroase ale cavităţilor corpului, splina etc. Endodermul diferenţiază epiteliul tracturilor gastrointestinal şi respirator, parenchimul amigdalelor, tiroida şi paratiroidele, timusul, ficatul, pancreasul, etc.

10

Celulele care invaginează în şanţul primitiv şi migrează cefalic, diferenţiază procesul notocordal, din care se va forma notocordul. Acesta este primul ax al embrionului, joacă rolul unui schelet, indicând locul viitoarei coloane vertebrale. Primele organogeneză. În regiunea mediană externă a ectodermului embrionului apare o îngroşare numită placa neurală, a cărui regiune centrală se scufundă şi formează şanţul neural, flancat de cutele neurale. Acestea fuzionează, diferenţiază tubul neural, din care se va forma sistemul nervos central. Procesul se numeşte neurulare. Dezvoltarea somitelor. Somitele sunt mase celulare de ţesut mezenchimal care se diferenţiază o dată cu diferenţierea notocordului. În lungul notocordului apare câte o coloană de mezenchim paraxial, care se continuă lateral cu mezenchimul intermediar şi mezenchimul lateral. Mezenchimul lateral se continuă cu mezenchimul extraembrionar. La sfârşitul săptămânii a treia mezenchimul paraxial se segmentează în formaţiuni cuboidale numite somite. Acestea se observă la exteriorul embrionului, mai ales în regiunea capului şi sunt un criteriu pentru stabilirea vârstei embrionului. Fiecare somit se diferenţiază în două regiuni. Regiunea ventrală, sclerotomul va diferenţia vertebrele şi coastele. Restul somitului, dermomiotomul va forma miotoame cu mioblaste şi dermul pielii. Din somite se va forma scheletul axial (oasele capului, gâtului şi trunchiului), musculatura asociată şi dermul pielii. Stadiul următor neurulării este caracterizat prin dezvoltarea arcurilor branhiale, embrionul se numeşte faringulă. Unele etape ale organogenezei vor fi prezentate înaintea fiecărui capitol la principalele sisteme ale corpului. Etapa fetală este perioada în care embrionul ia aspect uman, se realizează 30% din talia finală a individului. Ca timp, este situată la sfârşitul lunii a doua şi începutul celei de a treia până la naştere. Naşterea are loc după nouă luni şi înseamnă aducerea pe lume a unui nou individ uman. Cap. III ŢESUTURI ANIMALE Ţesutul este o grupare de celule şi matrix extracelular, care îndeplinesc în organism una sau mai multe funcţii caracteristice. mişcări celulare după gastrulare reprezintă începutul proceselor de

11

Se pot face mai multe clasificări ale tipurilor celulare existente în ţesuturi. După categoria de ţesut din care fac parte sunt: epiteliale, conjunctive, musculare, sanguine, limfatice, nervoase şi sexuale. După vârsta celulei: - blastele se caracterizează ultrastructural printr-un nucleu mare cu nucleol proieminent, reticul endoplasmic rugos abundent şi numeroase mitocondrii. Blastele au o rată mare de sinteză a substanţelor şi un indice mitotic ridicat. Din activitatea lor rezultă celelalte elemente ale ţesutului animal (condroblaste, osteoblaste şi neuroblaste). - citele care au trăsături ultrastructurale proprii tipului celular al ţesutului căruia aparţin. Exemple de cite: condrocite, osteocite, miocite, limfocite etc. acestea sunt celule eucariote care reprezintă unitatea morfofuncţională a ţesutului animal, cu excepţia celulelor roşii de la mamifere. Termenul de eucariot precizează că celulele au un nucleu adevărat. Matrixul extracelular se găseşte în spaţiile dintre celulele organismelor pluricelulare şi este sintetizat de celulele între care se găseşte. Este format din două componente: - fluidă în care se găsesc apă şi molecule dizolvate, provine din sânge fiind plasmă difuzată între celule, - solidă formată din molecule insolubile cu aspect fibrilar şi complexe macromoleculare organizate în structuri. Funcţionalitatea ţesutului este asigurată de prezenţa vaselor de sânge, a vaselor limfatice şi a fibrelor nervoase. Principalele tipuri de ţesuturi animale sunt: ţesutul epitelial, ţesutul conjunctiv, sanguin, ţesutul muscular şi ţesutul nervos.

Ţesuturile epiteliale

Epiteliile (epi gr.= peste, thele gr.= ridicătură ) sunt formate dintr-un număr mare de celule de formă regulată, aderente prin substanţa interstiţială. Ele constituie structuri simple sau stratificate care acoperă exteriorul corpului sau tapetează cavităţile seroase, organele cavitare, vasele de sânge sau limfatice. În mod convenţional, membranele epiteliale care delimitează cavităţile abdominală, pleurală şi pericardică, sunt denumite mezotelii (mezon gr.=din mijloc). Membranele epiteliale din interiorul inimii, vaselor de sânge şi limfatice se numesc endotelii (endon gr. =înăuntru). În structura epiteliilor se găsesc numeroase celule şi puţină substanţă fundamentală dispuse pe o membrană bazală.
12

Cu unele excepţii (stria vasculară din urechea internă) epiteliile sunt ţesuturi avasculare. Ţesuturile epiteliale derivă din cele trei foiţe embrionare: ectoderm, endoderm şi mezoderm. După funcţii epiteliile sunt: de acoperire, glandulare, senzoriale şi mioepitelii. 1 Epitelii de acoperire se clasifică după: numărul straturilor celulare - simple, - stratificate, forma celulelor din ultimul strat - pavimentoase, - cubice, - prismatice (columnare). O categorie specială o reprezintă epiteliile de tranziţie şi epiteliile pseudostratificate. 2. Epitelii glandulare. 3. Epitelii senzoriale. 4. Mioepitelii.

Epiteliile de acoperire Epiteliile de acoperire se găsesc la suprafaţa corpului sau căptuşesc diferite cavităţi. Epiteliile simple sunt formate dintr-un singur strat de celule de forme diferite, dispuse pe o membrană bazală. Epiteliul simplu pavimentos este format din celule foarte aplatizate dispuse pe o membrană bazală. Se numeşte endoteliu în inimă, vasele de sânge şi limfatice şi are funcţia de transport activ prin pinocitoză. Când căptuşeşte cavităţile pericardică, pleurală şi peritoneală se numeşte mezoteliu şi facilitează mişcările viscerelor. Epiteliul simplu cubic reprezintă o formă intermediară ca înălţime a celulelor, între epiteliul simplu pavimentos şi epiteliul simplu prismatic. Acest tip de epiteliu căptuşeşte ductele mici ale glandelor salivare, pancreasului, o parte a tubilor rinichiului şi suprafaţa ovarului. Epiteliul simplu prismatic (columnar) este format din celule înalte, de formă prismatică (columnară). La polul apical se găsesc microvilozităţi, formaţiuni membranare cu rol în mărirea suprafeţei de contact cu exteriorul celulei. La epiteliul simplu prismatic din intestin, microvilozităţile sunt scurte, groase şi rare, zona este numită "platou striat". La epiteliul simplu
13

prismatic din tubii renali microvilozităţile sunt lungi, subţiri şi numeroase, zona se numeşte "margine în perie". Epiteliul simplu prismatic are funcţii de protecţie, lubrifiere, absorbţie sau secreţie. Epiteliile stratificate sunt formate din mai multe straturi de celule de forme diferite, forma celulelor din ultimul strat dând şi denumirea epiteliului. Epiteliul stratificat pavimentos cheratinizat formează epidermul pielii. Funcţia de protecţie se reflectă structural în acumularea în celule a cheratinei (proteină insolubilă în apă), legături intercelulare foarte strânse (desmozomi şi material intercelular puţin) şi aplatizarea celulelor straturilor externe. Epiteliul stratificat pavimentos necheratinizat este format din celule a căror formă evoluează de la cubice, celulele dispuse pe membrana bazală, la aplatizate, în stratul superficial. Acest epiteliu este permanent umectat de secreţiile mucoase sau seroase ale glandelor din lamina propria şi este lipsit de stratul cornos. Se găseşte în structura mucoaselor bucale, farinegeene, esofagiană, etc. Epiteliul de tranziţie (uroteliul) este un epiteliu stratificat cu trăsături structurale intermediare între epiteliul stratificat cuboidal şi epiteliul stratificat pavimentos. Pe membrana bazală există un rînd de celule cubice, apoi mai multe rânduri de „celule în rachetă” şi un strat de „celule în umbrelă” spre exterior. Se găseşte în exclusivitate în căile urinare. Epiteliile glandulare Celulele epiteliilor glandulare au proprietatea de a sintetiza substanţe destinate exportului celular. Ele se asociază cu elemente ale ţesutului conjunctiv şi formează organe numite glande. Epiteliile senzoriale Celulele acestor epitelii pot recepţiona stimulii, pe care îi transmit spre centrele de comandă din etajele superioare ale sistemului nervos. Celulele sunt fie neuroni, fie celule pseodosenzoriale care după recepţionarea stimulului transmit impulsul nervos unui neuron. Aceste tipuri de epitelii vor fi descrise la organele de simţ (mucoasa olfactivă, retina, mugurii gustativi). Mioepiteliile În structura mioepiteliilor se găseşte numeroase organite celulare. o celulă epitelială modificată, fusiformă sau

ramificată. Citoplasma ei este bogată în miofibrile, nucleul este în formă de bastonaş şi

