licenta
Content
Un inceput ratat sub presiunea bolsevicilor
Initial, minoritatile, care reprezentau 30% din totalul populatiei, au primit un
statut special si un sfert din locurile din parlamentul de la Tbilisi. Insa, dupa
mai multe revolte ale minoritatilor inspirate de bolsevici, atitudinea fata de
acestea s-a modificat radical. Mensevicii georgieni, luptand pentru
supravietuirea statului, au imbratisat o forma de nationalism radical, atat ca
sursa de legitimare, cat si ca modalitate de mobilizare politica. Armenii, grecii, rusii, osetinii, abhazii au inceput sa se teama ca vor fi blocati in pozitii de
inferioritate in noul stat. Criza economica si sociala, tensiunile nationale
exploatate abil de catre bolsevici au condus la conflicte militare intre Garda
Nationala Georgiana si detasamentele minoritatilor nationale. Revoltele din
regiunile abhaza si osetina au intrat in mitologia sovietica ca episoade
importante ale luptei impotriva opresiunii mensevice. Iar suprimarea revoltei
din Osetia (iunie 1920) este pana astazi interpretata de osetini, pe de o parte, drept genocid national si, de georgieni, pe de alta parte, ca prima
tentativa de rapt teritorial. Dupa 1989, tot acest trecut va inunda presa
georgiana si osetina, alimentand starea conflictuala.
Georgia a fost incorporata in granitele Rusiei bolsevice in 1921. Minoritatile,
aliatele Moscovei in lupta impotriva guvernului mensevic de la Tbilisi, au
primit statut aparte in cadrul Georgiei. La 31 martie 1921 a fost proclamata
Republica Socialista Sovietica Abhazia, care insa prin tratatul din decembrie
a fost inclusa in componenta RSS Georgiene, pentru ca in 1931 sa fie
transformata in Republica Socialista Sovietica Autonoma, in componenta
Georgiei. Regiunea Autonoma Osetia de Sud a fost infiintata la 20 aprilie
1922.
Lavrenti Beria, conducatorul Georgiei sovietice, a initiat dupa 1930 o politica
agresiva de asimilare a nationalitatilor negeorgiene care-si vor recapata
drepturile abia dupa moartea lui Stalin (1953). Abhazii au adresat mai multe
cereri de secesiune Moscovei, insotite de memorii cu "argumente istorice"
(1956, 1967 si 1978), solicitand chiar intrarea in componenta RSFS Ruse,
insa Moscova s-a limitat la a dispune mici concesii in politica culturala si de
cadre a RSS Georgia. In 1979, Institutul Pedagogic de la Suhumi s-a transformat in Universitatea Abhaza de Stat. Tentativa de a acorda un statut special
limbii abhaze in republica s-a lovit de impotrivirea georgienilor. Sansele de
succes ale abhazilor erau nesemnificative cata vreme numarul lor abia daca
depasea 15% pe teritoriul Abhaziei, unde erau natiune titulara.
Georgia pentru georgieni
Politica de glasnosti initiata de Mihail Gorbaciov a scos la suprafata si a
amplificat tensiunile etnice din Georgia. Patrunsi de o adanca insecuritate
nationala, georgienii au fost sedusi de o agresiva politica nationalista. Pana si
partidul comunist a incercat sa evite marginalizarea politica prin programe
nationaliste, cum a fost Programul de Stat pentru Limba, adoptat in
decembrie 1988, care a impus un test de limba georgiana pentru cei care vor
sa urmeze studii superioare in republica. Era o amenintare pentru multe
minoritati care nu stiau decat limba rusa. Crearea unitatilor militare compuse
numai din etnici georgieni, proclamarea unei politici de colonizare a zonelor
dominate de minoritati, lansarea sloganului "Georgia pentru georgieni" au
nelinistit minoritatile nationale.
Conflictul georgiano-abhaz a izbucnit la 18 martie 1989, cand o "mare
adunare" din satul Lahna (s-a vorbit de 30.000 de participanti) a adoptat o
adresa catre Gorbaciov, interpretata de georgieni ca o sabotare a politicii
guvernului de la Tbilisi, de a iesi din componenta URSS. Georgienii au vazut,
din nou, in minoritatile nationale "coloana a cincea" a Moscovei in republica.
La mitinguri si demonstratii se auzeau acum nu doar sloganuri anticomuniste
si antisovietice, ci si impotriva minoritatilor nationale. Sovietul Suprem de la
Tbilisi a inceput sa anuleze toate tratatele care asigurau baza juridica a autonomiei Abhaziei, Osetiei de Sud si Adjariei, iar in august 1990 a adoptat o
noua lege electorala, care interzicea partidelor regionale sa participe la
alegerile parlamentare care se apropiau. Drept raspuns, la 25 august,
Sovietul Suprem de la Suhumi a adoptat declaratia privind suveranitatea
Abhaziei.
Castigarea alegerilor din octombrie 1990 de catre miscarea Masa Rotunda Blocul Georgia Libera, condusa de Zviad Gamsahurdia, a contribuit la
cresterea tensiunilor nationale. Personalitatea lui Gamsahurdia a jucat un rol
important. Comparat de admiratori cu Vaclav Havel si de inamicii politici cu
Nicolae Ceausescu, Gamsahurdia era un disident antisovietic cu lungi stagii
in inchisori. In 1974 a fost cofondator al Grupului Georgian de Initiativa
pentru Drepturile Omului, iar in 1976 al Grupului Helsinki din Georgia. A
publicat o serie de reviste in samizdat in care a militat impotriva coruptiei
regimului comunist si impotriva rusificarii. Dupa moartea lui Merab Kostaava,
intr-un suspect accident de masina, in octombrie 1989, Gamsahurdia a
devenit conducatorul miscarii de redesteptare nationala, avand o viziune
mesianica asupra viitorului Georgiei. Nationalist si ortodox fanatic,
Gamsahurdia isi fabrica argumente din istorie. In cursul discutiei asupra legii
cetateniei, din vara lui 1990, Gamsahurdia a propus acordarea cetateniei
doar celor ai caror stramosi au locuit in Georgia inainte de anexarea de catre
Rusia, adica inainte de anul 1801. In vara lui 1990, guvernul a elaborat o
teorie a drepturilor minoritatilor, care au primit statut inferior pentru ca s-ar
fi asezat mai tarziu pe teritoriul georgian. Tot acest curs politic impotriva
minoritatilor a dus la boicotarea alegerilor parlamentare din octombrie de
catre acestea. Legiferarea in politica etnica cu utilizarea distinctiei "indigeni"
vs. "colonisti" a dus la desfiintarea regiunii autonome Osetia de Sud, in
decembrie 1990, si la izbucnirea razboiului. Guvernul de la Tbilisi a afirmat
oficial ca osetinii au inceput sa soseasca in regiune doar in secolul al XIX-lea,
ca au primit statutul de regiune autonoma de la bolsevici drept rasplata
pentru serviciile aduse in timpul Razboiului Civil, cand au luptat impotriva
georgienilor; drept urmare osetinii trebuie sa se duca in patria lor, Osetia de
Nord, regiune autonoma din RSFS Rusa. Politica de omogenizare etnica a
continuat cu incurajarea azerilor sa se stramute in Azerbaidjan si cu un acord
incheiat cu Daghestanul prin care se realiza un schimb de populatie, avari
contra georgieni daghestanezi. In privinta georgienilor musulmani, cunoscuti
drept adjari, guvernul a initiat un program de crestinare, ceea ce a starnit
proteste indreptatite.
Gamsahurdia a castigat alegerile prezidentiale din mai 1991 cu scorul categoric de 87%, ceea ce demonstreaza sprijinul popular de care se bucura
politica sa. Reactia ambivalenta fata de puciul din august 1991 de la
Moscova, dispretul fata de opozitie, fata de intelectualitate si masurile
autoritare adoptate au contribuit la formarea unei mari coalitii antiprezidentiale care dispunea de organizatii paramilitare. In decembrie 1991, Georgia
era paralizata de demonstratii si mitinguri de protest. Garda Nationala,
subordonata formal presedintelui, a trecut de partea opozitiei si a asediat
timp de doua saptamani, in plin centrul capitalei, cladirea parlamentului,
unde s-a retras Gamsahurdia. La 6 ianuarie 1992, presedintele fuge in Armenia, de unde se intoarce peste 10 zile, stabilindu-si baza la Kutaisi, in Mingrelia natala, de unde a incercat sa recucereasca puterea. Fara succes, insa.
