Anatomie

ASPECTE DE ANATOMIE ŞI FIZIOLOGIE

TOMA V.

CUPRINS:
I. INTRODUCERE ÎN ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA UMANĂ…………………… 1.1. Morfologia……………………………………………………………………… 1.2. Fiziologia……………………………………………………………………… II. METODE DE LUCRU PENTRU ANATOMIE ŞI FIZIOLOGIE…………. 2.1. Metode de lucru în anatomie………………………………………………. 2.2. Metode de lucru în fiziologie………………………………………………. III. ISTORICUL ANATOMIEI ŞI FIZIOLOGIEI…………………………. 3.1. Mari anatomişti şi fiziologi români……………………………………….. IV. NOŢIUNI GENERALE DE FIZIOPATOLOGIE……………………… 4.1. Noţiunea de boală…………………………………………………………. V. ETIOLOGIE GENERALĂ……………………………………………… 5.1. Exemple……………………………………………………………………….. VI. ORGANISMUL CA SISTEM……………………………………………… 6.1. Teoria sistemelor……………………………………………………………. VII. TEORIA STRESSULUI………………………………………………… 7.1. Definire………………………………………………………………… 7.2. Efectul sindromului general de adaptare – S.G.A………………………… VIII. DEZVOLTAREA ŞI CREŞTEREA NORMALĂ LA VÂRSTA ŞCOLARĂ.. 8.1. Definire……………………………………………………………………….. 8.2. Influenţa procesului de creştere şi dezvoltare…………………………………… IX. DEFICIENŢELE DE CREŞTERE ŞI DEZVOLTARE……………………… 9.1. Definire………………………………………………………………………… 9.2. Deviaţiile de coloană………………………………………………………….. 9.2.1. Deviaţiile curburilor anteroposterioare……………………………….. 9.2.2. Deviaţii în plan frontal…………………………………………………. 9.2.3. Deficienţele umerilor şi a membrelor superioare………………………. 9.2.4. Deficienţele capului şi gâtului…………………………………………. 9.2.5. Deficienţele bazinului…………………………………………………. 9.2.6. Deficienţele membrelor inferioare……………………………………… X. BOLILE CROMOZOMIALE……………………………………………………. 10.1. Sindromul Landon – Down……………………………………………………… 10.2. Sindromul Klinefelter…………………………………………………………….. 10.3. Sindromul Turner………………………………………………………………… XI. BAZELE MORFOLOGICE ALE COPIILOR LA VÂRSTĂ ŞCOLARĂ….. 11.1. Antepubertatea…………………………………………………………………… 11.2. Pubertatea…………………………………………………………………………. XII. HORMONII ŞI ACTIVITATEA PSIHICĂ…………………………………… XIII. ELEMENTE DE ANATOMIE ŞI FIZIOLOGIE A CREIERULUI………. 13.1. Neuronul………………………………………………………………………….. 13.2. Cerebelul……………………………………………………………………………. 13.3. Tiroida………………………………………………………………………………. 13.4. Suprarenalele………………………………………………………………………… XIV NOŢIUNI DE BAZĂ

BIBLIOGRAFIE – RECOMANDĂRI
1. “Sistemul nervos” 2. “Ochiul şi auzul – organe de simţ” 3. “Endocrinologie” 4. Ranga V., Teodorescu Exalcu, “Anatomia şi fiziologia omului” 5. Mogoş, L., “Compendiu de anatomie şi fiziologie” 6. Petru, Groza “Fiziologie umană” 7. Dorofteiu, M., “Fiziologie. Coordonarea organismului uman” 8. Cârmaciu, L., Voiculescu, Torşa, Lelia, “Anatomia şi fiziologia omului”

INTRODUCERE ÎN ANATOMIE ŞI FIZIOLOGIE UMANĂ
Studiul corpului uman este cuprins în două mari categorii – morfologia şi fiziologia.

1. Morfologia – studiază forma şi structura generală a organismului. În cadrul acesteia se
disting: a) Morfologia externă – studiază dimensiunile relative sau absolute ale corpului, forma lui externă. b) Morfologia internă (anatomia) – se ocupă cu studiul macroscopic şi dimensional a organelor corpului uman. De asemenea, în cadrul ei se mai disting: - anatomia discriptivă – care se ocupă de descrierea diferitelor organe ca formă, poziţie, dimensiuni; - anatomia topografică – studiază organele în raport cu poziţia altor organe, protecţia lor la suprafaţa corpului. - histologia histos = ţesut, logos = ştiinţă – studiază ţesuturile microscopice. - citologia – citos = celulă – studiază celula din toate punctele de vedere.

2. Fiziologia – studiză coordonarea activităţii organelor, precum şi integrarea
organismului în condiţiile de mediu, sau cu alte cuvinte, studiază funcţiile diferitelor organe şi relaţiile dintre ele. Morfologia şi fiziologia se adresează omului sănătos. Morfopatologia, respectiv fiziopatologia sunt discipline pentru omul bolnav. Pentru studiul anatomic al corpului uman în ultimul timp s-au diferenţiat discipline de graniţă şi de interferenţă, după cum urmează: - biochimia – care se ocupă de chimia sângelui; - biofizica; - histochimia – studiul chimic al ţesuturilor; - embriologia – studiază perioada de dezvoltare intrauterină.

METODE DE LUCRU PENTRU ANATOMIE ŞI FIZIOLOGIE
Metode de lucru în anatomie
1. Metoda macroscopică – presupune cercetarea directă cu ochiul sau aşa numită
inspecţie vizuală. Procedeele corespunzătoare acestei metode sunt: palparea (pe viu), radierea cu raze X (radiologia), disecţia (tăierea). 2. Metoda microscopică – implică o studiere prin instrumente optice. Este aplicabilă în cadrul citologiei, histologiei, histochimiei, embriologiei. 3. Autopsia pe cadavru – aplicabilă în anatomia patologică în cazul deceselor. Organele interne pot fi studiate, conservate în recipiente cu spirt sau formol şi utilizate ca material didactic.

Metode de lucru în fiziologie
1. Oservaţia clinică; 2. Analizele chimice (biochimice); 3. Experimentul (pe animale) – vivisecţia – face posibilă cercetarea organelor interne în funcţiune sau în activitate
artificială.
-

experimentul cronic – animalul, odată ce a fost operat este lăsat să se vindece şi în

acelaşi timp studiat. De reţinut este faptul, că un organ nu lucrează izolat ci în colaborare cu alte organe. Organismul este doar un tot unitar. În acest context, unitatea organismului este realizată de sistemul nervos, sistemul conjunctiv şi sistemul endocrin.

ISTORICUL ANATOMIEI ŞI FIZIOLOGIEI
1. Epoca preistorică – în conformitate cu terminologia actuală, se aplica operaţia de
trepanaţie.

2. Antichitate – apar primele şcoli de anatomie. Aforismele lui Hipocrates, păstrează
principiile în actualitate. La Roma se vorbeşte de doctorul Gallenus. Ştiinţele biologice se confundau cu filosofia. 3. Evul mediu – descoperirile ştiinţifice rămân în urma celor din antichitate. Biserica interzice disecţiile. 4. Renaşterea – aduce o liberalizare. Apar ideile lui Leonardo Da Vinci, William Harvey.

5. Capitalismul – perioadă care determină o dezvoltare ascendentă a ştiinţelor. Claude
Bernard pune bazele fiziologiei. În Rusia apare o şcoală condusă de Pavlov în care se studiază sistemul nervos, apare ideea reflexelor condiţionate, apar lucrări în problemele digestive. Şcoala medicală românească este reprezentată de: N. Kreţulescu, Carol Davilla; în domeniul anatomiei se remarcă Toma Ionescu, Francisc Rainer; la Cluj – Victor Papilian. Victor Babeş (morfopatolog, microbiolog) introduce vaccinarea antirabică. Ion Cantacuzino (fiziolog) – Institutul Cantacuzino Bucureşti, C. Parhon – întemeietorul endocrinologiei – Institutul Parhon Bucureşti.

NOŢIUNI GENERALE DE FIZIOPATOLOGIE NOŢIUNEA DE BOALĂ
Problema fundamentală a medicinei constă în a stabili cauzele îmbolnăvirii organismului, cercetarea semnelor îmbolnăvirii, mecanismele de declanşare, simptomele, prevenirea şi vindecarea.

1. Definirea stării de boală a organismului uman
Academicianul Milcu, defineşte boala ca fiind o formă particulară a vieţii caracterizată prin apariţia unui proces patologic care tulbură unitatea organismului, unitatea lui cu mediul, urmată de scăderea creşterea sau vicierea schimburilor metabolice şi de limitarea sau dispariţia libertăţii sau a capacităţii de muncă. 2. Sindromul – defineşte un complex de simptomi asociat caracteristic unei boli sau unei grupe de boli. 3. Simptomul – este fenomenul particular care reflectă în organism starea de boală. El se împarte în: - simptom obiectv – atunci când boala este depistată de medic cu tot arsenalul de mijloace disponibil. - simptom subiectiv - atunci când starea de boală este descrisă de pacient. Sindromul de caracterizează prin: febră, junghiuri, transpiraţie, spută, expectoraţie de culoare ruginie.

4. Etape de manifestare a bolii în funcţie de natura lor.
a) Perioada de latenţă – cuprinde intervalul de timp parcurs din momentul în care agentul patogen acţionează asupra organismului şi până la apariţia simptomelor caracteristice bolii. În cadrul bolilor traumatice această perioadă nu există. În contextul bolilor infecto-contagioase perioada se numeşte incubaţie. Practic are loc o luptă a organismului asupra agentului patogen (agresor). Expresia clinică a acestui fenomen de apărare este cefaleea (durerea de cap violentă). Vărsăturile, asteniile, oboseala, fenomenele psihice de irascibilitate, stări de subfebrilitate mai ales nocturnă şi însoţite de transpiraţie, nu au un caracter specific – fără diagnostic ele se numesc simptome prodromale.

În perioada de latenţă, boala se poate vindeca spontan sau dacă nu se realizează se trece în perioada de stare în care se manifestă simptomele specifice bolii. b) Perioada de stare – începe atunci când agentul patogen are o zonă localizată şi toată starea bolnavului este alertată. În acest context, agentului patogen începe acţiunea distructivă în tot organismul, în special asupra sistemului nervos. Dacă boala are un caracter funcţional fără leziuni funcţionale prezintă un caracter reversibil şi este uşor de vindecat. Dacă leziunile cuprind organul şi sunt ireversibile este greu vindecabilă. În momentele de manifestare a bolii organismul reacţionează prin: - reacţii de adaptare – ce constau în intensificarea metabolismelor, sintezelor de anticorpi, şi încearcă să se adapteze la situaţia patologică. - reacţii de compensare – organul afectat intră în stare de inhibiţie, de protecţie, dar funcţia lui este preluată de alte organe ⇒ caracterul compensatoriu. Compensarea exagerată în reacţiile patologice duce la îmbolnăvirea organismului. c) Vindecarea – defineşte restabilirea organului agresat sau sfârşitul bolii. e) Moartea - poate fi definită în termeni uzuali ca sfârşit al bolii, a suferinţei. Moartea cuprinde două forme: - moartea clinică – desemnează oprirea activităţii vitale (oprirea bătăilor inimii şi a aparatului respirator). Poate fi instantanee sau precedată de o stare de agonie în care funcţiile cedează treptat (uneori se blochează şi bulbul). - moartea biologică – se opresc toate funcţiile celulare.

