of 150

Nursing Carte

Published on June 2016 | Categories: Types, Presentations | Downloads: 17 | Comments: 0
306 views

nursing

Comments

Content

CAPITOLUL I – NURSING DEFINIŢIE
La prima vedere activitatea de nursing ar aparţine persoanelor pregătite exclusiv în
acest sens.
Activitatea unui kinetoterapeut interferează însa în anumite momente ale activităţii
specifice cu practici de nursing (scopurile activităţii de nursing).
Pentru a înţelege locul kinetoterapeutului în această activitate, ar trebui lămurit
termenul de nursing.
În acest scop am apelat la 3 definiţii pe care le enumerăm în cele ce urmează.
Definiţia 1 – prezentată de OMS – precizează că:
Nursingul este parte integrantă a sistemului de îngrijire a sănătăţii care cuprinde:




Promovarea sănătăţii
Prevenirea îmbolnăvirii
Îngrijirea persoanelor bolnave : - fizic, psihic, cu dizabilităţi;
- de toate vârstele;
- în: - toate unităţile cu profil medical;
- unităţi medico-sociale;
- domiciliu;

Definiţia 2 – Virginia Henderson (specialistă în domeniu)
Nursingul este forma de ajutor a individului bolnav sau sănătos, pentru conservarea
sănătăţii sau recuperare, pentru a promova orice acţiune în consecinţă, totul în condiţia în care
subiectul să aibă tăria, voinţa sau cunoaşterea să acţioneze cât mai repede să-şi poată purta de
grijă singur.
Definiţia 3 – oferită de North American Association pentru nursingul comunitar
Nursingul comunitar este o sursă a practicii de nursing, de educare în domeniul
sănătăţii, în scopul menţinerii şi stimulării sănătăţii populaţiei. Îngrijirile au caracter continuu
şi sunt orientate asupra individului, familiei, grupului (profesional de exemplu), contribuind la
sănătatea întregii populaţii, a zonei geografice respective (ex. oraş).
Persoana care este implicată în nursing aplică următoarele metode:
-

menţine şi stimulează sănătatea;
coordonează activitatea în domeniu;
stimulează continuitatea.
Drept scop principal este acela de a apropia indivizii de familie/grup, de reinserţie.
Din definiţiile prezentate mai sus se constată că prin activitatea de nursing se apelează

la cunoştinţe şi tehnici din ştiinţele fizice, sociale, medicale, biologice şi umaniste.

1

Asupra unui individ prin activitatea de nursing intervin lucrători din mai multe
profesiuni.
Important ca aspect să reţinem că în conservarea şi recuperarea unui individ, este
participarea necondiţionată a subiectului şi unde este cazul a familiei/anturajului.
În cele ce urmează enumerăm funcţiile personalului care promovează nursingul
(practica). Din analiza acestor funcţii vom constata că se suprapune în mare măsură activităţii
kinetoterapeutului.
1. Funcţii de natură independentă.
Specialistul asistă pacientul din proprie iniţiativă temporar/definitiv în:
a. Îngrijiri de confort, când subiectul nu-şi poate îndeplini anumite funcţii. Ajutorul va fi
coroborat cu vârsta, natura bolii, a complicaţiilor şi dificultăţilor fizice, psihice sau
sociale.
b. Stabilirea

relaţiilor

de

încredere

cu

subiectul

supus

îngrijirilor

şi

cu

aparţinătorii/apropiaţii.
c. Le transmite informaţii/indicaţii pentru a câştiga participarea pacientului şi
aparţinătorilor în procesul de vindecare/recuperare.
d. Este de indivizii, colectivitate pentru promovarea sănătăţii şi a unor condiţii bune de
viaţă.
2. Funcţii de natură dependentă.
La indicaţiile medicului sau echipei medicale se aplică metode de observaţii,
tratament (nu este cazul kinetoterapeutului) de recuperare/readaptare. Va
observa modificările apărute la pacient prin evoluţia bolii, răspunsul la
procedurile terapeutice aplicate şi le va transmite medicului.
3. Funcţii de natură interdependentă.
Tratamentul şi recuperarea unui pacient este o activitate de echipă
multidisciplinară. Rolul fiecărui specialist în echipă este foarte important
deoarece are activităţi bine individualizate, care trebuie armonizate cu ale
celorlalţi.
4. Funcţia profesională este rolul cel mai important deoarece se ocupă alături de
nursă de pacient în scopul menţinerii echilibrului sau de a face ceea ce el însuşi
nu poate. Uneori activităţile trecute în fişa postului nursei, de îngrijire, pot
trece ocazional asupra specialistului de kinetoterapie.
În procesul de recuperare kinetică nu te opreşti din activitate şi soliciţi prezenţa nursei,
mai ales când este asistat un pacient la domiciliu.
Educarea pentru sănătate cade şi în grija kinetoterapeutului.
Anumite măsuri de recuperare specifice kinetoterapeutului pot fi promovate de nurse,
astfel încat acesta trebuie să educe şi pe ceilalţi profesionişti în domeniu.
2

Un kinetoterapeut nu poate asista pasiv la activitatea altor profesionişti asupra
bolnavului.
5. Funcţia economică
Ca orice activitate ce oferă servicii trebuie:
 Gestionat serviciul, mai ales dacă este într-o instituţie de utilitate



publică medicală;
Gestiunea timpului (productivitate şi eficienţă);
Aprovizionări, deoarece există o serie de produse consumabile necesare

intervenţiei asupra pacientului.
6. Funcţia de cercetare
Ca orice activitate medicală, experienţa căpătată prin asistenţa acordată poate
determina schimbări sau îmbunătăţiri de protocoale şi proceduri terapeutice.
Toate studiile efectuate pe loturi mari de bolnavi (studii extinse) vor
determina obligatoriu îmbunătăţirea în timp a activităţii de specialitate.
7. Locul de muncă al unui kinetoterapeut
 în comunitate sau servicii medicale ambulatorii;
 în spitale, în secţii de specialitate, de recuperare, în intervenţii pe
celelalte secţii din spital (chirurgie, interne, obstretică-ginecologie,




neurochirurgie, ortopedie);
în spitale de profil de recuperare;
în staţiuni balneo-climaterice;
în aşezăminte cu specific de kinetoprofilaxie.

NEVOILE FUNDAMENTALE
Orice fiinţă umană prezintă anumite nevoi fundamentale comune, care trebuie
satisfăcute pentru a avea un nivel optim de bunăstare.
Aceste nevoi fundamentale au fost precizate de Virginia Henderson într-un cadru
conceptual, respectiv:
-

orice individ bolnav sau sănătos prezintă 14 nevoi fundamentale pe care trebuie să şi

-

le satisfacă;
scopul îngrijirilor oferite de profesioniştii în tranşă este acela de a păstra sau restabili
independenţa individului în satisfacerea acestor nevoi.
O nevoie fundamentală este o necesitate vitală, esenţială fiinţei umane pentru a-şi

asigura starea de bine, în apărarea fizică şi mentală.
Cele 14 nevoi fundamentale sunt:
1.
2.
3.
4.

a respira şi a avea o bună circulaţie;
a mânca şi a bea;
a elimina urină şi tranzit intestinal;
a se mişca şi a avea o postură bună;
3

5. a dormi/a se odihni;
6. a se îmbrăca/a se dezbrăca;
7. păstrarea temperaturii corporale normale;
8. curăţarea, îngrijirea şi protejarea tegumentelor şi mucoaselor;
9. a evita pericolele;
10. a comunica;
11. a practica religia proprie, după convingerile şi valorile proprii;
12. preocuparea în vederea realizării;
13. nevoia de recreare;
14. învăţarea noţiunilor pentru păstrarea sănătăţii.
Dacă sistematizăm aceste nevoi, vom vedea dimensiunile fiinţei umane:
-

dimensiune biofiziologică;
dimensiune psihologică;
dimensiune sociologică;
dimensiune cultural-spirituală.

Cele 14 nevoi fundamentale îmbracă forme variate care depind de:
-

individ;
stare de sănătate;
maturitatea sa psihologică;
obiceiuri personale/culturale.

Abraham Maslow, psiholog american, compactează şi ierarhizează nevoile umane astfel:
5. Nevoia de realizare:
- realizarea personalităţii;
- autodepăşire;
- creativitate.

4. Nevoia de recunoaştere socială:
- iubire – recunoştinţă;
- de stimă;
- de respect;

3. Nevoia de apartenenţă:
- de a aparţine unui grup;
- de a fi recunoscut şi acceptat de un grup;
- de a avea cui să te împărtăşeşti, să ceri sfatul, ajutorul;
- nevoia de putere.
4

2. Nevoia de siguranţă:
- siguranţa locului de muncă, a mediului, a oraşului (catastrofe, război, etc.);
- absenţa evenimentelor sociale etc.

1. Nevoi fiziologice:
- a manca, bea, odihni, comunica, a se distra;
- a elimina, absenţa durerii, anularea suferinţei;
- a respira, hidrata.
Conform teoriei lui, în primul rând trebuie realizate primele două nevoi: fiziologice şi
de siguranţă, ca persoanei respective să-i fie necesare nevoile superioare de apartenenţă,
stimă, depăşire.

Independenţa sau dependenţa în satisfacerea nevoilor fundamentale
Pentru un echilibru fiziologic şi psihologic, pacientul trebuie să aibă un nivel minim de
satisfacere a nevoilor sale.
Un adult este independent când prin acţiunile proprii îşi poate satisface una sau mai
multe nevoi fundamentale.
La copil intervine o diferenţă determinată de faza de creştere şi dezvoltare a copilului,
cu momente în care are nevoie şi de alţii (adulţi) pentru satisfacerea unor nevoi.
Dependenţa reprezintă incapacitatea subiectului de a-şi satisface nevoile fundamentale
prin acţiuni proprii, necesitând ajutorul altor persoane.
Dependenţa poate fi determinata de:
-

lipsa de forţă;
lipsa de voinţă;
lipsa de cunoaştere.

Se foloseste şi o altă noţiune respectiv, nivel acceptabil, în satisfacerea nevoilor.
Această noţiune este caracterizată prin existenţa unui grad de insatisfacţie, fără ca acest
lucru să presupună o dependenţă a persoanei.
5

Ex: o persoană care foloseşte adecvat fără ajutorul altei persoane, un aparat, dispozitiv,
proteză (auditivă, dentară, cârjă, etc.) - fapt care-i conferă un grad acceptabil de satisfacţie.
Când persoana respectivă are nevoie de altă persoană pentru utilizarea unui aparat,
dispozitiv de susţinere sau proteză, devine o persoană cu problemă de dependenţă.
Există mai multe grade de dependenţă la care s-au încercat diverse clarificări:
o Nivel 1
Persoana este independentă şi autonomă
o Nivel 2
Se constată o dependenţă moderată
o Nivel 3
Dependenţă majoră
o Nivel 4
Dependenţa este totală
Fiecare nevoie fundamentală poate fi încadrată în cele 4 categorii.
Adunând punctele obţinute din încadrarea nevoilor fundamentale se obţine un punctaj.
S-a încadrat şi punctajul în anumite niveluri de dependenţă:
Nivel 1 – punctaj < 14 – persoană independentă;
Nivel 2 - punctaj 15-28 – dependenţă moderată;
Nivel 3 - punctaj 29-42 – dependenţă majoră;
Nivel 4 - punctaj 43-56 – dependenţă totală.
Această adunare a nivelului de dependenţă are o importanţă practică deoarece
orientează procesul de îngrijire.
Reevaluarea periodică ne poate permite aprecierea rezultatului obţinut în urma
tratamentului şi intervenţiilor de îngrijire.
Dependenţa poate fi determinată şi pentru una sau mai multe nevoi nesatifăcute.
Dependenţa poate interesa aspectul biologic, psihologic, social, cultural şi spiritual al
fiinţei umane.
Au fost descrise patru forme de dependenţă:
a.

potenţială;
actuală;
descrescândă;
permanentă.
dependenţa potenţială este atunci când se întrunesc anumite situaţii
(ex: pacient prost alimentat, imobilizat, etc.)