14

Celulele mioepiteliale au numeroase prelungiri spiculiforme care sunt ataşate prin fibrele de reticulină de fibrele de colagen din jur, realizând punţi de legătură puternice, care permit contracţia celulelor mioepiteliale. Celulele mioepiteliale îndeplinesc funcţii asemănătoare celulelor musculare. Dispuse între celulele acinoase şi membrana bazală, favorizează prin contracţii eliminarea produselor din acini.Se găsesc în alveolele glandulare, canalele glandei mamare etc. Ţesuturile conjunctive Ţesuturile conjunctive (conjugo gr.=a lega) sunt categoria cea mai răspândită şi mai variată de ţesuturi, în corpul unui animal. În structura ţesuturilor conjunctive se găsesc celule, fibre şi substanţă fundamentală. Fibrele şi substanţa fundamentală formează matrixul extracelular. Volumul matrixului extracelular este mai mare ca volumul celulelor. Ţesuturile conjunctive sunt bogat vascularizate şi inervate, sunt interne, nu vin în contact direct cu suprafeţele corpului. Ţesuturile conjunctive îndeplinesc roluri multiple în organism: mecanic, trofic, de apărare, de sinteză. Funcţia principală a ţesuturilor conjunctive este de asigurare a substratului structural şi metabolic pentru alte tipuri de ţesuturi ale corpului. În majoritatea organelor ţesutul conjunctiv lax are rolul unui ţesut de umplutură. Formele specializate ale ţesuturilor conjunctive au rol de susţinere (cartilaginos şi osos), ţesutul conjunctiv adipos are rol în depozitarea grăsimilor. Ţesuturile conjunctive se pot clasifica în: 1. propriu-zise: - lax; - ţesuturi conjunctive dense: - ordonat; neordonat; - ţesutul conjunctiv reticular; - ţesutul conjunctiv elastic; 2. de susţinere: - ţesuturi cartilaginoase: hialin; elastic; fibros; - ţesuturi osoase: fibros; haversian; lamelar plexiform; spongios; - dentina, - smalţul, 3. speciale: - ţesuturi adipoase; - ţesutul pigmentar; - ţesuturi conjunctive embrionare: mucos; mezenchimul;
15

Ţesuturile conjunctive propriu-zise Ţesutul conjunctiv lax (areolar) însoţeşte epiteliile şi umple spaţiile dintre organe (fig7). monocit fibroblast limfocit adipocit fibra reticulină macrofag vas sânge neutrofil

Fig.7 Ţesutul conjunctiv lax, schemă Este tipul cel mai întâlnit de ţesut conjunctiv, găsindu-se sub epiteliul tubului digestiv, respirator şi urinar. Celulele sunt de mai multe tipuri: fibroblaste, care se recunosc după nucleul alungit şi citoplasma bazofilă; macrofage, mari cu un contur neregulat şi uşor de recunoscut prin conţinut dacă au fagocitat în momentul fixării; plasmatice, cu nucleul excentric; mast, pline de granulaţii mari bazofile; adipocite, cu nucleul împins periferic de o picătură de grăsime. Fibrele de colagen sunt reprezentate prin tipul I şi sunt eozinofile, ondulate şi neramificate. Fibrele elastice se recunosc în coloraţii speciale (argint sau orceină), sunt subţiri şi ramificate. Ţesuturile conjunctive dense sunt formate preponderent din fibre de colagen dispuse în benzi, care pot fi aşezate ordonat sau neordonat. Ţesutul conjunctiv dens ordonat în care benzile de colagen sunt dispuse ordonat, se găseşte în ligamente şi tendoane. Tendonul are macroscopic aspectul unui cablu întins între muşchi şi os. Dacă tendonul se mişcă pe un plan osos este învelit într-o membrană numită sinovie. Pe faţa externă învelişul sinovial este acoperit de o structură fibroasă numită teaca fibroasă. Cele două foiţe sunt una în continuarea celeilalte. Cavitatea sinovială delimitată de cele două foiţe este ca o mică fantă, plină cu lichid sinovial. În structura tendonului predomină fibrele de colagen asociate în mănunchiuri, printre care se remarcă rare fibre elastice dispuse în reţea. Celulele tendinoase se numesc tenocite. Datorită dezvoltării fibrelor, celulele tendinoase sunt comprimate lateral şi au numerose prelungiri foliare. Celulele tendinoase sunt fibrocite adaptate în cel mai înalt grad funcţiei de secreţie a fibrelor. Fibrele de colagen sunt inextensibile ceea ce conferă tendonului o mare rezistenţă la întindere. Substanţa fundamentală este redusă şi ocupă spaţiile dintre fibre şi celule.
16

Ţesuturile conjunctive de susţinere Ţesuturile cartilaginoase formează cartilajele (articulare de pe capetele oaselor, pavilionul urechii, discurile intervertebrale, capetele coastelor, etc.). Sunt ţesuturi semielastice cu rol de susţinere. Cartilajul matur este format din celule (condroblaste şi condrocite), substanţă fundamentală şi fibrele de colagen şi elastice. Condroblastul este celula cartilaginoasă tânără care sintetizează şi secretă componenţii fibrilari şi substanţa fundamentală. Condrocitele sunt celule cartilaginoase adulte de formă ovalară sau rotundă, situate în spaţii numite condroplaste. Dispunerea condrocitelor este izolată sau în grupe, numite izogene deoarece provin din diviziunea aceleaşi celule. În aceste grupe celulele se dispun axial, adică în coloane sau coronar, în cerc. Grupele de celule sunt înconjurate de o capsulă comună numită sferă condroidă, provenită din materialul pe care însăţi celula l-a secretat, şi formează unitatea morfologică a ţesutului cartilaginos numită condron. Matrixul cartilaginos este format din fibre de colagen II în fibrocartilaj şi fibre elastice în cartilajul elastic. Substanţa fundamentală este reprezentată prin proteoglicani (condroitin sulfat) prin care se fixează o mare cantitate de apă, ceea ce permite difuzia nutrienţilor în lipsa vaselor de sânge. Pericondrul este o capsulă fibroasă care înveleşte cartilajul, format din două zone: externă bogată în fibre de colagen de tip I, rare fibroblaste şi capilare de sânge şi internă cu numeroase condroblaste. Creşterea cartilajelor se face prin două procese apoziţie şi interstiţial. Apoziţia se produce la suprafaţa cartilajului prin activitatea condroblastelor diferenţiate din pericondru. Este procesul care predomină până la maturitate. Creşterea interstiţială are loc în masa catartilajului, prin multiplicarea condrocitelor din cavităţi. Hrănirea cartilajului se face prin difuzie din vasele pericondrului, ţesutul fiind lipsit de vase de sânge. Ţesutul cartilaginos hialin este un cartilaj transparent (gr.hialos= sticlă)(fig.8). condroblast condroplast condrocite

Fig.8 Ţesut conjunctiv hialin, secţiune transversală trahee, schemă
17

Este cel mai răspândit şi formează scheletul fătului, al laringelui, traheii, bronhiilor, nasului, înveleşte capetele articulare şi cartilajele coastelor. Pe secţiune se observă că este format din două zone, externă colorată mai slab şi internă, intens bazofilă. Diferenţele de culoare sunt date de concentraţia diferită a glicoproteinelor acide şi sulfatate. Celulele sunt dispuse predominant în grupe izogene coronare. Ţesutul cartilaginos elastic este diferit de cartilajul hialin prin numărul mare de celule dispuse izolat, numărul mic al celulelor din grupele izogene şi benzile de fibre elastice ramificate. Nu are aceeaşi transparenţă cu ţesutul hialin. Se găseşte în pavilionul urechii. Ţesutul cartilaginos fibros formează discurile intervertebrale, simfiza pubiană şi unele articulaţii. Ţesuturile osoase formează cea mai mare parte din organele numite oase. Din punct de vedere molecular, osul este un material proteic format din colagen (în jurul căruia se găseşte apa), unele proteine cu structură puţin cunoscută, polizaharide şi celule vii, vase de sânge şi nervi. La aceste componente se adaugă sărurile minerale, în principal cele de calciu şi fosfor. Din punct de vedere structural în ţesutul osos se găsesc celule şi matrix extracelular. Celulele osoase sunt: osteoblastul, osteocitul şi osteoclastul. Matrixul extracelular este format din substanţa fundamentală şi fibre. Fibrele sunt reprezentate de colagen I care formează 95% din materialul organic al osului. Histogeneza ţesutului osos (osificarea) se face prin: osificare de membrană şi osificare intracartilaginoasă. Osificarea de membrană formează osul din mezenchimul care este dispus sub forma unei membrane, de aici şi denumirea de osificare de membrană.Osificarea intracartilaginoasă (endocondrală) formează osul din ţesutul cartilaginos hialin, de aici şi denumirea de osificare intracartilaginoasă (oasele lungi). Există mai multe tipuri de ţesut osos: compact (Haversian), spongios şi fibros. Ţesutul osos haversian Fibrele se dispun în lamele, care foarte rar trec de la o lamelă la alta, formează mici domenii în care orientarea fibrelor este constantă şi se poate schimba de la un domeniu la altul. Celulele se găsesc în lacune sferoidale (osteoplaste), între lamele (fig.9 şi 10).

18

sistem Havers periost

fibre Sharpey canal osos transversal

Fig. 9 Ţesut osos compact, schemă după Krstic 1988 capilar sanguin fibre nervoase lamele osoase concentrice osteoblaste

osteoclaste macrofage osteocit

Fig. 10 Ţesut osos haversian, os compact, secţiune transversală şi longitudinală, schemă din Krstic 1988. În ţesutul osos au loc două fenomene continue, formarea şi resorbţia ţesutului osos. Prin formarea de ţesut osos se edifică o nouă cantitate de substanţă osoasă, activitate caracteristică osteoblastelor. Prin resorbţie, substanţa osoasă este distrusă, activitate caracteristică osteoclastelor. Sistemele Havers adulte apar prin acţiunea osteoclastelor, care formează o cavitate ce devine cilindrică. Pe măsura formării, prin activitatea osteocitelor substanţa osoasă se depune pe
19

pereţii cavităţii care sunt netezi, sub forma de lamele concentrice. Rezultă o formaţiune alcătuită din lamele dispuse concentric sub formă de cilindru, sistemul Havers sau osteonul. Structura are central un canal sau două care conţin vase de sânge, nervi, ţesut conjunctiv şi limfocite. Aceste canale comunică prin canale transversale. Ţesutul osos haversian formează corpul oaselor lungi şi lamele oaselor late. Ţesutul osos spongios este format din lamele grupate în trabecule. Trabeculele ţesutului osos spongios sunt structuri cilindrice care sunt dispuse diferit, după forţele care acţionează asupra osului.Trabeculele conţin lacune în care se găsesc osteocite. Osul spongios nu conţine sisteme Havers, osteocitele efectuează schimburi de nutrienţi prin canalicule cu sinusoidele sanguine ale măduvei. Trabeculele sunt căptuşite cu endost, strat de ţesut conjunctiv, care conţine precursorii osteoblastelor şi osteoclastelor. În lacunele dintre traveele osoase se găseşte măduvă. Ţesutul osos spongios formează epifiza oaselor lungi, se găseşte într-un strat subţire în diafiza aceloraşi oase, sau între pereţii oaselor late. Ţesuturile adipoase Au rol în depozitarea rezervelor energetice şi protecţie împotriva şocurilor mecanice. După modul depunerii lipidelor în celulă şi culoarea celulelor, ţesutul adipos poate fi:

-9 unilocular alb şi galben cu o singură picătură de lipid în celulă, care împinge citoplasma
şi nucleul la periferie. Este bine reprezentat în hipoderm, unde constituie stratul izolator care împiedică pierderile de căldură prin tegument. Se găseşte în jurul vaselor de sânge, al ochiului, al glandelor suprarenale etc.