Insurgentii condusi de primul ministru si de seful Garzii Nationale au pus
mana pe putere. De la Moscova, fostul prim-secretar al partidului comunist
georgian intre 1972-1985, Eduard Sevardnadze, a transmis salutul sau noilor
autoritati de la Tbilisi. Ajuns presedinte cu ajutorul celor care l-au alungat pe
Gamsahurdia, Sevardnadze a fost confruntat cu un razboi civil, impotriva
zviadistilor (sustinatorii lui Gamsahurdia, activi si dupa moartea acestuia), cu
un razboi in Abhazia, altul in Osetia de Sud si cu tensiuni in Adjaria.
Conflictele inainte de a fi inghetate
Pe fondul razboiului civil din Georgia, detasamentele Garzii Nationale si cele
ale armatei regulate au intrat in Abhazia urmarind partizani ai fostului
presedinte Gamsahurdia. Detasamentele georgiene au sfarsit prin a se
confrunta cu cele abhaze. In noaptea de 13-14 august 1992, georgienii au
ocupat Suhumi. Parlamentul abhaz a fost desfiintat. Confederatia popoarelor
de munte din Caucaz, cu sprijin masiv rusesc, a venit in ajutorul Abhaziei.
Fondata in octombrie 1991, pentru apararea impotriva "influentei
hegemonice" a Rusiei, Confederatia a sfarsit prin a deveni instrumentul
Moscovei, fiind antrenata si controlata, potrivit mai multor surse, de GRU. In
cadrul Confederatiei si-a facut ucenicia Samil Basaev, dar si alti viitori
"teroristi ceceni". Confederatia era compusa din reprezentantii a 16 nationalitati musulmane din Caucaz si era condusa de Musa Sanibov. In fiecare
republica, Confederatia avea organizatii solide, infiintand detasamente
militare inca de la inceputul anului 1992. In noiembrie 1992 si-a schimbat
numele in Confederatia popoarelor Caucazului, extinzandu-si activitatea si in
Transcaucazia. Numarul combatantilor Confederatiei in Abhazia a variat in
diversele faze ale razboiului intre 4.000 si 10.000. Trupele rusesti au luat
parte la razboi, contribuind, alaturi de detasamentele Confederatiei, la
recucerirea capitalei Suhumi (27 septembrie 1993). Razboiul s-a soldat cu
zeci de mii de victime, cele mai multe dintre georgieni, si peste 250.000 de
refugiati, adica mai mult de jumatate din populatia regiunii. Abia la 15 mai
1994 s-a semnat acordul de incetare a focului, ceea ce a condus la
desfasurarea unor forte de mentinere a pacii (UNOMIG), sub egida ONU, cu
rol de monitorizare. Cateva luni mai tarziu, la 4 noiembrie 1994, Abhazia a
adoptat o noua Constitutie, prin care-si proclama independenta. Cea mai
importanta enclava secesionista din intregul spatiu ex-sovietic, pentru
pozitionarea strategica, accesul maritim, potentialul economic, Abhazia,
desi de jure a fost parte a Georgiei, de facto s-a aflat sub controlul total al
Rusiei.
Inceput cu o violenta extrema inca din 1990, conflictul din Osetia de Sud si-a
pierdut din intensitate, continuand insa, in tot cursul anului 1992. Au alternat
perioadele de incetare a focului cu momentele de tensiune maxima generate
de diferite incidente armate. In iulie 1992 s-a semnat armistitiul, fara ca
luptele sa inceteze. Si totusi, in regiune, si-au facut aparitia trupe de
mentinere a pacii din Rusia si observatorii OSCE. Rezultatul razboiului era pe
masura: 93 de sate arse din temelie, peste 1.000 de morti, 60-70.000 de refugiati. Osetia de Sud a devenit o structura administrativa capturata de
structurile mafiote, in frunte cu generali pensionari rusi din KGB si GRU.
Supravietuieste doar datorita ajutoarelor financiare primite din Rusia, prin
Osetia de Nord. Rusia nu doar plateste pensiile, ci asigura si putinele locuri
de munca, ca personal civil angajat la bazele militare. 90% din populatia
zonei are pasaport rusesc.
"Revolutia trandafirilor"
La 23 noiembrie 2003, printr-o revolutie pasnica, la care au participat
protestatari "inarmati" cu trandafiri, Eduard Sevardnadze a fost inlaturat de
la conducerea Georgiei. Sevardnadze, care s-a aflat vreme de aproape 30 de
ani in structurile de conducere georgiene sovietice si independente, a parasit
cladirea parlamentului pe usa din dos de teama ca va fi agresat de cei care ii
cereau demisia. Miscarea populara din noiembrie 2003, denumita mai tarziu
"revolutia trandafirilor", l-a adus la conducerea Georgiei pe Mihail Saakasvili,
care, la alegerile din ianuarie 2004, a reusit sa obtina 96% din voturile georgienilor. Sustinut de Miscarea Nationala Unita (MNU), Saakasvili a intrat in
cursa electorala cu un program numit "Georgia fara Sevardnadze" care
anunta reforme radicale atat in politica interna, cat si in cea externa.
Programul electoral al lui Saakasvili avea printre obiective reunificarea teritoriala a Georgiei, eliminarea coruptiei si a saraciei, respectarea drepturilor
omului, libertate de exprimare pentru mass-media. In politica externa,
candidatul opozitiei se pronunta pentru apropierea statului georgian de UE si
SUA, care erau vazute ca principalii sustinatori ai transformarii democratice a
Georgiei.
Dupa alegerile legislative din martie 2004, MNU a obtinut majoritatea parlamentara, iar Saakasvili a dobandit un important sprijin pentru programul sau
de reforma. In iunie 2004, guvernul de la Tbilisi a propus la Bruxelles, unei
comisii a statelor care urmau sa sprijine eforturile de democratizare ale
Georgiei, un program care stabilea 5 obiective de importanta nationala. Cele
5 obiective constau in democratizarea institutiilor, asigurarea unei bune
guvernari, dezvoltarea resurselor umane, protectia patrimoniului cultural,
asigurarea integritatii teritoriale si a securitatii nationale. Pentru ca cele 5
obiective sa poata fi puse in aplicare, guvernul georgian si-a propus ca in
perioada 2004-2005 sa elimine coruptia si managementul defectuos, sa
instaureze stabilitatea, sa reduca saracia si sa promoveze cresterea
economica.
In acest context, noul regim politic de la Tbilisi a initiat o ampla reforma a
justitiei si a fortelor de politie cu sprijinulUE, cu scopul de a pune capat
traficului de persoane si narcotice si de a elimina practica spalarii banilor.
Dupa schimbarea de regim de la Tbilisi economia georgiana a inregistrat
cresteri semnificative. Primele progrese s-au facut in 2004, cand investitiile
directe ale Occidentului in sectorul energetic au determinat cresterea PIB cu
9,4% in prima jumatate a anului 2004. Peste 4 ani, Banca Mondiala a
apreciat in doua rapoarte (Doing Business si Anti-Corruption in Transition 3)
ca economia Georgiei inregistreaza unul dintre cele mai accelerate ritmuri de
reforma din lume.
In ceea ce priveste libertatea de exprimare si independenta mass-media, Legislativul de la Tbilisi a adoptat, in iunie 2004, o lege care prevede
respectarea celor doua libertati fundamentale.
Tot in 2004, Saakasvili a incercat, pentru prima data, sa realizeze unificarea
teritoriala a Georgiei. Soldatii georgieni au reusit sa inlature fortele care-l
sustineau pe Aslan Abasidze, liderul Adjariei, o regiune semiautonoma din
Georgia, care nu recunoscuse autoritatea regimului Saakasvili. Dupa
evenimentele din 2004, Adjaria s-a transformat intr-un exemplu de succes
pentru unificarea Georgiei. Alegerile locale din Adjaria au fost castigate de
Miscarea Nationala a lui Saakasvili, iar noile autoritati au recunoscut autoritatea presedintelui asupra guvernului regional.
In 2007, regimul Saakasvili a intampinat primele probleme serioase la nivel
intern. Fortele de politie si securitate au respins prin violenta, la 7 noiembrie,
o manifestatie a opozitiei care critica arestarea fostului ministru al Apararii,
Irakli Okruasvili, care formulase acuzatii de coruptie la adresa lui Saakasvili.
Protestul initiat de 9 partide de opozitie l-a determinat pe Saakasvili sa
instaureze starea de urgenta si sa renunte la functia de presedinte. In ianuarie 2008, Saakasvili a candidat pentru un nou mandat prezidential si a
iesit castigator, din primul tur, cu un procent de vot mult scazut fata de
performanta din 2004 (53% din voturi).