6

În această situaţie se impune o acţiune preventivă pentru a evita starea de dependenţă
(ex: de prevenit escarele).
b. Dependenţa actuală
Problema este prezentă, ceea ce impune o acţiune în scop corectiv.
c. Dependenţa descrescândă
Gradul de dependenţă, de ajutorul altei persoane scade şi pacientul începe să-şi
recapete gradul de autonomie.
d. Dependenţa permanentă
Ex: paraplegicul – dependenţa este permanentă sau cronică, subiectul având nevoie de
ajutorul altor persoane care să-l ajute să se adapteze în aceste limite.
Sursele de dificultate
Orice obstacol major care împiedică satisfacerea uneia sau mai multor nevoi
fundamentale, constituie o sursă de dificultate.
Sursele se împart astfel:
1. Factor de ordin fizic – sunt obstacolele de ordin fizic de natură intrinsecă sau

-

extrinsecă.
Exemplu de surse intrinseci care aparţin individului:
problemă articulară;
o paralizie;
problemă metabolică;
infecţie;
obstrucţii: ale căilor respiratorii, urinare, digestive etc.
Surse extrinseci: sunt reprezentate de agenţi exteriori ce împiedică funcţionarea

normală a corpului uman. Ex: sondă urinară, sondă nazo gastrică.
Acestea provoacă iritaţii, imobilizări, compresive etc.
2. Factori de ordin psihologic – acestea cuprind sentimente sau emoţii.
Ex: anxietate, stres, stare de criză, tulburare de gândire, doliu, etc.
Acestea pot modifica una sau mai multe nevoi fundamentale.
Anxietatea poate determina: - hiperventilaţie;
- anorexie, diaree;
- perturbarea capacităţii de comunicare.
3. Factori de ordin social – aceştia sunt reprezentaţi de probleme generate persoanei în

-

raport cu: - anturajul;
- partenerul de viaţă;
- prietenii/colegii de muncă.
Factorii pot fi de două feluri:
factori de ordin relaţional cultural;
factori economici;
ex: Forme de modificări:
- schimbarea statutului social (şomaj, serviciu sau dificultăţi de comunicare,
probleme de adaptare într-un alt mediu cultural);
- sentiment de respingere.
7

Aceşti factori chiar dacă nu pot fi influenţaţi de personalul angajat în procesul
de îngrijire vor putea fi totuşi decelaţi (trebuie decelaţi prin observaţia subiectului şi
mediului sau) ex: - nivelul de igienă a locuinţelor;
- salubritatea;
- aerul ambiental.
Ex: surse de dificultate care afectează calitatea vieţii cu repercusiuni asupra mai
multor nevoi fundamentale: - surse de stres;
- surse de depresie;
- surse de malnutriţie etc.
4. Factori de ordin spiritual – în această categorie se încadrează următoarele aspecte:
- aspiraţiile spirituale;
- revolta persoanei asupra existenţei şi a sensului ei;
- întrebările religioase;
- întrebările filozofice.
Ex: limitarea practicării credinţei produce insatisfacţii, mai ales asupra celor în vârstă
sau muribunzilor.
5. Factori ce implică lipsa de cunoştinţe necesare în satisfacerea nevoilor fundamentale
Pacientul va trebui învăţat asupra stării de dificultate şi a manierei de combatere.






CUVINTE NECUNOSCUTE:
Anorexie – scăderea marcată sau pierderea apetitului;
Anxietate – teama de un pericol iminent, real sau imaginar;
Extrinsec – care provine din exterior sau din altă regiune a organismului;
Intrinsec – caracteristic pentru un anumit organ;
Hiperventilaţie – creşterea ventilaţiei pulmonare, legată de o creştere a frecvenţei şi a



profunzimii inspiraţiilor;
Malnutriţie – stare de nutriţie nesatisfăcătoare ce rezultă din subalimentaţie ori din
supraalimentaţie.

1. Anorexie

A. care provine din exterior sau din altă regiune a
organismului

2. Anxietate

B. caracteristic pentru un anumit organ

3. Extrinsec

C. scăderea marcată sau pierderea apetitului

4. Intrinsec

D. creşterea ventilaţiei pulmonare, legată de o creştere a
frecvenţei şi a profunzimii inspiraţiilor
E. stare de nutriţie nesatisfăcătoare ce rezultă din

5. Hiperventilaţie

subalimentaţie ori din supraalimentaţie
F. teama de un pericol iminent, real sau imaginar

6. Malnutriţie
Rezolvare: 1 – C

4–B

2–F

5–D
8

ÎNTREBĂRI:
1.
2.
3.
4.

Cum se defineşte noţiunea de nursing? (conform OMS)
Ce metode aplică persoana implicată în activitatea de nursing?
Ce presupune funcţia de natură independentă?
Care sunt cele 14 nevoi fundamentale ale individului? (precizate de Virginia

Henderson)
5. Care sunt sursele de dificultate ce împiedică satisfacerea uneia sau mai multor nevoi
fundamentale?

9

CAPITOLUL 2 – PROCESUL DE ÎNGRIJIRE
Procesul de îngrijire este o metodă organizată/sistematizată ce permite acordarea
îngrijirii individualizate.
Îngrijirea individualizată este explicată prin faptul că fiecare individ are reacţii
particulare în faţa unei boli, sau mai sugestiv ”nu există boli ci bolnavi”.
Se recomandă renunţarea la îngrijiri stereotipice, de rutină şi adaptarea acestora la
necesităţile fiecărui pacient. Prin aceste îngrijiri se încearcă reducerea surselor de dificultate,
pentru a ajuta persoana să-şi recapete autonomia.
Sunt descrise 5 etape în procesul de îngrijire, astfel:


Culegerea de date



Analiza şi interpretarea acestor date



Planificarea îngrijirilor (planul de îngrijire)



Realizarea îngrijirilor



Evaluarea

Explicaţia este simplă. În orice activitate planificată se strâng informaţiile în prealabil,
se analizează acestea după caz, se face un plan şi se pune în aplicare şi periodic se analizează
etapa de realizare şi rezultatele obţinute.


Culegerea de date

Este prima etapă din procesul de îngrijire. Pe parcursul derulării procesului se continuă
culegerea informaţiilor prin întrebările adresate subiectului, prin observaţii, iar toate aceste
informaţii se vor nota.
Informaţiile culese pentru un pacient sunt următoarele:


date obiective – culese prin observaţii de la pacient;



date subiective – relatate de pacient;



date privind informaţiile trecute/actuale;



date legate de mediul, anturajul, obiceiurile subiectului.

Prin cunoaşterea pacientului se pot identifica uşor problemele de îngrijire. Astfel,
trebuie cunoscute:


deficienţele pacientului;



aşteptările lui în ceea ce priveşte îngrijirea, sănătatea sa, spitalizarea;



resursele proprii ale pacientului pentru a face faţă nevoilor de sănătate.

Informaţiile obţinute se pot grupa în:
10



grupa informaţiilor relativ stabile:
-> date sociale: vârstă, nume, sex, stare civilă;
-> caracteristici personale (individuale): rasă, limbă, ocupaţie, religie, cultură;
-> antecedente personale fiziologice şi patologice:
- boli anterioare, sarcini, accidente, operaţii (alergii) etc.;
- grupa sangvină, deficienţe, proteze etc. (tratamente actuale);
-> existenţa/nu a aparţinătorilor: familie, coleg, prieteni etc.
b. grupa informaţiilor variabile: - adică informaţii care sunt în evoluţie sau în

schimbare.
-> date legate de starea fizică: temperatură, frecvenţă respiratorie, tensiune
arterială, apetit/toleranţă digestivă, diureză, tranzit intestinal, somn, mobilizare, astenie,
inflamaţii, infecţii, reacţii alergice, dureri cu localizarea lor şi intensitatea, reacţii adverse la
medicamente etc.
-> variabilele stării psihoasociate: anxietate, stres, depresie, confort/inconfort,
grad de autonomie, grad de comunicare, conştientă etc.
Datele strânse vor trebui puse la dispoziţia întregii echipe de îngrijire şi vor fi
reactualizate permanent.
Sursele de informare sunt:


direct de la pacient



indirecte de la: - familie/pacient;
- ceilalţi membri ai echipei de îngrijire;
- documente medicale trecute/actuale.

Datele se obţin astfel prin „interogatoriul pacientului” sau al anturajului, studiul
documentelor medicale, observarea acestuia.


Interviul/interogarea pacientului

Înseamnă o interacţiune a pacientului cu personalul de îngrijire medicală care necesită o
conduită de intimidate şi de încredere.
Este modalitatea cea mai directă de a afla despre nevoile nesatisfăcute ale pacientului şi
gradele de dependenţă pe care le determină.
Pentru maximizarea rezultatului unui interviu trebuie respectate câteva reguli (condiţii),
respectiv:


alegerea momentului oportun care să-i convină pacientului, la care trebuie
respectate: -> orarul de odihnă/repaus;
11

-> perioadele de maximă suferinţă;
-> orarul meselor/programul de igienă personală.
- alocă timp suficient pentru interviu deoarece fiecare pacient are ritmul său de
comunicare;
- de protejat intimitatea şi confortul pacientului;
- atenţie la comunicare – întrebările trebuie să fie cât mai directe şi clare (alege o
eficienţă a culegerii datelor);
- atitudinea adoptată faţă de cel intervievat este de atenţie, acceptare a formulărilor
oferite de pacient, respect si empatie;
- cel care intervievează trebuie să adopte o poziţie comodă, liniştită, cu o mimică
surâzătoare şi obligatoriu păstrând contactul vizual cu pacientul.
Cum se conduce un interviu?
Trebuie întrunite câteva obiective pentru a maximiza informaţiile ce le poţi obţine:


De folosit întrebări adecvate. Acestea pot fi de două feluri:


întrebări închise, la care se răspunde cu Da sau Nu. Ex: Aţi dormit
bine?



întrebări deschise, permit pacientului să dezvolte un anumit subiect. Ex:
Descrie problemele ce le are cu somnul.
La rândul lor aceste întrebări pot fi de mai multe feluri:
- de tip narativ: Povestiţi-mi despre...
- de tip descriptiv: Descrieţi-mi problema...
- de tip de calificare: De ce nu mâncaţi niciodată carne?



Validează (confirmă) perceperea asupra pacientului. Reia ce nu s-a explicat bine şi
pune să repete informaţiile ce vi se par neclar exprimate sau cele care vi se par
importante.



Conduce interviul doar pe răspunsurile necesare, unii pacienţi divaghează, chiar mult
de la informaţiile esenţiale.



Sistematizarea informaţiilor oferite şi revalidarea cu pacientul.



Atenţie la felul în care se ascultă pacientul, astfel încât acesta să fie conştient că este
auzit, înţeles, eventual simpatizat în suferinţa sa:
Ex: 

repetă unele părţi ale afirmaţiilor sale
extrage si reformulează conţinutul emotiv din afirmaţiile pacientului şi
răspunde ca să vadă ca ai înţeles ce simte el.
12

Respectând această tactică pacientul va comunica deschis cu cel care conduce
interviul.
Pot fi folosite întrebări suplimentare pentru lămurirea cu exactitate a suferinţei, dar
este bine ca anumite situaţii care stânjenesc bolnavul să fie trecute cât mai decent fără
insistenţă asupra lor.
Scopul interviului este de a acoperi câteva obiective importante, respectiv:


se stabileşte relaţia personal de îngrijire – pacient prin schimb de idei,
informaţii, emoţii;



se obţin informaţii, care acoperă cele 5 dimensiuni: fizică, afectivă,
intelectuală, spirituală, socială;



observarea pacientului, interacţiunea lui cu mediul unde este asistat, cu familia;



începe furnizarea de informaţii pentru pacient, care poate întreba şi se poate
astfel angaja activ în stabilirea planului terapeutic (de recuperare).

Interviul folosit are două componente:


structurat, când se obţin datele de bază ale fiecărui pacient;



semistructurat, condus pe obiective şi repere dinainte stabilite.

Interviul prezintă urmărirea unor etape obligatorii:


personalul care vine în contact cu pacientul. Se va prezenta: nume, funcţie,
competenţele, echipa terapeutică şi scopul interviului;



desfăşurarea interviului propriu-zis. Personalul de specialitate va formula
întrebările închise/deschise – respectiv va conduce fără echivoc interviul. Pe
parcursul interviului este de preferat a fi folosit un dialog dinamic în care şi
pacientul să poată întreba şi să primească răspunsuri. Semnalizează pacientului
apropierea de finalizarea interviului.



concluzia interviului cu respectarea următoarelor:


mulţumiri oferite pacientului pentru informaţii;



comunicarea ca s-au înţeles problemele sau eventualele rezerve şi nevoia de a
repeta şi aprofunda ulterior unele informaţii;



faptul că informaţiile oferite au ajutat la întocmirea unui plan de îngrijire şi
eventual oferirea unor repere în acest sens.



Observarea

13

Observarea reprezintă abilitatea personalului de specialitate angajat în asistarea
pacientului de a sesiza (prin propriile simţuri) anumite detalii specifice.
Procesul începe din etapa de interviu şi va fi folosit pe parcursul activităţii, fiind un proces
mintal activ, prezentând o mare „fragilitate” deoarece se bazează pe subiectivitatea celui ce
observă.
Datele observate sunt filtrate de organele de recepţie, senzoriale şi emotivitatea.
Concret, acesta devine un proces selectiv prin care vedem ceea ce am fost învăţaţi să
vedem şi la ceea ce este de văzut.
Observaţia va folosi organele de simţ, respectiv:






Vederea – ne informează asupra fizionomiei, comportamentul privirii:


facies trist, suferind;



agitat/depresiv;



modificări tegumentare.

Auzul


intonaţia vocii (tristă, acute în agitaţie, monotonă) etc.



plâns, gemete;



zgomote emise de pacient, respiraţie, bătăi cardiace, gaze, erectaţii etc.

Palparea (atingerea pacientului)


Sunt atinse zonele indicate de pacient ca suferinţă la care se pot percepe
anumite modificări (căldură locală, deformări locale, producerea de durere la
contact local).



Miros


gradul de curăţenie al pacientului;



existenţa unei plăgi infectate;



halena caracteristică unui diabetic.