-9 multilocular brun are în celulă mai multe picături de lipide şi citoplasmă abundentă. În ea
se găseşte nucleul şi numeroase mitocondrii care conţin pigment brun, care dau culoarea specifică ţesutului. Se găseşte mai mult la embrion şi nou născut, la adult perimamar, perineal, perigenital, în seroase sau periauricular. Ţesutul mezenchimal Este forma de ţesut din care se diferenţiază celelalte tipuri de ţesuturi conjunctive. În perioada embrionară este cel mai răspândit ţesut din organism. Ţesuturile musculare Ţesuturile musculare (mios gr.=muşchi şi sarcos gr.=carne ) sunt formate din celule numite şi fibre musculare. Caracteristic pentru celula musculară este prezenţa în citoplasmă a

20

proteinelor contractile actina şi miozina, cu dispoziţie variată, care fac posibilă transformarea energiei chimice a metaboliţilor, în energie mecanică. Ţesutul muscular neted Musculatura netedă se găseşte în organele al căror conţinut este vehiculat încet, prin contracţiile ritmice ale pereţilor. Ţesutul muscular neted se poate organiza sub formă de fibre izolate (capsula unor organe, splina), grupe mici de celule (iris, vilozităţi intestinale, albuginee, etc), sub formă de benzi (teniile intestinale), sau în stateuri continue formând tunici (tubul digestiv, căile urinare, respiratorii, extrahepatice etc.). Fasciculele musculare sunt sunt considerate unităţile contractile ale organului. Celula musculară netedă. Organizarea aparatului contractil al celulei musculare netede este deosebită. Se descriu microfilamente subţiri de actină şi microfilamente groase de miozină, dispuse într-un aparat contarctil care nu formează discuri clare şi întunecate. Nu există sarcomere, iar în microfilamentele de actină, troponina este înlocuită de caldesmonă (fig. 11).

corpi denşi actina şi miozină nucleu caveole organite celulare b

c a Fig. 11 Celula musculară netedă, ultrastructură, necontractată(a), contractată (b), ansamblu (c) scheme din Krstic 1988. În sarcolemă şi sarcoplasmă apar zone osmiofile numite corpi denşi, care se prezintă ca pete întunecate, distribuiţi dezordonat printre microfilamente. Actina este în cantitate mare şi se dispune între corpii denşi. Miozina în cantitate mai mică, se dispune între miofilamentele de actină. În timpul contracţiei filamentele de actină glisează cu ajutorul filamentelor de miozină, iar corpii denşi se apropie rezultând o scurtare a celulei. Celule musculară netedă are un nucleu alungit, dispus central, în starea relaxată a celulei, şi spiralat în contracţie,. La capete şi în jurul
21

său se adună citoplasma care conţine organitele celulare. Pe suprafaţa fibrei musculare netede există numeroase terminaţii nervoase. Vascularizarea ţesutului muscular neted este mai redusă comparativ cu alte tipuri de ţesuturi musculare. Vasele de sânge formează reţele cu ochiuri largi. Ţesutul muscular striat scheletic Formează musculatura striată scheletică sau în mică măsură musculatura striată viscerală. Celula musculară striată scheletică este numită şi rabdocit, are formă cilindrică, cu numeroşi nuclei dispuşi periferic şi nu se divide. După cantitatea de mioglobină, există două tipuri de celule musculare striate, albe şi roşii. Celulele musculare striate albe au un aparat Golgi puţin dezvoltat şi rare cisterne ale reticulului endoplasmic neted iar nucleul nu are centrioli. Miofilamentele de actină şi miozină sunt dispuse ordonat, la acelaşi nivel într-o fibră musculară, şi altern, ceea ce dă un aspect striat structurii. Miofibrilele de miozină sunt mai numeroase, mai groase şi constituie principalul component al discurilor A (anizotrope) sau discurile opace. Între ele se găsesc miofilamente de actină, mai subţiri care formează discurile clare. Benzile I (izotrope) sunt formate numai din miofilamente de actină. În centrul benzilor I apar striile Z la care sunt ataşate miofilamentele de actină. Aceste strii sunt mai groase în celulele musculare albe. Două strii Z succesive, delimitează cea mai mică unitate contractilă a muşchiului striat, sarcomerul. Miofilamentele de actină nu ajung până în centrul benzii A, se formează o bandă H mai deschisă la culoare, în centrul căreia se poate distinge linia M, o îngroşare a miofilamentelor de miozină. Celula musculară striată roşie are un diametru mai mic, un număr mai mic de miofibrile şi cam aceeaşi cantitate de sarcoplasmă cu a celulei striate albe. Miofilamentele de actină şi miozină au aceeaşi distribuţie. La limita dintre benzile A şi I sarcolema formează un tubul T , care separă cisternele terminale ale reticulului endoplasmatic. Tuburile T sunt perpendiculare pe direcţia miofibrilelor şi se ramifică într-un plan orizontal. Două cisterne terminale ale reticulului endoplasmatic şi tubul T, formează o triadă. Tubul T se deschide la exterior printr-un orificiu. Rolul sistemelor T este esenţial în declanşarea contracţiei prin conducerea potenţialului de acţiune de la suprafaţa fibrei până în vecinătatea reticulului sarcoplasmatic, unde se eliberează ionii de Ca2+ , care declanşează contracţia musculară (fig.12).

22

nucleu actina miozina reticul endoplasmatic cisternă terminală tubul T sarcolema

Fig. 12 Celula musculară striată roşie, ultrastructură, detaliu, schemă adaptată după Krstic 1988. Mitocondriile sunt mai numeroase, cu multe creste, dispuse sub sarcolemă în şiruri continue printre şi paralele cu miofibrilele, periferic sau în vecinătatea porilor nucleari. Abundenţa mitocondriilor în fibrele roşii permite o mare activitate oxidativă. Aceste fibre se pot contracta mai mult timp. Între mitocondrii sunt picături lipidice. Granulele de glicogen au o situare interfibrilară. Mioglobina este o proteină globulară care se înrudeşte cu hemoglobina, ea reţine oxigenul şi îl transferă enzimelor care participă la glicoliză, respiraţie, transferul grupelor fosfaţi, proteoliză etc. Ţesutul muscular striat miocardic Formează musculatura inimii şi baza vaselor mari de sânge, care se varsă în inimă. Celula musculară striată cardiacă . Celula musculară striată cardiacă formează împreună cu ţesutul interstiţial conjunctivo-nervos peretele muscular al inimii. Caracteristica funcţională principală a acestor tipuri celulare este contracţia ritmică, automată şi continuă. Există două tipuri de fibre musculare cardiace: comune şi nodale (embrionare). Fibrele cardiace comune sunt în general cilindrice, bifurcate la capete (fig.13). La microscopul optic, între celule se observă discurile intercalare, cu aspect de scară sau striile scalariforme (Eberth), care reprezintă joncţiunea dintre celule. Striile scalariforme sunt localizate la nivelul plasmalemei periferice. Au rol în asigurarea coeziunii celulelor musculare cardiace şi de a le cupla funcţional. b

23

strii scalariforme

mitocondrie tubul T reticul endoplasmatic nucleu acrina miozina

a

Fig. 13 Celula musculară striată cardiacă, ultrastructura, ansamblu ţesut (a), detaliu celulă (b) scheme adaptate după Krstic 1988. Discurile intercalare sunt dispuse transversal în raport cu fibra. În structura unui disc intercalar se observă o regiune transversală şi una longitudinală. Prima regine are rol de a solidariza celulele între ele. Este situată în dreptul striei Z şi este formată din două joncţiuni dispuse una lângă alta: „zonula aderens” şi „macula aderens”. În a doua regiune care este răspunzătoare de cuplarea electrică, se găsesc joncţiuni de tip „gap”. Celulele se dispun ca o reţea în ochiurile căreia există ţesut conjunctiv. Fibra este delimitată de sarcolemă formată din plasmalemă, glicolemă şi membrana bazală. Fiecare fibră este înconjurată de o teacă de ţesut conjunctiv numită endomisium, în care se găseşte un mare număr de capilare sanguine. Celula musculară striată cardiacă are unul sau doi nuclei situaţi central, numeroase miofibrile cu aceeaşi dispunere alternă ca în fibra striată scheletică. În citoplasmă se observă numeroase mitocondrii voluminoase, granulaţii de glicogen şi lipofuscină. La nivelul striei Z se observă triada, cu organizare mai puţin distinctă. Sarcoplasma este mai abundentă decât în fibrele musculare striate scheletice. Dintre organitele celulare mitocondriile sunt foarte numeroase. Sunt lungi, cu numeroase criste, reticulul endoplasmic rugos este slab reprezentat. Tubul în T poate fi considerat o prelungire a membranei plasmatice, deoarece are periferic glicosaminoglicani. Nu există un sistem L de tuburi sau cisterne terminale bine definite.