In politica externa, regimul condus de Saakasvili a reconfigurat relatiile
cu UE si SUA. In iunie 2004, Georgia a fost inclusa in PEV (Politica Europeana
de Vecinatate), un program al UE care gestioneaza relatiile cu vecinii aflati la
granitele comunitatii. Participarea Georgiei la PEV a permis implicarea UE in
regiunea Caucazului de Sud prinEIDHR (Instrumentul European pentru
Democratie si Drepturile Omului), program prin care comunitatea europeana
acorda sprijin societatii civile georgiene si suport pentru trupele georgiene
care fac parte din Comisia Comuna de Control.
Dupa 2004, SUA au devenit cel mai mare donator al Georgiei, cu peste un
miliard de dolari pe an, iar Georgia s-a transformat intr-unul dintre partenerii
americanilor in lupta impotriva terorismului. Astfel, Georgia a participat la
operatiunile Enduring Freedom din Afganistan si Libertate pentru Irak, initiate
de coalitia antiterorista din jurul SUA. In 2005, presedintele George Bush a
vizitat Tbilisi, prilej cu care a exprimat sustinerea SUA pentru "revolutia
trandafirilor" si eforturile de democratizare ale lui Mihail Saakasvili. In acelasi
timp, SUA au sprijinit Georgia in eforturile de a obtine, in 2006, un dialog
intensificat cu NATO si MAP (Membership Action Plan) la summit-ul Aliantei
desfasurat la Bucuresti in 2008. In plus, SUA au acordat sprijin militar
autoritatilor de la Tbilisi si au construit impreuna cu state membre
ale UE doua conducte energetice (Baku-Tbilisi-Ceyhan si Baku-TbilisiErzerum).
Relatiile pe care Rusia le-a dezvoltat cu Georgia dupa "revolutia trandafirilor"
au devenit tensionate. In septembrie 2006 Rusia a restrictionat fluxurile
financiare din Georgia si a facut presiuni asupra etnicilor georgieni de pe
teritoriul sau ca raspuns la arestarea de catre Tbilisi a 4 spioni rusi. In plus,
Kremlinul si-a retras diplomatii din Georgia si a expulzat cetateni georgieni
din Rusia. Presiunile economice exercitate de Moscova la adresa vecinului
sau au continuat in noiembrie 2006 cu dublarea pretului la gazul pe care
compania ruseasca Gazprom il furniza Georgiei. In acelasi timp, Rusia a incurajat miscarile separatiste din Abhazia si Osetia de Sud, sustinand prin
vocea purtatorului de cuvant al Ministerului de Externe, Mihail Kaminin, ca nu
respecta integritatea teritoriala a Georgiei. O sursa importanta de tensiune
intre cele doua state a fost candidatura Georgiei la NATO, obiectiv care a
determinat reactii dure din partea Moscovei, intrucat, potrivit oficialilor de la
Kremlin, prezenta Aliantei la granitele Rusiei este vazuta ca o amenintare. In
aprilie 2008, dupa Summit-ul NATO de la Bucuresti, Vladimir Putin, aflat inca
in functia de presedinte al Rusiei, a cerut guvernului rus sa stabilesca
legaturi oficiale cu regimurile din regiunile separatiste si a sporit numarul
soldatilor rusi din Abhazia.
Mihail Saakasvili este un bun cunoscator al vietii politice georgiene, cu o
vasta experienta pe bancile parlamentului de la Tbilisi, in care a devenit
membru pentru prima data in 1995, si cu o scurta cariera de ministru al
Justitiei. Posesor al unui masterat in drept la Columbia University si al unui
doctorat in drept la Georgetown University, Saakasvili s-a implicat in
semnarea primului acord de incetare a focului dintre osetini si georgieni si in
incheierea unor intelegeri cu privire la schimbul de prizonieri dintre abhazi si
georgieni. In 1999, Saakasvili a fost fost ales sef al delegatiei georgiene
la Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei (APCE). Peste un an, in
ianuarie 2000, Mihail Saakasvili a devenit vicepresedinte al APCE. In 2001,
Saakasvili a format partidul Miscarea Nationala Unita, ca forta de opozitie
care si-a inscris in program ca principal obiectiv eliminarea coruptiei. In
perioada 2002-2003, Mihail Saakasvili a fost ales presedinte al Consiliului
local din Tbilisi, cu o platforma electorala numita "Tbilisi fara Sevardnadze".
Mecanisme de solutionare a crizelor din Osetia si Abhazia
Primele initiative de solutionare a conflictului din Osetia de Sud au apartinut
Rusiei care a mediat incheierea unui acord de incetare a focului. Acordul
prevedea crearea unei Comisii Comune de Control, compusa din reprezentanti ai Rusiei si Georgiei, emisari ai Osetiei de Nord si Osetiei de Sud, si
formarea unor trupe de mentinere a pacii cu aceeasi compozitie etnica.
Trupele de mentinere a pacii, puse sub comanda Rusiei, si comisia trebuiau
sa actioneze sub supravegherea unor observatori ai OSCE (Organizatia
pentru Securitate si Cooperare in Europa). Misiunea observatorilor OSCE a
constat in "promovarea negocierilor intre partile aflate in conflict,
monitorizarea activitatii trupelor de mentinere a pacii, asistenta pentru
guvernul georgian pentru a-si indeplini angajamentele cu privire la
respectarea drepturilor omului, asigurarea suprematiei legii si democratizare". In 1993, Georgia a devenit membru alCSI, fapt care a permis
stabilirea unor baze militare rusesti pe teritoriul acesteia. In timpul regimului
Sevardnadze, Rusia a incurajat actiunile separatistilor osetini, iar prezenta
trupelor sale in Georgia a ingreunat actiunile misiuniiOSCE. Totusi, in 1999,
cu ocazia Summit-ului OSCE de la Istanbul, Occidentul a reusit sa determine
Moscova sa accepte un acord de retragere a soldatilor sai de pe teritoriul
georgian. Ultimii soldati rusi au plecat din Georgia in 2007, dupa ce Moscova
a amanat de mai multe ori retragerea trupelor sale. In teritoriile separatiste
ale Osetiei de Sud si Abhaziei prezenta soldatilor rusi a fost pastrata, sub
pretextul ca acestea sunt trupe de mentinere a pacii.
Procesul de solutionare a conflictului din Osetia de Sud a intrat intr-o noua
etapa odata cu venirea la putere a lui Mihail Saakasvili. In 2004, Saakasvili a
propus fara succes autoritatilor de la Tinvali acordarea statutului de autonomie in cadrul statului georgian, iar in 2007, Tbilisi a incercat sa-si
restabileasca autoritatea in regiune prin initerea unor operatiuni militare.
Dupa aceste esecuri, presedintele Georgiei a recomandat constituirea unei
comisii care sa se ocupe de solutionarea conflictului, pornind de la premisa
ca Osetia de Sud este parte a teritoriului georgian. Autoritatile osetine au
respins si acesta oferta. Eforturile lui Mihail Saakasvili au fost dublate de intruniri ale Comisiei de Controlcare, dupa intalnirile din 2007 si 2008, nu a
reusit sa ajunga la un acord.
Eforturile de solutionare a conflictului din Abhazia au inceput in octombrie
1992, cand ONU a trimis in regiune misiunea UNOMIG (Misiunea de
Monitorizare a Natiunilor Unite in Georgia) cu scopul de a observa modul in
care se vor derula evenimentele in zona, in contextul proclamarii
independentei de catre regiunea separatista. Pana la un punct, scenariul
dupa care s-au desfasurat evenimentele in Abhazia seamana cu cel initiat de
Moscova in Osetia de Sud. In 1994, Rusia a mediat un acord de incetare a
focului, care permitea prezenta unor trupe de mentinere a pacii sub aparenta
supraveghere a CSI. La nivel international, negocierile s-au purtat cu participarea ONU si sub monitorizareaOSCE si a Grupului de Prieteni (SUA,
Germania, Marea Britanie, Franta si Rusia). In 2005, in solutionarea
conflictului s-au implicat Statele Baltice, Bulgaria, Polonia si Romania, in
cadrul grupului Prietenii Georgiei. Cu prilejul intalnirilor organizate in
Germania si Elvetia, cele 6 state au cerut partilor implicate in conflict sa
puna capat ostilitatilor si initierea de noi negocieri. In 2008, Mihail Saakasvili
a oferit, fara succes, autoritatilor de la Suhumi recunoasterea autonomiei
Abhaziei in cadrul statului georgian si trimiterea de reprezentanti abhazi in
Executivul si Legislativul de la Tbilisi.