!!!! Evită cât mai mult:


subiectivismul



ideile preconcepute



rutina/superficialitatea



lipsa de concentrare şi continuare a procesului de observare pe tot parcursul
perioadei de asistare.
14

În observarea pacientului se pot folosi de către personalul de specialitate instrumente
de măsură: - tensiometru;
- termometru;
- alte aparate de monitorizare ale funcţiilor vitale.
Profilul pacientului
După efectuarea interviului se stabileşte un profil al pacientului, datele obţinute fiind
trecute într-o foaie specială (de interviu).
Respectivele informaţii se sistematizează pe următoarele capitole:


Date generale despre pacient:



Nume, prenume (în fişă se trec iniţialele), vârstă, sex, stare civilă, ocupaţie, loc
de muncă, aparţinători, eventual religia dacă există o solicitare expresă din
partea pacientului.


-

copilărie, vaccinări (boli infecto-contagioase);
traumatisme;
spitalizări anterioare;
intervenţii chirurgicale;
alergii medicamentoase/alimentare/mediu;
terapii urmate empirice/nu.


-

-

Antecedente patologice familiale (heredo-colaterale):

boli cronice, neoplazice, metabolice;
afecţiuni mentale etc.


Mod de viaţă şi mediu



Condiţii de viaţă –adecvate/nu (modestă)



Condiţii de muncă (noxe, agenţi fizici periculoşi)



Consum alcool, tutun



Activitate fizică/nu (sedentarism)



Probleme psiho-sociale:

limba vorbită, particularităţi etnice
capacităţi cognitive
emoţii, stres, sentimente etc.
probleme legate de anturaj, familie.


-

Antecedentele patologice: (medicale)

Probleme de sănătate actuală

data, succesiunea şi modul apariţiei simptomelor;
felul (natura) lor;
caracteristici (durată, localizare, intensitate);
15

-

ce declanşează sau agravează simptomatologia (frig, umezeală, efort);
măsurile luate pentru ameliorarea simptomatologiei (empiric/asistat);
cunoştinţele despre sănătate (pe ce pacient vom interveni);
spitalizări anterioare, relativ recente legate de suferinţa prezentă incluzând şi
comorbidităţile

(când

au

fost

acestea/unde/au

fost

efectuate),

intervenţii

chirurgicale/dacă au fost ce s-a făcut/cu ce rezultat clinic în timp/alte tratamente
-

prescrise/data/cât timp/cu ce rezultat;
observaţii privind rezultatele spitalizării anterioare.


Starea de dependenţă

-

autonom/semidependent/dependent;
proteze/de orice fel/unde/de cât timp (dentar ,auditiv, ocular, valvulară-stimulator din

-

anul /ochelari – deficienţă, de care, stimulator cardiac – de când);
alte
afecţiuni
(comorbidităţi),
care
afectează
autonomia

(cardio-

vasculare/respiratorii/locomotorii/senzoriale etc.).


Analiza şi interpretarea datelor

Este a doua etapă a procesului de îngrijire. Acum, după analiza datelor se încearcă
identificarea problemelor în asigurarea nevoilor sociale sau specifice ale pacientului.
Unele nevoi sunt comune, nevoia de a fi curat. Unii însa au nevoia de a face baie
zilnic, unii nu, o alta persoana îşi spală zilnic părul.
Unele nevoi personale privesc igiena buco-dentară, bărbieritul, creşterea fanarelor
(unghiile).
Succesiunea logică a acestei etape este următoarea:


Examinarea şi clasificarea datelor


date de independenţă;



date de dependenţă;



probleme privind îngrijirea;



recunoaşterea priorităţilor (stabilirea priorităţilor).

Gruparea datelor priveşte cele 14 nevoi şi permite identificarea resurselor individuale.


Interpretarea datelor caută să stabilească:


cauza problemei de dependenţă;



sursele de dificultate;



orientează spre gradul de dificultate;



se stabileşte diagnosticul de îngrijire.

16

!!! În stabilirea diagnosticului mai pot intra funcţia de pregătire a personalului implicat în
îngrijire:


examenul fizic;



investigaţii imagistice si endoscopice;



explorări funcţionale;



examenele de laborator.

Analiza şi interpretarea datelor poate fi destul de amplă, fiind dependentă de:


numărul mare de date culese;



multitudinea surselor de informaţii (pacient, familie, ceilalţi membri ai echipei
de îngrijire etc.);



caracterul schimbător al unui număr mare de date;



subiectivitatea persoanei ce culege datele;



caracterul urgent/grav al unor situaţii medicale;



gradul

de

cunoştinţe

de

specialitate

(nursing,

anatomie,

fiziologie,

fiziopatologie, patologie) pe care le deţine persoana ce intervievează.
Diagnosticul de îngrijire – reprezintă etapa următoare şi este formată din câteva părţi
principale:
P – probleme de dependenţă
E – cauzele problemelor de dependenţă (Etiologie)
S – semnele şi simptomele prin care se manifestă şi se poate modifica boala.
Termenii folosiți în definirea problemelor de dependenţă sunt următorii: alterare,
deficit, deteriorare, diminuare, incapacitate, dificultate, perturbare.
Exemplu de definire a problemelor:


alterare a integrităţii fizice;



deficit de mobilitate fizică;



alterarea integrităţii pielii;



tulburări de tranzit intestinal (constipaţie/diaree).

Sunt descrise 3 tipuri de diagnostic de îngrijire:


diagnostic actual – modificări observabile;



diagnostic potenţial – problema poate surveni dacă nu este prevenită;



diagnostic posibil – când diagnosticul este cert şi necesită continuarea
observaţiei şi a investigaţiilor.
17

Nu ajunge întotdeauna adunarea datelor pentru a stabili cert un diagnostic de îngrijire.
În procesul de îngrijire pot apărea date care să impună cunoaşterea unor date cu
potenţial relativ grav al bolii şi care trebuie comunicate medicului (probleme conexe – de
colaborare).
Ex: - la un diabetic se poate constata: hipertensiune, tremurături, senzaţie de leşin,
iritaţie, somnolenţă, roşeaţă a feţei, probleme de glicoreglare.
- la un cardiac: iminenţă infarct miocardic, precordialgii, tahicardie/aritmie/anxietate.
Când nu se poate stabili cauza de dificultate se descrie problema pacientului.


Criterii care permit stabilirea unor priorităţi între problemele de dependenţă

Se cuantifică măsura în care nevoia ameninţă securitatea (homeostazia) pacientului
precum şi gradul de dependenţă.
Enumerăm şi ierarhizăm:


problema pune în pericol homeostazia pacientului;



nevoia antrenează o foarte mare cheltuială de energie;



poate compromite securitatea pacientului;



determină un grad mare de dependenţă;



o nevoie se repercutează asupra mai multor nevoi;



se alterează confortul pacientului;



alterează demnitatea pacientului;



este considerată ca importantă de către pacient.
Planificarea îngrijirilor

După formularea unui diagnostic de îngrijire se întocmeşte un plan de acţiuni care are
drept scop:


Influenţarea pozitivă a stării fizice;



Ameliorarea stării mentale cu motivarea ei;



Reducerea problemelor de dependenţă.

Un plan de îngrijire ţine cont de prescripţiile medicale şi cuprinde:


Etape de îngrijire



Mijloace de desfăşurare



Precauţii necesare.

Judecând urgenţele şi importanţa problemelor de dependenţă se vor stabili priorităţile
în decursul unei zile de muncă.
18

Vor fi folosite toate sursele de informare şi participarea tuturor colaboratorilor pentru o
îngrijire unitară şi continuă.
Repetăm că subiectul cuprins în planul de îngrijire trebuie informat asupra planului de
îngrijire şi să participe activ la finalizarea lui.
Ierarhizarea priorităţilor din planul de îngrijire este următoarea:
-prioritatea de nivel 1: nevoile fiziologice: respiraţie, circulaţie, nutriţie, hidratare,
eliminarea deşeurilor (urină, scaun), temperatură optimă, confort fizic;
-prioritatea de nivel 2: nevoile de securitate (mediul înconjurător, frica);
-prioritatea de nivel 3-4-5: nevoia de dragoste, nevoia de a nu fi izolat (pierderea unui
membru de familie/a cuiva drag, realizarea, încrederea în sine etc.)
Priorităţile trebuie alese cu discernământ deoarece te poţi trezi la un pacient cu zeci de
diagnostice de îngrijire.
Obiectivele de îngrijire:
El poate fi precizat prin descrierea unui comportament pe care îl aşteptăm să se obţină
în urma intervenţiei noastre asupra pacientului.
Ex: - dorim ca pacientul să se descurce fără ajutor la îmbrăcat, mâncat etc....în decurs
de...atât timp;


Menţinerea unui segment al corpului în poziţie anatomică

Obligatoriu la aceste obiective se trece şi perioada la care se verifică atingerea acestor
obiective.
Obiectivul de îngrijire trebuie să precizeze clar:


rezultatele aşteptate de către personalul de îngrijire, de pacient, de anturaj;



intervenţiile ce trebuie să le întreprindă pacientul, familia, personalul pentru
atingerea scopurilor.

Se poate cuantifica astfel:
S – specificitate – cine face intervenţia?
P - performanță – ce poţi face asupra pacientului?
- ce poate face pacientul?
I – implicare – cum se produce acţiunea
R – realism – cât din acțiune se poate face asupra pacientului
O – observabil – când se poate interveni (este vorba despre observarea pacientului).

19

Ex: pacientul x să facă în fiecare zi, atâtea.....reprize de exerciţii, de tipul.....cu
următoarele segmente afectate.....pentru a fi în stare într-un interval de........să-şi coordoneze
mişcările cu segmentele afectate.
Uneori obiectivul nu se poate formula respectând strict aceste reguli.
Este necesară descrierea obiectivului, dar şi concis, pentru a putea orienta obiectivul.
Obiectivul trebuie formulat astfel încât să primeze ce se aşteaptă de la pacient şi mai
puţin ce se aşteaptă de la personalul de îngrijire/anturaj.
Obiectivele pot fi:


pe termen scurt (OTS) - zile chiar ore;



pe termen mediu (OTM) - o săptămână;



pe termen lung (OTL) - săptămâni-luni.

Ex:


pacientul va fi poziţionat în fotoliu de 3 ori/zi câte o oră/mai mult pe zi (OTS);



OTM – se aşteaptă ca în termen de n zile/o săptămână pacientul să ajungă la
bare;



OTL – în termen de n săptămâni/luni pacientul să poată folosi cu fineţe
degetele pentru activităţi fizice.

Fiecare problemă poate să necesite formularea mai multor obiective.
După stabilirea obiectivelor se planifică şi intervenţia care trebuie să fie personalizată,
observabilă, măsurabilă.
Acum se stabileşte:
Când?

Intervalul orar/momentul zilei când se indică intervenţia

De câte ori?

Periodicitatea (de câte ori pe zi şi la ce interval)

Cât timp?

Continuitatea acţiunii (cât se supraveghează acţiunea şi anumite

semne)


Executarea – punerea în practică a îngrijirilor

Este a patra etapă a procesului de îngrijire.
Acum se pune în practică ceea ce am planificat având drept scop, ajutorul oferit
pacientului ca acesta să-şi recapete independenţa total/cel puţin parţial.
În această etapă participă: pacientul, echipa de îngrijire, familia.
Pacientul execută acţiunile planificate pentru el, totul adaptat resurselor biologice
existente.
Personalul de îngrijire:
20



Supervizează acţiunea.



Informează, observă.



Încurajează, este empatic.



Ajută/efectuează îngrijirile necesare pacientului.



Completează daca este nevoie/modifică planul de îngrijire.

Familia poate avea un rol important:


Asigură în lipsa echipei de îngrijire rezolvarea optimă a unor nevoi personale;



Suport psiho-emoţional;



Ajută chiar fizic completarea de către pacient a programului kinetic
recomandat.

Intervenţia va fi modulată în funcţie de observarea pacientului înainte, în timpul şi
după realizarea ei.
Aceasta înseamnă că procesul este într-un continuu dinamism.
Toate datele obţinute se vor consemna într-o fişă cu semnătură.
În faţa unui pacient cu probleme complexe de sănătate (patologie complementară
diversă) se acordă prioritate nevoii de a se mişca, deoarece aceasta determină cea mai gravă
dependenţă şi are repercusiuni asupra altor nevoi.
Câteva reguli sunt esenţiale în efectuarea intervenţiilor de îngrijire asupra pacientului:


Nu acorda îngrijiri dacă nu ai înţeles bine ce ai de îngrijit şi ce efect se
aşteaptă;



Înainte de orice acţiune pacientul trebuie reexaminat şi trebuie stabilit dacă este
momentul potrivit de acţiune asupra lui, ca program kinetic, intensitate, durată
etc.



Observă reacţiile pacientului la intervenţiile efectuate şi modulează acţiunea;



Explică noţiunea intervenţiilor şi rezultatele aşteptate atât pacientului cât şi
familiei;



Atenţie la mediul în care se efectuează programul kinetic deoarece acesta
trebuie efectuat în condiţii de confort şi siguranţă.

În programul de îngrijire se stabileşte o relaţie pacient/personal care trebuie să respecte
câteva reguli.
Prima regulă este de a stabili o comunicare adecvată, care trebuie să fie:


Funcţională – uşurinţa comunicării;
21



Pedagogică – de a învăţa pacientul exerciţiile, raţionamentul lor, efectele
aşteptate;



Terapeutică – acceptare reciprocă, respect, căldură, empatie.