24

Saculii terminali nu sunt decât parţial în contact cu tubulii T şi diadele sunt mult mai numeroase faţă de triade. Granulele de glicogen sunt în cantitate mare. Miofibrilele sunt formate din miofilamente groase de miozină şi subţiri de actină dispuse cu aceeaşi structură periodică ca în celulele striate scheletice. Fibrele cardiace nodale formează sistemul excitoconducător al inimii alcătuit din: nodulul atrioventricular, fasciculul Hiss şi fibrele Purkinje. În acest sistem se găsesc trei tipuri de celule: celule Purkinje, celule palide şi celule de tranziţie. Celulele Purkinje sunt voluminoase, adesea binucleate, lungi, dispuse în şiruri. Miofilamentele de actină şi miozină sunt dispuse în toate sensurile, predominant în lungime. Sarcoplasma este bogată în glicogen, mitocondriile sunt puţine. În vecinătatea nucleului există un aparat Golgi şi reticulul endoplasmatic, lipseşte sistemul în T. Celulele palide sunt rotunde, citoplasma are aspect clar şi nucleul este situat central. Sunt lipsite de sistemul în T, aparatul contractil este slab dezvoltat, celulele palide neavând funcţie contractilă. Celulele de tranziţie sunt alungite, nu au sistemul în T şi conţin mai multe miofibrile şi mitocondrii. Au rol în răspândirea impulsului care se formează în celulele palide. Ţesutul nervos Ţesutul nervos este format din neuroni şi celule gliale. Neuronul este unitatea morfofuncţională, celula paranchimatică a ţesutului nervos, cu caracteristicile structurale şi ultrastructurale ale unei celule secretoare, produşii secretaţi sunt mediatorii chimici. Neuronul împreună cu tecile sale este un complex celular. Pentru a descrie structura şi ultrastructura neuronului vom folosi ca exemplu un neuron multipolar situat în coarnele anterioare ale substanţei cenuşii a măduvei spinării.Neuronul este format din corp şi prelungiri: dendrite şi axon (fig.14 ). dendrite corp axon ramificaţii laterale teci ramificaţii terminale

Fig. 14 Neuron multipolar, schemă
25

Corpul neuronului este regiunea care conţine nucleul şi organitele celulare cu rol în menţinerea funcţională a celulei. Corpul celular se numeşte şi perikarion (carion gr.= sâmbure). Membrana neuronului sau neurilema este foarte subţire cu excepţia zonelor sinaptice. Nucleul este mare, situat central cu un nucleol proeminent. Cromatina este fin dispersată, ceea ce indică o intensă activitate de sinteză. La celulele femeilor, între nucleol şi membrana nucleară se găseşte corpusculul Barr, reprezentând cromozomul X inactivat. El rămâne condensat în interfază şi mai este denumit heterocromatina facultativă gonozomică X („băţ de tobă”). În citoplasma numită şi neuroplasmă, se găsesc formaţiuni care se colorează intens cu coloranţi bazici, numiţi corpii Nissl. Sunt formaţi din cisterne ale reticulului endoplasmatic rugos şi dau un aspect pătat corpului celular (corpii tigroizi). Lipsesc în axon şi conul de emergenţă. În pericarion se găsesc numeroase mitocondrii, un aparat Golgi voluminos, lizozomi, microtubuli, neurofilamente, vezicule şi incluziuni. Dendritele (.dendros gr =arbore) sunt prelungiri ale corpului celular localizate în vecinătatea acestuia, de diametru mai mare ca axonul şi ramificate. Axonul este prelungirea unică a neuronului, de formă cilindrică, cu diametrul şi lungimea variabile. Axonul are spre corpul neuronului o zonă numită con de emergenţă. Structural este format din axoplasmă şi axolemă. La nivelul axonului membrana celulară se numeşte axolemă şi reprezintă prelungirea membranei de la nivelul pericarionului. Citoplasma sau axoplasma conţine mitocondrii, neurotubuli şi neurofilamente. Reticulul endoplasmatic neted este sub formă de vezicule şi cisterne. Elementul structural predominant este reprezentat de neurotubuli. În axoni se mai observă, corpii denşi formaţi din corpii multiveziculari, conţin şi transportă vezicule înglobate prin endocitoză, corpii multilamelari transportă resturile mitocondriilor şi granulele dense cu resturi de reciclare a organitelor celulare. Axonul este protejat de teci, formate din celule nevroglice şi fibre conjunctive subţiri. Axonul şi tecile sale formează fibra nervoasă. După grosimea tecilor există două tipuri de fibre nervoase. Fibre nervoase mielinice care pe secţiune transversală apar ca un cerc întunecat. Pe o secţiune longitudinală se observă că în zona tecilor fibra nervoasă are un caracter segmentar. Fiecare segment este format dint-o celulă Schwann. Celulele Schwann care formează tecile interne ale axonului aparţin gliei periferice. Limita dintre două celule Schwann se numeşte nod

26

Ranvier. În interiorul segmentelor se observă câteva linii oblice pale, numite incizurile SchmidtLantherman, reprezentând resturi de citoplasmă. Axonul este limitat de membrana plasmatică care îl separă de teaca de mielină. Teaca este formată din numeroase lamele de mielină care provin din membrana plasmatică a celulelor Schwann, care au înfăşursat axonul. Peste teaca de mielină se găseşte un înveliş care corespunde cu endonervul format din lamina bazală a celulelor Schwann şi fibre de reticulină şi colagen. La fibra nervoasă nemielinizată o celulă glială, asigură protecţia pentru mai mulţi axoni. După aspectul morfologic există mai multe tipuri de neuroni : 1. configuraţia prelungirilor: unipolari, bipolari şi multipolari. 2. lungimea axonilor: neuroni de tip Golgi I au axonii lungi ( la om cei mai lungi axoni sunt în sistemul nervos central(SNC) (50 70 cm), neuroni de tip Golgi II cu axonii scurţi şi celulele amacrine care nu au axon. După funcţiile îndeplinite există neuroni: -senzoriali primari care sunt neuroni aferenţi. Au capătul distal liber sau înconjurat de celule modificate cu rol în recepţionarea diferiţilor stimuli. Sunt neuroni bipolari sau unipolari şi au corpul localizat în afara sistemului nervos central, - de asociaţie care cu câteva excepţii sunt neuroni multipolari, cu dendritele şi axonii în sistemul nervos central. Corpul neuronal şi dendritele formează substanţa cenuşie. Axonii cu tecile de mielină formează substanţa albă, - motori sunt neuroni multipolari. Corpul neuronului este situat în substanţa cenuşie. Axonii aferenţi părăsesc sistemul nervos central prin rădăcinile ventrale ale nervilor spinali sau părţile corespunzătoare ale nervilor cranieni. Celulele nervoase neurosecretoare sau neuroendocrine. Anumite celule nervoase răspund stimulării nu numai prin producerea de influx bioelectric, ci şi printr-o activitate secretoare diferită de aceea prin care neuronul produce acetilcolina şi noradrenalină. Aceste celule numite neuroendocrine se găsesc în nucleii hipotalamici, supraoptic şi paraventricular. Celule gliale. Deoarece sistemul nervos are în structura sa celule foarte diferenţiate (neuronii) este necesară o populaţie celulară care să sigure condiţiile menţinerii funcţionalităţii lor. Aceste celule se numesc celule gliale. Celulele gliale sunt localizate între neuroni şi vasele de sânge. Vom prezenta mai jos structura şi ultrastructura tipurilor celulare gliale. Celulele ependimale sunt celule cubice sau cilindrice, formează un strat care căptuşeşte ventriculele cerebrale şi canalul măduvei spinării.
27

Astrocitele sunt celule care după caracteristicile structurale şi ultrastructurale sunt astrocite protoplasmatice, astrocite fibroase şi astrocite filamentoase. Astrocitele protoplasmatice se găsesc în substanţa cenuşie a encefalului şi a măduvei spinării. Corpul celulei are un nucleu sferic, clar, dispus central. În jurul nucleului se găsesc câteva cisterne ale reticulului endoplasmic, aparatul Golgi şi mitocondrii. Caracteristic astrocitelor sunt gliofibrilele dispuse în jurul nucleului şi în prelungiri, cu funcţie mecanică. Astrocitele fibroase se găsesc în substanţa albă a sistemului nervos central. Au douăzecipatruzeci de expansiuni filiforme, rar ramificate, de lungime variabilă, dispuse între fibrele nervoase. Prelungirile lungi se dispun în lungul fibrei nervoase, prelungirile scurte transversal între fibre şi capilarele sanguine. În cazul distrugerii ţesutului nervos astrocitele fibroase repară zona. Astrocitele filamentoase sunt celule cu prelungiri foliare îndreptate spre celulele din jur şi capilarele sanguine. Oligodendrocitele se găsesc în intimitatea celulelor nervoase şi a capilarelor sanguine. Sunt celule ovale sau elipsoidale cu nucleul voluminos, heterocromatic. Oligodendrocitele au un număr redus de prelungiri scurte, cu aspect lamelar şi rol în realizarea tecii de mielină în sistemul nervos central. Microglia, mezoglia sau celulele Hortega se găsesc în tot sistemul nervos central, în special în jurul capilarelor sanguine. Cap. IV CELOMUL ŞI ORGANELE CORPULUI OMENESC Noţiunea de celom provine de la cuvântul coelom gr.= cavitate. În dezvoltarea embrionară există un celom extraembrionar (în afara corpului embrionului) şi un celom intraembrionar (în corpul embrionului). Celomul extraembrionar se dezvoltă în mezodermul extraembrionar al blastocistului de 10 zile, sub formă de spaţii mici, care se unesc în cavitatea celomică extraembrionară. Cavitatea este umplută cu lichid şi înconjoară amnionul şi sacul vitelin, cu excepţia cordonului ombilical. Pe măsura formării celomului extraembrionar, sacul vitelin se micşorează şi devine sac vitelin secundar (plin cu lichid fără vitelus). Celomul intraembrionar apare ca spaţii mici în mezodermul lateral şi cardiogen. Spaţiile se unesc şi formează o cavitate în formă de potcoavă, celomul intraembrionar. Acesta divide mezodermul lateral în două straturi: parietal care se continuă cu mezodermul extraembrionar care acoperă amnionul şi visceral continuat cu mezodermul care acoperă sacul vitelin. Mezodermul somatic formează somatopleura iar mezodermul visceral splanhnopleura.
28