5. Simptomatologie şi durată - în cazul bolilor acute, subacute şi cronice
BOALA Acute Subacute Cronice SIMPTOM - vizibile şi bine exprimate mai atenuate din cauza unui echilibru; - relativitate între organism şi agentul patogen - discrete, bolnavul poate lucra cu menajamente DURATA - câteva ore – la 3 săptămâni 3-6 săptămâni câteva luni – toată viaţa

ETIOLOGIE GENERALĂ
1. Câteva exemple etiologice în cazul unor boli

Etiopatogenia studiază caută factorilor care determină boala – exemple: a) Septicemia, este o infecţie generală şi cauzează noi focare de infecţie şi este situată în sânge sub forma unor germeni patogeni, care provin dintr-un focar sceptic. Focarul infecţios poate fi: cutanat, faringian, uterin, urinar, intestinal. De asemenea cauza poate fi: o greşeală terapeutică, o insuficienţă de antibioterapie sau absenţa unei intervenţii într-o apendicită. a) Alergia, din punct de vedere etiologic comportă: - alergii inhalate – praf de cameră, polen, peri de animale, scame, fulgi de păsări; - alergii la mucigaiuri; - alergia infecţioasă – microbi, viruşi, toxine: - alergii alimentare - ouă, lapte, peşte, căpşuni, zmeură; - alergii la medicamente – penicilină, sulfamide, etc. b) Hemoragia internă din punct de vedere etiologic: - ulcerul gastroduodenal; - ciroza hepatică; - hernia diafragmatică; - leucemii.

2. Aspecte de etiologie generală
Etiologia este partea din patologie care se ocupă cu studiul cauzelor bolilor. Agenţii etiologici por fi de origine endogenă (internă) şi exogenă (externă). Cauzele externe cuprind agenţii traumatici, termici, chimici, microorganisme (virusuri, bacterii, protozoare, ciuperci, richeltsii, spirili). Cauzele interne pot fi ereditare sau dobândite. Ele sunt studiate sub denumirea de: constituţie, reactivitate, ereditate. Patologia generală urmăreşte care sunt mecanismele prin care agentul patogen acţionează şi produce boala organismului. Mecanismele pot fi de natură endogenă şi exogenă, de natură statică şi dinamică. Exemplu: fracturile, lovirile sunt rezultatul unui mecanism dinamic ⇒ masa x viteza = fractură.

3. Aspecte legate de varietatea etiologică
Cauza principală sau determinantă poate fi virusul gripei, care declanşează gripa. Cauza predispozantă poate fi: sedentarismul, obezitatea, fumatul care pot determina arteroscleroză. Cauza favorizantă poate fi alcoolismul sau frigul şi pot determina pneumonia. Aşadar, putem afirma faptul că etiologia generală este disciplina medicală care are ca scop studiul global al îmbolnăvirilor. De asemenea, există cauze principale – determinante

de natură exogenă, care declanşează boala fără alte cauze sau condiţii şi favorizante de natură exogenă pe care organismul le poartă.

4. Raporturile dintre cauzele determinante şi favorizante
Raporturile seriază de la caz la caz. De exemplu lipsa din alimente a unor vitamine, produc

boli sau aşa numitele avitaminoze. Lipsa vitaminei D2 determină rahitismul. În acest context, factorul favorizant este avitaminoza de vit. D2. Avitaminozele C încurajează gripa de primăvară. În concluzie, este necesară conservarea vitaminelor D2 şi C pe timpul iernii. Lipsa acestora din alimentaţie, scade rezistenţa organismului şi pot apare ca semne primare asteniile estivale sau aşa numita oboseală de primăvară. Cauzele de natură congenitală sau ereditară, încurajează bolile cromozomiale în care este afectat numărul şi forma cromozomilor. Astfel, recunoaştem Sindromul Landen Down sau aşa numită Trisomia 21 a cărui specific este definit de apariţia unui cromozom satelit. Tânărul este incapabil, deficient mintal, dar are o capacitate de imitaţie extraordinară. S-a constatat faptul că, părinţii bolnavi de tuberculoză, transmit Trisomia 21.

ORGANISMUL CA SISTEM – TEORIA LUI LUDWIG VON BERTÄLÄNFFY
1. Structura teoriei sistemelor
1. Sistemul este un ansamblu alcătuit din elemente distincte: S1, S2, S3………….Sn; 2. Sistemele alcătuiesc un întreg organizat delimitat de mediul său înconjurător 3. Elementele sistemului integral se comportă ca subsisteme ale lui şi prezintă o ierarhizare (taxonomie) a lor (subsistemelor). 4. Grupajul elementelor sau subsistemelor dintr-un sistem este adecvat unui anumit scop. Din acest context, rezultă următoarea reprezentare schematică:

i

S1, S2, S3…………………………Sn x

e

Legenda: i – intrarea informaţiilor în organism; S1, S2, S3…..Sn - subsisteme ale sistemului; e – ieşirea informaţiei din sistem prin intermediul căilor motoare; x – starea funcţională a sistemului.

De exemplu în encefal, trunchi cerebral şi scoarţa cerebrală ierarhizarea se face întrun anumit scop: de la căile senzitiv-motoare spre organele efectoare. 5. Comunicarea sistemului cu mediul se face într-un mod organizat Corpul nu este izolat de mediu, ci într-un mod organizat, prin intermediul organelor de simţ stabileşte o anumită legătură între intrarea şi ieşirea informaţiei. Autorul teoriei sistemelor arată că în organizarea sistemului, organismul în totalitate constituie un aşa numit sistem de ordin superior, denumit metasistem, iar componentele lui (neuronii) reprezintă sisteme ca atare.

2. Cercetarea activităţii sistemelor
1. Analiza raportului dintre intrări şi ieşirea informaţiei din sistem – metoda cutiei negre. Din acest punct de vedere nu ne mai interesează reacţia din interiorul sistemului. Observăm doar cum acţionează e la informaţia i. 2. Metoda inversă. Nu mai luăm în seamă raportul dintre i şi e ci fenomenele din interiorul sistemelor. 3. Noţiunea de program în cadrul unui sistem, caracterizează activitatea sistemelor inclusiv biologice determinând specificul legăturilor funcţionale din elementele sistemului. De asemenea indică acţiunile şi succesiunile în care se pot desfăşura ieşirile sau răspunsurile sistemului la intervenţia factorilor de mediu care pot fi consideraţi excitanţi şi a răspunsului care în fiziologie se numeşte excitaţie. - reflexele condiţionate (Pavlov) – se disting: reflexul alimentar, de apărare, de perpetuare a speciei - algoritmul – reprezintă succesiunea ordonată a acestor reacţii mai sus menţionate, care se soldează cu un răspuns, rezultat precis. Aşadar, programele pot fi: - de natură genetică congenitală – adică reflexele vitale (hrănire, apărare, reproducere). - de natură epigenetică – care se elaborează în cursul vieţii. Ele se mai numesc reflexe condiţionate învăţate în cursul vieţii. Practic, pe baza programelor existente la un moment dat în patrimoniul unui individ, ulterior se pot elabora noi programe de natură comportamentală prin educaţie, terapii comportamentale etc. De exemplu, spălatul mâinilor înaintea fiecărei mese. 4. Noţiunea de informaţie în cadrul sistemului, permite reglarea şi coordonarea biologică a reacţiilor de coordonare, care este de natură neuroumorală. Coordonarea nervoasă este rapidă şi precisă, dar se stinge tot atât de repede, ulterior fiind dublată de o reglare umorală sau endocrină care nu mai este atât de precisă şi la obiect ca cea nervoasă. Coordonarea umorală are proprietatea de a continua în timp mai îndelungat acţiunile de reglare nervoasă. - dispozitivele sistemelor – caută să realizeze procesele de reglare a funcţiilor organice sau psihice, dar ele trebuie să dispună de informaţii. Fără informaţii sistemul nu poate funcţiona. - informaţiile – defragmentate şi studiate din punct de vedere a teoriei sistemelor comportă: - informaţia statistică – defineşte cantitatea de informaţie recepţionată de sistem. Unitatea de măsură a informaţiei este BIT-UL. Bit-ul poate evoca două evenimente cu posibilităţi egale de realizare. Astfel, se porneşte de la 2 unităţi – 0 şi 1 – iar prin dafalcarea lui 0 şi 1 se obţin biţi la diferite puteri. - informaţia semantică – defineşte traducerea unei situaţii, semnificaţia unui fenomen, conţinutul unui fenomen sau al mesajului transmis sistemului.

-

informaţia pragmatică – se referă la valoarea comunicării în raport cu o anumită problemă sau scop. De exemplu, durerea în cazul unei boli conţine o informaţie pragmatică.

4. Comanda şi reglajul sistemelor
După proprietăţile generale sistemele biologice pot fi: 1. Sisteme deschise sau de comandă – care realizează schimburi reciproce de materie şi energie cu mediul înconjurător. De asemenea sistemele deschise se împart la rândul lor în: - sisteme deschise fără control – în care valoarea intrării (i) nu este influenţată de aceea a ieşirii (e), sau i poate influenţa pe e, dar fără control de la e. - sisteme cu autocontrol (servomecanisme) sau sinonim cu Feed – Back, care desemnează o retroacţiune şi se manifestă la nivelul a diferite sisteme biologice în scopul menţinerii stabilităţii şi echilibrului lor faţă de influenţe exterioare. Cu alte cuvinte are loc o aferentaţie inversă. Pentru a înţelege mai bine acest fenomen, propunem următoarea reprezentare schematică: i S1, S2, S3……………Sn Feed - Back Feed Back-ul, asigură un canal ce informează aparatul receptor şi adaptează informaţia intrărilor, necesităţilor.
2. Sisteme închise – reprezintă circuite abstracte, fără aplicabilitate în fiziologia umană.

e

Reglajul de autocontrol în biologie se realizează prin Feed – Back. Prezintă un caracter automat, adică informaţiile de la e la i se transmit automat. Momentul i al intrării şi momentul e al ieşirii, formează între ele un timp mort în care informaţia parcurge sistemul de la i la e. Timpul care trece din momentul excitării până la apariţia răspunsului se numeşte timp reflex şi este legat de intensitatea excitantului i. Feed – Back-ul poate fi de natură negativă, fapt prin care adaptează sistemul în funcţie de necesităţi. Din acest punct de vedere, pentru o mai bună înţelegere a fenomenului propunem următoarea reprezentare schematică: ++++ i ¯¯¯ x Feed – Back negativ Din schema mai sus prezentată rezultă faptul că informaţiile puternice vor face ca i să crească sau să scadă, în funcţie de semnificaţia informaţiei pentru organism. De asemenea, răspunsurile vor fi puternice. De asemenea Feed – Back-ul poate fi de natură pozitivă, care este dăunător organismului. El păstrează intensitatea excitaţiei nemodificată. În acest caz, e nu semnalează gradul lui de putere şi periculozitate, păstrând acelaşi circuit nemodificat. Dacă i este puternic, obţinem o semnalare prin Feed Back pozitiv. e

În acest context, propunem următoarea reprezentare schematică : SCOARŢĂ CEREBRALĂ CORTEX X +++++ A ENCEFAL - canal principal - canal secundar, dar nu transmite comenzi de corecţie ++++ - gradul de funcţionare

+++++

B CANAL PENTRU FEED - BACK Canalul B are la rândul lui un canal secundar, care la nevoie dă comenzi de Feed Back negative şi îşi asumă rolul de a adapta ceea ce este neadaptat.