Rusia - politica de putere
Care au fost obiectivele politice pe care Rusia le-a urmarit prin agresiunea
impotriva Georgiei? Moscova si-a propus sa-si reafirme suprematia
geopolitica in spatiul care in mod traditional este considerat in imaginarul elitelor ruse ca reprezentand sfera sa legitima de dominatie strategica
- strainatatea apropiata. Asistam de fapt la restauratia unei anumite logici de
interactiune cu restul sistemului international: politica de mare putere (great
power politics). Kremlinul traieste si reactioneaza parca ghidat de un sindrom
postimperial de recuperare a capitalului de influenta geopolitica pierdut in
1990. Prin reactia disproportionata impotriva Georgiei, Moscova a aratat ca
are vointa politica de a-si folosi resursele de putere pentru a-si intimida
vecinii, expunand limitele garantiilor pe care lumea euroatlantica este
pregatita sa le ofere acestora. In perspectiva, mesajul dat Occidentului nu
lasa loc de interpretare: strainatatea apropiata trebuie sa ramana in
afara NATO si a influentei Statelor Unite; nu va atingeti de Ucraina si Georgia.
Prin Georgia s-a urmarit tactic transmiterea unui avertisment strategic (urmeaza Ucraina).
Presedintele Medvedev enunta la 31 august un principiu care urmeaza sa
ghideze politica sa externa, fiind totodata si un foarte serios avertisment
pentru Vest: "sunt regiuni in care Rusia are interese privilegiate. Aceste
regiuni adapostesc state cu care impartim relatii istorice speciale si de care
suntem legati impreuna ca prieteni si vecini. Vom acorda o atentie speciala
acestor regiuni pentru a consolida legaturi de prietenie cu vecinii nostri
apropiati". Cu alte cuvinte, Occidentul sa stea departe! Si daca, totusi, lumea
euroatlantica indrazneste sa se extinda in aceste zone care sunt sensibile
pentru securitatea Rusiei si unde se afla numerosi etnici rusi (posesori printre
altele si de pasapoarte rusesti)? Medvedev continua nu mai putin
amenintator: "protejarea vietilor si a demnitatii cetatenilor nostri, oriunde sar afla acestia, este o prioritate de necontestat pentru tara noastra. Deciziile
noastre de politica externa vor avea in vedere aceasta necesitate. Vom
proteja interesele comunitatii noastre de afaceri de peste hotare. Trebuie sa
fie foarte clar tuturor ca vom raspunde oricarui act de agresiune impotriva
noastra". Acest ultim argument formulat de catre presedintele Rusiei este cel
care a fost folosit pentru a conferi legitimitate interventiei armatei ruse pe
teritoriul Georgiei.
Pe de alta parte, insa, Rusia a dorit sa arate ca nu mai este puterea anilor ‘90
care priveste neputincioasa cum Statele Unite si Europa adopta politici care ii
afecteaza cele mai sensibile interese de securitate fara a avea cum sa
reactioneze altfel decat simbolic (extinderea NATO, independenta Kosovo,
desfasurarea scutului antiracheta in statele din Europa Centrala). Rusia s-a
intors in politica mondiala. Nu mai este puterea in declin a anilor ‘90, ci un
actor in plina ascensiune cu obiective revizioniste. Ce vedem astazi este doar
o etapa a unui proces initiat de presedintele Putin, in februarie 2007, la
München. Tinta revizionismului este intreaga relatie pe care Rusia a
dezvoltat-o cu lumea euroatlantica pe parcursul deceniului trecut. Se
incearca redefinirea sau pur si simplu abandonarea acelor instrumente
negociate cu Vestul intr-o perioada de slabiciune si percepute astazi de catre
noua elita ca limitând spatiul de manevra si de afirmare al unei mari puteri.
Toate actiunile recente ale Moscovei de contestare a unor instrumente
esentiale si care definesc interactiunea Rusiei cu Occidentul trebuie intelese
din perspectiva unei mari puteri aflate in cautarea recunoasterii prestigiului
de alta data. Ordinea internationala articulata pe parcursul anilor ’90 reflecta
o logica exclusiva de maximizare a intereselor comunitatii euroatlantice,
consecinta fiind o diminuare considerabila a sentimentului de securitate si a
capitalului de prestigiu asociat Moscovei.
In plus, la nivelul sistemului international exista o fereastra de oportunitate
ce permite Rusiei sa conteste la scena deschisa pozitia de putere a statelor
euroatlantice. Puterile emergente - Brazilia, Rusia, India si China - par sa
conteste astazi hegemonia internationala a Statelor Unite. Avansam incet,
dar sigur spre un sistem multipolar in care asistam la o dispersie a puterii si
a capacitatii de a modela relatiile internationale dinspre lumea euroatlantica
spre puterile emergente. Mai mult, capacitatea Europei si a Statelor Unite de
a influenta semnificativ evenimentele din Caucaz este relativ redusa:
America poarta concomitent doua razboaie, in Afganistan si Irak; Europa
institutionalizata se afla in plina criza identitara pe fondul respingerii de catre
Irlanda a Tratatului de la Lisabona; atat UE, cat si NATO sunt suprasolicitate
operational in Balcani si Afganistan. Un astfel de context ofera Rusiei
oportunitatea de a-si specula potentialul de santaj prin presiuni tactice
exercitate la adresa Europei si Statelor Unite. O serie de dosare de interes
fundamental pentru Europa si Statele Unite reclama astazi sprijinul decisiv al
Moscovei. Exista cu precadere doua tipuri de vulnerabilitati, capabile sa consolideze capitalul de santaj al Rusiei in raport cu Occidentul: pe de o parte,
dependenta energetica a statelor europene si, pe de alta parte, dependenta
Europei si a Statelor Unite de votul Rusiei inConsiliul de Securitate, pe un set
de dosare de o importanta cruciala, precum Kosovo, Darfur, Liban si mai ales
Iran.
Rusii saluta interventia in forta impotriva Georgiei
Conform datelor unui sondaj de opinie, care a fost realizat in perioada 23-24
august 2008 de Fundatia pentru Opinia Publica (FOP) din Rusia, majoritatea
populatiei - 75% - considera ca autoritatile ruse au luat o decizie corecta de a
trimite armata rusa in Osetia de Sud, la data de 8 august, si doar 13% sunt
de parere ca a fost o decizie gresita.
In privinta consecintelor acestui conflict, 34% considera ca atitudinea fata de
Federatia Rusa, pe plan international, s-a inrautatit; 20% considera ca
atitudinea fata de Rusia s-a schimbat spre bine, iar 21% - considera ca nu s-a
schimbat.
60% dintre respondenti sunt de parere ca Rusia, in prezent, este o mare
putere, in timp ce 26% considera ca Rusia nu poate fi numita o mare putere.
Cei care cred ca Rusia poate fi numita o mare putere fac trimitere, de cele
mai multe ori, la dimensiunile ei geografice (8%); consolidarea puterii
statului (8%); resursele naturale (7%); istorie, care a stabilit cu mult timp
inainte locul Rusiei printre marile puteri ("a fost dintotdeauna, este si va fi o
mare putere" - 7%); autoritatea si influenta Rusiei pe plan international ("fara
participarea noastra nu se pot lua decizii in probleme importante" - 6%);
potentialul militar al Rusiei (6%); este mentionata "politica externa
flexibila" (3%); "patriotismul populatiei" (3%);"mostenirea istoricoculturala" (2%); "arma nucleara" (1%) etc.
Politica externa a Rusiei este vazuta de majoritatea populatiei din Rusia ca
fiind foarte eficienta. Astfel, 50% dintre cei chestionati considera ca Rusia
reuseste, in prezent, sa-si atinga mai des scopurile in politica externa, in
timp ce 21% sustin ca nu reuseste. De asemenea, 50% din populatia Rusiei
este de parere ca, in ultimii ani, atitudinea fata de Rusia, pe plan
international, s-a imbunatatit, in timp ce despre o atitudine negativa fata de
Rusia vorbesc 16% dintre cei chestionati, iar 25% sunt de parere ca
atitudinea fata de Rusia, pe plan international, nu s-a schimbat. De
asemenea, 85% dintre respondenti sunt de parere ca Rusia ar trebui sa-si
propuna sa devina una dintre cele mai influente tari din lume.