În timpul celei de a doua săptămâni, celomul intraembrionar este împărţit în trei cavităţi: pericardică, două canale pericardioperitoneale şi peritoneală. Prin formarea cutelor capului, inima şi cavitatea pericardică sunt redispuse ventrocaudal, anterior intestinului. Ca rezultat, cavitatea pericardică se deschide dorsal în canalele pericardiopleurale, pe fiecare parte a intestinului. Din fiecare canal, se va diviza cavitatea pericardică din canalul pericardiopleural şi pleurală din cavitatea peritoneală. Separarea cavităţilor se face prin dezvoltarea membranelor pleuropericardică şi pluroperitoneală. Organele sau viscerele (visceros gr.=organ) sunt grupări de ţesuturi diferite, care îndeplinesc una sau mai multe funcţii, şi au vascularizaţie şi inervaţie proprii. Organele se pot clasifică după: A. duritate: organe tari (oasele) şi organe moi (ficatul, plămânii, splina etc.); B. formă: organe în formă de con (inima, plămânii), cilindrice (oasele lungi, vasele de sânge), boabă de fasolă (rinichii); C. structură: cavitare (inima, stomac, trahee) şi parenchimatoase (ficat, plămăn, splină). Organele cavitare au un perete format din mai multe tunici, care delimitează un lumen sau cavitate. Structura generală a tunicilor este formată dintr-o mucoasă, submucoasă, musculoasă şi seroasă. Mucoasa este formată dintr-un epiteliu, un corion (ţesut conjunctiv) şi adesea o musculară a mucoasei. Submucoasa are un corion bogat în vase de sânge şi nervi. Musculara conţine fibre musculare netede dispuse în mai multe straturi cu diapoziţie diferită (circular sau longitudinal). Seroasa sau adventicea este formată din ţesut conjunctiv lax, care prinde organul de structurile din jur şi îi asigură mobilitatea. Este o cale prin care vasele de sânge, limfatice şi nervii ajung la organ. Organele parenchimatoase sunt organele la care structura are lumene foarte mici, parenchimul este elementul care predomină. Structura organelor parenchimatoase este asemănătoare în planul general. Un organ parenchimatos este format dintr-o capsulă, parenchim şi stromă. Capsula delimitează organul şi este formată din ţesut conjunctiv dens semiordonat (testicul, pancreas, tiroida), ţesut conjunctiv fibros (ficat) sau un strat foarte subţire de ţesut conjunctiv lax (plămâni şi paratiroide) vase de sânge, limfatice şi nervi. În structura capsulei se pot găsi şi fibre musculare netede. Din capsulă se pot desprinde septe sau travee, pereţi care delimitează în organ regiuni mai mari sau mai mici (lobii şi lobulii ficatului, lobii plămânilor). Sub capsulă se găseşte structura organului formată din parenchim, partea care îndeplineşte funcţiile principale ale organului şi stroma partea care asigură hrănirea şi inervarea organului.

29

Locul prin care vasele de sânge, limfatice şi nervii intră sau părăsesc organul se numeşte hil (pulmonar, ovarian, al ficatului, etc.). Organele tari (oasele) au găuri nutritive prin care vasele de sânge, limfaticele şi nervii pătrund în organ. Membrane. Sub această denumire se găsesc elemente care formează o parte din corpul omenesc. După structura lor membranele pot fi: epiteliale sau fibroase. A. Membranele epiteliale pot fi: seroase şi mucoase. 1. Membranele seroase sunt formate din celule care secretă un lichid seros. Seroasele căptuşesc sau acoperă cavităţi (pleurală, pericardică şi peritoneală). Originea embrionară a membranelor seroase este în mezodermul lateral. În structura membranei seroase există un epiteliu (mezoteliu) format dintr-un singur strat de celule, avascular care produce lichidul seros. Subiacent se găseşte ţesut conjunctiv, care conţine vase de sânge şi nervi. Pleura este un înveliş cu pereţii dubli, dispus în jurul plămânilor. Foiţa pleurală aderă de suprafaţa plămânilor, a vaselor de sânge, nervilor şi bronhiilor, iar foiţa parietală de peretele cavităţii toracale. Între ele există cavitatea pleurală, plină cu lichidul pleural. Lichidul pleural este de natură seroasă şi este produs de pleură. În condiţii normale, lichidul produs continuu din vasele circulaţiei parietale (artere intercostale) este resorbit în sistemul limfatic. Rolul pleurei şi a lichidului pleural este de a înlesni mişcările din timpul respiraţiei. Pericardul este o formaţiune saciformă, cu pereţii dubli, care conţine inima şi regiunea bazală a vaselor mari de sânge. Structura pericardului este formată din două straturi pericardice: fibros şi seros. La rândul său pericardul seros este format din două zone: parietală care aderă la pericardul fibros şi viscerală, o componentă a epicardului. Între straturile visceral şi parietal există cavitatea pericardică plină cu lichidul pericardic. Peritoneul (peri gr.=împrejur; teoeo gr.=a tapisa) este membrana care acoperă majoritatea organelor cavităţii abdominale şi pelviene (organe intraperitoneale) şi căptuşeşte aceste cavităţi. Este o formaţiune cu pereţii dubli, foiţa parietală care aderă la peretele cavităţii şi foiţa viscerală care aderă la suprafaţa organelor („sac pleural”), acestea fiind continue. Între ei se găseşte cavitatea pleurală plină cu lichid seros. La bărbat cavitatea peritoneală este complet închisă, la femeie prin orificiul abdominal al tubelor uterine comunică cu tubele, iar prin intermediul acestora cu uterul, cu vaginul şi cu exteriorul. Între pereţii cavităţilor abdominlă şi pleurală şi foiţa parietală a peritoneului se găseşte un spaţiu numit extraperitoneal care conţine ţesut conjunctiv lax şi adipos (fascia subperitoneală) şi o serie de organe care nu sunt învelite de peritoneu, numite extraperitoneale. În raport cu situarea lor faţă de cavitatea peritoneală pot fi:
30

retroperitoneale (rinichii), periperitoneale (uracul) şi subperitoneale (formaţiuni din spaţiul pelvisubperiperitoneal). Structura fiecărei foiţe peritoneale este formată din două straturi: mezoteliu şi un strat subţire de ţesut conjunctiv. Peritoneul formează mai multe prelungiri:

-10 -11 -12

plice prelungiri mici determinate de vase de sânge mici sau alte conducte; ligamente leagă două organe între ele sau un organ de peretele cavităţii; mezoui leagă organe ale tubului digestiv de pereţii cavităţii. Peritoneul este divizat în două mari regiuni: marele sac (cavitatea generală a bdomenului)

şi micul sac (bursa omentală) cu două subregiuni (micul şi marele oment). 2. Membranele mucoase acoperă sau căptuşesc, de obicei organele cu origine endodermică şi au rol în absorbţie sau secreţie. Majoritatea lor au o secreţie vâscoasă (mucus), produsă de glandele uni sau pluricelulare din structură. În structura membranelor mucoase se observă un epiteliu, ţesut conjunctiv (lamina propria) şi ţesut muscular neted (musculara mucoasei). Exemple de membrane mucoase: sinovia, duramater, mucoasa bucală, olfactivă, uterină etc. Aceste mucoase sunt descrise la sistemele din care fac parte. B. Membranele fibroase au în structura lor fibre de colagen (ex. membrana bazilară din urechea internă). Lichidele corpului sunt produse de corp şi pot fi eliminate în afara corpului (sângele, bila, cerumenul, lichidul interstiţial, mucus, laptele matern, limfa, lichidul pleural, sebumul, urina etc.) sau rămân în spaţiul intern al organismului (lichidul sinovial şi cerebrospinal, intracelular, umorile apoasă şi vitrosă). Lichidele din spaţiul intern au în compoziţia lor proteine care sunt responsabile de distribuirea ionilor de o parte sau alta a membranei celulare. Lichidele corpului au funcţii de nutriţie, protecţie, excreţie, etc. Pot fi locul de înmulţire şi răspândire în corp al unor vectori de boală.

Cap. V SISTEMUL OSOS
31

Sistemul osos este format din oase şi cartilaje, legate prin articulaţii. La naştere există un număr mai mare de oase (270), care devin mai puţine la adult, prin unirea unor oase (206). În dezvoltarea embrionară oasele se formează prin osificare, care poate fi de două tipuri. Osificarea endocondrală caracteristică oaselor lungi (femur, humerus, tibia etc). Osul se diferenţiază dintr-un model cartilaginos hialin şi osificarea de membrană caracteristică oaselor late (sacrum, coccis, omoplat etc), osul se diferenţiază din mezenchim. Sistemul osos se dezvoltă din celulele mezodermului şi ale crestelor neurale. Celulele mezodermice vor diferenţia mezenchimul, care în regiunea capului va migra în arcurile branhiale şi formează oasele şi ţesutul conjunctiv din structurile craniofaciale. Vertebra. Osificarea unei vertebre are loc în mai multe etape: A. stadiul precartilaginos (mezenchimal) în care celulele mezenchimului din sclerotoame se dispune în mai multe zone . În embrionul de patru săptămâni la om, în jurul notocordului, se găseşte câte o pereche de sclerotoame, fiecare cu câte o regiune anterioară cu celule dispuse lax şi o regiune posterioară mai densă. Unele din celulele regiunii posterioare formează discurile intervertebrale, celulele care rămân fuzionează cu celulele din regiunea anterioară şi formează centrul mezenchimal al vertebrei (primordiul corpului vertebral). Fiecare centru se formează din două sclerotoame adiacente, devenind o structură intersegmentară. În locul în care este înconjurat de corpul vertebrei, notocordul degenerează şi dispare. Notocordul se extinde între vertebre şi formează centrul gelatinos al discului intervertebral sau nucleul pulpos. B. stadiul osos în care, în viitorul corp vertebral, există doi centri primari de osificare, ventral şi dorsal, care fuzionează rezultând un singur centru. Într-o fază ulterioară se formează câte un centru în fiecare jumătate de arc vertebral. Din unirea lor rezultă vertebra osoasă. Scheletul membrelor. În săptămâna a cincea în mugurii membrelor apar modelele mezenchimale ale viitoarelor oase. Acestea se condrifică în săptămâna a şasea. Clavicula se formează iniţial prin osificarea intracartilaginoasă şi apoi formează la capete cartilajele de creştere. Modelul oaselor centurii şi al oaselor membrelor superioare, apare cu puţin după apariţia modelului oaselor centurii şi a membrelor inferioare. Osul lung se dezvoltă prin osificarea intracartilaginoasă (endocondrală). În osificarea intracartilaginoasă osul se formează din modelul cartilaginos hialin, de aici şi denumirea de osificare intracartilaginoasă (femur, tibie, humerus etc). Osificarea formaţiunilor cartilaginoase se face în mai multe regiuni numite puncte de osificare, din a căror unire se formează osul.
32

