Asia

Published on March 2018 | Categories: Documents | Downloads: 12 | Comments: 0 | Views: 394
of 8
Download PDF   Embed   Report

Comments

Content

Vegetaţia se caracterizează prin diversitate şi dezvoltare zonală. În cuprinsul Asiei se întâlnesc toate zonele de vegetaţie, la a căror formare şi dezvoltare au contribuit o serie de factori, dintre care rolul principal l-au avut clima, relieful şi evoluţia paleogeografică. În general, se ştie că cele mai puţine schimbări le-a suferit partea de sud, spre deosebire de cea de nord, unde glaciaţia a ocupat suprafeţe întinse şi a dispărut abia de circa 10.000 ani (P. COTET, A. BĂNĂRESCU, 1972, I. PIŞOTA, 1992, I. MARIN, 1994). Partea de vest s-a bucurat de condiţii destul de favorabile pentru dezvoltarea vegetaţiei. Datorită influenţei musonice, ea a constituit o zonă de schimburi permanente între speciile din nordul şi sudul Asiei. Desfăşurarea zonală a vegetaţiei este turburată în unele locuri de condiţiile locale de relief şi de climă, lucru ce se poate vedea şi din prezenţa celor două fâşii marginale de păduri – una nordică şi una sudică – în raport cu interiorul Asiei, care este lipsit de vegetaţie lemnoasă. Vegetaţia naturală este aproape neschimbată în pădurile ecuatoriale şi foarte mult modificată de societatea omenească în toate regiunile cu agricultură veche şi densitate mare a populaţiei, cum sunt: Câmpia Chinei de Est, Câmpia Indo-Gangetică, Câmpia Mekongului, Câmpia Mesopotamiei etc. Asia este patria multor plante folositoare, cum sunt: grâul, orzul, mazărea, ceaiul, orezul, trestia-de-zahăr, meiul, hrişca, diferiţi arbori fructiferi etc. Din punct de vedere floristic, teritoriul Asiei aparţine în cea mai mare parte regiunii holarctice (cu subregiunile: arctică, europeo-siberiană, stepa europeoasiatică, pontico-central asiatică, mediteraneană, nord-africană-indiană şi chino-japoneză) şi foarte puţin regiunii paleoarctice (cu subregiunile indoafricană şi malaeză). Zonele de vegetaţie se desfăşoară pe suprafeţe întinse, începând de la nord spre sud, dar fără a prezenta o regularitate prea evidentă, ca în alte continente. Zona de tundră se dezvoltă pe o fâşie îngustă în lungul litoralului arctic, începând din Peninsula Iamal şi până în Peninsula Ciucilor. Aceasta prezintă aceleaşi caracteristici fitogeografice ca şi în Europa, cu deosebirea că în Siberia de Nord-Vest ea ocupă suprafeţe mai mari, chiar în cuprinsul munţilor. Zona pădurilor de conifere (taigaua) reprezintă una din cele mai întinse formaţii vegetale ale Asiei, începând de la poalele Uralului şi până la Marea Ohotsk, şi cursul inferior al Amurului. Ea ajunge în sud până la Lacul Baikal. Aici se întâlnesc aceleaşi specii amintite la taigaua din Europa.