În cursul îngrijirilor ascultă pacientul răspunde la întrebările lui, comunică înţelegerea
suferinţei lui şi ai grijă la atingerea/manipularea pacientului.
Kinetoterapeutul prin acţiunea directă asupra corpului pacientului, asupra segmentelor
afectate prin calm şi manipulare calculate, poate câştiga foarte repede încrederea şi respectul
pacientului.
Atenţie la faptul că, un pacient cu o stare gravă sau critică, prezintă o anxietate sporită
iar durerea este mai mare, ceea ce necesită suport şi înţelegere mai mare.
Reacţiile pacientului în desfăşurarea programului de îngrijire ce trebuie urmărite de
către personalul de specialitate:


Anxietatea – un sentiment de nesiguranţă, inconfort, tensiune


Se manifestă mai ales în prezenţa durerii sau a fricii că manevrele noastre pot
amplifica durerea;




Se observă: creşterea frecvenţei respiratorii, a pulsului, a valorilor tensionale.

Stresul – se manifestă psihic şi fizic


Psihologic – sentiment de a nu avea destul timp/viaţa este o cursă;



Poate determina: anxietate, depresie etc. dar poate antrena dificultăţi pe plan
fizic, respectiv imposibilitatea de a finaliza unele nevoi fiziologice: foame,
sete, frig etc.;



Până la urmă stresul prelungit poate avea şi răsunet organic (VISCEROLIZA)
Ex: ulcer de stres.



Frica – este un sentiment resimţit de către subiect faţă de un pericol
fizic/psihologic


uneori

acest

sentiment

este

resimţit

de

către

pacient

şi

asupra

mijloacelor/metodelor terapeutice folosite;


O frică extremă este cea faţă de moarte care poate bloca colaborarea
pacientului cu personalul de îngrijire.



Durerea – este o senzaţie profund dezagreabilă percepută în loc unic sau multiplu
în corp

22



Se asociază cu anxietate, depresie etc. care afectează şi preocupările sociale
(nelinişte, îngrijorare pentru viitor, familie);



Se constată acest fapt prin preocuparea mai mare a pacientului faţă de religie,
de întrebări existenţiale;



Durerea este acută/cronică;



Necesită administrarea unor droguri care la rândul lor pot afecta
relaţia/comunicarea pacientului cu personalul de îngrijire.



Singurătatea – asocierea bătrâneţii, boala infirmităţii este o reţetă sigură pentru a
trăi un sentiment profund de singurătate


Vârstnicii, cronicii, psihicii sunt categoriile predilecte singurătăţii;



Ea se manifestă printr-o izolare faţă de anturaj, o prăbuşire în sine;



Trebuie făcută diferenţa între gradul de infirmitate pe care trebuie să-l deţină
fiecare persoană pentru conservarea demnităţii sale, legăturile sociale necesare
deschiderii şi dezvoltării personaliăţii.



Singurătatea prelungită duce la deteriorare afectivă şi mentală.



Rolul personalului de îngrijire este de a stabili o comunicare cu astfel de
persoane şi a realiza un climat de căldură, încredere, acceptare, respect.



Această relaţie nu înseamnă a bombarda pacientul cu sfaturi, ci de a asigura o
înţelegere empatică.



Imobilitatea – afectează starea de sine prin neputinţă.



Înstrăinarea - se observă la persoanele spitalizate perioade îndelungate, care
sesizează că:


nu există loc;



nu se ţine cont de: - opiniile, neliniştile lor;
- de capacitatea lor de decizie;
- de preferinţe, de dreptul la informare;
- de personalitatea lor.



Sentimentul de neputinţă – când pacientul constată că îngrijirile nu dau rezultat şi
nimeni nu-l poate ajuta.



Modificările schemei corporale: - slăbirea/obezitatea/îmbătrânirea (menopauza) –
pot produce perturbări la multe persoane.

23



O boală deformantă (artrita), paralizia, intervenţiile chirurgicale mutilante – pot
afecta şocant încrederea în sine.



Pierderea unei persoane dragi, a unor avantaje sociale/materiale.



Doliul după decesul unei fiinţe dragi.


Evaluarea îngrijirilor

-

Este ultima etapă a îngrijirilor.

-

Prin această etapă se evaluează progresul făcut de către pacient în cursul intervenţiei.

-

Este important să ne dăm seama ce s-a întâmplat în cursul programului de îngrijire de nu
am obţinut efectul scontat.

-

După ce s-a evaluat cauza lipsei de rezultat se trece la refacerea planului de îngrijire.

-

Evaluarea nu se face doar la finalul programului de îngrijire ci se realizează evaluare de
perioadă, de etapă, astfel încât să dea posibilitatea ajustării programului de îngrijire.

-

Se evaluează 2 aspecte: - rezultatul obţinut/schimbarea observată;
- gradul de satisfacţie al pacientului.

-

Cum am reţinut la întocmirea planului de îngrijire se stabilesc nişte obiective în timp.

-

Se vor observa, în consecinţă, împlinirea acestor obiective în timpul stabilit.

-

Când se observă că nu s-au obţinut rezultatele scontate (chiar în etapele stabilite), procesul
de îngrijire se reia de la prima etapă:
- reformularea diagnosticului
- planul de îngrijire cu obiectivele restabilite şi adoptate
- modificarea intervenţiilor.

-

Aprecierea gradului de satisfacţie a pacientului trebuie făcută cu oarecare rezerve,
determinate de:
- pacientul nu poate aprecia o bună îngrijire;
- unele îngrijiri de bună calitate pot fi percepute ca
dezagreabile de către pacient.
Evaluarea trebuie făcută şi când apar schimbări în starea pacientului (complicaţii,

intervenţii chirurgicale etc.) cu introducerea de date noi la stabilirea planului de intervenţie.
Cum este şi normal, evaluarea se face de la un punct de plecare (stadiul de început al
planului de îngrijire/alta etapă evolutivă).
CUVINTE NECUNOSCUTE:

24



Toleranţă digestivă – obişnuinţă sau dispoziţie a organismului de a suporta anumite
medicamente sau substanţe.



Astenie - stare de oboseală intensă şi prelungită, însoţită de slăbiciune fizică, de
scăderea capacităţii de lucru intelectual.



Dependent - care depinde (de cineva sau de ceva), care nu este autonom.



Fiziopatologie - ramură a medicinii care se ocupă cu studiul disfuncţiilor organismului
în timpul bolii.



Patologie - ramură a medicinii care studiază cauzele şi simptomele bolilor.



Glicoreglare - reglare a metabolismului glucidelor, care permite menţinerea constantă
a glicemiei.



Homeostazia - proprietate a organismului de a menţine, în limite foarte apropiate,
constantele mediului intern.



Depresie - trăire intensă a unei dureri morale, a inutilităţii, a devalorizării pe fondul
unei dispoziţii deprimate.



Halenă -

aer care iese din plămâni prin expiraţie, dar şi respiraţie neplăcut

mirositoare.
TAXONOMIE:
1. 1. Toleranţă digestivă

A. ramură a medicinii care se ocupă cu studiul disfuncţiilor
organismului în timpul bolii

2. 2. Astenie

B. care depinde (de cineva sau de ceva), care nu este
autonom

3. 3. Dependent

C. ramură a medicinii care studiază cauzele şi simptomele
bolilor

4. 4. Fiziopatologie

D. aer care iese din plămâni prin expiraţie, dar şi respiraţie
neplăcut mirositoare

5. 5. Patologie

E. obişnuinţă sau dispoziţie a organismului de a suporta
anumite medicamente sau substanţe

6. 6. Glicoreglare

F. trăire intensă a unei dureri morale, a inutilităţii, a
devalorizării pe fondul unei dispoziţii deprimate

7. 7. Homeostazie

G. stare de oboseală intensă şi prelungită, însoţită de
slăbiciune fizică, de scăderea capacităţii de lucru intelectual

8. 8. Depresie

H. reglare a metabolismului glucidelor, care permite
25

menţinerea constantă a glicemiei
9. 9. Halenă

I. proprietate a organismului de a menţine, în limite foarte
apropiate, constantele mediului intern

Rezolvare:

1-E

6-H

2-G

7-I

3-B

8-F

4-A

9-D

5-C

1.
2.
3.
4.
5.
6.

ÎNTREBĂRI:
Enumeraţi etapele procesului de îngrijire.
Care sunt organele de simţ pe care se bazează observaţia?
Care sunt instrumentele de măsură care se utilizează în observarea pacientului?
Care sunt părţile de îngrijire ale etapei -diagnostic de îngrijire-?
Care sunt priorităţile din planul de îngrijire şi cum sunt ierarhizate?
Enumeraţi reacţiile pacientului în desfăşurarea programului de îngrijire.

26

CAPITOLUL III - NEVOILE FUNDAMENTALE
RESPIRAŢIA ŞI CIRCULAŢIA
A. Respiraţia – nevoia fiinţei umane de a capta O2 din mediul înconjurător, pentru
procesele oxidante energetice celulare şi a elimina unul din rezultatul acestor
reacţii metabolice.
Independenţa respiratorie este asigurată prin integritatea căilor respiratorii, cutiei
toracice şi muşchilor respiratori, plămânilor şi funcţionarea eficienţei prin automatismul
nervos respirator.
Etapele respiraţiei sunt următoarele:

b.

Ventilaţia – O2 din aer pătrunde în plămân şi de acolo este eliminat în mediul CO2
-are inspiraţie şi expiraţie.
-depinde de: - permeabilitatea căilor respiratorii;
- concentraţia O2 în aerul expirat;
- integritatea centrului respirator bulbar;
- integritatea cutiei toracice.
Difuziunea gazelor: - oxigenul din alveole trece în capilarele din jurul alveolei, iar

c.

de aici CO2 trece în alveole.
-depinde de: - concentrare O2 în alveole;
- concentrare CO2 în capilare;
- mărire suprafaţă alveolară de schimb gazos;
- starea punctului alveolo-capilar.
Circulaţia - drumul O2 prin artere la ţesuturi şi al CO 2 prin vene la plămâni, totul

a.

pus în mişcare de inimă.
-depinde de: - câtă hemoglobină este în sânge
- calitatea hematiilor şi a hemoglobinei
- numărul de hematii
- debit cardiac
- permeabilitate capilaro-periferică
27

d.

-

Tisulare – schimbul gazelor sânge-ţesut.
Factorii care influenţează respiraţia se împart în:
a. Biologici: - Vârsta – copilul are o frecvenţă respiratorie mai mare decat

adultul;
Sexul – fetele respiră mai des decât băieţii;
Statura – cei mai mici respiră mai des decât cei înalţi;
Somnul – în somn scade frecvenţa respiratorie (apnee de somn);
Poziţia – respiră mai bine în ortostatism şi în şezând;
Alimentaţia – hidratare corespuzătoare şi aport de glucoză – funcţionează mai bine
prin umiditate şi suport energetic al muşchilor respiratori;
Sportul – persoanele antrenate respiră mai rar dar mai eficient.
b. Psihologici – emoţiile – plâns, râs, frica schimbă frecvenţa respiratorie.
c. Sociologici:
Mediul ambiant: - aer curat;
-aer poluat/concentraţie de noxe/umiditate 50-60% este bine;
Climatul: - rece/cald;
- vânt;
- altitudine;
Loc de muncă:
- poluare chimică microbiană.
 Aprecierea independenţei respiraţiei (parametri normali)
a. Frecvenţa respiraţiei/minut
- nou-născut
30-50 R/min
- 2 ani
25-35 R/min
- 12 ani
15-20 R/min
- adult
16-18 R/min
- vârstnici
15-25 R/min
b. Amplitudinea: - funcţie de cantitatea de aer inspirat




Inspir profund – respiraţie profundă la efort
Inspir redus – respiraţie redusă – somn
c. Ritmul – respiraţia normală are pauze egale
d. Zgomote - normal este silenţioasă
- normal este şi sforăitul în somn
e. Ambelor arii pulmonare (hemitorace)
f. Tipul respirator
- superior
- inferior - bărbat
- abdominale – copii/vârstnici (se măreşte diametrul vertical al cutiei

toracice)
g. Mucozitatea – mucoasă umedă, secreţii
h. Tusea – este un factor de protecţie al corpului prin care se elimină secreţiile
din căile respiratorii.
28

-

Intervenţiile privind păstrarea independenţei respiratorii
Observă cum respiră pacientul.
Învaţă pacientul să: - facă exerciţii de respiraţie;
- să asocieze exerciţii de mers şi relaxare;
- posturi favorizante respiraţiei;
- igienă comportamentală: nu fumat, nu mâncat mult,
îmbrăcăminte lejeră.
 Probleme care explică dependenţa în respiraţie
Sunt descrise:
1. Alterarea vocii
2. Dispneea
3. Obstrucţia căilor respiratorii
Sursele de dificultate sunt următoarele:

-

Ordin fizic: - alterarea mucoasei nazale, faringită, bronşită, traheale, parenchim
pulmonar (ex. tabagism)
- obstrucţia căilor respiratorii : secreţii, obezitate, bandaje toracice,