Cea mai importantă dintre funcţile scheletului, este aceea de suport şi menţinere a formei corpului. Mişcarea este funcţia realizată împreună cu sistemul muscular şi este posibilă datorită articulaţiilor dintre oase. Prin densitatea lor sau modul de articulare, oasele pot realiza structuri care în totalitate protejează organele corpului. Astfel cutia craniană protejează encefalul; coastele, sternul şi coloana vertebrală protejează inima şi plămânii. În măduva roşie osoasă are loc hematopieza (diferenţierea celulelor roşii şi a plăcuţelor sanguine). Oasele sunt rezervor de săruri minerale fier şi calciu. Pot fi şi depozit pentru unele minerale toxice (metalele grele), asigurând detoxifierea organismului. Oasele eliberează hormonul osteocalcin, care reglează zahărul din sânge şi depunerea de grăsimi în organism. Prin transmiterea sunetelor pot contribui la realizarea senzaţiei de auz (oasele cutiei craniene). Totalitatea oselor din corp formează scheletul, care la om păstrează caracterul segmentar întâlnit la celelalte vertebrate, cu unităţi care se repetă (coloana vertebrală şi coastele). În forma unor oase din schelet, există diferenţe, între cele două sexe. La femeie oasele bazinului sunt mai late, bazinul este mai larg, cuşca toracică mai mică. Mandibula are un unghi mai mic şi dinţii sunt mai mici, falangele sunt mai subţiri. La bărbaţi arcadele sprâncenare şi torusurile supraorbitale sunt mai pronunţate. Oasele membrelor sunt mai lungi şi mai puternice. Organul principal din alcătuirea sistemului osos este osul. Alcătuirea unui os Suprafaţa osului este acoperită de un relief format din: 1. proeminenţe:


articulare acoperite de cartilaj articular şi de forme care realizează articulaţia, nearticulare determinate de tracţiunile muşchilor care se inseră pe os.



Proeminenţele nearticulare după înălţimea lor pot fi: procese sau apofize (detaşate de suprafaţa osului), tuberozităţi (nedetaşate de suprafaţa osului), eminenţe (suprafaţa nedetaşată netedă), spina (proeminenţă mai ascuţită), creaste (proeminenţă liniară). 2. cavităţi:

-13

articulare iau parte la formarea articulaţiilor,
33

-14

nearticulare servesc pentru inserţia unor tendoane, ligamente, protejarea unor elemente 3. găuri şi canale:

anatomice etc.

-15 -16

de trecere sunt străbătute de vase de sânge sau nervi cu diferite denumiri: hiat (orificiu

neregulat), foramen (gaură sau orificiu), sulcus (şanţ), fosă (groapă) etc. nutritive servesc pentru trecerea vaselor de sânge, iar după dimensiuni pot fi de ordine

diferite: I (cele mai mari, la nivelul diafizei oaselor lungi), II (mai mici, mai numeroase, pe epifizele oaselor lungi), III (pe toate suprafeţele acoperite de periost) şi de ordinul IV (orificii de deschidere a canaliculelor osteoplastelor). Pentru a ilustra morfologia şi structura unui os descriem un os lung (exemple de oase lungi: femur, humerus, tibie etc.). Oasele lungi sunt formate dintr-o regiune centrală cilindrică, numită diafiză şi două capete rotunjite numite epifize (fig. 15). epifiza superioară metaziză

diafiză

metafiză epifiza inferioară Fig.15 Humerus , faţa posterioară. Diafiza este formată în principal din ţesut osos compact. Pe o secţiune transversală la nivelul diafizei se observă că materialul osos este dispus sub formă lamelară. Spre exterior lamelele sunt dispuse circumferenţial formând stratul subperiostal extern. În zona centrală lamelele sunt dispuse sub forma sistemelor Havers, iar între ele sub forma lamelelor interstiţiale (resturi ale fostelor sisteme Havers remodelate). Spre interior lamelele se grupează şi formează trabecule, între care se găsesc lacunele medulare (fig. 16).

34

os compact os spongios

Fig.16 Diafiza os lung, secţiune longitudinală. Sistemul lamelar este străbătut de o bogată reţea de canale cu lumen mic atât în sens transversal (canale Volkman) cât şi longitudinal (canale Havers). În aceste canale se găsesc vase de sânge, limfatice şi nervi. Diafiza este străbătută de unul sau mai multe orificii numite găuri nutritive prin care intră şi ies din os vasele de sânge, limfatice, nervii. La exterior diafiza este acoperită de periost, o membrană formată din două zone. Zona externă fibroasă, formată din fibre de colagen, elastice şi fibrocite, intens vascularizată. Unele fibre din această zonă au o dispoziţie perpendiculară pe os şi pătrund în el, (fibrele lui Sharpey) şi au rol de a prinde periostul de os. Zona internă este osteogenă, fiind formată din celule osteoprogenitoare dispuse în două sau trei straturi (fig. 17). fibre de colagen celule osteoprogenitoare fibre Sharpey lamele osoase Fig. 17Structură periost, schemă. Spre interiorul peretelui ososului diafizar, există o membrană numită endost, în care celulele osteogene sunt dispuse într-un singur rând. În regiunea centrală a diafizei se găseşte canalul medular în care se observă măduva. Aceasta poate fi: măduva roşie osteogenă formatoare de os; măduva roşie hematogenă formatoare de elemente figurate ale sângelui; măduva galbenă care conţine o mare cantitate de celule adipoase; măduva cenuşie care se formează prin diferenţierea unui mare număr de fibre conjunctive, apare la bătrâni; măduva gelatinoasă care se găseşte în diferite stări patologice Epifizele sunt capetele unui os lung, formate din ţesut osos lamelar, la care lamelele se grupează în trabecule, dispuse după direcţia forţelor mecanice. Între ele se găsesc spaţii pline cu măduvă, iar trabeculele sunt căptuşite cu endost. Există o epifiză superioară şi o epifiză inferioară (fig.18).
35

Fig. 18 Epifiza os lung, secţiune longitudinală. Regiunea de pe epifiză, care foloseşte pentru articularea oaselor, are în structura sa cartilaj hialin (cartilaj articular). Creşterea oselor în grosime, se realizează prin acţiunea periostului, iar în lungime, la nivelul plăcii epifizare de creştere. Între epifize şi diafiză se găseşte placa epifizară de creştere(fig. 19). Trecerea dintre cartilajul epifizei şi osul nou care se formează are loc în următoarele zone: 1 – zona cartilajului de rezervă alcătuită din cartilaj hialin tipic; 2 – zona de proliferare formată din celule cartilaginoase care se divid, dispuse sub formă de coloane; 3 – zona de maturare în care diviziunile celulare s-au oprit, condrocitele cresc în mărime; 4 – zona de hipertrofiere şi calcificare în care condrocitele se măresc, se vacuolizează şi matrixul se calcifică; 5 – zona de degenerare a cartilajului în care condrocitele degenerează, iar lacunele matrixului calcifiat sunt invadate de capilare şi celule osteogene, 6 – zona osteogenică în care celulele osteogenice diferenţiate în osteoblaste aderă la suprafaţa matrixului calcifiat şi încep formarea osului.

36

Fig.19 Placa epifizară de creştere, schemă,1. zonă cartilaj rezervă, 2.zonă proliferare, 3.zonă maturare, 4.zonă hipertrofiere şi calcificare,5.zonă degenerare,6.zonă osteogenică, după Wheater P.R. 1991 Vascularizarea şi inervaţia. Oasele sunt organe bogat vascularizate (artere, vene şi limfatice). Arterele unui os sunt de două tipuri:

-17 -18

artere nutritive care pătrund în os prin găurile nutritive şi se ramifică, ajungând în canalul

medular şi canelele Havers, arterele periostale se ramifică abundent în periost şi ajung până în canalele Havers. Venele urmează un traiect independent de cel al arterelor. Inervaţia este asigurată de nervi care pătrund prin găurile nutritive, ajung în cavitatea medulară unde formează un plex nervos, de unde se ramifică în canalele Havers. Un alt plex se formează în periost. Tipuri de oase după variaţia dimensiunilor: - oasele late sunt formate dintr-o lamă spongioasă numită diploe, situată central şi două lame compacte, care o mărginesc (exemple: parietale, frontal, scapular etc.). - oasele scurte sunt formate dintr-o masă centrală spongioasă, mărginită de o pătură externă compactă (exemple: carpiene). - oasele sesamoide au un interior spongios şi nu au periost (exemple: rotula), - oase neregulate sunt oasele care nu se pot încadra în una din categoriile de mai sus (vertebre, sacrum, hioidul etc.). Principalele oase ale scheletului Scheletul corpului omenesc se grupează în: scheletul capului, scheletul trunchiului şi frontal scheletul membrelor. Vom prezenta mai jos principalele oase din alcătuirea acestor regiuni. Scheletul capului Este format din oase dispuse în două regiuni viscerocraniul şi neurocraniul (fig. 20,21 si 22) . temporal nazal zigomatic maxilar

mandibula
37

Fig. 20 Scheletul capului, vedere frontală.

parietal occipital

frontal

nazal temporal mandibula zigomatic mandibula maxila maxila palatin vomer proces bazilar orificiul occipital occipital
38

Fig. 21Scheletul capului, vedere laterală

Fig.22 Scheletul capului, vedere bazală

a. viscerocraniul (scheletul feţei ). -oase perechi Maxila este osul situat în mijlocul feţei, de formă neregulată. Este format din corp şi patru procese palatin, frontal, alveolar şi zigomatic. În regiunea inferioară se găsesc dinţii în alveole. Palatinul este situat în regiunea posterioară a feţei, format dintr-o lamă orizontală şi o lamă verticală unite în unghi drept. Este constituentul principal al palatului osos, a cavităţilor nazale şi orbitale. Zigomaticul este un os lat, dispus în regiunea laterală a feţei. Are două feţe (laterală, medială), patru margini (anterosuperioară, posterosuperioară, anteroinferioară şi posteroinferioară) şi trei procese (orbital, frontal şi temporal). -oase neperechi Mandibula formează maxilarul inferior şi este format din corp şi două ramuri. Corpul are forma de potcoavă, cu o baza inferior şi porţiunea alveolară superior. În alveole se găsesc dinţii.