Initial, minoritatile, care reprezentau 30% din totalul populatiei, au primit un
statut special si un sfert din locurile din parlamentul de la Tbilisi. Insa, dupa
mai multe revolte ale minoritatilor inspirate de bolsevici, atitudinea fata de
acestea s-a modificat radical. Mensevicii georgieni, luptand pentru
supravietuirea statului, au imbratisat o forma de nationalism radical, atat ca
sursa de legitimare, cat si ca modalitate de mobilizare politica. Armenii, grecii, rusii, osetinii, abhazii au inceput sa se teama ca vor fi blocati in pozitii de
inferioritate in noul stat. Criza economica si sociala, tensiunile nationale
exploatate abil de catre bolsevici au condus la conflicte militare intre Garda
Nationala Georgiana si detasamentele minoritatilor nationale. Revoltele din
regiunile abhaza si osetina au intrat in mitologia sovietica ca episoade
importante ale luptei impotriva opresiunii mensevice. Iar suprimarea revoltei
din Osetia (iunie 1920) este pana astazi interpretata de osetini, pe de o parte, drept genocid national si, de georgieni, pe de alta parte, ca prima
tentativa de rapt teritorial. Dupa 1989, tot acest trecut va inunda presa
georgiana si osetina, alimentand starea conflictuala.
Georgia a fost incorporata in granitele Rusiei bolsevice in 1921. Minoritatile,
aliatele Moscovei in lupta impotriva guvernului mensevic de la Tbilisi, au
primit statut aparte in cadrul Georgiei. La 31 martie 1921 a fost proclamata
Republica Socialista Sovietica Abhazia, care insa prin tratatul din decembrie
a fost inclusa in componenta RSS Georgiene, pentru ca in 1931 sa fie
transformata in Republica Socialista Sovietica Autonoma, in componenta
Georgiei. Regiunea Autonoma Osetia de Sud a fost infiintata la 20 aprilie
1922.
Lavrenti Beria, conducatorul Georgiei sovietice, a initiat dupa 1930 o politica
agresiva de asimilare a nationalitatilor negeorgiene care-si vor recapata
drepturile abia dupa moartea lui Stalin (1953). Abhazii au adresat mai multe
cereri de secesiune Moscovei, insotite de memorii cu "argumente istorice"
(1956, 1967 si 1978), solicitand chiar intrarea in componenta RSFS Ruse,
insa Moscova s-a limitat la a dispune mici concesii in politica culturala si de
cadre a RSS Georgia. In 1979, Institutul Pedagogic de la Suhumi s-a transformat in Universitatea Abhaza de Stat. Tentativa de a acorda un statut special
limbii abhaze in republica s-a lovit de impotrivirea georgienilor. Sansele de
succes ale abhazilor erau nesemnificative cata vreme numarul lor abia daca
depasea 15% pe teritoriul Abhaziei, unde erau natiune titulara.
Georgia pentru georgieni
Politica de glasnosti initiata de Mihail Gorbaciov a scos la suprafata si a
amplificat tensiunile etnice din Georgia. Patrunsi de o adanca insecuritate
nationala, georgienii au fost sedusi de o agresiva politica nationalista. Pana si
partidul comunist a incercat sa evite marginalizarea politica prin programe
nationaliste, cum a fost Programul de Stat pentru Limba, adoptat in
decembrie 1988, care a impus un test de limba georgiana pentru cei care vor
sa urmeze studii superioare in republica. Era o amenintare pentru multe
minoritati care nu stiau decat limba rusa. Crearea unitatilor militare compuse
numai din etnici georgieni, proclamarea unei politici de colonizare a zonelor
dominate de minoritati, lansarea sloganului "Georgia pentru georgieni" au
nelinistit minoritatile nationale.
Conflictul georgiano-abhaz a izbucnit la 18 martie 1989, cand o "mare
adunare" din satul Lahna (s-a vorbit de 30.000 de participanti) a adoptat o
adresa catre Gorbaciov, interpretata de georgieni ca o sabotare a politicii
guvernului de la Tbilisi, de a iesi din componenta URSS. Georgienii au vazut,
din nou, in minoritatile nationale "coloana a cincea" a Moscovei in republica.
La mitinguri si demonstratii se auzeau acum nu doar sloganuri anticomuniste
si antisovietice, ci si impotriva minoritatilor nationale. Sovietul Suprem de la
Tbilisi a inceput sa anuleze toate tratatele care asigurau baza juridica a autonomiei Abhaziei, Osetiei de Sud si Adjariei, iar in august 1990 a adoptat o
noua lege electorala, care interzicea partidelor regionale sa participe la
alegerile parlamentare care se apropiau. Drept raspuns, la 25 august,
Sovietul Suprem de la Suhumi a adoptat declaratia privind suveranitatea
Abhaziei.
Castigarea alegerilor din octombrie 1990 de catre miscarea Masa Rotunda Blocul Georgia Libera, condusa de Zviad Gamsahurdia, a contribuit la
cresterea tensiunilor nationale. Personalitatea lui Gamsahurdia a jucat un rol
important. Comparat de admiratori cu Vaclav Havel si de inamicii politici cu
Nicolae Ceausescu, Gamsahurdia era un disident antisovietic cu lungi stagii
in inchisori. In 1974 a fost cofondator al Grupului Georgian de Initiativa
pentru Drepturile Omului, iar in 1976 al Grupului Helsinki din Georgia. A
publicat o serie de reviste in samizdat in care a militat impotriva coruptiei
regimului comunist si impotriva rusificarii. Dupa moartea lui Merab Kostaava,
intr-un suspect accident de masina, in octombrie 1989, Gamsahurdia a
devenit conducatorul miscarii de redesteptare nationala, avand o viziune
mesianica asupra viitorului Georgiei. Nationalist si ortodox fanatic,
Gamsahurdia isi fabrica argumente din istorie. In cursul discutiei asupra legii
cetateniei, din vara lui 1990, Gamsahurdia a propus acordarea cetateniei
doar celor ai caror stramosi au locuit in Georgia inainte de anexarea de catre
Rusia, adica inainte de anul 1801. In vara lui 1990, guvernul a elaborat o
teorie a drepturilor minoritatilor, care au primit statut inferior pentru ca s-ar
fi asezat mai tarziu pe teritoriul georgian. Tot acest curs politic impotriva
minoritatilor a dus la boicotarea alegerilor parlamentare din octombrie de
catre acestea. Legiferarea in politica etnica cu utilizarea distinctiei "indigeni"
vs. "colonisti" a dus la desfiintarea regiunii autonome Osetia de Sud, in
decembrie 1990, si la izbucnirea razboiului. Guvernul de la Tbilisi a afirmat
oficial ca osetinii au inceput sa soseasca in regiune doar in secolul al XIX-lea,
ca au primit statutul de regiune autonoma de la bolsevici drept rasplata
pentru serviciile aduse in timpul Razboiului Civil, cand au luptat impotriva
georgienilor; drept urmare osetinii trebuie sa se duca in patria lor, Osetia de
Nord, regiune autonoma din RSFS Rusa. Politica de omogenizare etnica a
continuat cu incurajarea azerilor sa se stramute in Azerbaidjan si cu un acord
incheiat cu Daghestanul prin care se realiza un schimb de populatie, avari
contra georgieni daghestanezi. In privinta georgienilor musulmani, cunoscuti
drept adjari, guvernul a initiat un program de crestinare, ceea ce a starnit
proteste indreptatite.
Gamsahurdia a castigat alegerile prezidentiale din mai 1991 cu scorul categoric de 87%, ceea ce demonstreaza sprijinul popular de care se bucura
politica sa. Reactia ambivalenta fata de puciul din august 1991 de la
Moscova, dispretul fata de opozitie, fata de intelectualitate si masurile
autoritare adoptate au contribuit la formarea unei mari coalitii antiprezidentiale care dispunea de organizatii paramilitare. In decembrie 1991, Georgia
era paralizata de demonstratii si mitinguri de protest. Garda Nationala,
subordonata formal presedintelui, a trecut de partea opozitiei si a asediat
timp de doua saptamani, in plin centrul capitalei, cladirea parlamentului,
unde s-a retras Gamsahurdia. La 6 ianuarie 1992, presedintele fuge in Armenia, de unde se intoarce peste 10 zile, stabilindu-si baza la Kutaisi, in Mingrelia natala, de unde a incercat sa recucereasca puterea. Fara succes, insa.