-

durere, aspiraţie etc.
Ordin psihologic: - frică, stres;
Factor de mediu: - aer poluat, umiditate, noxe.
1. Alterarea vocii:
cauza poate fi inflamatorie la nivelul căilor respiratorii sau alergică;
se manifestă prin : - disforie reprezentând intensitatea timbrului şi alte caracteristici
ale vocii;
- afonie - nu poate vorbi;
- +/- senzaţie de sufocare – lipsă de aer.
2. Dispneea – respiraţie anevoioasă
- cauze: - boli ale inimii;
- boli ale aparatului respirator, plămâni, căi respiratorii;
- aerul ajunge greu în plămân – schimburile gazoase sunt incomplete, CO2 se
acumulează în ţesuturi;
- se asociază cu anxietatea – un bolnav dispneic are o fizionomie de om speriat

-

(explică: nu-mi ajunge aerul).
Manifestările care arată gradul de dependenţă:
ortopnee – bolnav şezând cu braţele pe lângă corp;
apnee – stop respirator;
bradipnee – respiră rar;
tahipnee - respiră frecvent;
hiperventilaţie – intră mult aer în plămân;
hipoventilaţie – aer insuficient în plămâni
tuse – asociată cu expectoraţia este mai sugestivă;
hemoptizie – sângerare provenită din căile respiratorii – acompaniată de obicei cu
tusea;
spută – mucozitate adunată din căile respiratorii (mucus, celule moarte, sânge, puroi);
respiraţie anormală (tipuri de respiraţie):
- frecvenţă în continuă creştere, urmată de o descreştere accentuată;
29

- inspir profund prelungit, urmat de un expir forţat şi pauză.
-

zgomote respiratorii - stetacustic percepute/sau nu;

-

cianoză – tegumente vinete la extremităţi (perio-nazal, lobii urechii, unghii etc.)
3. Obstrucţia căilor respiratorii
Cauzele pot fi diverse:
procese inflamatorii/alergice ale căilor respiratorii;
corpi străini accidentali înghiţiţi/inhalaţi;
deformări ale căilor respiratorii (ale nasului).
Manifestări clinice caracteristice:
 respiră dificil pe nas (respiră pe gură);
 secreţii abundente nazale – muco-pio-sanguinolente ce împiedică respiraţia;
 epistaxis - sângerare nazală
 deformare nazală – sept (traumatisme - box);
 strănut;
 tuse – uscată/productivă;
 carnaj - zgomot inspirator (şuieratură) auzibilă de la distanţă;
 tiraj de presiune inspiratorie a părţilor moi ale toracelui suprasternal,

-



intercostal, epigastru.
 Rolurile personalului de îngrijire:
Asigură permeabilitatea nasului – îndepărtează secreţiile, umezeşte aerul, hidratare



corespunzătoare;
Învaţă pacientul să nu devină sursă de infecţie (batistă personală);
Opriri epistaxis: - pacient în decubit dorsal, capul în hiperextensie;
-compresiunea nării pe septul nazal timp de 5 min;
- nu sufla nasul/nu manipula obiecte prin nară.
Păstrarea umezelii mucoaselor respiratorii: (faringe/laringe), umezire aer în încăpere,



repaus vocal.
Când înghite cu dificultate: alimentaţie lichidă la temperatură adecvată (călduţă),




gargară cu antiseptice.
Creşte rezistenţa la infecţii: să evite trecerea la variaţii termice mari, aglomeraţiile.
Asigură cooperarea pacientului când printre manevre se impune aspirarea secreţiilor


-

bronşice.
Asigurarea permeabilităţii căilor respiratorii:
Să tuşească şi să adune sputa;
Umezită atmosfera (inhalaţii) slab alcoolizate;
Aspiraţie dacă este cazul;
Gimnastică respiratorie;
Poziţie şezând/semişezând;
Renunţă la fumat;
Tratament (antitusive, expectorante, bronhodilatatoare,




mucoasei traheo-bronşice etc.).
B. Circulaţia
- funcţia prin care se mişcă sângele prin vasele sanguine.
30

decongestionante,

ale

Scopul circulaţiei:
-

Transportul O2 şi a substanţelor nutritive la ţesuturi;
Transportul CO2 şi a produselor de catabolism de la ţesuturi la plămâni, rinichi.

Rol important îl deţin:
-

Integritatea vaselor sanguine;
Compoziţia fluidului conţinut (sângele);
Integritatea pompei „inimă”.

Parametrii de normalitate în satisfacerea circulaţiei:
1. Pulsul – reprezintă expansiunea ritmică a arterelor comprimate pe un plan mai dur sub
degetele examinatorului.
- el este sincronizat cu sistola ventriculară (sângele împins în vase de contracţia
ventriculară).
El este influenţat de:
 factori biologici:
-

Vârstă – la copil frecvenţa este mai mare decât cea de la adult;
Înălţime corporală – scunzii au o frecvenţă mai mare a pulsului decât înalţii;
În somn – scade frecvenţa cardiacă a pulsului;
Alimentaţie – când se digeră o masă laborioasă se constată o creştere a pulsului;
Efort fizic – pulsul este direct proporţional cu efortul depus.

 factori psihologici: plâns, manie etc........cresc pulsul;
 factori sociali – respectiv concentraţia de O2 în aerul respirat influenţează frecvenţa
cardiacă.
Parametrii de normalitate sunt următorii:
 frecvenţa () / numărul de pulsaţii pe minut:
-

Nou-născut: 130-140 pulsaţii/minut;
Copilul mic 100-120 pulsaţii/minut;
La 10 ani 90-100 pulsaţii/minut;
Adult 60-80 pulsaţii/minut;
Vârstnic 80-90 pulsaţii/minut.

 ritmul pulsului în condiţii de normalitate, respectiv pauzele dintre bătăi trebuie să fie egale;
 amplitudinea pulsului comportă urcări variabile:
-

Depinde de cantitatea de sânge din vase.
Cu cât este perceput mai aproape de inimă cu atât este mai puternic.
La arterele simetrice pulsul trebuie să fie egal.

tensiunea pulsului – se descrie ca fiind forţa cu care se comprimă artera pentru a dispare
pulsul.
 celeritatea (graba-urgenţa) = viteza de ridicare şi coborâre a undei pulsatile.
 coloraţia tegumentelor extremităţilor dar şi temperatura acestora.
31

2. Tensiunea arterială
Este reprezentată de presiunea exercitată de circulaţia sângelui asupra pereţilor vasculari
(arteriali).
Ea depinde de:
-

forţa de contracţie cardiacă;
elasticitatea şi calibrul vaselor;
vâscozitatea sângelui.

TA scade de la centru spre periferie.
Factorii care influenţează TA:
a. Factorii biologici:
Vârsta – mică la copil, creşte cu vârsta;
- se stabilizează la adulţi;
- creşte uşor cu înaintarea în vârstă.
Somnul – în somn scade TA faţă de perioada de veghe.
Activitatea – în perioada diurnă creşte uşor TA;
- la efort fizic creşte uşor TA şi revine în repaus la normal.
b. Factorii psihologici – emoţiile, stresul, anxietatea, bucuriile cresc TA.
c. Factorii de mediu: - frigul produce constricţie vasculară, produce creşterea TA.
- căldura produce vasodilataţie cu o scădere a TA.
Tensiunea maximă este tensiunea sistolică.
Tensiunea minimă se denumeşte tensiune diastolică.
Tensiunea diferenţială este diferenţa dintre TA maximă si TA minimă.
Condiţiile de nursing ce permit menţinerea independenţei funcţionale:
 condiţii de igienă în încăpere (aerisire);
 tegumente curate, îngrijite;
 alimentaţie echilibrată, redusă în grăsimi, sare;
 recomandări igienice, fără tutun şi consum redus de alcool;
 combaterea sedentarismului;
 îmbrăcăminte lejeră, să nu stânjenească circulaţia.
Sursele posibile de dificultate pentru o circulaţie bună:
de ordin fizic: - alterarea musculaturii cardiace (pompa);
- alterarea pereţilor artereo-venoşi;
- obstrucţia arterială;
- suprasolicitarea funcţională a inimii.
 de ordin psihologic: anxietate, stres prelungit, situaţii de criză.
 noţiuni igieno-sanitare deficitare:
- cunoaşterea limitată a regulilor de alimentaţie sănătoase;
32

- obiceiuri dăunătoare: toxice, ritm de viaţă dezordonat.
Manifestări care arată un grad de normalitate (dependenţă):
1. Modificarea tegumentelor: reci, cianoza extremităţilor, perioro-nazale, lob ureche,
pat unghial.
2. Frecvenţa pulsului: tahicardie/bradicardie.
3. Modificări de volum şi amplitudine ale pulsului:
Puls slab (abia perceptibil);
Puls asimetric – diferă stânga-dreapta şi vice-versa.
4. Modificări de ritm:
Puls aritmic – pauze inegale între bătăile sistolice;
Puls dicrot - două pulsaţii puternice sau una puternică şi alta slabă urmată de o pauză.
5. Modificări ale valorilor TA:
Hipertensiune – creşterea valorilor TA;
Hipotensiune – scăderea valorilor TA;
Diferenţială mare – între TA maximă şi TA minimă;
TA diferă pe segmentele simetrice.
Ce acţiuni poate face personalul de îngrijire când aproximează o circulaţie inadecvată?
-

-

Recomandă întreruperea consumului de alcool, de tutun (toxice);
Alimentaţie echilibrată cu fructe şi legume, scăzută în grăsimi şi sare;
Atenţie la administrarea medicaţiei recomandate tonice cardiace, diuretice,
vasodilatatoare, anticoagulante, antianginoase;
De observat ce efect au medicamentele (eventualele reacţii adverse);
Exerciţii active/pasive şi masaje pentru a stimula circulaţia.

Cum se evaluează şi ce îngrijiri se pot asocia pentru o bună circulaţie şi respiraţie?


Evaluarea funcţiilor vitale, respectiv temperatură, puls, valori ale TA, respiraţie

Ei sunt observaţi în stare de aparentă sănătate dar mai ales în perioada de boală.
Momentele măsurării funcţiilor vitale:
- când apare o schimbare a stării de sănătate;
- la internare / pe parcurs / la externare;
- înainte şi după proceduri invazive de diagnostic;
- înainte şi după intervenţie chirurgicală;
- înainte şi după medicaţia ce are efect asupra aparatelor cardio-vascular şi respirator;
- înainte şi după intervenţii ce pot influenţa funcţiile vitale (mobilizare după o perioadă
îndelungată de imobilizare).
Reguli pentru personalul de îngrijire:
- instrumentar de măsurare şi control în stare de funcţiune;
- aşează şi aşează-te faţă de pacient în poziţie comodă;
- condiţii de confort al microclimatului (temperatură, umiditate);
- spune pacientului ce vei face;
33

- de cunoscut variaţiile normale ale parametrilor măsuraţi în funcţie de vârstă;
- cunoaşte antecedentele patologice ale pacientului;
- evaluarea factorilor vitali se va repeta în funcţie de starea pacientului;
- atenţionează medicul asupra modificărilor semnificative ale funcţiilor vitale.
Monitorizarea respiraţiei:

-

Este importantă deoarece apreciază starea de boală;
Se aproximează tipul respiraţiei, amplitudinea ei, ritmul, frecvenţa;
Se raportează comparând cu trecerea timpului (ceas cu secundar) şi se notează pe o

-

foaie de evoluţie;
Pacientul în decubit dorsal şi se observă sau se percepe cu faţa palmară aplicată pe

-

suprafaţa toracelui;
Se numără şi consemnează numărul de inspirări, se notează şi dacă se unesc vârfurile

-

cu o curbă se obţine o curbă de evoluţie a respiraţiei;
Se pot consemna şi distinge: Ex:Rs=18/min regulat, ritmic, amplitudine normală,

-

simetrică.
Măsurarea pulsului:
-

-

Apreciază funcţia cardio-vasculară;
Se observă: ritm, frecvenţă, amplitudine, celeritate;
Locurile de aproximare sunt: temporal, carotidian, apex cardiac, radial, femural,
popliteu, tibială posterioară, pedioasă;
Se aproximează prin comprimare uşoară pe un plan osos;
E nevoie de ceas cu secundar şi de notat;
Maniera de aproximare (reguli): - pregăteşte psihic pacientul şi apoi se lasă în repaus
(decubit dorsal eventual) timp de 10-15min;
- artera se comprimă uşor cu degetele (nu degetul) pe
traseul ei (cu vârful degetelor); nu apăsa tare deoarece îţi poţi percepe propriul tău

-

puls.
Numărătoare 60sec;
Consemnare – întocmirea curbei.

Măsurarea tensiunii arteriale:
-

Evaluează forţa de contracţie a inimii, elasticitatea şi calibrul vaselor;
Se aproximează TA max. şi TA min.;
Aparatele de măsură sunt diverse: cu mercur, cu capsulă aneroidă electronică,
stetoscop, oscilometru PACHON.

Se poate evalua:
palpator – dar nu se percepe bine TA minimă;
ascultător – prima bătaie amplă şi apoi atunci când descreşte brusc amplitudinea;
aparatul îţi afişează direct valorile tensionale, precum şi pulsul.

34

Reguli:





pacientul liniştit în decubit, în repaus, 10-15min;
braţul la înălţimea cordului cu manşeta deasupra plicii cotului;
stetoscopul pe o humerală sub marginea inferioară a manşetei;
se pompează aer până când nu se mai percep auditiv în stetoscop zgomotele



specifice pulsaţiilor;
se decomprimă progresiv – când se percepe primul zgomot puternic este TA max.