TEORIA STRESSULUI
1. Definirea stressului
Cuvântul stress provine din latinescul verbului strigoro, strigiles. Fenicienii traduc termenul în strigo, strigere. În 1936 – 1937 Seyle (Canada) consideră stressul ca o reacţie principală pe bază endocrină a organismului fiind şi nespecifică, dar nepatologică provocată de acţiunea unor factori de mediu numiţi stresori. Stresorii sunt agenţi definiţi prin următoarele: - temperaturile extreme; - acţiunea unor toxine în doze sub-patologie; - iradierile de orice natură, dar ne-letale; - de natură psihică – o bucurie, o veste proastă etc. După Seyle, stressul are o acţiune cu caracter pozitiv, plăcut. Distressul reprezintă o problematică cu caracter negativ. După Hipocrate, stressul este o solicitare, o boală din partea organismului care reprezintă nu numai patos (boală) ci şi ponos (adaptare la condiţiile stressului). Astfel, se completează teoria, prin introducerea termenului de Sindrom General de Adaptare (S.G.A.). În acest sens, cauza stresului ar fi efectul S.G.A.

2. Efectul Sindromului General de Adaptare
Efectul Sindromului General de Adaptare respectă trei faze: 1. Reacţia de alarmă – starea de şoc – este manifestă cu o stare de suferinţă imediată la acţiunea stresorului prin: accelerarea bătăilor inimii, creşterea tensiunii, dureri de cap, ameţeli. – starea de contra-şoc – etapă în care apar primele reacţii de adaptare la stress prin intensificarea metabolismelor, degajarea unei mai mari energii, creşterea sintezei de anticorpi. Dacă aceste reacţii rezolvă situaţia stressul este anihilat. 2. Faza de rezistenţă – dacă reacţiile de alarmă nu rezolvă situaţia se trece în starea de rezistenţă. Organismul îşi mobilizează toate reacţiile de apărare. 3. Faza de epuizare – constă în momentul prăbuşirii resurselor organismului de apărare. Dacă avem de-a face cu acţiunea unor stresori asociaţi şi puternici, atunci din faza de alarmă se trece direct în faza de epuizare, deci faza de rezistenţă nu mai apare.

DEZVOLTAREA ŞI CREŞTEREA NORMALĂ LA VÂRSTA ŞCOLARĂ
1. Definire şi caracterizare generală
Prin creşterea şi dezvoltarea corpului, înţelegem un complex de fenomene biologice prin care trece organismul, în primul rând al copilului şi un anumit timp al adolescentului până la maturare, respectiv până la osificarea cartilagiilor de creştere a oaselor lungi, atunci când creşterea se opreşte definitiv. Oasele sunt organe care cresc atât în lungime, cât şi în lăţime. Creşterea se datorează activităţii cartilagiilor dintre epifiză şi diafiză. a)Creşterea în lungime a oaselor. (inserează imagine cu părţile componente ale oaselor – membrul inferior) În zona osteoidă inclusă în cartilagiul de creştere se formează ţesutul osos nou, lungind diafiza, adică întreg osul. Creşterea oaselor în lungime este limitată – 22 – 25 ani. Odată cu încetarea creşterii oaselor în lungime încetează şi creşterea corpului. b)Creşterea în grosime a oaselor. Are loc la toate formele de oase prin funcţionarea periostului (inserează imagine cu părţile componente ale oaselor – membrul inferior). De exemplu, în zona osteogenă a periostului se produc osteoblaste, adăugându-se la ţesutul osos vechi, ceea ce duce la creşterea în lăţime a osului. La maturare, periostul încetează funcţia sa osteogenă dar nu definitiv. În cazul unei fracturi reia activitatea formând căluşul prin care are loc sudarea segmentelor osului fracturat. Influenţarea creşterii este condiţionată de S.T.H. (hormonul de creştere), tiroida, timusul, şi glandele sexuale. Creşterea şi dezvoltarea par a fi un proces somatic unic, dar în realitate ele sunt fenomene deosebite.

Creşterea se referă la înălţime şi greutate corporală. Dezvoltarea, este o noţiune complexă care se referă la evoluţia întregului ansamblu de aparate şi sisteme cu funcţiunile lor. Tulburările de creştere la copii pot apare datorită unor boli cardiace: amigdalite, focare de infecţie etc. (în medicină -ită, semnifică inflamatoriu). În creştere şi dezvoltare au loc schimbări calitative şi perfecţionări permanente ale ţesuturilor şi funcţiunilor organismului. Procesul de creştere şi dezvoltare este influenţat de următorii factori: - ereditari; - externi; - sistemul neuro-endocrin = sistemul central nervos + sistemul endocrin; - metabolismul; - dinamica. 2. Influenţa procesului de creştere şi dezvoltare (reprezentare schematică fig.1)

SISTEM NERVOS CENTRAL

FACTORI EREDITARI

METABOLISM

DINAMICA

FACTORI EXTERNI

SISTEM ENDOCRIN Fig. 1 Influenţa procesului de creştere şi dezvoltare.

4. Aspecte privind creşterea şi dezvoltarea normală în funcţie de mediul geografic
Înălţimea – organismul uman creşte de la naştere până la încetarea funcţiei cartilagiilor epifizo – diafizare. (22 – 24 ani, dar fenomenul se poate opri la 18 ani). După cum am mai

amintit, fenomenul de creştere în înălţime, ca durată este în corelaţie cu mediul geografic, după cum urmează: ANGLIA Băieţi 22ani Fete 19 ani AUSTRIA Băieţi Fete 25 ani 19 ani FRANŢA Băieţi Fete 23 ani 19 ani

Creşterea în lungime şi greutate nu are un ritm uniform. Pe parcursul ontogenetic, creşterea în lungime şi greutate respectă următoarea structură: În primii ani după naştere există o perioadă de creştere intensivă în înălţime, spor în greutate şi mărirea perimetrelor. La pubertate se constată o creştere intensivă în înălţime.

5. Aspecte privind creşterea şi dezvoltarea normală în funcţie de sex
Fetele cunosc o creştere intensivă la pubertate, după care se încetineşte şi termină mai repede decât la băieţi. Măsurătorile antopometrice trebuie făcute din 6 în 6 luni si vor urmări: înălţimea, greutatea, perimetrul toracic. În cadrul înălţimii se pot semnala cazuri de normostaturali (normali ca înălţime), hiperstaturali (mai mari în înălţime), hipostaturali (mai mici). Din punct de vedere a greutăţii se disting: normotrofici (normali), hipertrofici (umflaţi, graşi), hipotrofici (slabi). Greutatea corpului se face prin raportarea lui la înălţime, obţinându-se corpolenţa (C). C = G/I formula de obţinere a corpolenţei

DEFICIENŢELE DE CREŞTERE ŞI DEZVOLTARE
1. Definire şi caracterizare generală
Desemnează deficienţele fizice care conţin tulburări cauzate de ele şi împiedică buna desfăşurare a muncii, caracterizându-se prin pierderi de energie, scăderea randamentului, iar pe plan psihic apar o serie de nemulţumiri, enervări, anxietăţi, descurajare care concură la demobilizarea persoanei în cauză. Din punct de vedere evolutiv deficienţele sunt uşoare sau medii. Deficienţele staţionare sunt mai mult sau mai puţin evolutive, iar deficienţele evolutive pot să progreseze sau să regreseze, ultimele ca urmare a unui tratament. Cauzele determinante ale acestor deficienţe sunt: - cauze predispozante – rezultatele lor sunt manifeste după naştere în legătură cu factorii genetici. Acţiunea lor este dură asupra fătului. - cauze favorizante – influenţează negativ starea de sănătate generală a copilului. Sunt manifeste în perioada activă de creştere şi dezvoltare, având la bază igiena necorespunzătoare, bolile cronice, lipsa de dinamică etc.

-

cauze adevărate – sunt cele care produc în orice caz deficienţa, dat fiind faptul prezenţei T.B.C. – ului vertebral osos, luesului (copilul luetic) alcoolismului, iradierile. După naştere pot apare o serie de boli infecto – contagioase cum ar fi poliomielita (paralizia infantilă). Aceste boli infecto – contagioase pot provoca diferite grade de nocivitate. Din acest punct de vedere este recomandat ca în perioada preşcolară controlul medical să intereseze în special tulburările de nutriţie (boli gastro - intestinale, infecto – contagioase, rahitismul. De asemenea în perioada şcolară un interes deosebit trebuie acordat prin control aparatului respirator, bolilor digestive, controlului poziţiei.

