Demon
Content
e parcursul anului 1873 persistã dualitatea angelic-demonic, fãrã ca poetul sã producã o separaţie netã. De exemplu, decorul poezieiÎnger şi demon este o bisericã ce aduce ca aspect cu o peşterã, în care „ în de raze roşii frângeri,/Palidã şi mohorâtã Maica Domnului se vede. Ambianţa sepulcralã este potenţatã de fãclia care varsã lucii picãturi de smoalã şi de cununi de flori uscate ce fâşâiesc amirosind” . Antiteza, procedeul romantic prin excelenţã, predominã între figurile de stil: „Ea un înger ce se roagã – El un demon ce viseazã;/Ea o inimã de aur – El un suflet apostat”. Demonul este o prezenţã manifestã, însã nu lipsitã de echivoc, fiind perceput un ca un Crist straniu: „Cufundat în întuneric, lîng-o cruce mãrmuritã,/Într-o umbrã neagrã, deasã, ca un demon El vegheazã,/Coatele pe braţul crucii le destinde şi leaşazã,/Ochii cufundaţi în capu-i, fruntea tristã şi-ncreţitã. Deşi sunt favorizate elementele de esteticã romanticã, înţelegerea fenomenului demonic este mai curând barocã; demonul este atras de mirajul titanismului: „El rãscoalã în popoare a distrugerii scânteie/Şi în inimi pustiite samãnã gândiri rebele. Aşa cum femeia este perceputã cu funcţionalitatea ei trinitarã: „ înger, rege şi femeie, aşa şi noţiunile de titan, demon şi geniu sunt inseparabile la Eminescu, singura notã distinctivã fiind preeminenţa sporadicã a uneia dintre ele. Lipsa de fermitate o explică chiar Hölderlin, prin surprinderea caracterului hazardat al existenţei umane: „ Ci nouă nu ne e lăsată/Nicăieri alinarea,/Se petrec şi se surpă/Chinuiţi muritorii,/Orbeşteazvârliţi/Dintr-o oră în alta/Ca apa din cremeni/În cremeni căzând,/Mereu în abisuîndoielii” . La fel ca în cazul Tamarei, eroina din Demonul lermontovian, şi pentru prinţesa eminescianã demonul este o prezenţã catafaticã, o entitate perfect discernabilã: „ Clar şi încet /Se ivea faţa de demon fecioreştilor ei vise”. De asemenea, demonul nu este un abulic (în genul lui Adolphe al lui Benjamin Constant), ci dã dovadã de o implicare socialã mai pregnantã decât a byronianului conte Lara: „El prezentul îl rãscoalã cu-a gândirilor lui faimã/Contra tot ce grãmãdirã veacuri lungi şi frunţi mãreţe” sau agitã „poporul cu idei reci, îndrãzneţe” . Agitatorul politic cumuleazã caracteristici ale geniului, modificate însã prin însoţirea lor cu adjective ale damnãrii: negru, rece. Iatã de ce etosul demonic îşi gãseşte corespondenţã organicã în toposul frunţii puternice: „fruntea-i asprã-adâncã, încreţitã,/Pãrea ca o noapte neagrã de furtune-acoperitã”. Demonul-titan-geniu se ridicã, aşadar, „contra lumei,/Contra legilor ce-s scrise, contra ordinii-mbrãcate/Cu-a lui Dumnezeu numire, combãtând fetişizarea unor concepte care de fapt pervertesc ierarhia valorilor. Demersul sãu este unul nietzscheian, în sensul cã gândurile „rebele contra cerului deschis tind sã desfiinţeze o paradigmã axiologicã (falsă) şi sã reinstituie autenticitatea principiilor morale. Şi Corsarul lui Byron, Conrad, îşi asumase postura
demonică din aceleaşi motive: „ Cu oamenii certat şi Cel-divin./Viteaza-i fire, şi-al lui drept cuvânt/L-au învrăjbit. Lipsit de crezământ,/Prea mândru să se plece” . De bunã seamã cã Eminescu încearcã sã gãseascã o forţã cu acţiune lenitivã asupra agitaţiei interioare a titanului sau demonului, dupã caz. De aceea el închipuie un set de eroi lirici bipolari. În special demonul va cunoaşte ambele variante, atât cea masculinã, cât şi cea femininã. Femeia este cea care acoperã atât zona marcatã pozitiv, dar şi pe cea cu semn negativ, ea fiind înger şi demon deopotrivã, beneficiind de un tratament în consecinţã. Ea este înrudită cu „femeia-spectru” (‘ the SpectreWoman’ ) a lui Samuel Coleridge. În Ghazel, Eminescu anticipã virilitatea agresivã a lui Macedonski, exercitatã asupra iubitei vãzute ca „al amorului duios, demonicã prãsilã; dorinţa este tiranicã şi intempestivã: Sã devastez frumseţea ta cea dulce, fãrde milã. Atracţia femininã este irepresibilã şi sentimentul provocat de ea se transformã în patimã demoniacã: „Demonic-dulce, amoros, spasmodicã, febrilã”, consumatoare de fiinţã: „Parc-am trecut noi amândoi în noaptea nefiinţei,/Ne-am zugrumat în sãrutãri, ne-am omorât, copilã!” . Din aceeaşi categorie, a iubirii demoniace, face parte şi Ah, mierea buzei tale, o mãrturie a intensitãţii emoţionale ardente, exprimatã, în lipsa prezenţei fizice a fãpturii râvnite, la modul conjunctiv: „Sã-ţi beau tot sufletul din gura ta,/Sã-ţi sorb lumina pân’ ce-or fi de gheaţã/Frumoşii-ţi ochi – sã-ţi devastez aşa/Tot ce tu ai frumos…O, mã învaţã/Sã te ucid cu respirarea mea!”