Zona pădurilor de foioase, specifică climei temperate, se dezvoltă mai mult în Asia de Est (Marea Câmpie Chineză, Câmpia Manciuriei, AmurPrimoria, Peninsula Korea şi în partea de mijloc a marilor insule japoneze). Nu lipsesc nici pădurile mixte – de conifere şi de foioase – care se întâlnesc mai mult în munţi, la diferite altitudini. Păduri rare de mesteacăn şi plop tremurător apar în sudul Siberiei de Vest, pe o fâşie foarte îngustă. Zona pădurilor subtropicale ocupă un loc aparte, datorită nuanţelor diferite pe care le prezintă. Dintre aceste nuanţe sunt de reţinut trei: – Pădurile subtropicale umede, semperviriscente (denumite şi păduri de lauri), care se dezvoltă ca urmare a influenţei musonice în partea de sud a Chinei (în regiunea colinar-muntoasă) şi în vestul Peninsulei Indochina (în zona muntoasă), fiind constituită din magnolii, laur, chiparos, stejar, arbore de camfor etc. – Pădurile subtropicale uscate, (denumite şi păduri verzi iarna), se întâlnesc în Podişul Iunnan şi pe versantul sudic al Himalayei. Acestea reprezintă mau mult un amestec de păduri de conifere, de foioase şi de laur. – Pădurile subtropicale tipice sunt situate în jurul ţărmului mediteranean (păduri mediteraneene). Acestea apar pe porţiuni foarte restrânse, pe litoralul sudic al Mării Negre, Mării Mediterane, în Asia Mică, Levant etc. Această vegetaţie constă din desişuri de maquis, păduri de stejar veşnic verde, iar în părţile înalte ale munţilor – păduri de cedru şi de molid. Zona de silvostepă reprezintă continuarea celei din Europa, fiind dezvoltată tot ca o fâşie foarte îngustă. Ea începe în partea de sud a Siberiei de Vest şi ajunge până în bazinul superior şi mijlociu al Amurului. Zona de stepă formează un fel de „aureolă” la periferia deşerturilor, unde vegetaţia spontană a dispărut aproape complet, datorită acţiunii antropice desfăşurate, mai ales prin diferite lucrări agricole. Cele mai extinse sunt stepa vest-siberiană, stepa chineză din zona de loess, stepele Iranului, stepa din Câmpia Indului etc. În general, stepa asiatică prezintă două nuanţe – una cu aspect ierbos şi alta aridă. Zona deşerturilor se întinde începând de la Marea Roşie şi până în Mongolia şi se caracterizează prin predominarea plantelor xerofile. Dintre arbori creşte saxaulul (Haloxylon), iar dintre ierburi amintim pelinul (Artemisia), rogozul (Carex) şi altele. Cele mai importante sunt deşerturile: Arabiei, Siriei, Iranului, Turnaului, Takla-Makan, Pamir, Tibet şi Gobi. Ca şi stepele,

deşerturile prezintă două aspecte – unul de deşerturi calde (ca, de exemplu, deşerturile: Arabiei, Iranului, Thar) şi altul de deşerturi reci (ca, de exemplu, deşerturile: Turanului, Pamir, Tibet, Gobi etc.). Caracterul de deşert absolut aparţine părţilor interioare, iar exteriorul are mai mult caracter de semideşert. Zona de savană, cu păduri rare, în special cu pâlcuri de bambus, ocupă suprafeţe mari în Podişul Deccan, în Câmpia Indului (la exteriorul Deşertului Thar) şi în Podişul Laosului. Pe porţiuni foarte restrânse, ea mai apare în cuprinsul Insulelor Filipine şi în estul Djawei. Zona pădurilor tropicale, fără frunze în sezonul uscat, apare în bazinul fluviului Irrawaddi, în partea de vest a Podişului Laos, în jurul Golfului Hanoi şi în bazinul fluviului Sîtzian. Zona pădurilor tropicale umede (ecuatoriale) este dezvoltată în Arhipelagul Malaez, Peninsula Malacca, partea de vest a Peninsulei India, în Bengalia şi Peninsula Indochina, unde precipitaţiile aduse de musoni sunt destul de bogate. În interiorul Peninsulei Indochina, pădurea ecuatorială are aspect mai mult de junglă, cu numeroase specii de liane, care formează desişuri de nestrăbătut. Predominanţi sunt palmierii (Phöenix silvestris, Caryota urens, Caryota umbraculifera, Corypha gelanga, Areca catechu). În insulele Malaysiei caracteristici sunt ficuşii, iar în jungla din Indochina – tufişul de bambus, împletit cu liane. Vegetaţia munţilor înalţi (constituită din păduri de conifere, păşuni subalpine, şi alpine) apare în munţii: Caucaz, Hindukuş, Pamir, Tianşan, Altai, Kuenlun, Karakorum, Himalaya, Alpii Sîciuan etc. Tot în categoria vegetaţiei munţilor înalţi fac parte stepa şi deşertul de nuanţă rece, specifice podişurilor Tibet, Pamir, Munţilor Altai etc. Vegetaţia din oaze ocupă suprafeţe mult mai restrânse în raport cu zonele expuse. Ea apare peste tot în regiunile de deşerturi, semideşerturi şi chiar în stepe, mai ales în lungul râurilor mari (Tigru, Eufrat, Amu-Daria etc.), unde se dezvoltă desişuri de trestie şi plopi, viţă-de-vie, bumbac, pomi fructiferi etc. În concluzie, se poate reţine faptul că distribuţia actuală a vegetaţiei Asiei este condiţionată de doi factori principali – clima şi relieful. Lumea animală a Asiei este tot aşa de bogată şi de variată ca şi vegetaţia, fapt ce se explică atât prin diferenţierea mare a condiţiilor naturale, cât şi prin legăturile strânse pe uscat, pe care le-a avut Asia cu celelalte continente