2. Deviaţiile de coloană vertebrală Coloana vertebrală – defineşte axul de susţinere a întregului schelet. Lungimea
axului este de aproximativ 70 cm la bărbat şi 60 cm la femei (media). Coloana vertebrală este formată din vertebre şi discuri intervertebrale (formaţiuni fibrocartilaginoase). Vertebrele – sunt în număr de 33 – 34. Cuprind două categorii. - vertebre propriu-zise – sunt cele care se articulează între ele cu ajutorul discurilor intervertebrale în număr de 24. - vertebrele false – sunt sudate între ele şi sunt în număr de 9 – 10. - segmentele coloanei vertebrale – SEGMENTUL - cervical - toracic - lombar - sacral - coccigian NR. VERTEBRE 7 12 5 5 4–5 OBSERVAŢII sudate

Coloana vertebrală are un triplu rol, adică protejează măduva spinării, este axul de susţinere al scheletului, participă la diferite mişcări ale trunchiului şi capului. La naştere o atenţie deosebită trebuie acordată coloanei vertebrale pentru a observa dacă prezintă deviaţii. Deci, după necesităţi coloana pe măsura dezvoltării organismului din toate punctele de vedere prezintă curburi normale. - curburile coloanei vertebrale – cuprind mai multe planuri, după cum urmează: a) în plan sagital distigem: curburi anteroposteriare; b) în plan frontal – curburi laterale. Curburile anteroposteriare cuprind la rândul lor: (inserează elemente ale sistemului osos) - curbura cervicală – care este reprezentată de convexitatea îndreptată anterior puţin mai accentuat; - curbura toracală (dorsală) – convexitatea este îndreptată posterior. Cuprinde partea cea mai întinsă a coloanei; - curbura lombară – convexitate îndreptată anterior. Curbura este mai accentuată la femeie; - curbura sacrococcigiană - convexitate îndreptată posterior. Caracterul curburilor interesează poziţia ortostatică, mersul biped, amortizarea anumitor forţe exercitate asupra coloanei. Convexitatea îndreptată anterior se numeşte lordoză, iar convexitatea îndreptată posterior se numeşte cifoză. Exagerarea acestor curburi normale duc la deviaţiile coloanei, respectiv a întregului corp, ceea ce defineşte o stare patologică. Dacă deviaţiile de coloană

antrenează şi celelalte elemente (coaste, claviculă) asistăm la o deformare a spatelui. Aceste deviaţii pot apare la orice vârstă, mai ales la vârstă şcolară. Curburile laterale – se caracterizează prin: - tipul obişnuit – curbura cervicală este îndreptată spre stânga; - curbura toracală este îndreptată spre dreapta; - curbura lombară este îndreptată spre stânga. - tipul obişnuit inversat – pentru dreptaci (activitatea se desfăşoară predominant cu mâna dreaptă), curba toracală va fi spre dreapta. - pentru stângaci, curba toracală va fi spre stânga. Accentuarea curburilor laterale duce la starea patologică formând scoliozele.

DEVIAŢIILE CURBURILOR ANTEROPOSTERIOARE
- CIFOZELE Deviaţiile curburilor anteroposterioare prezintă convexitatea îndreptată înapoi. 1. Cifozele tipice sau comune - sunt definite de exagerări ale curburii toracale (dorsale). 2. Cifozele atipice – sunt localizate în regiunea lombară sau cervicală în punctele de trecere a segmentelor coloanei. Cifozele pot avea o lungime medie, cuprinzând mai multe vertebre şi au forme diferite, după cum urmează: TIPUL DE CIFOZĂ scurte lungi - mijlocii totale NR. VERTEBRE 2–3 4 întrega coloană FORMA unghiulară rotunjită ovală (cuprinde claviculele şi coastele)

3. Cifozele funcţionale – sunt definite de acele deviaţii tipice greu de precizat la început. În cazul lor, coloana îşi poate păstra mobilitatea un timp îndelungat. Din punct de vedere a tratamentului este indicat să se aplice un program de educaţie fizică medicală. În cadrul cifozelor funcţionale identificăm: - atitudinile cifotice – se caracterizează prin: - pronunţarea curburilor coloanei; - se instalează în perioada pubertăţii; - există o insuficienţă a muşchilor spatelui de a ţine trunchiul drept; - laxitate articulară a vertebrelor; - control nervos deficitar asupra muşchilor; - alimentaţie insuficientă calitativă şi cantitativă; - munca devine epuizantă.

-

-

cifozele de deprindere sau habituale – sunt o consecinţă a netratării atitudinilor cifotice. Ele produc modificări de structură a aparatului de sprijin, a trunchiului. S-a constatat, că indiferenţa sau lipsa de observare a acestor deprinderi, pot cuprinde 50% din efectivul unei clase sau al unei şcoli. cifozele compensatorii – apar în cazul unor lordoze lombare.

4. Cifozele patologice
Apar în toată perioada de creştere sub diferite forme: - cifoze congenitale – care sunt de origine genetică; - cifoze rahitice – produse de rahitism şi lipsa vitaminei D; - cifoze T. B. C. – care provin din tuberculoza vertebrală; - cifoze paralitice – sunt cele mai periculoase, datorită faptului că produc paralizia spatelui, au o evoluţie rapidă, apar ca urmare a unei poliomielite şi duc la prăbuşirea coloanei vertebrale. Cifozele patologice, sunt forme grave, dureroase. Eradicarea bolii se face pe baza unui tratament ortopedic, alteori prin intervenţie chirurgicală – operaţie, extirpare.

- LORDOZELE –
Lordozele reprezintă curburi ale coloanei vertebrale în plan anteroposterior cu convexitatea îndreptată înainte, iar curbura coloanei este localizată în regiunea lombară a coloanei vertebrale. Prin exagerarea curburii anatomice normale se ajunge la o curbură tipic lordotică. Formele atipice de lordoză se manifestă în regiunea dorsală având tendinţă de expansiune totală. Lordozele pot forma curburi fixe şi exagerate ale coloanei care perturbă poziţia statică sau dinamică a corpului, prin afectarea poziţiei normale. De asemenea, pot apare curburi secundare sau compensatorii care se localizează deasupra sau sub curburile lordotice în sens contrar. Lordozele tipice – sunt mai puţin grave şi permit, în poziţia şezând o redresare a coloanei. Acest tip de lordoză, trebuie depistat şi tratat în timp util prin gimnastică medicală organizată respectând următoarea structură: - depistarea – să se facă din timp de către pedagog (educator); - tratamentul – să fie condus progresiv şi respectat în totalitatea sa; - colaborarea – să existe în permanenţă între părinte – medic – familie. Lordozele mai pot fi provocate şi de celelalte deviaţii ale coloanei şi cauzele comune ale acestora. Factorul predispozant, este tipul de corp morfologic infantil, sexul feminin ce se caracterizează prin abdomen pronunţat. Lordozele favorizează creşterea în înălţime exagerată. Modificări de structură a coloanei vertebrale cauzate de lordoze. Dacă deviaţia se limitează la un segment de coloană avem de-a face cu o lordoză propriu-zisă. Dacă deviaţia lordotică este mai lungă sau cuprinde în totalitate coloana avem de-a face cu spatele lordotic. Efectele nocive se exercită asupra ordinului mecanic şi se caracterizează prin: - mersul, alergarea, în general mişcarea se realizează cu dificultate şi dureri;

- se acumulează şi se instalează o oboseală precoce; - evoluţia lordotică este destul de lentă. După forma şi evoluţia lordozelor, deosebim: 1. Lordozele funcţionale – reprezintă deviaţii uşoare, reversibile. Necesită aplicarea gimnasticii medicale, pentru că ele constituie deviaţii primare. Se instalează în timp şi au o evoluţie lentă. În grupa lordozelor funcţionale distingem: - atitudinile lordotice – care sunt caracteristice vârstei preşcolare. Se manifestă prin accentuarea anatomice lombare. Frecvenţa creşte în perioada pubertară cu predominanţă la fete. Cauzele determinante ale acestei atitudini sunt: creşterea corporală în înălţime, rămânerea în urmă a dezvoltării musculaturii intervertebrale care are rolul de a menţine coloana în poziţia anatomică normală. Prezenţa acestui tip de atitudine se întâlneşte şi la copii obezi şi copii cu bazinul înclinat care au o greutate mare a trunchiului şi a abdomenului. Există o incapacitate funcţională a muşchilor abdominali şi fesieri. De asemenea, se constată o creştere a tonusului muscular în regiunea sacrolombară. Evoluţia atitudinilor, este îndelungată, ceea ce favorizează tratarea formelor de lordoză mai gravă. - lordozele habituale – sunt consecinţa netratării atitudinii mai sus amintită. Apare la elevii care practică baletul datorită unor neglijenţe în pregătirea lor fizică generală. Frecvenţa creşte în perioada pubertăţii, prin creşterea în înălţime. Tratamentul presupune aplicarea unui program de gimnastică medicală, urmărindu-se corectarea poziţiei. În esenţă, prin aplicarea acestui program se obţin rezultate remarcabile. - lordozele compensatorii sau secundare – apar ca o compensaţie în cazurile de cifoză şi se numesc cifolordoze. Tratarea implică cunoaşterea cauzei primare şi tratarea acesteia, urmată de tratamentul cifozei şi apoi a lordozei.

2. Lordozele patologice
Definesc modificări în forma şi structura coloanei, respectiv a bazinului. Prezintă o cauză şi un debut bine precizat. Tratamentul presupune eradicarea factorului patologic general. În cadrul acestui grup, identificăm: - lordozele congenitale – reprezintă malformaţii în structura coloanei şi a articulaţiilor intervertebrale. Sunt afectate articulaţiile din zona sacrolombară şi lombodorsală. De asemenea, se pot localiza pe o întindere scurtă, dar cu o curbură proeminentă. Lordozele congenitale, apar ca urmare a unor afecţiuni cromozomiale (iradiere, poluare), al căror etiologie este încă un mister. - lordozele rahitice – apar ca urmare a rahitismului manifest. Tratamentul presupune cura de vitamina D2 administrată pentru rahitism, după care se trece la administrarea lordozei. - lordozele paralitice – apar ca urmare a paraliziei muşchilor abdominali. Este determinată de poliomielită (paralizia infantilă). Prezintă o evoluţie gravă, mergând până la moarte. - lordoze cu origine în articulaţiile coxofemurale şi membrelor inferioare – sunt afectate de T.B.C. Pot produce curburi lombare compensatorii. - lordoze diverse – apar ca urmare a unor anchiloze a genunchilor. Deviaţia în valgum a picioarelor favorizează lordoze diverse.

DEVIAŢII ÎN PLAN FRONTAL
SCOLIOZELE
Reprezintă deviaţii de coloană în plan frontal. Poate avea doar o simplă înclinare sau curbură proeminentă, dar poate fi şi sub forma unor curburi secundare compensatorii mai numeroase. În esenţă, reprezintă o răsucire a vertebrelor spre convexitatea curburii, ceea ce semnifică o deviaţie laterală. Gravitatea constă în devierea poziţiei coastelor şi a toracelui, ultimul putând lua o direcţie oblică. De asemenea, umerii, omoplaţii, şi membrele superioare cunosc o poziţie asimetrică. Bazinul, şi membrele inferioare cunosc o poziţie în raport cu deviaţia. Frecvenţa este mai mare la fete prin instalare la vârsta pubertăţii. După vârsta de 20 de ani frecvenţa se reduce simţitor. Cauzele constau în scăderea rezistenţei pieselor scheletice, ca urmare a acţiuni ce perturbă simetria corporală. Din cauza unor laxităţi articulare sau a ligamentelor este o altă condiţie favorizantă în apariţia scoliozelor. Dintre numeroasele cauze mai amintim: slăbirea activităţii dezvoltării muşchilor spatelui, creşterea vertiginoasă în înălţime, lipsurile din alimentaţie (vitaminele, sărurile minerale).