Insurgentii condusi de primul ministru si de seful Garzii Nationale au pus
mana pe putere. De la Moscova, fostul prim-secretar al partidului comunist
georgian intre 1972-1985, Eduard Sevardnadze, a transmis salutul sau noilor
autoritati de la Tbilisi. Ajuns presedinte cu ajutorul celor care l-au alungat pe
Gamsahurdia, Sevardnadze a fost confruntat cu un razboi civil, impotriva
zviadistilor (sustinatorii lui Gamsahurdia, activi si dupa moartea acestuia), cu
un razboi in Abhazia, altul in Osetia de Sud si cu tensiuni in Adjaria.
Conflictele inainte de a fi inghetate
Pe fondul razboiului civil din Georgia, detasamentele Garzii Nationale si cele
ale armatei regulate au intrat in Abhazia urmarind partizani ai fostului
presedinte Gamsahurdia. Detasamentele georgiene au sfarsit prin a se
confrunta cu cele abhaze. In noaptea de 13-14 august 1992, georgienii au
ocupat Suhumi. Parlamentul abhaz a fost desfiintat. Confederatia popoarelor
de munte din Caucaz, cu sprijin masiv rusesc, a venit in ajutorul Abhaziei.
Fondata in octombrie 1991, pentru apararea impotriva "influentei
hegemonice" a Rusiei, Confederatia a sfarsit prin a deveni instrumentul
Moscovei, fiind antrenata si controlata, potrivit mai multor surse, de GRU. In
cadrul Confederatiei si-a facut ucenicia Samil Basaev, dar si alti viitori
"teroristi ceceni". Confederatia era compusa din reprezentantii a 16 nationalitati musulmane din Caucaz si era condusa de Musa Sanibov. In fiecare
republica, Confederatia avea organizatii solide, infiintand detasamente
militare inca de la inceputul anului 1992. In noiembrie 1992 si-a schimbat
numele in Confederatia popoarelor Caucazului, extinzandu-si activitatea si in
Transcaucazia. Numarul combatantilor Confederatiei in Abhazia a variat in
diversele faze ale razboiului intre 4.000 si 10.000. Trupele rusesti au luat
parte la razboi, contribuind, alaturi de detasamentele Confederatiei, la
recucerirea capitalei Suhumi (27 septembrie 1993). Razboiul s-a soldat cu
zeci de mii de victime, cele mai multe dintre georgieni, si peste 250.000 de
refugiati, adica mai mult de jumatate din populatia regiunii. Abia la 15 mai
1994 s-a semnat acordul de incetare a focului, ceea ce a condus la
desfasurarea unor forte de mentinere a pacii (UNOMIG), sub egida ONU, cu
rol de monitorizare. Cateva luni mai tarziu, la 4 noiembrie 1994, Abhazia a
adoptat o noua Constitutie, prin care-si proclama independenta. Cea mai
importanta enclava secesionista din intregul spatiu ex-sovietic, pentru
pozitionarea strategica, accesul maritim, potentialul economic, Abhazia,
desi de jure a fost parte a Georgiei, de facto s-a aflat sub controlul total al
Rusiei.
Inceput cu o violenta extrema inca din 1990, conflictul din Osetia de Sud si-a
pierdut din intensitate, continuand insa, in tot cursul anului 1992. Au alternat
perioadele de incetare a focului cu momentele de tensiune maxima generate
de diferite incidente armate. In iulie 1992 s-a semnat armistitiul, fara ca
luptele sa inceteze. Si totusi, in regiune, si-au facut aparitia trupe de
mentinere a pacii din Rusia si observatorii OSCE. Rezultatul razboiului era pe
masura: 93 de sate arse din temelie, peste 1.000 de morti, 60-70.000 de refugiati. Osetia de Sud a devenit o structura administrativa capturata de
structurile mafiote, in frunte cu generali pensionari rusi din KGB si GRU.
Supravietuieste doar datorita ajutoarelor financiare primite din Rusia, prin
Osetia de Nord. Rusia nu doar plateste pensiile, ci asigura si putinele locuri
de munca, ca personal civil angajat la bazele militare. 90% din populatia
zonei are pasaport rusesc.
"Revolutia trandafirilor"
La 23 noiembrie 2003, printr-o revolutie pasnica, la care au participat
protestatari "inarmati" cu trandafiri, Eduard Sevardnadze a fost inlaturat de
la conducerea Georgiei. Sevardnadze, care s-a aflat vreme de aproape 30 de
ani in structurile de conducere georgiene sovietice si independente, a parasit
cladirea parlamentului pe usa din dos de teama ca va fi agresat de cei care ii
cereau demisia. Miscarea populara din noiembrie 2003, denumita mai tarziu
"revolutia trandafirilor", l-a adus la conducerea Georgiei pe Mihail Saakasvili,
care, la alegerile din ianuarie 2004, a reusit sa obtina 96% din voturile georgienilor. Sustinut de Miscarea Nationala Unita (MNU), Saakasvili a intrat in
cursa electorala cu un program numit "Georgia fara Sevardnadze" care
anunta reforme radicale atat in politica interna, cat si in cea externa.
Programul electoral al lui Saakasvili avea printre obiective reunificarea teritoriala a Georgiei, eliminarea coruptiei si a saraciei, respectarea drepturilor
omului, libertate de exprimare pentru mass-media. In politica externa,
candidatul opozitiei se pronunta pentru apropierea statului georgian de UE si
SUA, care erau vazute ca principalii sustinatori ai transformarii democratice a
Georgiei.
Dupa alegerile legislative din martie 2004, MNU a obtinut majoritatea parlamentara, iar Saakasvili a dobandit un important sprijin pentru programul sau
de reforma. In iunie 2004, guvernul de la Tbilisi a propus la Bruxelles, unei
comisii a statelor care urmau sa sprijine eforturile de democratizare ale
Georgiei, un program care stabilea 5 obiective de importanta nationala. Cele
5 obiective constau in democratizarea institutiilor, asigurarea unei bune
guvernari, dezvoltarea resurselor umane, protectia patrimoniului cultural,
asigurarea integritatii teritoriale si a securitatii nationale. Pentru ca cele 5
obiective sa poata fi puse in aplicare, guvernul georgian si-a propus ca in
perioada 2004-2005 sa elimine coruptia si managementul defectuos, sa
instaureze stabilitatea, sa reduca saracia si sa promoveze cresterea
economica.
In acest context, noul regim politic de la Tbilisi a initiat o ampla reforma a
justitiei si a fortelor de politie cu sprijinulUE, cu scopul de a pune capat
traficului de persoane si narcotice si de a elimina practica spalarii banilor.
Dupa schimbarea de regim de la Tbilisi economia georgiana a inregistrat
cresteri semnificative. Primele progrese s-au facut in 2004, cand investitiile
directe ale Occidentului in sectorul energetic au determinat cresterea PIB cu
9,4% in prima jumatate a anului 2004. Peste 4 ani, Banca Mondiala a
apreciat in doua rapoarte (Doing Business si Anti-Corruption in Transition 3)
ca economia Georgiei inregistreaza unul dintre cele mai accelerate ritmuri de
reforma din lume.
In ceea ce priveste libertatea de exprimare si independenta mass-media, Legislativul de la Tbilisi a adoptat, in iunie 2004, o lege care prevede
respectarea celor doua libertati fundamentale.
Tot in 2004, Saakasvili a incercat, pentru prima data, sa realizeze unificarea
teritoriala a Georgiei. Soldatii georgieni au reusit sa inlature fortele care-l
sustineau pe Aslan Abasidze, liderul Adjariei, o regiune semiautonoma din
Georgia, care nu recunoscuse autoritatea regimului Saakasvili. Dupa
evenimentele din 2004, Adjaria s-a transformat intr-un exemplu de succes
pentru unificarea Georgiei. Alegerile locale din Adjaria au fost castigate de
Miscarea Nationala a lui Saakasvili, iar noile autoritati au recunoscut autoritatea presedintelui asupra guvernului regional.
In 2007, regimul Saakasvili a intampinat primele probleme serioase la nivel
intern. Fortele de politie si securitate au respins prin violenta, la 7 noiembrie,
o manifestatie a opozitiei care critica arestarea fostului ministru al Apararii,
Irakli Okruasvili, care formulase acuzatii de coruptie la adresa lui Saakasvili.
Protestul initiat de 9 partide de opozitie l-a determinat pe Saakasvili sa
instaureze starea de urgenta si sa renunte la functia de presedinte. In ianuarie 2008, Saakasvili a candidat pentru un nou mandat prezidential si a
iesit castigator, din primul tur, cu un procent de vot mult scazut fata de
performanta din 2004 (53% din voturi).