39

Ramurile sunt două lame patrulatere, indreptate oblic în sus şi inapoi. Marginea superioară are procesul coronoid şi condilian (fig.23 ).

condil incizura mandibulei proces coronoid alveole dentare a tuberozitatea mentonieră

orificiul mandibular unghiul mandibulei linia milohioidiană

b Fig. 23 Mandibula faţa superioară (a) şi inferioară (b) Cornetul nazal inferior este o lamă osoasă răsucită ca un cornet, situată în cavitatea nazală, sub conca mijlocie a etmoidului. Lacrimalul are forma patrulateră şi este o mică lamă osoasă dispusă pe peretele medial al orbitei. Contribuie la formarea orbitei şi a cavităţii nazale. Nazalul este un os mic, lamelar, de formă patrulateră, dispus la baza nasului ca un acoperiş. Hioidul este osul situat în regiunea antero-superioară a gâtului, deasupra laringelui. Formează împreună cu procesele şi ligamentele stiloidiene aparatul hioidian. Este format din corp şi patru coarne. Vomerul are forma unei lame de plug şi contribuie la formarea septului nazal. b. neurocraniul (sau calvaria) 1. oase perechi Parietalul este dispus între frontal şi occipital, aparţinând calvariei (bolţii cutiei craniene). Este de formă patrulateră.
40

Temporalul este un os neregulat, dispus pe laturile capului. În alcătuirea sa are mai multe regiuni: solzul, stânca, regiunea timpanică, procesul stiloid şi mastoida. În osul temporal sunt săpate canale şi cavităţi ale organului vestibulocohlear.Regiunea timpanică formează cea mai mare parte din meatul acustic extern. Regiunea pietroasă sau stânca temporalului are forma unei piramide cu vârful medial şi înainte (fig.24). solz

meat auditiv extern proces zigomatic proces mastoid a

solz stânca eminenţa arcuată meat auditiv intern

b Fig. 24 Temporalul, faţa externă (a) şi internă (b) 2. oase neperechi Frontalul os neregulat, dispus în regiunea frontală a capului, contribuie la formarea cavităţilor nazale şi orbitale. Este format dintr-o regiune verticală, solzul şi o regiune orizontală care la rândul ei cuprinde o porţiune nazală şi două orbitale. Între porţiunile orbitale se găseşte scobitura etmoidală în care pătrunde osul etmoid (fig.25). solz eminenţa frontală arc supraciliar spina nazală a
41

b

şanţ sinus sagital

regiunea orbitală proces zigomatic

Fig. 25 Frontalul, faţa externă (a) şi internă (b) Etmoidul este un os complex, situat în scobitura frontalului, de forma unei balanţe. Contribuie la formarea cavităţilor nazale şi a orbitelor. Este format dintr-o lamă subţire verticală, o lamă orizontală perforată (lama ciuruită) prin care trec axonii primului neuron ai căii olfactive şi două mase laterale care conţin numeroase cavităţi pline cu aer (fig.26) frontal creasta cocoşului(lama verticală) lama ciuruită mase laterale sfenoid

etmoid

Fig.26 Etmoid, cutia craneeană intern şi schemă Sfenoidul are forma unei viespi cu aripile deschise şi este dispus la baza craniului. Este format din corp şi trei perechi de prelungiri, aripile mari, aripile mici şi procesele pterigoidiene. Corpul are pe suprafaţa dorsală o scobitură numită şaua turcească (fig.27). aripa mare aripa mică corp canal optic şaua turcească

Fig. 27 Sfenoid faţa superioară

42

Occipitalul este situat în regiunea posteroinferioară a cutiei craniene. Este format din regiunea bazală situată înaintea găurii occipitale, solzul, larg şi subţire şi două regiuni laterale care completeză gaura occipitală (fig.28). solz

protuberanţa occipitală externă gaura occipitală regiuni laterale a b

protuberanţa occipitală internă

gaura occipitală porţiunea bazilară Fig. 28 Occipital, faţa externă (a) şi internă (b) Scheletul trunchiului Coloana vertebrală Coloana vertebrală este o formaţiune osoasă care constituie axul principal al corpului, formată din mai multe segmente osoase numite vertebre. După caracteristicile structurale şi funcţionale se disting cinci regiuni: cervicală (şapte vertebre), toracală (12 vertebre), lombară (cinci vertebre), sacrală (osul sacrum) şi coccigiană (osul coccis). Coloana vertebrală are în plan antero-posterior patru curburi fiziologice: cervicală, toracală, lombară şi sacrală. Dacă au convexitatea spre înainte se numesc lordoze, dacă au convexitatea spre înapoi sunt cifoze (fig. 29). Curburile în plan frontal sunt toracală şi lombară.

43

curbura cervicală

curbura toracală

curbura lombară

curbura sacrococcigiană Fig. 29 Coloana vertebrală, schemă Prin suprapunerea orificiilor vertebrale rezultă canalul vertebral care adăposteşte măduva spinării.O vertebră este formată din corp şi arcul vertebral. Corpul vertebrei este regiunea cea mai voluminoasă a vertebrei. Arcul este format din doi pedunculi şi două lame, care delimiteaza orificiul vertebral. Pe el se găsesc procesele vertebrale. Vertebrele au caracteristici morfologice diferite în funcţie de regiunea coloanei vertebrale în care se găsesc. Vertebrele cervicale sunt tipice şi atipice (atlasul şi axisul) , fapt determinat de articulaţia la coloana vertebrală (fig.30). Atlasul nu are corp, acesta s/a sudat la axis şi a format procesul odontoid. Atlasul este format din două mase laterale, unite prin două arcuri vertebrale. Arcul anterior are median şi intern o fosetă de articulare pentru procesul odontoid. Pe faţa superioară a maselor laterale se găsesc cavităţile glenoide, care servesc pentru articulaţia cu condilii occipitali ai craniului. proces spinos

dinte corp

axis arc vertebral masă laterală

proces costotransvers

rudiment de costă atlas Fig. 30 Tipuri de vertebre cervicale
44

Axisul are sudat pe corp pe faţa superioară, procesul odontoid cu o faţetă de articulare pentru arcul vertebral al atlasului. Vertebra cervicală tipică are un corp mic, alungit transversal, procesul spinos scurt şi bifurcat. Ultimile procese costotransverse conturează orificiile costotransverse prin care trec arterele vertebrale care irigă creierul. Vertebra toracală tipică are corpul cilindric, care prezintă lateral o pereche de fovei costale, pentru articulaţia capului coastei. Procesul spinos este lung şi înclinat oblic, procesele transverse bine dezvoltate, cu o fovee pentru articularea tuberculului costal. Orificiul vertebral este mic, cu un contur circular (fig.31). corp proces transvers fovee costală transversă proces spinos

orificiul vertebral

procese articulare inferioare

Fig. 31 Tipuri de vertebre toracale Vertebra lombară are corpul voluminos, alungit transversal, de contur reniform. Procesul spinos orientat orizontal. Prezintă procese costiforme, tuberculi accesori, procese articulare superioare şi inferioare (fig.32).

proces spinos

tubercul mamilar proces costiform

Fig.32 Tipuri de vertebre lombare

45

Vertebrele sunt prinse între ele prin discuri intervertebrale, formaţiuni alcătuite din ţesut conjunctiv fibros. Acestea sunt formate dintr-un nucleu central numit nucleul pulpos, înconjurat de un inel de fibre conjunctive. Osul sacrum are forma piramidală, cu vîrful în jos. Faţa dorsală este convexă, prezintă median creasta sacrală mediană, şanţurile sacrale, crestele sacrale articulare, orificiile sacrale laterale şi crestele sacrale laterale. Crestele sacrale articulare se termină superioar cu coarnele mari, iar inferior cu coarnele mici. Faţa pelviană are median sudate corpurile celor cinci vertebre din care provine, cu delimitări la nivelul liniilor transverse. La acapetele lor se disting orificiile sacrale ventrale prin care trec ramurile ventrale ale nervilor sacrali. Feţele laterale au suprafeţe de articulare pentru osul coxal. Sacrumul este străbătut de canalul sacral prin care trece firul terminal al măduvii spinării şi coda de cal. Coccisul este un os mic format din unirea ultimilor patru-cinci vertebre reduse. Numai prima vertebră păstrează procesele de articulaţie şi procesele transverse. Coastele Sunt perechi de arcuri osoase dispuse între coloana vertebrală şi stern, care contribuie la formarea peretelui cuştii toracice. La o coastă se descrie, capul cu suprafeţele de articulare pentru corpurile vertebrale, gâtul interpus între cap şi corpul coastei. Coasta are două regiuni, regiunea osoasă şi regiunea cartilaginoasă în continuarea primei. Sunt 12 perechi din care primele 10 (coaste adevărate) se unesc cu sternul printr-un cartilaj care la coastele 1-7 ajunge individul la stern, la coastele 8-10 (false) sunt unite într-un cartilaj comun. Coastele 11-12 (coaste libere) nu se unesc cu sternul (fig.33). stern coaste

Fig. 33 Coaste, schemă (a), o coastă (b). albastru regiunea cartilaginoasă
46

Sternul Os lat, median şi nepereche dispus la nivelul toracelui, de forma unui vârf de lance (fig.34 ).