Tipuri de deviaţii scoliotice
scolioze de partea stângă; scolioze de partea dreaptă; scolioze în formă de C – dacă este afectată doar o parte din coloană; scolioze în formă de S – dacă este afectată coloana de deviaţii compensatorii sau secundare. Din punct de vedere a întinderii deviaţiei întâlnim scolioze lungi, totale şi parţiale, ultimele atunci dacă este afectată o singură regiune anatomică. - scoliozele mobile – caracterizează începutul evoluţiei Tratamentul implică aplicarea unui program de gimnastică medicală riguros organizat. Scoliozele fixate, dau mobilitate redusă şi nu se mai pot trata numai în mod parţial, de unde apar sechelele scoliotice. În cadrul scoliozelor evolutive se cunoaşte o progresie în timp şi nu se mai pot trata.

1. Scoliozele funcţionale
Sunt provocate de o insuficienţă sau asimetrii de coloană. Debutul este greu de precizat. Evoluţia este lungă şi lentă. Supleţea coloanei se păstrează uşor deviată. La rândul lor se împart în: - atitudini scoliotice – sunt manifeste prin curbare laterală a coloanei în poziţia ortostatică. Copiii obosesc uşor şi caută o poziţie de compensare sprijinindu-se pe un picior. Cauzele de determinare pot fi poziţiile asimetrice de la masă, deficienţele de auz. - scoliozele habituale – se pot complica prin curburi de sens opus. Cunosc o evoluţie lentă ceea ce favorizează tratamentul. Sunt dureroase şi copiii se plâng de zona lombară. - scolioza statică – are la bază o asimetrie a bazinului sau a membrelor inferioare.

2. Scoliozele patologice
Prezintă aceleaşi cauze ca orice deviaţie patologică de coloană vertebrală. Au o evoluţie rapidă de fixare. Se împart în:

- scolioze congenitale – sunt observate radiologic, atunci când se constată modificări costale, care pot fi turtite sau sudate între ele. Tratamentul implică intervenţie chirurgicală, dar prezintă puţine şanse de vindecare. - scoliozele rahitice – prezintă aceleaşi aspecte menţionate la deformările de coloană. - scolioza pleuretică – apare ca urmare a unor purulezii purulente. Tratamentul este ortopedic prin extirpare. Cicatrizările pleurale şi retracţiile cicatricale, dau asimetrie şi curbare coloanei vertebrale. - scoliozele grave ale adolescenţilor – cunosc o frecvenţă mare la băieţi şi o evoluţie rapidă. Clinic, cunosc o răsucire a coloanei vertebrale numită cocoaşă – vertebro – costală. În cadrul acestei răsuciri vertebrale, apar forţe de asimetrie, care sporesc deformarea. Evoluţia este de aproape 2 – 3 ani în care cocoaşa devine rotundă şi se fixează. Tratamentul este chirurgical. - scoliozele diverse – sunt provocate de traumatisme, infecţii osoase, T.B.C. Tratamentul este numai clinic.

DEFICIENŢELE TORACELUI
Toracele normal prezintă o formă armonioasă, proporţională. Poate prezenta variate forme de torace deficient, de ansamblul genetic sau endocrino-metabolic sau a unor traumatisme. Poziţiile corporale neigienice, anormale persistente pot provoca deformaţii ale toracelui. Toracele deficient atrage o dezvoltare deficientă a organelor cuprinse în cavitatea acestuia – inimă, plămâni. Formele tipice ale deficienţelor toracelui sunt: 1. Toracele mic atrofic – se găseşte în dimensiuni mici, dar este proporţional. Musculatura toracică este atonă – fără forţă. Urmărirea dezvoltării cutiei toracice şi a plămânilor prin măsurarea capacităţii vitale (prin metoda spirometrică), poate indica evoluţia sau ineficacitatea tratamentului aplicat. Toracele atrofic poate avea la bază implicaţii congenitale sau boli grave, care necesită o imobilizare îndelungată la pat. 2. Toracele hipertrofic – apare ca urmare a obezităţii. 3. Toracele cilindric – cunoaşte o frecvenţă mare la copii înalţi, în acele anomalii în lungime (longini). 4. Toracele asimetric – este cauzat de hipertrofia unei părţi şi compensată cu hipertrofia celeilalte părţi toracale. Apare în timpul unei scolioze.

DEFICIENŢELE UMERILOR ŞI A MEMBRELOR SUPERIOARE
Apar în timpul creşterii şi în urma unor deficienţe ale coloanei. Afecţiunile pot fi directe implicând şi membrele superioare. Acest tip de deviaţii interesează centura scapulară (din regiunea umărului) şi au drept cauze atrofii musculare, inflamaţii ale oaselor, inflamaţii ale articulaţiilor sau a nervilor care comandă musculatura centurii şi a membrelor superioare. Cauzele indirecte a deficienţei de centură şi membrelor superioare - constau în : deviaţia de coloană, torace, nervilor care coordonează activitatea muşchilor zonei. Caracteristici: - umerii – sunt căzuţi bilateral sau monolateral; - ridicaţi sau ţepoşi sau inversul celor coborâţi; - aduşi în faţă sau în spate. - omoplaţii – în perioada de creştere sunt mai puţin reliefaţi şi mai îndepărtaţi de cutia toracică decât la adulţi. - lipiţi de cutia toracică; - sunt asimetrici. Cauzele se datorează unor formaţiuni congenitale. În perioada intrauterină nu coboară din regiunea cervicală în zona lui normală. - claviculele – poziţia lor normală este planul orizontal; - poziţia anormală se caracterizează prin: înclinaţie – oblicitate, asimetrie, în sus, în jos, lungime inegală. Caracteristici ale membrelor superioare Întinse orizontal ne dă anvergura de control, care poate depăşi înălţimea corporală cu 3 – 4 cm. Deficienţele sunt rare şi fără importanţă deosebită. Deficienţe ale mâinii – se recunosc: - sindactiliile – care definesc două degete lipite; - polidactiliile – reprezintă un deget plus; - adactiliile – definesc un deget minus. Ca urmare a unei boli degenerative, cum ar fi poliomielita pot apare contracturi ale mâinii sau îcârcituri ale acesteia, ceea ce face ca mâna să fie paralizată.

DEFICIENŢELE CAPULUI ŞI GÂTULUI
Acest tip de deficienţe trebuie urmărite împreună, pentru că deficienţa unui segment de cele mai multe ori are influenţă asupra celuilalt. Într-un alt context, deficienţele pot fi simple vicii de atitudine având la bază o afecţiune nervoasă persistentă (stessul). Timizii, handicapaţii psihic, nerealizaţii au tendinţa de a privi în jos. Înclinarea capului spre stânga sau spre dreapta, fără arcuirea gâtului sunt rare, dar prezente sub forma unor obişnuinţe sau în cazurile de deficienţă audutivă. De exemplu boala Torticolist este de natură congenitală şi prezintă gâtul şi capul strâmb, iar ca elemente cauzale amintim: - poziţie intrauterină incorectă;

- înşurubarea în uter a gâtului; - manevre brutale la naştere; La palpare, în zona gâtului se găsesc hematoame. Tratamentul presupune intervenţie chirurgicală, completat cu gimnastică medicală şi masaje după operaţie.

DEFICIENŢELE BAZINULUI
Se traduc prin înclinări şi răsuciri. Deficienţele, afectează concomitent şi dur coloana vertebrală, membrele inferioare şi regiunea abdominală. Probleme deosebite, ridică perioadei de sarcină. Cauza constă în asimetria membrelor inferioare. După depistare, tratamentul medical poate fi: operativ sau gheaţa ortopedică.

DEFICIENŢELE MEMBRELOR INFERIOARE
Membrele inferioare asigură locomoţia şi echilibrul corporal. În cazurile normale lungimea, grosimea şi proporţiile membrelor inferioare sunt în raport direct cu cele ale trunchiului sau a corpului în ansamblu. Inegalităţi ale indiciilor reprezintă tulburări grave ale mersului şi poziţiei de echilibru static. Şoldurile – sunt segmente de trecere dintre bazin şi membrele inferioare. Pot fi afectate în cazul unor luxaţii congenitale care trebuie depistate şi tratate în primele luni de viaţă, pentru a nu se fixa ulterior. Coxitele tuberculoase pot să apară mai târziu. Tratamentul medical este de competenţa medicului. Genunchii – pot fi deviaţi destul de frecvent în poziţie de valgum sau varus. Genunchii în valgum cunosc o frecvenţă mai mare la fete, datorită condiliilor femurali externi care se dezvoltă mai mult decât condilii interni. Condilii reprezintă vârfurile articulaţiilor. Genunchii în varus, predominant apăruţi la băieţi dau picioarelor o poziţie în O, şi apare ca urmare a rahitismului. Piciorul – poate cunoaşte următoarele deviaţii: - în valgum – picioarele cunosc deviaţii în afară; - în varus – picioarele cunosc deviaţii în interior; - în ecvim – picioarele afectează mersul prin faptul că atingerea solului se face doar cu vârfurile labei – mersul sărit. - piciorul plat – mersul se realizează cu toată talpa (planta) ceea ce determină oboseală precoce, acuză dureri atroce, deplasarea se realizează greu.

BOLILE CROMOZOMIALE
Fondatorul geneticii a fost preotul Gregor Mendel. Ştiinţa geneticii este Mendelo – Morganistă. 1956 – doi cercetători au demonstrat că la specia umană zestrea cromozomială este de 46 de cromozomi care diferă după sexe: 1 genom = 46 cromozomi. Formula cromozomială este de 46 cromozomi (23 perechi). Acţiunea lor este pentru fecundare (amfimixie). Pentru femeie se întâlnesc 22 somatosoni (autozomi) şi al 23 este numit gonozom sau cromozom sexual. Pentru bărbat există 22 somatosoni şi al 23 este numit gonozom, aspect identic la femeie. După fecundare (amfimixie) se pot obţine următoarele variante: 46 XX – ceea ce reprezintă sexul feminin sau 46XY, pentru sexul masculin. Acest aspect, formează perechile cromozomiale, respectiv specificul sexului. Cromozomii – sunt dispuşi în nucleu în interfază, în pauza dintre două diviziuni celulare, (sub o formă neuniformă) sub forma unei mase de substanţă numită cromatină sexuală. Atunci când celula se subdivide, substanţa se condensează şi se organizează sub forma a două braţe (cromere) unite printr-un punct central. Punctul central este o formaţiune globuloasă numită centromer. Aceste două braţe se dispun şi execută mişcări pe fusul de diviziune celular. La rândul lor, braţele pot fi în formă de L sau V. În celula somatică şi sexuală cei 46 de cromozomi sunt grupaţi în 23 de perechi. Patologia cromozomială – este evidentă atunci când există variaţii ale numărului de cromozomi, plus sau minus, modificări ale numărului lor, afectarea celor 11 perechi este incompatibilă (neconcordantă) cu viaţa fiind 11 perechi vitale. Etiologia bolilor cromozomiale - poluarea – fumatul în timpul sarcinii, sursele de radiţie; - virusurile; - vârsta mamei – creşte probabilitatea peste 35 de ani; - anoxia, care desemnează tulburări ale placentei. Dintre principalele boli cromozomiale amintim:

1. Sindromul Landon – Down sau trisomia 21
- este definită printr-un plus de cromozomi la perechea 21. Tabloul clinic este sub forma unei oligofrenii sau debilitate mintală asociată cu anomalii fizice. Din punct de vedere morfologic (forma şi structura bolnavului) distingem: - statură mică (vârsta biologică diferă de vârsta cronologică); - microcefalie (cap mic şi rotund); - faţa teşită; - ochii mongoloizi; - distanţa dintre ochi este mare; - nas scurt cu baza înfundată;

- gura semideschisă (pierderea controlului nervos asupra muşchilor faciali); - limba ieşită; - mandibula ieşită – prognatism; - buzele şi tegumentele uscate; - urechi mici; - dinţi mici ascuţiţi; - tendinţă spre slăbire exagerată. - organele de simţ - Ochii – miopie, conjunctivită, depigmentarea irisului în zona sa periferică, de obicei sunt de culoare albastră. - Gura – prezintă tulburări sau paralizii ale boltei palatine. - Părul – este rarefiat, moale. - Palmele- prezintă pe tegument şanţuri. - Sternul – poate fi înfundat în carenă sau în afară. În general, bolnavii sunt cardiovasculari, ombilicul este proeminent. La nivelul membrelor inferioare apar frecvent reducerea numărului de degete sau degetul 4 este lipit de degetul 5, fapt care imprimă motricităţii stângacie. - musculatura Este deficitară, organele genitale subdezvoltate. La băieţi testiculele nu coboară în scrot. Tonusul muscular la început este foarte scăzut. - sub aspect nervos Vorbesc în jurul vârstei de 2-6 ani defectuos sub forma unor lalisme. Bagajul lexical este limitat. Din punct de vedere a întârzierii mintale se recunosc în cazurile de imbelcilitate de diferite grade până la idioţie şi cretinism. - sub aspect comportamental Sun suportabili, blânzi, hipotoni - avizi de tandreţe şi afecţiune, - ascultă comenzile, - sperioşi, curioşi, - incapabili să se îmbrace singuri, - A NU SE JIGNI DE CĂTRE COLEGI ŞI CADRE – pot deveni extrem de furioşi, agresivi şi violenţi, - au o deosebită capacitate de imitare, ceea ce facilitează educarea lor şi învăţarea unor meserii simple. Sindromul poate fi depistat încă de la naştere, iar pe măsură ce copilul se dezvoltă simptomele sunt tot mai evidente. - profilaxia şi tratamentul – Sunt vag schiţate în medicină. Se recomandă evitarea unei noi sarcini dacă prima este un caz de Down. Tratamentele hormonale au reechilibrat într-o oarecare măsură unele aspecte privitoare la bolnav, alături de unele vitaminizări, stimulente ale sistemului nervos central (acidul cutanic). Se recomandă educarea copiilor în instituţii specializate.

2. Sindromul Klinefelter
În 1942 este descris ca sindrom. Este definit de un plus de cromozomi – 46XXY, adică feminizarea băiatului prin afectarea garniturii testiculare masculine cu un cromozom X plus. - simptome - atrofie testiculară;

- eunucoidism – eunuc; - ginecomastie; - hipersecreţie de hormoni fonicostimulari hipofizari. - morfologic - se cunosc deviaţii patologice a canalelor seminifere testiculare; - hiperplazia celulelor interstiţiale – aspect legat de sinteza spermei. - tabloul clinic - insuficient conturat. - aspectul bolnavului - caseftic, păr rarefiat sau lipsa pilozităţii, sânii slab dezvoltaţi sau lipsa acestora, capacitate neuropsihică carenţială (greu explicabilă această situaţie), poate fi prezentă oligofrenia, caractere sexuale slab exprimate, tumori la nivelul hipofizei. Se recomandă a fi ţinuţi în evidenţe speciale de către pediatru şi psihiatru.

3. Sindromul Turner
Este definit printr-un număr minus de cromozomi – 46X0, adică o anomalie a gonozomului X şi este specific sexului feminin. - tabloul clinic - polimorf: - statură mică (nanism), - infantilism sexual şi după apariţia pubertăţii, - lipsă de menstruaţie (Amenorea primară), - nedezvoltarea organelor sexuale externe, - bazinul îngust şi alungit, - clitorisul slab dezvoltat - cicluri deficitare, - ovarele slab dezvoltate, - absenţa sânilor, - facies îmbătrânit, - degetul 3,4,5, scurte – scurtarea oaselor metacarpiene, - piele aspră şi pigmentată, - aparatul cardiovascular şi renal afectat, - intelect satisfăcător, - cutie toracică imobilă, inima şi rinichii cunosc malformaţii, - agenezie ovariană Tratamentul presupune feminizarea bolnavelor.

BAZELE MORFOLOGICE ALE COPIILOR LA VÂRSTA ŞCOLARĂ

Conducerea raţională şi eficientă a procesului pedagogic nu necesită doar cunoştinţe neuro-psihice ci şi cunoaşterea particularităţilor organice la vârsta şcolarizării. Acest aspect conduce la cunoaşterea gradului de încărcare compatibil cu starea de dezvoltare şi sănătate a copiilor, implicit la observarea decalajului de vârstă cronologică şi biologică.

Perioadele morfofiziologice:
1. Antepubertatea 2. Pubertatea 3. Postpubertatea Toate aceste etape se bazează pe evenimentul fiziologic şi psihic al pubertăţii. Aşadar, perioada este marcată de transformări psihofiziologice cu repercusiuni asupra celor morfologice şi care, determină întreaga dezvoltare morfofuncţională şi psihică de la sfârşitul copilăriei.

1. Antepubertatea
Cuprinde copiii de la data intrării în şcoală 6-7-8-ani până la apariţia pubertăţii.

Din punct de vedere somatic
ritm de creştere mai accentuat decât cel al organelor vegetative; 8-11 ani, încetinirea creşterii taliei; 10-11 ani, deosebirile de creştere dintre băieţi şi fete nu sunt prea mari; 11 –12 ani, procesele de creştere în talie şi greutate la fete întrec cele ale băieţilor. sistemul osos – depunere importantă de săruri minerale – Ca, P. creşte rezistenţa oaselor – devin mai groase şi dure; procesul de osificare necesită un echilibru funcţional bun al întregului organism cu un aport suficient de Ca şi P, precum şi o reglare eficientă a depunerilor sărurilor minerale în oase. - un rol important în dezvoltarea sistemului osos îl deţine sistemul endocrin (paratiroidele – hormonul tiroidian), hipofiza (hormonul de creştere somatotrop), aportul de vitamina D2 (lactate). Carenţa vitaminei D2 favorizează rahitismul, implicit la deformaţii de coloană. Pentru prevenirea carenţei de vitamina D2 şi eventuale deformări incipiente ale coloanei se va avea în vedere: mişcarea corpului, poziţia în bancă, călirea organismului prin factori naturali (apă, aer, soare), practicarea sportului. Procesul de osificare cunoaşte două etape în care au loc metaplazia ţesutului conjunctiv osos. a) Osificarea desmală – care se caracterizează prin osificarea machetei membranoase , secreţiei de oseină şi impregnenţei calcaroase cu săruri minerale şi potasiu.

b) Osificarea condrală – care se caracterizează prin osificarea machetei cartilaginoase, (punctelor de osificare), şi osificarea pericondrală. Osificarea pericondrală se manifestă pe tot parcursul vieţii, fapt explicabil în cazul unor fracturi, care declanşează secreţia de oseină. Aşadar, avem de-a face cu un mediu osificabil – periostul – la nivelul epifizelor (osificare periostală – în grosime) şi una la nivelul oaselor lungi (osificare condrală). - dezvoltarea musculaturii În general, este mai lentă decât dezvoltarea osoasă. Muşchii flexori cunosc o dezvoltare mai pronunţată decât muşchii extensori. Tonusul muscular se găseşte într-o stare permanentă de contracţie, de care depinde menţinerea poziţiei corporale, respectiv menţinerea musculaturii scheletice. Contracţia vine pe baza unor impulsuri permanente din centrii nervoşi ⇒ muşchiul nu porneşte în acţiune din inerţie. La copiii, tonusul este scăzut, defavorabil unor mişcări fine şi precise. De asemenea, forţa musculaturii este redusă, iar menţinerea echilibrului solicită suplimentar musculatura – faţă de adult. - sistemul nervos central şi analizatorii La aproximativ 6 ani se încheie procesul de diferenţiere a neuronilor şi mielinizarea fibrelor nervoase şi nervilor. Din punct de vedere funcţional, la nivel cortical predomină excitaţia în dauna inhibiţiei. Starea de excitaţie a copiilor este observată prin agitaţie, voioşie, instabilitate relativă a capacităţii de concentrare, slabă concentrare a atenţiei. Tot la această vârstă remarcăm plasticitate accentuată a sistemului nervos central, fapt ce asigură o receptivitate bună dar cu slabă fixare a noţiunilor noi. Analizatorii cunosc o dezvoltare intensă morfologic şi funcţional şi intră în sfera adolescenţilor şi adulţilor.

Din punct de vedere vegetativ
- aparatul cardiovascular Deşi reţeaua vasculară este relativ bine dezvoltată (prin elasticitatea arterelor care facilitează lucrul inimii), ca structură nu putem vorbi despre acelaşi lucru. Se recunoaşte o slabă dezvoltare a miocardului, iar ca urmare a acestei insuficienţe apare un fenomen de compensare. Compensarea în repaus evoluează odată cu vârsta: Vârsta Concentraţii / minut 6 100 7 90 8 84 12 80 După pubertate 60 - 70 Tensiunea arterială este mică la începutul şcolarizării şi treptat, odată cu vârsta ajunge la valoarea adultului (60 – 70). Valoarea limită este cuprinsă între 90 – 140 la 20 ani. - aparatul respirator Se dezvoltă în totalitate. Treptat se dezvoltă capacitatea lui funcţională. Eforturile intense conduc la mărirea ca volum a cutiei toracice. La vârsta copilăriei cutia toracică este redusă ca volum, ceea ce declanşează un fenomen compensatoriu definit de mărirea frecvenţei respiratorii (polipnee – plus de respiraţie).