In politica externa, regimul condus de Saakasvili a reconfigurat relatiile
cu UE si SUA. In iunie 2004, Georgia a fost inclusa in PEV (Politica Europeana
de Vecinatate), un program al UE care gestioneaza relatiile cu vecinii aflati la
granitele comunitatii. Participarea Georgiei la PEV a permis implicarea UE in
regiunea Caucazului de Sud prinEIDHR (Instrumentul European pentru
Democratie si Drepturile Omului), program prin care comunitatea europeana
acorda sprijin societatii civile georgiene si suport pentru trupele georgiene
care fac parte din Comisia Comuna de Control.
Dupa 2004, SUA au devenit cel mai mare donator al Georgiei, cu peste un
miliard de dolari pe an, iar Georgia s-a transformat intr-unul dintre partenerii
americanilor in lupta impotriva terorismului. Astfel, Georgia a participat la
operatiunile Enduring Freedom din Afganistan si Libertate pentru Irak, initiate
de coalitia antiterorista din jurul SUA. In 2005, presedintele George Bush a
vizitat Tbilisi, prilej cu care a exprimat sustinerea SUA pentru "revolutia
trandafirilor" si eforturile de democratizare ale lui Mihail Saakasvili. In acelasi
timp, SUA au sprijinit Georgia in eforturile de a obtine, in 2006, un dialog
intensificat cu NATO si MAP (Membership Action Plan) la summit-ul Aliantei
desfasurat la Bucuresti in 2008. In plus, SUA au acordat sprijin militar
autoritatilor de la Tbilisi si au construit impreuna cu state membre
ale UE doua conducte energetice (Baku-Tbilisi-Ceyhan si Baku-TbilisiErzerum).
Relatiile pe care Rusia le-a dezvoltat cu Georgia dupa "revolutia trandafirilor"
au devenit tensionate. In septembrie 2006 Rusia a restrictionat fluxurile
financiare din Georgia si a facut presiuni asupra etnicilor georgieni de pe
teritoriul sau ca raspuns la arestarea de catre Tbilisi a 4 spioni rusi. In plus,
Kremlinul si-a retras diplomatii din Georgia si a expulzat cetateni georgieni
din Rusia. Presiunile economice exercitate de Moscova la adresa vecinului
sau au continuat in noiembrie 2006 cu dublarea pretului la gazul pe care
compania ruseasca Gazprom il furniza Georgiei. In acelasi timp, Rusia a incurajat miscarile separatiste din Abhazia si Osetia de Sud, sustinand prin
vocea purtatorului de cuvant al Ministerului de Externe, Mihail Kaminin, ca nu
respecta integritatea teritoriala a Georgiei. O sursa importanta de tensiune
intre cele doua state a fost candidatura Georgiei la NATO, obiectiv care a
determinat reactii dure din partea Moscovei, intrucat, potrivit oficialilor de la
Kremlin, prezenta Aliantei la granitele Rusiei este vazuta ca o amenintare. In
aprilie 2008, dupa Summit-ul NATO de la Bucuresti, Vladimir Putin, aflat inca
in functia de presedinte al Rusiei, a cerut guvernului rus sa stabilesca
legaturi oficiale cu regimurile din regiunile separatiste si a sporit numarul
soldatilor rusi din Abhazia.
Mihail Saakasvili este un bun cunoscator al vietii politice georgiene, cu o
vasta experienta pe bancile parlamentului de la Tbilisi, in care a devenit
membru pentru prima data in 1995, si cu o scurta cariera de ministru al
Justitiei. Posesor al unui masterat in drept la Columbia University si al unui
doctorat in drept la Georgetown University, Saakasvili s-a implicat in
semnarea primului acord de incetare a focului dintre osetini si georgieni si in
incheierea unor intelegeri cu privire la schimbul de prizonieri dintre abhazi si
georgieni. In 1999, Saakasvili a fost fost ales sef al delegatiei georgiene
la Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei (APCE). Peste un an, in
ianuarie 2000, Mihail Saakasvili a devenit vicepresedinte al APCE. In 2001,
Saakasvili a format partidul Miscarea Nationala Unita, ca forta de opozitie
care si-a inscris in program ca principal obiectiv eliminarea coruptiei. In
perioada 2002-2003, Mihail Saakasvili a fost ales presedinte al Consiliului
local din Tbilisi, cu o platforma electorala numita "Tbilisi fara Sevardnadze".
Mecanisme de solutionare a crizelor din Osetia si Abhazia
Primele initiative de solutionare a conflictului din Osetia de Sud au apartinut
Rusiei care a mediat incheierea unui acord de incetare a focului. Acordul
prevedea crearea unei Comisii Comune de Control, compusa din reprezentanti ai Rusiei si Georgiei, emisari ai Osetiei de Nord si Osetiei de Sud, si
formarea unor trupe de mentinere a pacii cu aceeasi compozitie etnica.
Trupele de mentinere a pacii, puse sub comanda Rusiei, si comisia trebuiau
sa actioneze sub supravegherea unor observatori ai OSCE (Organizatia
pentru Securitate si Cooperare in Europa). Misiunea observatorilor OSCE a
constat in "promovarea negocierilor intre partile aflate in conflict,
monitorizarea activitatii trupelor de mentinere a pacii, asistenta pentru
guvernul georgian pentru a-si indeplini angajamentele cu privire la
respectarea drepturilor omului, asigurarea suprematiei legii si democratizare". In 1993, Georgia a devenit membru alCSI, fapt care a permis
stabilirea unor baze militare rusesti pe teritoriul acesteia. In timpul regimului
Sevardnadze, Rusia a incurajat actiunile separatistilor osetini, iar prezenta
trupelor sale in Georgia a ingreunat actiunile misiuniiOSCE. Totusi, in 1999,
cu ocazia Summit-ului OSCE de la Istanbul, Occidentul a reusit sa determine
Moscova sa accepte un acord de retragere a soldatilor sai de pe teritoriul
georgian. Ultimii soldati rusi au plecat din Georgia in 2007, dupa ce Moscova
a amanat de mai multe ori retragerea trupelor sale. In teritoriile separatiste
ale Osetiei de Sud si Abhaziei prezenta soldatilor rusi a fost pastrata, sub
pretextul ca acestea sunt trupe de mentinere a pacii.
Procesul de solutionare a conflictului din Osetia de Sud a intrat intr-o noua
etapa odata cu venirea la putere a lui Mihail Saakasvili. In 2004, Saakasvili a
propus fara succes autoritatilor de la Tinvali acordarea statutului de autonomie in cadrul statului georgian, iar in 2007, Tbilisi a incercat sa-si
restabileasca autoritatea in regiune prin initerea unor operatiuni militare.
Dupa aceste esecuri, presedintele Georgiei a recomandat constituirea unei
comisii care sa se ocupe de solutionarea conflictului, pornind de la premisa
ca Osetia de Sud este parte a teritoriului georgian. Autoritatile osetine au
respins si acesta oferta. Eforturile lui Mihail Saakasvili au fost dublate de intruniri ale Comisiei de Controlcare, dupa intalnirile din 2007 si 2008, nu a
reusit sa ajunga la un acord.
Eforturile de solutionare a conflictului din Abhazia au inceput in octombrie
1992, cand ONU a trimis in regiune misiunea UNOMIG (Misiunea de
Monitorizare a Natiunilor Unite in Georgia) cu scopul de a observa modul in
care se vor derula evenimentele in zona, in contextul proclamarii
independentei de catre regiunea separatista. Pana la un punct, scenariul
dupa care s-au desfasurat evenimentele in Abhazia seamana cu cel initiat de
Moscova in Osetia de Sud. In 1994, Rusia a mediat un acord de incetare a
focului, care permitea prezenta unor trupe de mentinere a pacii sub aparenta
supraveghere a CSI. La nivel international, negocierile s-au purtat cu participarea ONU si sub monitorizareaOSCE si a Grupului de Prieteni (SUA,
Germania, Marea Britanie, Franta si Rusia). In 2005, in solutionarea
conflictului s-au implicat Statele Baltice, Bulgaria, Polonia si Romania, in
cadrul grupului Prietenii Georgiei. Cu prilejul intalnirilor organizate in
Germania si Elvetia, cele 6 state au cerut partilor implicate in conflict sa
puna capat ostilitatilor si initierea de noi negocieri. In 2008, Mihail Saakasvili
a oferit, fara succes, autoritatilor de la Suhumi recunoasterea autonomiei
Abhaziei in cadrul statului georgian si trimiterea de reprezentanti abhazi in
Executivul si Legislativul de la Tbilisi.