(se reţine valoarea);
se decomprimă în continuare – când scade valoarea TA, nu se mai aud zgomotele,




sau se percep foarte slab este TA min.;
consemnarea valorilor, curba tensiunilor sau se consemnează distinct;
!!!!! Manşeta fixată bine pe braţ.
Nanometrul la nivelul A humerale.
Atenţie la pacienţii agitaţi.
Reia măsurătoarea dacă ai dubii privind corectitudinea evaluării.!!!!!

Menţinerea şi favorizarea respiraţiei:
a. Respiraţie profundă la pacienţii anxioşi, mult în decubit.
Inspir profund şi expir profund cu buzele strânse.
În poziţie şezând.
Respiraţia diafragmatică:
Pacient în poziţie semişezândă cu genunchii semiflectaţi, cu o pătură sub genunchi, în
-

-

regiunea poplitee;
Palmele pacientului pe abdomen sub coaste;
Inspiraţie adâncă pe nas cu gura strânsă, relaxat, cu arcuirea spatelui, ridicând
abdomenul;
Exerciţiul creşte progresiv în timp de la 5 la 10 sec.;
Se repetă de 3-4 ori pe zi;
După ce învaţă exerciţiul, acesta se poate efectua şi în picioare, şezând, în mers.

!!! normal ca toate rezultatele se obiectivează la debutul exerciţiilor şi după o perioadă de
timp prin spirometrie.
b. Drenajul toracic:
Se propune drenarea lichidelor, sângelui şi aerului din cavitatea pleurală pentru a
-

restabili presiunea negativă în cavitatea pleurală şi a menţine expansiunea plămânului;
Se face cu un sistem de drenaj închis (să nu permită pătrunderea aerului) şi în condiţii

-

adecvate de antisepsie.
Sunt sisteme cu un flacon şi cu mai multe flacoane, acestea din urmă conectate la

-

aspiraţie;
Se vor urmări:
- poziţia bolnavului- comodă;
- atenţie la tuburi şi flacoane;
- atenţie la flocoanele din flacoane;
- respiraţie şi tuse profundă de câteva ori pe zi;
35

- nu se umblă la flacoane fără pensarea acestora.
c. Mobilizarea secreţiilor:
Hidratarea corespunzătoare ≈ 2000 ml/zi;
La un pacient hidratat bine, o tuse uşoară este suficientă pentru drenaj;
Umidifierea mediului – pulverizarea sau recipiente cu apă pe sursele de căldură;
Mobilizarea (se foloseşte cu atomizor) – se dispersează particulele mici de antibiotic
-

-

-

bronhodilatatoare, expectorante, antialergice,
Tapotamentul – lovirea toracelui cu mâna, ritmic, pe toată suprafaţa 1-2 min.;
- încheietura mâinii relaxată, cotul flectat;
- pacientul respiră lent şi adânc;
- toracele pacientului acoperit;
- nu se foloseşte la cei cu osteoporoză, fracţiuni costale sau cu tulburări de
coagulare.
Vibraţia – pacientul inspiră adânc pe gură şi expiră lent pe nas;
- în expir se aplică pe torace o presiune uşoară, oscilatorie;
- după 5 exerciţii de acest fel, tuşeşte şi expectorează;
- nu faceţi la copiii mici/sugari (cam greu de înţeles chestia cu expectoraţia).
Drenajul postural: - un procedeu de eliminare a secreţiilor prin schimbări de postură;
- poziţia pacientului se schimbă la 20-30 min: decubit ventral cu
perna sub burtă, DV cu patul înclinat la 20 grade, DD, DL dreapta sau stânga, poziţie
şezândă;
- după frecare se respiră (adânc), profund;
- se renunţă la poziţia ce determină disconfort / dispnee;
- nu se face la pacienţii cu leziuni ale măduvei spinării şi cu
hipertensiune intracraniană.

d. Intubaţia orofaringiană:
- se practică cu pipa Guedel de lungime adecvată;
- prea lungă împinge limba spre epiglotă;
- prea scurtă – limba nu poate fi menţinută în partea anterioară a gurii;
- cu această pipă, la pacienţii inconştienţi se evită prăbuşirea limbii în hipofaringe.
e. Intubaţia oro-traheală / nazo-traheală:
- se face de către medic;
- sub anestezie generală;
- capul posterior / pernă sub ceafă, în extensie;
- restul sunt manevre de specialitate;
- atenţie la calibrul sondelor.
f. Aspiraţia oro-faringiană / nazo-faringiană:
- sunt necesare – aspirator, sondă Nélaton (sterile), mănuşi, soluţie sterilă de spălat, sandale,
prosop.

36

Intervenţii recomandate după ce se constată existenţa secreţiilor şi imposibilitatea
evacuării acestora de către pacient:
- poziţia – semişezând cu capul într-o parte la cei conştienţi;
- decubit lateral cu faţa la cel ce intervine la inconştienţi.
- manevre de protecţie a pacientului (prosop) şi ale personalului;
- măsoară lungimea sondei pe obraz de la nară la tragus;
- umectare capăt sondă;
- aspirare – prin gură / nară timp de 15 sec.;
- se extrage sonda şi se clăteşte în soluţie sterilă (se aspiră soluţia sterilă pentru asigurarea
permeabilităţii);
- repaus 20-30sec. cu / fără oxigenoterapie;
- între aspiraţii pacientul (conştient) să respire adânc şi să tuşească;
- după aspiraţie, igiena bucală.
!!!!! Atenţie la asepsie - pacientul imunodeprimat poate fi infectat prin aceste manevre.
Nu se aspira în timpul introducerii sondei.
g. Traheotomia
- se practică un artificiu pe cale chirurgicală la nivelul traheii, prin care se introduce o canulă;
- efecte observate: - flux zgomotos de aer local;
- afonie (nu mai trece aerul peste corzile vocale);
- tuse;
- ameliorarea insuficienţei respiratorii.
- procedura de efectuare aparţine medicului;
- ce este de urmărit: - permeabilitatea canulei;
- plaga (eventual sângerările locale);
- toaleta plăgii (nu da soluţii în trahee);
- schimbarea canulei la recomandarea medicului;
- toaleta cavităţii bucale de 3-4 ori pe zi;
- se curăţă interiorul canulei cu soluţii antiseptice;
- protejarea orificiului la ieşirea în mediul exterior (o compresă locală).
- decanularea: - durează aproximativ o săptămână;
- scoaterea progresivă timp de câteva ore pe zi;
- dacă reapare hipoventilaţie se repune canula;
- pregăteşte psihic bolnavul, care deja are o frică de asfixie.
- aspiraţie traheobronşică pe sonda de traheostomie: - se evacuează secreţiile;
37

- se foloseşte materialul de la celelalte
aspiraţii cu o grijă şi mai mare la măsurile de asepsie;
- mişcările trebuie făcute blând (zonă
foarte sensibilă) timp de 10 sec. urmate de oxigenarea pacientului.
!!!!!

Pacienţii conştienţi sunt anxioşi la această manevră.
Te protejează adecvat deoarece secreţiile sunt singur contaminate.
Măsuri certe de asepsie.
Nu se aspiră în timp ce se introduce sonda.
Mobilizarea sondei se face prin rotaţie.
Sonde calibrate adecvat, rotunjite la capăt, cu orificiu lateral, se desfundă periodic şi la

sfârşitul manevrei.
h. Oxigenoterapia – se urmăreşte asigurarea unei cantităţi adecvate de O2 în ţesuturi din
cauza apariţiei hipoxiei.
Hipoxia apare în următoarele condiţii:
-

Scăderea O2 alveolar;
Diminuarea hemoglobinei;
Tulburări în sistemul circulator;
Probleme la difuziunea alveolară;

Sursele de oxigen accesibile sunt:
-staţie centrală de oxigen;
-butelii de oxigen;
-concentratoare de oxigen.
Atenţionări asupra surselor de O2:

-

Prezenţa surselor trebuie semnalizată;
Nu fuma şi nu avea flacăra deschisă aproape de sursa de O2;
Se verifică echipamentele electrice din încăperea cu O2;
Atenţie la materialele de electricitate statică;
Monitoarele şi aspiratoarele se pun în partea opusă a sursei de O2;
Transportul buteliilor de O2 se face pe cărucioare (evită lovirea lor);
Atenţie la uleiuri şi alcool, care nu trebuie să fie în preajma sursei de O2;
Buteliile de O2 se poziţionează vertical departe de orice sursă de căldură, fixate de

-

perete;
Obligatoriu extinctoare şi să faci cunoscută poziţionarea lor.

-

Cum se poate administra O2?
pe sonda nazală – cea mai mare frecventă metodă, de lungă durată, nu la cei cu leziuni
nazale, se dă O2 în concentraţie de 25-45%;
pe mască (cu sau fără reinhalarea aerului expirat): - O2 are o concentraţie de 40-60%;
38

- incomodă deoarece trebuie prinsă şi trebuie asigurată etanşeitatea;
- anxiogenă la copii;
- poate irita tegumentele feţei (nu se utilizează la cei cu arsuri faciale);
- ochelarii pentru O2 – uşor de utilizat.
cortul de O2 – la copii: - concentraţia de O2 = 50%;
- aerul se încălzeşte şi se încarcă cu abur sub cort;
- O2 introdus în cort nu se încălzeşte şi nu se umidifică;
- în cort se pot introduce instalaţii de răcire.
Echipamente necesare: - sursă de O2;
- umidificator - barbotoare de O2 în ser steril;
- elementul de adaptor la pacient (sondă, ochelari, mască, cort etc.);
- eventual adeziv de prins sonda.
Elemente de aplicare:
- pacient calmat în semişezând;
- asamblare echipament, conectare sondă, fixarea ei sau a măştii;
- fixarea debitului la prescripţie;
- observarea efectelor oxigenoterapiei;
- atenţie la echipament;
- mobilizarea sondei – schimbarea nării zilnic;
- atenţie să nu se răstoarne barbotorul deoarece se pot inhala în căile respiratorii lichidul;
- nu utiliza permanent, mult timp cantităţi mari de O 2: irită mucoasele şi produce congestie
alveolară, hemoragie alveolară.
!!!!!

Nu se dă oxigen până nu se asigură permeabilitatea căilor respiratorii.
Ia toate manevrele de precauţie.
Supraveghează atent pacientul + echipamentul folosit (nanometru şi indicator de

debit).
CUVINTE:


Anxietate - teama iraţională, difuză, însoţită de nelinişte psihică şi motorie. Pot apărea



pe acest fond obsesii si fobii.
Afonie - termen cuprinzător, care se refera la "pierderea vocii" parţială/totală prin



cauze organice sau psihice.
Cianoză - coloraţie albastră cu nuanţă cenuşie sau violacee a pielii şi mucoaselor, fără
extravazare sanguină. Este cauzată de prezenţa hemoglobinei neoxigenate sau reduse




în sânge, rezultată în urma oxigenării inadecvate a sângelui.
Epistaxis – hemoragie nazală.
Disfonie - modificarea timbrului vocal care apare datorită paraliziei coardei vocale



stângi, prin afectarea nervului recurent stâng.
Dispnee - respiraţie dificilă, uneori dureroasă, cauzată de unele boli ale inimii sau ale



sistemului nervos. Este fiziologică atunci când se datorează efortului fizic.
Stetacustic - despre unele semne obţinute prin ascultare la nivelul toracelui.
39



Tiraj - depresiune anormală a peretelui toracic, vizibilă fie deasupra sternului, fie
dedesubtul lui, la înălţimea spaţiilor intercostale, în cursul inspiraţiilor puternice.

TAXONOMIE:
1. Anxietate

A. respiraţie dificilă, uneori dureroasă,
cauzată de unele boli ale inimii sau ale
sistemului nervos. Este fiziologică atunci
când se datorează efortului fizic.

2. Afonie

B.

despre

unele

semne

obţinute

prin

ascultare la nivelul toracelui
3. Cianoză

C. depresiune anormală a peretelui toracic,
vizibilă fie deasupra sternului, fie dedesubtul
lui, la înălţimea spaţiilor intercostale, în
cursul inspiraţiilor puternice

4. Epistaxis

D. modificarea timbrului vocal care apare
datorită paraliziei coardei vocale stângi, prin
afectarea nervului recurent stâng

5. Disfonie

E. hemoragie nazală

6. Dispnee

F. coloraţie albastră cu nuanţă cenuşie sau
violacee

a

extravazare
prezenţa

pielii

şi

sanguină.

hemoglobinei

mucoaselor,
Este

cauzată

neoxigenate

fără
de
sau

reduse în sânge, rezultată în urma oxigenării
inadecvate a sângelui.
7. Stetacustic

G. termen cuprinzător, care se refera la
"pierderea vocii” parţială/totală prin cauze
organice sau psihice

8. Tiraj

H. teama iraţională, difuză, însoţită de
nelinişte psihică şi motorie. Pot apărea pe
acest fond obsesii şi fobii.

Rezolvare: :

1-H;

5-D;

2-G;

6-A;

3-F;

7-B;
40

4-E;

8-C.

ÎNTREBĂRI:
1.
2.
3.
4.
5.