învecinate, în ultimele etape de evoluţie ale ei (pliocenă şi cuaternară). Ea are o repartiţie destul de variată şi neuniformă. Sub raport zoogeografic, Asia aparţine la trei regiuni: holarctică, etiopiană şi indo-malaeză . Regiunea holarctică este foarte întinsă şi ea cuprinde mai multe subregiuni, cu specificul lor faunistic. – Subregiunea arctică, în care o dezvoltare mai mare o are fauna de tundră, este reprezentată prin: renul (Rangifer tarandus), hermelina (Mustela herminea), ursul alb (Ursus maritimus), lemingul de Obi (Lemmus obensis), gârliţa (Ansen albifrons), iepurele alb (Lepus timidus), potârnichea de tundră (Lagopus mutus) etc. – Subregiunea europeo-siberiană cuprinde animalele specifice pădurilor de taiga şi de foioase: elanul (Alces alces), ursul brun (Ursus arctos), vulpea (vulpes vulpes), lupul (Canis lupus), râsul (Lynx lynx), cocoşul de munte (Tetrao urogallus), samurul (Martes zibellina) etc. – Subregiunea mediteraneană se caracterizează prin prezenţa şacalului (Canis aureus), a hienei, damanului, diferitelor reptile etc. – Subregiunea central-asiatică este foarte variată şi întinsă, cuprinzând fauna stepelor reci din Tibet: iakul (Poëphagus grunniens), asinul sălbatic Kiang (Equus kiang), marmota tibetană (Marmota himalayanus), antilopa Ada (Gazella picticaudata), antilopa orongo (Pantholops hodsoni) etc., precum şi fauna stepelor Mongoliei şi Kaşgariei: culanul sau asinul sălbatic (Equus hemionus), vulpea corsac (Vulpes corsac), ariciul urecheat (Erinaceus auritus), dihorul palid (Mustela eversmani), găinuşa de deşert (Pterocles alchata), antilopa geren (Procapra gutturosa) etc. – Subregiunea manciuro-chineză este foarte bogată, ca rezultat al pătrunderii aici, atât a elementelor sudice, tropicale, cât şi a celor nordice, de taiga, aşa cum sunt: ursul negru Himalayan (Ursus tibetanus), cerbul pătat (Cervus nippon), tigrul de Amur (Felis tigris amurensis), pisica sălbatică din Extremul Orient (Felis euptilura), câinele enot (Nyctereutes procyonoides), leopardul (Felis pardus), cerbul de apă (Hydropotes inermis), fazanul auriu (Chrysolophus pictus), broasca ţestoasă de apă dulce (Amida sinensis), veveriţa zburătoare (Pteromys volans), burunducul (Eutamias sibiricus), la care se adaugă, de asemenea, salamandra, cocorul endemic japonez etc. Regiunea indo-malaeză este foarte complexă şi variată, cuprinzând mai multe subregiuni (P. COTET, 1967):