Rusia - politica de putere
Care au fost obiectivele politice pe care Rusia le-a urmarit prin agresiunea
impotriva Georgiei? Moscova si-a propus sa-si reafirme suprematia
geopolitica in spatiul care in mod traditional este considerat in imaginarul elitelor ruse ca reprezentand sfera sa legitima de dominatie strategica
- strainatatea apropiata. Asistam de fapt la restauratia unei anumite logici de
interactiune cu restul sistemului international: politica de mare putere (great
power politics). Kremlinul traieste si reactioneaza parca ghidat de un sindrom
postimperial de recuperare a capitalului de influenta geopolitica pierdut in
1990. Prin reactia disproportionata impotriva Georgiei, Moscova a aratat ca
are vointa politica de a-si folosi resursele de putere pentru a-si intimida
vecinii, expunand limitele garantiilor pe care lumea euroatlantica este
pregatita sa le ofere acestora. In perspectiva, mesajul dat Occidentului nu
lasa loc de interpretare: strainatatea apropiata trebuie sa ramana in
afara NATO si a influentei Statelor Unite; nu va atingeti de Ucraina si Georgia.
Prin Georgia s-a urmarit tactic transmiterea unui avertisment strategic (urmeaza Ucraina).
Presedintele Medvedev enunta la 31 august un principiu care urmeaza sa
ghideze politica sa externa, fiind totodata si un foarte serios avertisment
pentru Vest: "sunt regiuni in care Rusia are interese privilegiate. Aceste
regiuni adapostesc state cu care impartim relatii istorice speciale si de care
suntem legati impreuna ca prieteni si vecini. Vom acorda o atentie speciala
acestor regiuni pentru a consolida legaturi de prietenie cu vecinii nostri
apropiati". Cu alte cuvinte, Occidentul sa stea departe! Si daca, totusi, lumea
euroatlantica indrazneste sa se extinda in aceste zone care sunt sensibile
pentru securitatea Rusiei si unde se afla numerosi etnici rusi (posesori printre
altele si de pasapoarte rusesti)? Medvedev continua nu mai putin
amenintator: "protejarea vietilor si a demnitatii cetatenilor nostri, oriunde sar afla acestia, este o prioritate de necontestat pentru tara noastra. Deciziile
noastre de politica externa vor avea in vedere aceasta necesitate. Vom
proteja interesele comunitatii noastre de afaceri de peste hotare. Trebuie sa
fie foarte clar tuturor ca vom raspunde oricarui act de agresiune impotriva
noastra". Acest ultim argument formulat de catre presedintele Rusiei este cel
care a fost folosit pentru a conferi legitimitate interventiei armatei ruse pe
teritoriul Georgiei.
Pe de alta parte, insa, Rusia a dorit sa arate ca nu mai este puterea anilor ‘90
care priveste neputincioasa cum Statele Unite si Europa adopta politici care ii
afecteaza cele mai sensibile interese de securitate fara a avea cum sa
reactioneze altfel decat simbolic (extinderea NATO, independenta Kosovo,
desfasurarea scutului antiracheta in statele din Europa Centrala). Rusia s-a
intors in politica mondiala. Nu mai este puterea in declin a anilor ‘90, ci un
actor in plina ascensiune cu obiective revizioniste. Ce vedem astazi este doar
o etapa a unui proces initiat de presedintele Putin, in februarie 2007, la
München. Tinta revizionismului este intreaga relatie pe care Rusia a
dezvoltat-o cu lumea euroatlantica pe parcursul deceniului trecut. Se
incearca redefinirea sau pur si simplu abandonarea acelor instrumente
negociate cu Vestul intr-o perioada de slabiciune si percepute astazi de catre
noua elita ca limitând spatiul de manevra si de afirmare al unei mari puteri.
Toate actiunile recente ale Moscovei de contestare a unor instrumente
esentiale si care definesc interactiunea Rusiei cu Occidentul trebuie intelese
din perspectiva unei mari puteri aflate in cautarea recunoasterii prestigiului
de alta data. Ordinea internationala articulata pe parcursul anilor ’90 reflecta
o logica exclusiva de maximizare a intereselor comunitatii euroatlantice,
consecinta fiind o diminuare considerabila a sentimentului de securitate si a
capitalului de prestigiu asociat Moscovei.
In plus, la nivelul sistemului international exista o fereastra de oportunitate
ce permite Rusiei sa conteste la scena deschisa pozitia de putere a statelor
euroatlantice. Puterile emergente - Brazilia, Rusia, India si China - par sa
conteste astazi hegemonia internationala a Statelor Unite. Avansam incet,
dar sigur spre un sistem multipolar in care asistam la o dispersie a puterii si
a capacitatii de a modela relatiile internationale dinspre lumea euroatlantica
spre puterile emergente. Mai mult, capacitatea Europei si a Statelor Unite de
a influenta semnificativ evenimentele din Caucaz este relativ redusa:
America poarta concomitent doua razboaie, in Afganistan si Irak; Europa
institutionalizata se afla in plina criza identitara pe fondul respingerii de catre
Irlanda a Tratatului de la Lisabona; atat UE, cat si NATO sunt suprasolicitate
operational in Balcani si Afganistan. Un astfel de context ofera Rusiei
oportunitatea de a-si specula potentialul de santaj prin presiuni tactice
exercitate la adresa Europei si Statelor Unite. O serie de dosare de interes
fundamental pentru Europa si Statele Unite reclama astazi sprijinul decisiv al
Moscovei. Exista cu precadere doua tipuri de vulnerabilitati, capabile sa consolideze capitalul de santaj al Rusiei in raport cu Occidentul: pe de o parte,
dependenta energetica a statelor europene si, pe de alta parte, dependenta
Europei si a Statelor Unite de votul Rusiei inConsiliul de Securitate, pe un set
de dosare de o importanta cruciala, precum Kosovo, Darfur, Liban si mai ales
Iran.
Rusii saluta interventia in forta impotriva Georgiei
Conform datelor unui sondaj de opinie, care a fost realizat in perioada 23-24
august 2008 de Fundatia pentru Opinia Publica (FOP) din Rusia, majoritatea
populatiei - 75% - considera ca autoritatile ruse au luat o decizie corecta de a
trimite armata rusa in Osetia de Sud, la data de 8 august, si doar 13% sunt
de parere ca a fost o decizie gresita.
In privinta consecintelor acestui conflict, 34% considera ca atitudinea fata de
Federatia Rusa, pe plan international, s-a inrautatit; 20% considera ca
atitudinea fata de Rusia s-a schimbat spre bine, iar 21% - considera ca nu s-a
schimbat.
60% dintre respondenti sunt de parere ca Rusia, in prezent, este o mare
putere, in timp ce 26% considera ca Rusia nu poate fi numita o mare putere.
Cei care cred ca Rusia poate fi numita o mare putere fac trimitere, de cele
mai multe ori, la dimensiunile ei geografice (8%); consolidarea puterii
statului (8%); resursele naturale (7%); istorie, care a stabilit cu mult timp
inainte locul Rusiei printre marile puteri ("a fost dintotdeauna, este si va fi o
mare putere" - 7%); autoritatea si influenta Rusiei pe plan international ("fara
participarea noastra nu se pot lua decizii in probleme importante" - 6%);
potentialul militar al Rusiei (6%); este mentionata "politica externa
flexibila" (3%); "patriotismul populatiei" (3%);"mostenirea istoricoculturala" (2%); "arma nucleara" (1%) etc.
Politica externa a Rusiei este vazuta de majoritatea populatiei din Rusia ca
fiind foarte eficienta. Astfel, 50% dintre cei chestionati considera ca Rusia
reuseste, in prezent, sa-si atinga mai des scopurile in politica externa, in
timp ce 21% sustin ca nu reuseste. De asemenea, 50% din populatia Rusiei
este de parere ca, in ultimii ani, atitudinea fata de Rusia, pe plan
international, s-a imbunatatit, in timp ce despre o atitudine negativa fata de
Rusia vorbesc 16% dintre cei chestionati, iar 25% sunt de parere ca
atitudinea fata de Rusia, pe plan international, nu s-a schimbat. De
asemenea, 85% dintre respondenti sunt de parere ca Rusia ar trebui sa-si
propuna sa devina una dintre cele mai influente tari din lume.