Ce reprezintă respiraţia şi care sunt etapele ei?
Descrieţi problemele care explică dependenţa în respiraţie.
Care sunt parametrii de normalitate în satisfacerea circulaţiei?
Care sunt etapele menţinerii şi favorizării respiraţiei?
Cum se poate administra O2?

CAPITOLUL IV – NEVOIA DE A BEA ŞI A MÂNCA

41

Organismul are nevoie să îngere / digere / să absoarbă o anumită cantitate şi de o
anume calitate de alimente pentru dezvoltare, întreţinere şi bună funcţionare.
Cantitatea şi natura nutrienţilor necesari depind de: vârstă, sex, greutate, înălţime,
activitate, sănătate / boală.
Trebuie să conţină: glucide, lipide, proteine, vitamine, minerale, fibre, apă.
Glucidele – principala sursă de energie a corpului:
- digerarea şi asimilarea lor nu consumă multă energie;
- asigură aprox. 50% din necesarul de energie;
- se limitează aportul în diabet, obezitate, colită de fermentaţie;
- se creşte la copil în stări febrile, denutriţie, afecţiuni hepatice , renale;
- necesar zilnic 4-6 g/kg corp/zi.
Proteinele – materialul plastic al organismului:
- înlocuiesc materialul distrus prin uzură şi boală;
- materie primă pentru fermenţi / enzime sau hormoni;
- necesar 4-6 g/kg corp/zi;
- aport insuficient cronic determină: - scăderea proteinelor din plasmă;
- distrugerea parenchimului hepatic;
- anemie – scade presiunea coloid-osmotică din sânge
cu fuga apei din vase şi edeme;
- aport crescut în sarcină, alăptare, anemie, arsuri, postoperatoriu;
- scăderea aportului în boli renale, febrile (pe o perioadă limitată de timp).
Lipidele – au valori calorice mari
- intră în structurile de înveliş celular, în compoziţia ţesutului nervos etc.;
- depozit de energie;
- susţin organele interne;
- necesar 1-2 g/kg corp/zi;
- se reduce rata de aport când există dificultate de absorbţie / digerare / metabolizare
lipidică (ex: insuficienţă pancreatică, hepatică, diabet zaharat, obezitate);
- se măreşte raţia în subnutriţie, hipertiroidism.
Vitaminele – menţin metabolismul normal al corpului:
- este necesară o rată mai mare când există o rată de activitate celulară exagerată (în
îmbolnăviri);
- necesar: 150 mg vit C
25 mg vit B1
6 mg vit B6
8 mg vit PP
20 mg vit K
- se asigură necesarul prin fructe, legume şi derivate - sucuri şi piure din ele.
Apa şi sărurile minerale:
- în apă se produc toate reacţiile biochimice ale organismului;
- sărurile minerale sunt folosite la elementele structurale şi în substanţele catalizatoare;
- necesar zilnic: Na – 4 g; Ca – 0,15 g; Mg- 18 g; clor – 6 g etc.
Factorii ce pot influenţa alimentarea şi hidratarea corespunzătoare:
1. Factorii biologici:
Vârsta - necesar variabil după vârstă copil, adult, vârstnic;
Activitatea fizică – nevoia este direct proporţională cu activitatea fizică;
42

Orarul meselor (ritmicitatea).
2. Factorii psihologici:
Emoţiile: unii nu mai mănâncă, alţii au bulimie;
Anxietatea, ca emoţie extremă, de obicei inhibă apetitul.
3. Factorii sociologici:
Climatul : - iarna – se mănâncă mai mult (se hibernează);
- vara – mese reduse cantitativ cu fructe/zarzavaturi/lichide;
Statutul socio-economic: - deprinderile alimentare sănătoase se formează în copilărie;
- apartenenţa la un grup social
- sărăcia – influenţa negativă;
Religia (posturi-excese) / alte diete folosite;
Cultura – aşa numitele bucătării naţionale.
Caracteristicile necesare unui statut de independenţă:
-

- Cavitatea bucală: - dentiţie naturală bună, proteză bună, mucoasă nelezată, roz, umedă,
limbă roz, nelezată, gingii nesângerânde, masticaţie bună, completă, cu gura închisă,
deglutiţie reflexă bună.
-

Digestie lentă (nu balonări, vărsături, flatulaţii, diaree / constipaţie);
Deprinderi alimentare: 3 mese + 2 gustări;
Poftă de mâncare agreabilă / dorinţa de a mânca;
Foame prezentă, nevoia de a mânca;
Saţietate – senzaţia de plenitudine / sentimentul ca şi-a satisfăcut foamea;
Hidratare – consum de lichide în funcţie de nevoie;
Alte tabieturi hormonale: - alegerea alimentelor după gust;
- servirea mesei singur / în grup;
- obiceiuri alimentare.

Ce trebuie urmărit?
Asigurarea necesarului caloric zilnic în funcţie de activitate:
Ex: adult - repaus 25 cal/kg corp/zi
- activitate uşoară 35-40 cal/kg corp/zi
- medie 40-45 cal/kg corp/zi
- intensă 45-60 cal/kg corp/zi.
- Adaptat faţă de vârstă după ce s-a calculat pe kg/corp;
- + 20-30% pentru copii în perioada de creştere;
- -10-15% pentru vârstnici.
Asigură echilibrul între principiile nutritive fundamentale:
50-55% carbohidraţi
10-15% proteine
30-40% grăsimi.
Echilibrul între produsele animale şi vegetale:
40% de origine animală

PROTEINE

60% de origine vegetală
35% lipide de origine animală
65% lipide de origine vegetală
43

Echilibru aciditate / alcalinitate
Caloriile se calculează în funcţie de anumite stări fiziologice: +30% sportivi, sarcină, alăptare.
Să cuprindă toate grupele ghidului alimentar.
Situaţii de deficienţă în satisfacerea nevoii de a mânca / bea.
Grupele mari de deficienţă sunt următoarele:
-

Deficit de alimentaţie/ hidratare
Surplus de alimentaţie/hidratare
Dificultate de alimentaţie şi hidratare
Dificultăţi de a urma o dietă
Greţuri / vărsături (deficit de aport)
Refuz de a mânca / bea.

 Cauzele posibile acestor dificultăţi sunt:
De ordin fizic:
-

Alterarea căilor digestive şi a peristaltismului;
Alterări ale ficatului, căilor biliare;
Obstrucţii / tumori / stenozări;
Aspiraţie nazo-gastrică prelungită;
Supraîncărcare (alcool, toxice, medicamente);
Dezechilibre (durere), dezechilibre metabolice, neurologice, electrolitice etc.

De ordin psihologic: anxietate, stres, dificultăţi de gândire.
De ordin sociologic: foame, insalubritate, malnutriţie, lipsă de cunoştinţe.
DEFICIT DE ALIMENTAŢIE ŞI HIDRATARE
Deficit înseamnă un aport insuficient calitativ şi/sau cantitativ de elemente nutritive cu
răsunet asupra nutriţiei individului, cu tulburări ale funcționării tuturor aparatelor și
sistemelor.
Cauzele posibile sunt următoarele:

-

 Anorexie – lipsa poftei de mâncare
 Disfagie – greutate la înghițire
 Probleme dentare:
edentație, carii dentare, gingivite;
ulcerații/afte ale mucoasei nazale;
glosite (afecțiuni ale limbii);
probleme de masticație.
 Tegumentele pot defini starea de nutriție/hidratare:
lipsa elasticității: pliu cutanat persistent;
acnee, dermatite, tegumente uscate.
 Tulburări digestive:
greață, vărsături;
pirozis, eructații, regurgitații, aerofagie;
digestie dificilă (senzație de plenitudine, meteorism abdominal etc.).
44

Greșeli alimentare privind alegerea, prepararea alimentelor, ritmicitatea greșită
a meselor.
Deficiențe de hidratare prin aport redus de apă și săruri minerale, cu pierdere în greutate
Obiceiuri alimentare total gresite:
-

mese dezordonate;
mănâncă în pat sau în picioare;
alimente consumate reci sau prea calde.

 Intervențiile recomandate personalului de îngrijire:


-

pacientul trebuie hidratat sau alimentat în poziție comodă, șezând sau

semișezând, în nici un caz culcat;
 protejează lenjeria sau corpul de căderea alimentelor/lichidelor;
 dacă varsă sprijină pacientul și îl consolează să respire adânc;
 atenție la medicație, antiemetice, hidratare, săruri minerale, vitamine;
 uneori pacientul primește nutriție procentuală:
perfuzii cu: - glucoză 5%, 10%...;
- hidrolizate de proteine;
- vitamine;
- cristaloide;
- minerale.

-

toate acestea sunt sub control și recomandare medicală.

-

 aportul hidric și caloric trebuie ajustat:
fiecare grad de temperatură peste 37% necesită 500ml fluide și 19% în plus aport

-

caloric;
la agitație, confuzie, convulsie, după accidentări grave cu distrucții severe celulare se
crește cu 20%-30% aportul caloric.
 după ce nu mai varsă pacientul se poate hidrata per os, progresiv cu cantități


-

mici;
câștigă bolnavul pentru a se alimenta și hidrata corespunzător deoarece ajută

vindecarea;
 atenție la bilanțul intrări-ieșiri:
ieșirile trebuie compensate prin aport hidirc. Se poate pierde prin: diurezămonitorizată,

aspirație insensibilă, scaun (vezi tulburări digestive), vărsături

eventuale.
 vezi ce preferințe alimentare are pacientul și selectează cele permise și


interzise corespunzător afecțiunilor sale;
pacientul poate fi învățat asupra necesarului de aport în principii alimentare și
echivalentul cantitativ în alimente:

ex: 100g glucide = 100g zahăr
= 120g orez
45

= 135g tăiței
= 200g pâine
= 450g fructe uscate
= 500g cartofi
= 650g fructe proaspete
100g proteine = 3000ml lapte
= 450g carne vită/pasăre
= 650g pește
= 400g brânză
100g lipide = 100g ulei vegetal
= 100g untură


în funcție de preferință pacientului i se constituie dieta ţinând cont de datele de mai
sus.

 Surplus de alimentare/hidratare
Surplus înseamnă un aport exagerat, peste normal calitativ/cantitativ.
Aportul exagerat va determina în timp supraponderabilitatea/obezitatea.
Și surplusul interferează cu buna funcționare a aparatelor și sistemelor organismului.
Acest aport exagerat se poate datora:
-

problemelor organice;
dezechilibrului endocrin;
tulburărilor psihice/anxietate/stres (bulimie de stres).

Greutatea ideală se calculează astfel:
Gkg = 50 + 0,75 (Tcm-150) +
Din această formulă reţinem variabilele:
Gkg = greutatea organismului în kilograme
T cm = talia în centimetri
V = vârsta
0,9 = factor de corecție ce se aplică doar la femei
Îngrijorarea se explică când indicele ponderal este cu 15-20% peste greutatea
corporală normală.
Bulimie = senzație anormală de foame (mănâncă fără control).
Polifagie = nevoia de a mânca cu scăderea senzației de saţietate.
Grețuri/vărsături = eliminarea pe gură a conținutului gastric.
46

Cum intervine echipa de îngrijire:
-

în primul rând se află gusturile și felul în care se alimentează pacientul;
se învață valoarea calorică a alimentelor;
se întocmește o dietă hipocalorică și se urmărește corectitudinea păstrării regimului;
se apreciază periodic greutatea;
învață pacientul de a face exerciții fizice;
se stabilește cu bolnavul un program de activități fizice, bine proporționat cu ceea ce

-

poate face pacientul;
se învaţă pacientul metode de relaxare.

 Evaluarea nevoii de alimentare și hidratare
Alimentația bolnavului trebuie să respecte anumite principii:
-

trebuie să compenseze cheltuielile energetice de bază la care se adaugă surplusuri (ex:

-

la copii în convalescență);
necesar vitamine și minerale asigurat;
cruţă organele bolnave prin dietă adecvată etapei bolii sau convalescenței;
o alimentație adecvată poate consolida vindecarea, poate preveni recăderile sau
cronicizarea.

Alimentația dietetică contribuie la tratarea pacientului.
Această alimentație poate fi hipo/hipercalorică și urmărește mai multe obiective:


repaus și cruţare a unor organe și sisteme/aparate:

ex: - cruţare intestin gras în dizenterie;



- cruţare mucoasă bucală în stomatită;
- cruţare a stomacului în ulcer;
- cruţare a ficatului în ciroză, hepatite;
se va ține cont de alcătuire, formă de agregare, mod de preparare.
echilibrarea unor funcții exagerate/diminuate ale organismului:

ex: - colită de putrefacție – mai mult carbohidrați;



- colită de fermentație – mai multe proteine;
- ciroză hepatică – atenție la retenția de lichide (restricții);
- insuficiență cardiacă – restricție lichidiană.
compunerea unor tulburări apărute consecutiv dereglărilor organelor endocrine

ex: - diabet zaharat – regimul glucidic trebuie echilibrat după toleranță.