. Sufletul feminin continuã sã se hrãneascã din ambiguitatea sa funciarã (unde eşti, demonico, curato), transferând sufletului masculin o stare de angoasã; farmecul iubitei este atât de seducãtor, dar şi atât de imprevizibil, încât îndrãgostitul doreşte obţinerea unui statu quo prin îngheţarea curgerii temporale: „Vremea-n loc sã steie,/Sã stingã universu-ntreg în noi. Dorinţa finalã vizeazã, în consecinţã, extincţia cuplului simultan cu cea cosmicã, ca unicã modalitate de conservare (iluzorie) a beatitudinii de moment; aşa se explicã versul cu valoare concluzivã: „Ce bine e sã dormi adânc în raclã” . O poezie precum Care-i amorul meu în astã lume, aflatã în galaxia de creaţii lirice care împrejmuieşte marile poeme Povestea magului… şi Luceafãrul, atestã primatul vocaţiei sentimentale (în defavoarea celei militare, politice sau religioase), dar şi imposibilitatea realizãrii ei. Mitosul inimii stã sub semnul neîmplinirii („Dormi dusã, inima mea arsã ) şi, din nou, al funebrului. Apare acum şi motivul amorului mort, acoperit pe vecie de braţele crucii, cãci nedesãvîrşirea lumii este incompatibilã cu fericirea. Constatare pe care o vom găsi şi la Hölderlin: Şi pământul e rece, şi pasărea nopţii zboară şuierând/Neprielnic prin faţa ochilor tăi” .
demonică din aceleaşi motive: „ Cu oamenii certat şi Cel-divin./Viteaza-i fire, şi-al lui drept cuvânt/L-au învrăjbit. Lipsit de crezământ,/Prea mândru să se plece” . De bunã seamã cã Eminescu încearcã sã gãseascã o forţã cu acţiune lenitivã asupra agitaţiei interioare a titanului sau demonului, dupã caz. De aceea el închipuie un set de eroi lirici bipolari. În special demonul va cunoaşte ambele variante, atât cea masculinã, cât şi cea femininã. Femeia este cea care acoperã atât zona marcatã pozitiv, dar şi pe cea cu semn negativ, ea fiind înger şi demon deopotrivã, beneficiind de un tratament în consecinţã. Ea este înrudită cu „femeia-spectru” (‘ the SpectreWoman’ ) a lui Samuel Coleridge. În Ghazel, Eminescu anticipã virilitatea agresivã a lui Macedonski, exercitatã asupra iubitei vãzute ca „al amorului duios, demonicã prãsilã; dorinţa este tiranicã şi intempestivã: Sã devastez frumseţea ta cea dulce, fãrde milã. Atracţia femininã este irepresibilã şi sentimentul provocat de ea se transformã în patimã demoniacã: „Demonic-dulce, amoros, spasmodicã, febrilã”, consumatoare de fiinţã: „Parc-am trecut noi amândoi în noaptea nefiinţei,/Ne-am zugrumat în sãrutãri, ne-am omorât, copilã!” . Din aceeaşi categorie, a iubirii demoniace, face parte şi Ah, mierea buzei tale, o mãrturie a intensitãţii emoţionale ardente, exprimatã, în lipsa prezenţei fizice a fãpturii râvnite, la modul conjunctiv: „Sã-ţi beau tot sufletul din gura ta,/Sã-ţi sorb lumina pân’ ce-or fi de gheaţã/Frumoşii-ţi ochi – sã-ţi devastez aşa/Tot ce tu ai frumos…O, mã învaţã/Sã te ucid cu respirarea mea!”. Sufletul feminin continuã sã se hrãneascã din ambiguitatea sa funciarã (unde eşti, demonico, curato), transferând sufletului masculin o stare de angoasã; farmecul iubitei este atât de seducãtor, dar şi atât de imprevizibil, încât îndrãgostitul doreşte obţinerea unui statu quo prin îngheţarea curgerii temporale: „Vremea-n loc sã steie,/Sã stingã universu-ntreg în noi. Dorinţa finalã vizeazã, în consecinţã, extincţia cuplului simultan cu cea cosmicã, ca unicã modalitate de conservare (iluzorie) a beatitudinii de moment; aşa se explicã versul cu valoare concluzivã: „Ce bine e sã dormi adânc în raclã” . O poezie precum Care-i amorul meu în astã lume, aflatã în galaxia de creaţii lirice care împrejmuieşte marile poeme Povestea magului… şi Luceafãrul, atestã primatul vocaţiei sentimentale (în defavoarea celei militare, politice sau religioase), dar şi imposibilitatea realizãrii ei. Mitosul inimii stã sub semnul neîmplinirii („Dormi dusã, inima mea arsã ) şi, din nou, al funebrului. Apare acum şi motivul amorului mort, acoperit pe vecie de braţele crucii, cãci nedesãvîrşirea lumii este incompatibilã cu fericirea. Constatare pe care o vom găsi şi la Hölderlin: Şi pământul e rece, şi pasărea nopţii zboară şuierând/Neprielnic prin faţa ochilor tăi” .