2. Pubertatea
Defineşte acea perioadă din cadrul ontogenezei, care cuprinde ambele sexe de vârste cronologice diferite având punct comun momentul pubertăţii sau maturarea axului hipotalamo-hipofizo-gonadic. Caracteristicile perioadei sunt: - mari transformări în întreg organismul; - transformări de ordin psihic – individ pubertar – adolescent – adult. - maturarea organelor sexuale; - impregnarea organismului infantil cu hormonii glandelor sexuale; - perioadă a furtunilor endocrino-vegetative - este pregătită cu ani înainte de hormonii sexoizi a zonei fasciculate, care la rândul ei se circumscrie în zona cortico-suprarenală.

Caracteristici ale perioadei la fete:
urina conţine sexoizi; secreţia de sexoizi pregăteşte organismul pentru pubertate; laringele rămâne acelaşi ca nivel de dezvoltare, vocea nu se schimbă; dezvoltarea sentimentelor materne; dezvoltarea glandelor mamare – telarha – se măresc şi se pigmentează areolele şi mameloanele pilozitate pubiană, axială, vulvară; telarha precede menarha.

Caracteristici ale perioadei la băieţi:
dezvoltarea laringelui, se maturizează – se schimbă vocea; semne de agresivitate; pilozitate pubiană, axială, facială; apare ejacularea. În esenţă are loc atât pentru fete cât şi pentru băieţi maturarea axului hipotalamohipofizo-gonadic. Apariţia pubertăţii depinde de caracterele familiale, condiţii de mediu (climă, grad de urbanizare, condiţii de micro şi macroclimat). S-a constatat că se instalează precoce în zona mediteraniană şi zona tropicală. Instalarea tardivă este cunoscută la polul nord prin faptul că menarha apare la fete doar în jurul vârstei de 19 ani. Apariţia şi evoluţia pubertăţii se stabileşte după sexe şi este împărţită în cinci stadii, dintre care amintim: dimensiunile testiculare, mamelelor, etc., iar după unii cercetători apariţia pubertăţii este marcată la fete de prima menstruaţie ovulatorie cu evoluţie instabilă. Instabilitatea ciclului menstrual devine o problemă atunci când se manifestă pe o perioadă de 1 an, ceea ce implică intervenţia endocrinologului. Neglijenţa acestui aspect poate conduce la sterilitate.

Particularităţi anatomo – fiziologice
Sfera somatică la fete
creştere şi dezvoltare accentuată faţă de băieţi; modificări de aparate şi sisteme; dezvoltare rapidă a aparatului locomotor, respirator, a vaselor de sânge. dezvoltare explozivă a organelor sexuale; apare fenomenul de inhibiţie ca o consecinţă a sistemului timolimfatic.

Sfera somatică la băieţi
accelerare a creşterii; reducere în greutate; dezvoltarea membrelor inferioare în raport cu trunchiul; trebuie avut în vedere că din punct de vedere a musculaturii avem de-a face cu un corp puţin musculos şi, de aceea, trebuie evitate deformaţiile scheletice mai ales a coloanei. - sistemul nervos - pierdere în eficienţa funcţională temporară, odată cu instalarea pubertăţii. Cauza principală a acestui fenomen este lipsa echilibrului dintre energia excitaţiei şi energia inhibiţiei. Consolidarea inhibiţiei are loc în timp, adică spre sfârşitul perioadei. - se dezvoltă funcţia de analiză şi sinteză a scoarţei cerebrale; - se dezvoltă funcţiile de ansamblu, de reglare şi activitate nervoasă superioară; - există o tendinţă spre iradiere a excitaţiei, care poate da copiilor un caracter neuniform şi chiar brusc al mişcărilor. - dezvoltarea musculaturii - este marcată de grosimea fibrelor şi alungirea lor; - forţa extensorilor este mai mare ca cea a flexorilor la ambele sexe; - viteza de creştere şi forţa musculară apare la băieţi mai târziu faţă de fete.

Sfera vegetativă
Marcată de furtunile endocrino – vegetative care conduc la capacităţi psiho – intelectuale şi sportive perturbate. La băieţi se pot instala practici sexuale viciate cum este masturbarea. Capacitatea de efort este în creştere. - aparatul cardiovascular - cunoaşte o dezvoltare lentă, dar continuă. Din acest punct de vedere între sexe se observă unele deosebiri după cum urmează: - la fete – volumul inimii creşte mai lent ceea ce, sub aspect diferenţial, rămân în urma băieţilor; - în mijlocul etapei fetele refac handicapul şi uneori depăşesc volumul cardiac al băieţilor. În ansamblu, aparatul cardiovascular cunoaşte o labilitate excesivă conjugată cu rezerve funcţionale reduse. Tensiunea arterială este redusă în comparaţie cu etapa adolescenţei cu maxim 90 mmHg. La efort, tensiunea arterială comportă valoarea de 40 mmHg. - aparatul respirator – Cunoaşte o dezvoltare însemnată prin capacităţi noi şi mărite. Creşte aptitudinea mişcării respiratorii şi scade frecvenţa amplificată a respiraţiei. Tabel nr. Vârsta 11 ani După 15 ani - băieţi După 15 ani – fete Mişcări respiratorii 22 14 - 16 16 - 18

Capacitatea vitală se măsoară cu spirometrul şi arată capacitatea de inspiraţie – expiraţie a aerului din plămân sau cu alte cuvinte, exprimă gradul de dezvoltare a plămânilor. Privind gradul de dezvoltare a plămânilor se cunoaşte faptul că la sfârşitul pubertăţii capacitatea vitală este de 3500 cm3 aer, iar la adult este de + 1000 cm3 aer.

HORMONII ŞI ACTIVITATEA PSIHICĂ
Sistemul nervos şi endocrin, formează axa proceselor de reglare sau de adaptare a organismului cu mediul şi unitatea psiho – somatică a corpului. Dependenţa funcţiilor psihice de fiziologie şi invers a fost menţionată încă din antichitate (Hipocrate) care arată determinismul umoral al temperamentelor. De-a lungul secolelor, treptat observaţiile s-au amplificat şi s-au precizat, momentul culminant ajungând în momentul când Endocrinologia s-a consolidat ca o ştiinţă, mai ales că numeroşi endocrinologi au fost la început neuropsihiatrii. Punctul de legătură între sintemul endocrin şi sistemul nervos se realizează în diencefal, care realizează conexiunea între organul nervos (hipotalamus) şi glandele coordonatoare a sistemului endocrin periferic (hipofiza anterioară). Diencefalul este format din talamus şi hipotalamus. Suprarenalele şi cu tiroida produc hormoni de adaptare cu care organismul se poate apăra de noxe sau acel rău nefavorabil pentru organism. Atunci când relaţiile neuropsihice s-au cristalizat într-o oarecare măsură, a reuşit o nouă disciplină de graniţă să se definească, care cuprinde elemente şi din patologia nervoasă şi endocrină, numită Psihoendocrinologie sau Endocrinopsihiatrie. În 1957 medicul german M. Bleuer a introdus noţiunea de psiho - sindrom endocrin. Prin psiho – sindrom endocrin se înţelege complexul de tulburări psihice care pot să se manifeste în cadrul endocrinopatiilor cronice. Aceste boli psihice nu pot fi interpretate numai simplist, deoarece ele pot cuprinde mai multe sfere de activitate nervoasă şi endocrină. Aceste suferinţe psihice nu pot fi tratate simplu, numai prin hormoni, pentru că psihopatiile au cazuri plurifactoriale, adică mai mulţi factori endocrini, mai multe glande. Influenţele hormonale se repercutează asupra proceselor psihice prin faptul că la nivelul cortical ei pot produce modificări bio - chimo – metabolice şi fiziologice asupra neuronilor corticali. De exemplu într-o hipersecreţie de troxină se produce o labilitate neuro - psihică accentuată, respectiv o emotivitate exagerată sau o stare de irascibilitate. La limita fiziologică de creştere a tiroxinei, capacitatea creativă a individului este mult crescută având şi o dinamică corticală foarte pronunţată. Cele mai pregnante tulburări neuro – psihice în endocrinopatii se pot manifesta în bolile hipofizare, respectiv la acromegalii. Acromegaliile, definesc hipersecreţia de hormoni de creştere în înălţime. Din punct de vedere psihic, acromegaliile prin hipersecreţie a hormonilor de creştere caracterizează oamenii blânzi, împăcaţi cu soarta lor, dar pot fi cuprinşi şi de stări de depresie sau mai ales de furie dacă sunt ridicularizaţi. Hiposecreţia de hormoni de creştere se întâlneşte în nanismul hipofizar în care intelectul şi psihicul nu sunt influenţaţi. În hipotiroidism, individul manifestă o lentoare psihică prin incapacitate intelectuală, până la cretinismul tirodian. În hipertiroidism, individul manifestă activitate psihointelectuală accentuată, în unele cazuri ajungându-se la exaltare, imobilitate psihică (plânge – râde), sentimente de persecuţie sau de foarte mare vioiciune. În paratiroide, hiposecreţia de hormoni paratiroidieni dă stări de hipoexcitabilitate neuromusculare, care afectează şi esofagul putând merge până la asfixie. Fenomenul este frecvent la copii şi poartă numele de spasmofilie. Uneori în cazuri apare deficitul neuro -

psihic care poate merge până la oligofrenie, isterie obsesivă, halucinaţii audio – optice cu sentimente de persecuţie. În bolile suprarenaliene, este bine cunoscută boala Addison care exprimă negativismul psihic prin facies suferind, oboseală intelectuală sau fizică exagerată, trăirea unor sentimente de persecuţie şi frustrare. În diabet, bolnavii sunt agitaţi, nervoşi, nu se pot concentra. Starea psihică este în funcţie de boală, iar dacă se ajunge la apariţie corpilor cetonici (acizi) în sânge intoxică centrii nervoşi, care degradează starea neuropsihică. Glandele sexuale au repercusiuni asupra psihicului foarte grave. Astfel se poate ajunge la modificarea totală a comportamentului prin hipo sau hipersecreţie de hormoni. De exemplu cazurile de eunuci, care nu au hormoni şi devin feminizaţi pentru diferite interese sau situaţii. De asemenea T.B.C.-ul testicular, care este vindecabil prin castrare.

ELEMENTE DE ANATOMIE ŞI FIZIOLOGIE A CREIERULUI
1. Neuronul
Sistemul nervos este format din ţesut nervos care are la bază celula nervoasă numită neuron. Structura neuronului: - corp; - axon; - dendridele corpului; - nucleu; - arborizaţie. Neuronii legaţi în lanţ formează sinapsele sau legăturile neuronale: - sinapsa neurodendritică – se formează atunci când arborizaţia unui axon vine în contact cu dendridele altui neuron; - sinapsa axosomatică – se formează atunci când arborizaţia unui axon intră direct în legătură cu corpul celular al altui neuron. Neuronii prezintă legături (sinapse) cu alte formaţiuni anatomice: - sinapsa receptoare – este definită de legătura dintre dendrida unui neuron senzitiv (receptor) şi o celulă receptoare a unui organ de simţ. - sinapsa efectoare - este definită de legătura dintre arborizaţia unui neuron motor cu organul efector. Prelungirile neuronilor se numesc fibre nervoase şi prin ele circulă influxul nervos. Fibrele nervoase sunt formate din filamentul axial alcătuit din fascicule neurofibrile între care se află în cantitate mică neuroplasmă sau denumită altfel axoplasma. În jurul filamentului axial se găseşte o membrană numită axolemă sau fibrele mielinice fără teacă care sunt situate în interiorul centrilor nervoşi.