Fig. 34 Stern, galben-manubriu, verde-corp, roz-xifistern. Este format din trei regiuni: manubriul şi corpul cu structură osoasă şi apendicele xifoidian, cartilaginos. De el se prind coastele şi clavicula. Scheletul membrului superior În general la un membru în componenţa scheletului se distinge scheletul centurii şi scheletul membrului propriu-zis. Scheletul centurii membrului superior este format din omoplat şi claviculă (fig. 35). clavicula omoplat

humerus

Fig. 35 Omoplatul şi clavicula
47

Omoplatul este un os situat în regiunea posterioară, de formă triunghiulară, menţinut în poziţie de musculatura centurii şi claviculă. Clavicula are forma literei „S”, poziţionat în regiunea anterioară, transversal între stern şi omoplat. Scheletul membrului superior propriu-zis este format din humerus (regiunea braţului), radius, cubitus (regiunea antebraţului) şi carpiene, metacarpiene şi falange (regiunea mâinii). Humerusul are pe epifiza superioară capul humeral, marele şi micul tubercul. Epifiza inferioară are trohlea şi epitrohlea. Deasupra trohleei, anterior este cavitatea coronoidă şi posterior cavitatea olecraneeană. Condilul are un epicondil lateral. Diafiza este uşor răsucită, iar în regiunea superioară are tuberozitatea deltoidă. Radiusul are epifiza superioară cilindrică, capul se articulează cu condilul humeral. Lateral se observă tuberozitatea bicipitală. Epifiza inferioară are medial incizura ulnară şi lateral procesul stiloid. Cubitusul are o epifiză superioară voluminoasă cu incizura semilunară a cărei margine superioară se numeşte proces olecraneal şi inferioară numit proces coronoid. Epifiza inferioară este formată din capul cubital şi suprafaţa de articulare pentru radius (fig.36 ).

2 1

Fig. 36 Radius (1) şi cubitus (2). Mâna este formată din opt oase carpiene, dispuse pe două rânduri (scafoid, semilunar, piramidal, pisiform; trapez, trapezoid, osul mare şi osul cu cârlig) (fig.37 ). Fig.37 Scheletul mânii, dorsal 1.proces stiloid, 2.scafoid, 3.semilunar, 4.piramidal, 5.pisiform, 6.trapez, 7.trapezoid, 8.osul mare, 9.osul cu cârlig, 10.metacarpiene, 11.falange proximale, 12.falange mijlocii, 13.falange distale.

48

Metacarpienle sunt în număr de cinci şi formează podul palmei. La nivelul degetelor sunt falangele, trei pentru degetele II-V şi două la degetul I. Scheletul membrului inferior Scheletul centurii membrului inferior este format din osul cocsal, rezultat prin unirea oaselor ilion, ischion şi pubis. Este un os plat, articulat cu femurul la nivelul cavităţii acetabulare şi sacrumul superior (fig. 38). a

creasta iliacă caviate acetabulară tubercul pubian fosa iliacă externă

b

Fig. 38 Cocsal, faţa internă (a)galben-ilion, verde-ischion, albastru-pubis şi externă (b) Are o faţă externă cu o margine superioară numită aripa iliacă, iar inferior tuberozitatea ischiatică şi tuberculul pubian. Pe faţa internă creasta ileopubiană împarte osul în aripa superioară care contribuie la realizarea marelui bazin şi pubisul inferior aparţinând micului bazin. Marginea superioară se numeşte creasta iliacă. Oasel cocsale împreună cu sacrumul formează bazinul. Scheletul membrului inferior propriu-zis este format din femur (osul coapsei), tibia şi peroneul (osul gambei) şi piciorul. Femurul este cel mai lung os din corp, cu dispoziţie oblică dinafară spre interior şi de sus în jos. Epifiza superioară are capul femural puternic, marele şi micul trohanter uniţi prin creasta intertrohanteriană. Epifiza inferioară are doi condili, intern şi extern, separaţi prin fosa intercondiliară. Anterior se observă suprafaţa de articulare pentru rotulă (fig. 39).

49

cap femural trohanterul mare

trohanterul mare creasta intertrohanteriană trohanterul mic

linia aspră

condil lateral fosa intercondiliară condil intern faţa patelară a b

Fig. 39 Femurul faţa anterioară (a), faţa posterioară (b) Tibia are diafiza turtită lateral, expunând anterior o margine osoasă. Epifiza superioară are doi condili, intern şi extern. Epifiza inferioară prezintă lateral incizura fibulară şi medial maleola internă. Peroneul este situat lateral tibiei. Epifiza superioară este rotunjită şi epifiza inferioară alungită (fig. 40). faţetă articulară superioară

1

2 maleola mediană maleola laterală Fig. 40 Tibia (1) şi peroneul (2) faţa anterioară
50

Scheletul piciorului este format din şapte tarsiene dispuse pe trei rânduri (astragal, calcaneu; scafoid; trei cuneiforme şi cuboid). Metatarsienele sunt în număr cinci şi formează bolta piciorului, degetele sunt formate din falange, degetul I din două şi degetele II-V din trei falange (fig.41).

1 2 4 5 3 5 5

6

7

Fig. 41 Oasele lăbii piciorului, faţa dorsală,1. astragal,2.calcaneu,3.scafoid,4.cuboidal,5.cuneiform,6.metatarsiene,7.falange

Articulaţii Locul în care două sau mai multe oase vin în contact, cu sau fără realizarea mişcării poartă denumirea de articulaţie. După gradul de mobilitate, articulaţiile sunt: imobile (sinartroze) oasele participante nu realizează mişcarea. Pot fi de mai multe tipuri: suturi (oasele cutiei craniene), sincondroze (sacro-iliacă) şi gomfoze (între dinte şi gingie). semimobile (amfiartrozele) mobilitatea este redusă (vertebre), mobile (diartroze) cu o mare varietate de subtipuri (cot, genunchi). După structură, articulaţiile se pot clasifică în:

51

-

sinoviale la care oasele care participă la articulaţie execută mişcări variate. Oasele articulaţiei au capetele ţinute în articulaţie printr-o capsulă fibroasă şi prin ligamente, iar suprafaţa lor este lubrificată de un lichid sinovial produs de o membrană numită sinovie. Suprafeţele articulare osoase pot fi plane (articulaţiile dintre carpiene şi tarsiene) sau

sferoidale (articulaţia umărului şi a coapsei). Osul articular nu are în structura sa canale Havers, lacunele sunt mari, canaliculele lipsesc. Osul subcondral, este osul situat imediat sub cartilajul articular, asigură suport pentru cartilajul articular. Cartilajul articular este un cartilaj hialin, nevascularizat, hrănirea se asigură prin difuzie din lichidul sinovial şi nu conţine terminaţii nervoase. În structura sa chimică se găsesc proteoglicani şi în majoritatea apă. Cartilajul articular acoperă suprafaţa de articulare dintre oasele lungi. Ţesutul osos subiacent nu este haversian. Între cele două tipuri de ţesut se găseşte o substanţă bogată în glicoproteine care este asemănătoare cu substanţa cement care limitează sistemul Havers. Cartilajul articular diferă de cartilajul hialin prin două caracteristici. În primul rând suprafaţa articulară nu este acoperită cu pericondru. În al doilea rând fibrele de colagen au o dispoziţie în cele trei direcţii ale spaţiului asemănătoare cu a fibrelor de colagen din ţesutul conjunctiv lax. Funcţiile cartilajului articular sunt: furniză o suprafaţă rezistentă pentru articulaţie, diminueză frecarea şi distribuie uniform forţele asupra trabeculelor osului subcondral. Structura sa este complexă pentru a realiza funcţiile enunţate. La suprafaţă, imediat înspre cavitatea articulară, are un strat format din fibre de colagen dispuse tangenţial la suprafaţă. Sub ea se găseşte zona medială formată din fibre de colagen dispuse mai puţin ordonat. Zona profundă conţine fibre dispuse ordonat, perpendicular pe suprafaţa articulară. Zona cartilajului calcifiat face trecerea dintre cartilajul articular şi osul subcondral. Membrana sinovială reprezintă zona structurală internă a capsulei, de grosime şi densitate diferită. Suprafaţa ei proemină sub formă de cute în caviatea de articulare. În structura sinoviei se găsesc ţesut conjunctiv, vase de sânge, limfatice, nervi şi adipocite. Suprafaţa este căptuşită cu un strat discontinuu de celule diferite morfologic: celule asemănătoare fibroblastelor şi celule asemănătoare macrofagelor. Membrana sinovială înveleşte ca un manşon capetele oaselor, fiind o continuare a periostului acestora. Lichidul sinovial are o compoziţie asemănătoare plasmei, la care se adaugă mucină. Rolul său este în diminuarea frecărilor cartilajelor articulare. Capsula articulară este formată din două straturi: intern fibros şi extern.

52

Ligamentele articulare sunt benzi fibroase care se inseră pe oasele ce se articulează, contribuind la mărirea contactului dintre suprafeţele articulare. Vascularizaţia este asigurată de ramuri ale vaselor de sânge din os, iar inervaţia de nervi care însoţesc aceste vase. - nesinoviale sunt articulaţiile la care mobilitatea oaselor este redusă. Oasele articulaţiei nu au capete de articulare şi sunt unite prin trei tipuri de ţesut conjunctiv: 1. dens fibros (între oasele care participă la suturile capului şi formează sinartrozele), 2. hialin (la locul de unire al primei coaste cu sternul), 3. fibrocartilajul (formează simfize).

53

Sponsor Documents

Or use your account on DocShare.tips

Hide

Forgot your password?

Or register your new account on DocShare.tips

Hide

Lost your password? Please enter your email address. You will receive a link to create a new password.

Back to log-in

Close