– Subregiunea indiană (Peninsula India şi Insula Ceylon), în care se întâlnesc forme indomalaeze tipice, rinocerul cu un corn, elefantul indian etc., precum şi forme endemice: diferite antilope, de exemplu antilopa nilgau (Boselaphus tragocamelus), ursul buzat (Melursus ursinus), hulmanul (Pithecus entellus), maimuţa lori zvelt (Loris tardigradus) etc. – Subregiunea birmano-chineză (fără Peninsula Malacca, dar, în schimb, cu cele două insule mari – Taiwan şi Hainan), caracterizată prin prezenţa rinocerilor, a numeroaselor maimuţe, ca, de exemplu, Lori bondoc (Nycticebus coucang), ursul malaez (Ursus malayanus) cu părul scurt, gaurul (Bos gaurus), gaialul (Bos frontalis), bantengul (Bos banteng) etc. – Subregiunea Insulelor Filipine, unde trăieşte, printre altele, pasărea răpitoare din genul Pithecophaga, cu cioc enorm şi care se hrăneşte cu maimuţe. – Subregiunea Insulelor Sonde (Insulele Mari şi Peninsula Malacca), unde predomină fauna continentală, tapirul asiatic (Tapirus indicus), care se întâlneşte în Peninsula Malacca şi Insula Sumatera, urangutanul (Simia satyrus din Kalimantan şi Simia sumatranus din Sumatera), maimuţa endemică cu nas mare (Nasalis larvatus) din Kalimantan, rinocerul cu un corn (Rhinoceros sondaicus) din Djawa, rinocerul cu două coarne (Dicerorhinus sumatrensis) din Kalimantan şi Sumatera, şopârla zburătoare (Draco volans) etc. – Subregiunea Insulei Sulawesi (Celebes), caracterizată prin numeroase forme endemice şi primitive: pavianul sau macacul moţat (Cynopithecus niger), bivolul primitiv anoa (Anoa depressicornis), porcul Babirussa (Babirussa babirussa), ca şi prin specificul ei de trecere spre Australia. Regiunea etiopiană trece puţin în Asia de Vest, şi anume în sudul Peninsulei Arabiei. În deşerturile de aici se întâlnesc multe elemente endemice, cum sunt: diferite antilope mari (mendas, bubal), gazela comună (Gazella gazella), vulpea fenec (Conis zerda), cămila cu o singură cocoaşă sau dromaderul (Camelus dromedarius), râsul de deşert, numit caracal (Lynx caracal), pisica de barcană (Felis margarita), nevăstuica (Mustela nivalis), dropiile (Otididae) etc. Rezultă că cele cinci mari părţi ale Asiei (sudică, nordică, estică, vestică şi centrală) sunt diferite între ele şi sub raport faunistic. La sfârşitul sec. al XIX-lea, la Bombay s-a înfiinţat prima societate de ocrotire a animalelor, ca în anul 1908 să pună bazele primei rezervaţii naturale de pe teritoriul asiatic, cea de la Kaziranga pentru ocrotirea rinocerului indian. După primul război mondial se înfiinţează numeroase parcuri şi rezervaţii naturale dintre care cele mai multe în Indonezia, Japonia, India şi Indochina.