Fibrele mielinice sunt situate în jurul filamentului axial şi formează mielina, care este o substanţă albă – sidefie. La rândul ei formează teaca mielinică învelită în teaca Schwann şi Henle. Gruparea neuronilor în sistemul nervos formează centrii sau nucleii nervoşi în interiorul nevraxului şi alcătuiesc substanţa cenuşie. Prelungirile neuronilor formează căile nervoase.

2. Cerebelul
Este numit şi creierul mic şi se găseşte în partea posterioară a cutiei craniene. Are o formă ovoidă, o greutate de 140 gr. şi se întinde pe suprafaţa cortexului (100000 mm2. Privit din diferite unghiuri se recunosc mai multe feţe: faţa superioară, faţa inferioară şi faţa anterioară. La suprafaţă se găsesc lobii cu şanţuri sau fisuri şi lobulii cu şanţuri superficiale sau lamele. Lobulaţia cerebelului este formată de corpul cerebelului şi lobul floculonodular sau arhicerebelul. Corpul cerebelului cuprinde : - lobul anterior – paleocerebelul; - lobul mijlociu – neocerebelul; - lobul posterior – paleocerebelul. Structura cerebelului cuprinde substanţa albă şi cenuşie având o dispoziţie inversă ca în măduva spinării. Substanţa cenuşie se găseşte la suprafaţă sub forma unei pături şi se numeşte scoarţă cerebeloasă, iar substanţa cenuşie albă în interior formată din fibre mielinice care se grupează în fibre de asociere, fibre comisurale şi fibre de protecţie. Nucleii cerebeloşi, sunt formaţiuni de substanţă cenuşie, formaţiuni perechi dispuse în vermis şi emisferele cerebeloase. Ei se împart în: - nucleii fastigiali – care formează nucleii acoperişului; - nucleii globoşi – situaţi în emisferele 1 stânga şi 1 dreapta; - nucleii emboliformi – situaţi puţin înapoia celor globoşi; - nucleii dinţaţi – situaţi lateral celor globoşi şi emboliformi. Legăturile cerebelului se realizează prin fibrele de protecţie numite pedunculi cerebeloşi. Pedunculii cerebeloşi se împart în: - pedunculi cerebeloşi inferiori – formaţi din fibre aferente şi eferente şi realizează legătura dintre cerebel şi măduvă; - pedunculi cerebeloşi mijlocii – care realizează legătura dintre cerebel şi punte; - pedunculi cerebeloşi superiori – realizează legătura dintre cerebel şi encefal.

Fiziologia cerebelului
Are un rol deosebit în coordonarea mişcărilor. De exemplu dacă în cazul extirpării cerebelului, s-a constatat la animale pierderea echilibrului. De asemenea, cazul unei leziuni la om conduce la grave tulburări ale echilibrului. Aşadar, funcţia lui majoră este de păstrare a echilibrului, realizarea mişcărilor de precizie. Cu alte cuvinte, influenţează mobilitatea voluntară şi reflexele. Cerebelul, acţionează asupra muşchilor, le determină intensitatea contracţiei, dă momentul declanşării şi încetinirii mişcării. În declanşarea unui muşchi de către cerebel, adică punerea lui în acţiune se numeşte sinergie, iar dispariţia acţiunii poartă numele de asinergie. Mişcările imprecise sau lipsa de proporţionalitate se numeşte disimetrie.

Pentru îndeplinirea acestor funcţii, cerebelul este în legătură directă şi inversă cu scoarţa cerebrală, care controlează permanent activitatea lui.

3. Tiroida
Este aşezată pe faţa anterior laterală a gâtului, mai precis a părţii superioare a traheii, pe laturile acesteia şi a laringelui. Este formată din doi lobi (lobul drept şi lobul stâng) şi istm. Lobii sunt aşezaţi pe părţile laterale ale traheei sub forma unei piramide triunghiulare de 4 – 8 cm. Istmul, uneşte cei doi lobi şi este poziţionat transversal la nivelul inelelor 2 – 4 ale traheei. Tiroida are aspectul literei H, culoare roz – cenuşie, 30 – 40 gr. Greutatea este în funcţie de sex, vârstă, zonă geografică. Din punct de vedere a structurii are un înveliş propriu (parechim glandular) format dintr-o capsulă fibroasă. Lobii sunt formaţi din foliculii glandulari, care sunt căptuşiţi cu epiteliu unistratificat secretor. Foliculii sunt formaţiuni cavitare ce conţin o substanţă semilichidă vâscoasă, numită coloidul tiroidei. Coloidul tiroidei, conţine tiroglobulina care se transformă prin hidroliză în tiroxină. Tiroida, este organul cel mai puternic vascularizat.

Funcţiile glandei tiroide
Tiroxina, este hormonul tiroidian din sânge care influenţează: - creşterea organismului; - schimburile respiratorii; - activitatea sistemului nervos; - menţinerea echilibrului; - arderile din organism; - termoreglarea (adaptarea organismului la temperatura mediului); - acţiune asupra miocardului Din acest punct de vedere, putem vorbi despre o interrelaţie tireoendocrină care asigură sau nu secreţia normală de hormoni Hiposecreţia de hormoni, determină hipotiroidismul şi se manifestă prin: - întârziere în creşterea oaselor şi a dinţilor; - incompletă dezvoltare a glandelor genitale; - deficienţe mintale; - debilitate sau cretinism; - înălţime de 130 – 140 cm sau nanism. Sub pielea bolnavului se găseşte un lichid mucos, care prin acţiunea lui determină: - aparenţă de îngrăşare – mixedem; - depunere de grăsimi în diferite organe; - senzaţie de frig; - anemie; - căderea părului; - idioţie. Tot în cadrul hiposecreţiei de hormoni identificăm guşa, care poate ajunge până la 2 – 3 Kg. Apare ca o consecinţă a distrofiei endemice, a lipsei iodului din apă şi alimente.

Hiposecreţia de hormoni, determină hipertiroidismul sau boala Bazedow – Gravers, care se manifestă prin: - mărirea glandei sau apariţia guşei exoftalmice, care este accentuată pe lobul drept; - hipersensibilitate; - irascibilitate; - procese de excitaţie exagerate; - emotivitate exagerată; - somnul bolnavului este agitat, marcat de coşmare şi insomnii; - se cunoaşte o rigiditate a musculaturii şi a globilor oculari; - este prezent tremorul; - inima cunoaşte 100 – 140 bătăi / minut; - pancreasul este suprasolicitat; - sunt manifeste tulburările gastrice; - apar valuri de căldură; - este prezent pruritul (mâncărimi); - depigmentare; - încărunţire timpurie; - unghii subţiri; - exoftalmii (bulbucarea ochilor); - umflarea pleoapelor.

4. Suprarenalele
Sunt aşezate în lojele renale la polul superior al fiecărui rinichi. Sunt formate din glanda dreaptă (formă triunghiulară) şi glanda stângă (în formă de semilună). Lungimea lor este de 5 cm, lăţimea de 3 cm, grosimea de 1 cm. Sunt fixate prin ligamente suprarenocav, suprarenoaortic şi suprarenodiafragmatic. Structura suprarenalelor, are la bază o capsulă fibroasă şi parechimul glandular. Capsula fibroasă, este un înveliş de natură conjunctivă ce formează prin ligamente fixarea glandei. Parechimul glandular, se găseşte în interiorul capsulei şi este reprezentat de substanţă corticală şi medulară. Substanţa corticală, are o culoare gălbuie şi se află către periferie. Este formată din cordoane de celule glandulare şi este bogată în granulaţii lipidice, vitamina C. Substanţa medulară, se află spre centrul glandei şi este formată din celule glandulare mici. Este formată din ganglioni simpatici, are nuclei mari. În esenţă, este formată din neuroni postganglionari simpatici care şi-au pierdut prelungirile şi au căpătat proprietăţi secretorii. Glandele sunt puternic vascularizate în raport cu volumul. Primesc sângele prin arterele suprarenale superioare, mijlocii şi inferioare. În mijlocul glandei se află vena mare (suprarenală) care distribuie sângele proporţional.

Funcţiile glandei
Funcţia majoră a glandei este aceea de a secreta hormoni mineralocorticoizi, glicocorticoizi (cortocosteronul, hidrocortizonul), sexuali. O parte din corzizol este transformat în cortizon. Sinteza hormonilor corticosuprarenali se face pe seama colesterolului şi a vitaminei C. Extirparea suprarenalelor instalează moartea în 24 – 48 ore. Astfel hipofuncţia cortico – suprarenală, determină boala Addison şi se manifestă prin:

- lipsă de cortizon şi aldosteron; - colorarea pielii în brun; - astenie, oboseală; - tulburări cardiovasculare; - hipertensiune arterială; - hipotermie; Mai este denumită şi “Boala bronzată”. Hiperfuncţia cortico-suprarenalei - conduce la obezitate; - hirsutism – exces de păr; - tulburări neuro-psihice; - tulburări metabolice; - apariţia de caractere feminine la băieţi şi invers. Reglarea secreţiei de hormoni se face pe cale umorală (adrenocorticotrop) şi nervoasă (sistemul hipotalamohipofizar). Medulosuprarenala, produce hormonii adrenalina şi noradrenalina. Acest tip de secreţie este observată, respectiv manifestă în comportamentu uman prin: frică, mânie, emoţie, durere, atunci când secreţia este ambundentă. -adrenalina – trece brusc în sânge şi are un efect simpaticomimetic generalizat. De asemenea, adrenalina are efect asupra scoarţei cerebrale, stimulează secreţia hormonilor hipofizari. Se găseşte în sânge în proporţie de 1gr‰. Astăzi, se poate prepara pe cale industrială. - noradrenalina – se găseşte în sânge în proporţie de 0,8 gr. ‰. Este un mediator chimic al sistemului nervos simpatic. În cazurile de hiperfuncţie avem de-a face cu hipertensiunea arterială. Nu se cunosc cazuri de hipofuncţie sau hiposecreţie.

NOŢIUNI DE BAZĂ

Din punct de vedere anatomic avem sistem nervos central şi sistem nervos periferic. Sistemul nervos central este format din encefal şi măduva spinării, iar sistemul nervos periferic din nervi. Din punct de vedere somatic, vorbim despre legătura dintre organism şi mediu Din punct de vedere vegetativ, vorbim despre activitatea organelor interne.