De asemenea în republicile unionale sovietice s-au înfiinţat numeroase arii protejate. În prezent în Asia Centrală şi Nordică ex-sovietică sunt amenajate 129 rezervaţii naturale (din care un număr de şapte sunt rezervaţii ale biosferei) şi şapte parcuri naturale. Cele mai importante arii protejate asiatice sunt: - Rezervaţia marină de la Vladivostok (Golful Petru-cel-Mare), - Rezervaţia Sihote Alin (600 mii ha, pentru floră şi faună specifică zonei temperat-musonice), - Rezervaţiile naturale Dashe Newar şi Ab-i-Istada (pentru prezervarea unei faune variate, reprezentată de gazele, mufloni, arhari, leopardul-de-zăpadă, hiene, păsări migratoare), precum şi RezervațiaValea Ajar (pentru ocrotirea unor mamifere precum capra ibex, Cervus bactrianus şi iacul); - Parcurile naturale Chittagong Hills Tracks şi Mardhurpur (înfiinţate în 1961) şi Rezervaţia naturală Sundarbans (pentru ocrotirea tigrului bengalez, leoparzilor şi antilopelor) din Bangladesh; - Rezervaţia Bhutan pentru ocrotirea maimuţei endemice langurul auriu, a elefanţilor, leopardului de-munte, cervidelor şi muflonilor. - Parcul naţional Angkor (fondat în 1925), cu funcţii complexe pentru ocrotirea vestigiilor fostei capitale khmere cu peisajul natural adiacent, alte 5 rezervaţii naturale şi c. 200 rezervaţii forestiere, mult afectate de îndelungatul război intern; - Peste 140 parcuri naturale chineze ce ocrotesc elemente de floră (1150 de specii aviare, 420 de specii reptiliene şi amfibieni, 1500 specii de peşti, 420 specii de mamifere, între care ursul mare panda, ocrotit în parcurile naturale Wuolong şi Dafengding din sudul Chinei); - Rezervaţia naturală din Taivan pentru ocrotirea multor specii endemice de palmieri, bambuşi, arbori de camfor, pandanus, chiparoşi, pseudotsuga, ursul negru, pangolinul, câinele zburător, păsări tropicale, şerpi veninoşi; - 14 parcuri naturale şi peste 100 rezervaţii naturale sud-coreene pentru ocrotirea unei flore şi faune extraordinar de exuberante (două treimi din suprafaţa ţării este ocupată de păduri de foioase şi conifere): molidul de Aian, cedrul coreean, pinul roşu, arţarul coreean, tigrul de Ussuri, linxul, leopardul, lupul şi ursul brun. - Peste 40 de parcuri naturale filipineze care pun în protecţie numeroase esenţe forestiere şi specii faunistice (insulele dispun de foarte puţine specii de mamifere).

- O importantă reţea de zone ocrotite sunt amenajate în India (10 parcuri şi peste 150 de rezervaţii naturale, cu o suprafaţă totală de peste 1 700 000 ha; cel mai mare este Corbett – fondat în 1935, într-o regiune de junglă) pentru ocrotirea faunei specifice variate (500 de specii de mamifere, 550 specii de reptile, peste 2000 de specii şi subspecii de păsări) şi mamifere rare (cum este leul, ocrotit în parcul național Gyr din Pen. Kāthiāwar); - în Indonezia sunt 16 parcuri (cel mai vechi este Udjung Kulon Panaitan, fondat în 1921 – cu 66.620 ha) şi alte 300 de arii protejate de dimensiuni variate cu multe rarităţi: rinocerul jawanez, varanul din ins. Komodo, urangutanul, şoarecele uriaş, cerbul bateng (Parcurile Gunang Leuser, Padar Rintji din insula Komodo cu 64000 ha, Krakatau); - Parcul naţional iordanian Azraq (400 mii ha, fondat în 1965) pentru fauna aviară. Cele 9 parcuri şi peste 60 de rezervaţii naturale iraniene sunt amenajate pentru ocrotirea unei avifaune specifice (peste 300 de specii); cel mai mare este cel amenajat în jurul lacului Urmia; - Cele 3 parcuri şi rezervaţii israeliene ocrotesc între altele, vulturul pătat, jderul-de-piatră, ibexulde-Nubia, iar în în Golful Eilat s-a amenajat la Marea Roşie o rezervaţie naturală a biosferei pentru protecţia faunei specifice recifilor; - Japonia dispune de 27 parcuri naturale (cu o suprafaţă de peste 2 mil. ha) şi alte 240 de rezervaţii ale prefecturilor, la care se adaugă 1148 rezervaţii mici, cu un total de 84 780 ha (cea mai mare este Fuji-Hakone-Izu), iar cele mai deosebite sunt Nikko, Bandai-Asahi şi Daizetsuzan pentru ocrotirea ursului negru asiatic şi a cerbului sika; - În Kyrghyzstan se află Issyk-Kul – cel mai întins parc naţional din Asia (cu peste 750 mii ha) pentru protecţia sitului natural al lacului omonim şi a regiunii înconjurătoare, unde se găsesc: dropia, capra-de-munte, jderul-de-piatră, arharul; - Rezervaţiile naturale laosiene Dong Xieng Tong, Dong Heua Xao, Dong Veuneckham sunt amenajate, în primul rând, pentru ocrotirea leopardului, tigrului, panterei, crocodilului şi a feluritelor păsări; - Rezervaţiile şi cele patru parcuri din Liban sunt amenajate mai ales în Munţii Antilibanului (forestiere) şi în depresiunea Beka’a (pentru floră şi faună de stepă); - Numerosele rezervaţii şi 14 parcuri naturale din Malaysia ocrotesc ecosisteme specifice mangrovelor sau pădurii ecuatoriale, pădurilor-galerii şi savane cu elefanţi, tigri, leoparzi, rinoceri, tapiri, maimuţe şi peste 500 specii de

păsări (cele mai întinse arii protejate sunt Kinabalu-Borneo – fondată în 1959, cu 556 mii ha, în jurul muntelui omonim cu vârful la 4101 m, ocrotind pădurea tropicală deasă şi cu faună extrem de variată, reprezentată de urangutanul pitic, pangolinul, lemurieni zburători, şi Taman Negara-Malacca – fondată în 1938, cu 440 mii ha, cu numeroase elemente faunistice rare, precum rinocerul-de-Sumatera). - În Mongolia sunt amenajate rezervaţii pentru ocrotirea ursului-de-Gobi, culanului, argalului, antilopei saiga şi a gazelei; - Rezervaţiile naturale (cinci la număr) singaporeze se înscriu printre cele mai vechi din lume (cu toate că insula este doar de 640 km2); - Rezervaţiile Wilpatu, Gal Oya, Ruhunu din Sri Lanka au fost amenajate pentru ocrotirea celor peste 400 specii de păsări, 100 de specii de mamifere (elefanţi, urşi, leoparzi, mamuţe, antilope), multe reptile (cobre, pitoni); - 10 parcuri naturale şi 18 păduri-parc thailandeze sunt menite a proteja fauna şi flora specifică savanei şi pădurilor tropicale (galerii sau umede); - Cele 15 parcuri naturale din Asia Mică, între care Karatepe-Aslantaş (f. în 1958 – 7715 ha), Manyas Gölü (f. în 1959 – 52 ha), Ulu-Dağ (f. în 1961 – 27300 ha) şi Kuşadasi-Dilek (f. în 1966 – 16000 ha) pentru ocrotirea avifaunei, peisajului şi florei - Rezervaţia biosferei Repetek din Kara-Kum (Turkmenistan) pentru protejarea siturilor natural deşertice reci. Datorită întinderii sale şi a varietăţii specifice din flora şi fauna asiatică, multe specii sunt pe cale de dispariţie sau au dispărut complet din mediul natural.

Sponsor Documents

Or use your account on DocShare.tips

Hide

Forgot your password?

Or register your new account on DocShare.tips

Hide

Lost your password? Please enter your email address. You will receive a link to create a new password.

Back to log-in

Close