Atenție la nevoile crescute ale organismului:

ex: - vitamine în boli infecțioase;



- fracturi/osteoporoza – aport crescut de calciu;
- tratament cu hormoni – necesită un aport crescut de proteine;
regim de curăţare intestinală, de mucus, puroi

ex: - regim cu morcovi/mere.
 Exemple de regimuri dietetice folosite:
47

A. Regim hidric:
- se recomandă imediat postoperatoriu, diaree acută, gastrită acută;
- alcătuit din: - supe de legume strecurate;
- ceai neindulcit/îndulcit cu zaharină;
- apă fiartă, răcită;
- zeamă de orez.
B. Regim hidro-zaharat:
- se recomandă în: - perioade de debut ale hepatitei acute;
- insuficiență hepatică/renală acută;
- perioade febrile din bolile infecțioase, colecistită acută.
- este alcătuit din: - sucuri de fructe îndulcite;
- ceai îndulcit;
- zeamă de compot;
- zeamă de orez îndulcit.
- administrarea se face în cantități mici, repetat.
C. Regim semi-lichid:
- recomandat în: - perioadă internă hepatită acută;
- colecistită subacută;
- ciroză hepatică cu varice esofagiene;
- primele zile după infarct miocardic acut;
- alcătuit din: - supe de legume, făinoase;
- piure de legume;
- fructe coapte;
- făinoase/brânză de vaci;
- modul de administrare este la fel: frecvent și în cantități reduse.
D. Regim lactat: folosit în primele zile după o criză ulceroasă sau după o hemoragie
digestivă superioară; constă în 1000-2000ml lapte în care se poate îndulci frișcă sau
smântână.
E. Regim lacto-făinos: după ulcer sau operații pe stomac; brânză de vaci, caș, lapte,
legume, piureuri, ouă, făinoase.
F. Regim hepatic:
- în hepatită cronică, agresivă, ciroza hepatică decompensată etc.;
- brânză vaci, caș, iaurt, carne fiartă, pâine albă, legume, fructe coapte, biscuiți,
supe de făinoase, unt 10g/zi, ulei 20-30g/zi.
G. Regim renal:
- insuficiență renală,
- salate de crudități cu undelemn, fructe coapte, legume, supe de legume,făinoase,
caș, brânză de vaci, urdă, gălbenuș, frișcă, pâine fără sare, prăjituri cu mere.
H. Regim cardio-vascular:
- cardiopatii decompensate, HTA, infarct miocardic acut în săptămâna a-2-a de evoluție;
- lapte, iaurt, carne fiartă, salată de sfeclă, fructe crude/coapte, dulceață, unt 10g/zi, ulei
30g/zi, aluat de tartă.
I. Regim diabetic:
- Alimente permise, după toleranță la glucide se împart în:
48

 alimente cântărite: pâine, lapte, cartofi, făinoase, legume uscate, fructe;
 alimente necântărite: pește, carne, mezeluri, ouă, ulei, supe de carne, sosuri fără
făină.
J. Regim hipocaloric: - în obezitate/hipertensiune arterială;
240 calorii = 300g brânză vaci;
400 calorii = lapte, carne albă, legume, mere, brânză de vaci;
600 calorii = din același aliment.
Înainte de a prepara alimentele acestea sunt verificate dacă sunt solubile (bune):










carnea: - bună = roșie, lucioasă, ușor umedă;
- alterată = cenușie/verzuie/lipicioasă.
mezeluri: - bună = suprafață curată, nelipicioase, compacte, miros plăcut;
- alterate = pete, sfărâmicioasă, miros neplăcut.
Pește: - bun = normal colorat, umed, bronhii roșii;
- alterat = cenușiu/verde/negru, bronhiile violacee/negre, pielițe acoperitoare,
moale, friabil.
lapte: - bun = omogen, fluid, miros plăcut, gust dulceag;
- alterat = precipitat în bulgari, miros acru (neplăcut).
ouă: - bun = albuș translucid, albăstrui, gălbenuș auriu, uniform ce își păstrează
forma;
- alterat = gălbenușul nu-și păstrează forma, albuș cu miros neplăcut.
făina: - bună= pulbere alb-gălbuie, gust dulceag;
- alterată = amară, acră, miros de mucegai.
conservele: - bune = capac nebombat, fără pete de rugină;
- alterate = copac bombat, pete de rugină, deschise, urât mirositoare.
Alimentele trebuie prelucrate preliminar respectând câteva reguli:
 carnea se tranșează;
 pasărea se eviscerează;
 peștele se eviscereaza și se curăță de solzi;
 ouăle se spală și sunt sparte în vase curate;
 legumele sunt sortate, spălate, curățate, tăiate;
 prelucrarea se face cu puțin timp înainte;
 se evită spălarea îndelungată și menținerea în apă (se pierd vitamine,
minerale, factori nutritivi);
 la legume se îndepărtează straturi minime (cartofi, morcovi).
Câteva date privind prelucrarea:






introduse în apă rece alimentele pierd substanțe minerale;
în apă fierbinte, la suprafață se produce un strat protector;
fiert înăbușit, se scurtează timpul de prelucrare și nu se produc pierderi;
prin prăjire se degradează grăsimi foarte dăunătoare;
frigerea produce o crustă ce nu permite pierderea nutrienților (pe placă

încinsă);
 coacerea în aer cald, se produce o crustă de glucide caramelizate sau proteine
coagulante;
49

 conservarea se produce prin congelare, afumare, murare, sărare, uscare.
Repartizarea meselor în funcție de patologia prezentată:
 în mod normal intervalul dintre mese trebuie să păstreze 10-11 ore de repaus în
timpul nopții;
 cei în stare gravă/febrilă vor fi alimentati în perioade de acalmie;
 hipersecreție gastrică (boală ulceroasă, gastrită sau duodenală – trebuie
alimentare mai deasă, uneori și noaptea);
 febrilii, adinamicii, stări grave – nu pot primi toata cantitatea de alimente, de
aceea cantitatea se va distribui în mai multe mese;
 cardiacii/psiholabilii nu suportă o pauză mai mare de 6 ore noaptea;
 mesele principale nu vor fi servite înaintea tratamentului;
 după prânz se recomandă un repaus, deoarece este o perioadă de adinamism,
prin blocarea unei cantități de sânge la nivelul organelor abdominale.
Reguli de servire a mesei:










când se servește masa nu se fac vizite, alte proceduri;
nu aplica tratamente dureroase înaintea mesei;
nu lăsa în cameră ploscă, pansamente, lenjerie murdară;
aerisire şi curăţire prealabilă;
păstrează intimitatea la masă a pacienţilor cu dificultăţi diverse, eventual dezagreabile;
atenţie la igiena pacientului dar şi a personalului care ajută;
alimentele nu se ating cu mâna decât de pacient;
se administrează la temperatură adecvată, nu se lasă a se denatura;
se administrează felurile de mâncare pe rând, eventual drese cu sare, oţet, zahăr.....
doar dacă se încadrează în dieta recomandată.

Pacienţii se pot alimenta:
 activ – pacientul se poate alimenta singur;
 pasiv – pacientul este alimentat;
 artificial – alimentele sunt introduse parenteral.
Alimentarea pacienţilor cu inapetenţă:
-

-

mai întâi se constată gradul de inapetenţă;
apetitul ne poate indica boala:
- inapetenţă selectivă la carne = cancer gastric
- inapetenţă la grăsime = hepatita epidermica debut
- polifagie = diabet zaharat
- pofte (apetit capricios) = arată unele carenţe ale corpului (ex: gravide).
se va verifica dacă este inapetenţa totală sau repulsie selectivă;
se vor înlocui alimentele la care există repulsie cu preferinţele pacientului;
serveşte masa în cantităţi reduse deoarece vederea unei cantităţi mari determină

-

psihologic plenitudinea;
pentru greaţă, administrează lichide reci cu lămâie;
50

-

nu folosi alimente hiperzaharate, provoacă senzaţia de plenitudine şi diaree;
laptele peste 1000ml provoacă diaree şi greaţă;
albuminele din brânză pot provoca în cantitate mare, meteorism ce accentuează

-

inapetenţa;
la inapetenţa totală se poate aduce prin senzaţia de sete un aport caloric prin ingestia
de lichide: în lapte, sucuri de fructe se pot introduce: lapte praf, cacao, gălbenuş,

-

zeama de lămâie/portocale, vitamine;
se încearcă administrarea a 2500-3000 ml/24ore prin aceste fluide;
când revine apetitul se administrează alimente solide, în 4-5mese.

Alimentaţia artificială se produce pe următoarele căi:
-

sondă gastrică/intestinală;
gastrostomă;
parentenală;
clisme nutritive (relative).

Aceasta alimentare se face la următoarele categorii de pacienţi:
-

bolnavi inconştienţi;
bolnavi cu tulburări de deglutiţie;
hemoragii digestive;
operaţii digestive;
stenoze esofagiene/la nivelul cardiei;
stări biologice grave;
refuz alimentar.

Sondele nazo-gastrice se păstrează funcţie de material câteva zile: polietilen 4-6 zile, cele
de cauciuc 2-3 zile. După acest interval ele produc leziuni locale (mucoase). Se face
alimentarea de 4-6 ori/zi în doze mici, lichide concentrate.
Gastrostoma reprezintă fixarea prin peretele abdominal a unei sonde alimentare în stomac.
Nu se introduce mai mult de 300-500 ml la o alimentare. După alimentare se obturează
capătul sondei. Atenţie la marginea sondei, la fluidele ce pot ieşi pe lângă sondă. Trebuie
păstrată zona din jurul sondei curată. Se foloseşte această cale atunci când există leziuni
severe esofagiene faringiene.
Pe cale rectală este mai mult o glumă.
Parental se introduc substanţe direct în torentul circulator, ajungând rapid la ţesuturi.
Substanţele au valoare calorică, nu sunt antigenice.
Se introduc substanţe glucozate, hidrolizate proteice iar în scop de hidratare se introduc
cristaloide.
 Hidratarea organismului
Este o nevoie esenţială pentru organism.
Acesta poate supravieţui aprox. 3 zile fără hidratare.
51

Rolurile apei în organism sunt următoarele:
-

lichidul solvent al tuturor substanţelor organice sau anorganice din corp;
diluează toţi produşii rezultaţi din metabolismul intermediar.

Apa – este distribuită în organism sub formă:
-

-

liberă – circulantă (reprezintă aprox. 10% din greutatea corpului):
- 50% intracelular;
- 15% interstiţial;
- 5% circulă în vase (lichid plasmatic) – ultimele două sunt denumite apă
extracelulară.
fixă – structurală în constituţia moleculară.
Apa internă este o soluţie apoasă de săruri minerale. Ea constituie partea fundamentală

a: - plasmei sanguine;
- limfei;
- lichidului interstiţial.
Mineralele intervin în activitatea fundamentală a celulelor.
Nevoia de apă este de 2000-2500ml/zi.
Funcţie de vârstă nevoia este variată, respectiv mai mare la copii.
180/kg corp/zi – primele 6 luni de viaţă
150 kg corp/zi – între 6-9 luni
120 kg corp/zi – 9-12 luni
100 kg corp/zi – peste 12 luni
Apa provine în corp din fluidele ingerate, din alimentele solide consumate şi o mică
parte din apa endogenă.
Aportul de lichide se face în funcţie de pierderi după cum urmează:
-

urină 1000-1500ml;
transpiraţie 500-1000ml (funcţie de mediul extern);
respiraţie 350-500ml;
scaun 100-200ml (în mod normal).

În anumite stări patologice se produc pierderi mari şi deshidratare: vărsături, diaree, fistulă
gastrică, aspiraţie gastrică prelungită, hemoragii masive........când se pot pierde mulţi litri.
-

Cum se recunoaşte un deshidratat?
Piele uscată cu pliu cutanat persistent;
Mucoase uscate, limbă prăjită, buze uscate, crăpate;
Ochii adânciţi în orbite, cu tonus redus la examinare (ochii moi);
Sete, adinamie, oligurie-anurie;
Tahicardie, hipotensiune arterială;
Scăderea presiunii venoase centrale;
Hemoconcentraţie (creşterea hemoglobinei şi a hematocritului);
Urina redusă cantitativ, concentrată;
Creşte ureea sanguină.
52

Cum se recunoaşte un pacient hiperhidratat?
Aceasta stare poate apărea în următoarele situaţii:
-

ingestie exagerată de H2O şi sodiu;
retenţie la Na+ si H2O;
scăderea excreţiei renale de Na+ si H2O;
scăderea mobilizării de lichide în interiorul vaselor.

Clinic:
-

creşterea bruscă în greutate;
edemele periferice (declive);
pleoape edematiate;
tahicardie şi hipertensiune arterială;
creşterea presiunii venoase centrale;
jugulare turgescentă;
dispnee şi roluri;
hemodiluţie (scăderea hemoglobinei şi a hematocritului);
urină cu densitate scăzută (slab colorată).

 Tulburările electrolitice:
a. Hiponatremie Na+ < 130 milimoli/litru:
- cefalee, confuzie, anxietate, transpiraţie;
b. Hipernatremie Na+ > 150 milimoli/litru:
- agitaţie până la confuzie şi convulsii;
- mucoase uscate, sete, hiperemia feţei;
- tahicardie, hipertensiune arterială.
c. Hipopotasemie K+ < milimoli/litru:
- astenie marcată, scăderea peristalticii intestinale până la ileus;
- inapetenţă;
- crampe musculare (banane, piersică, citrice, caise, spanac).
d. Hiperpotasemie K+ > 5,5 milimoli/litru:
- greaţă, crampe abdominale, diaree;
- aritmii cardiace severe;
- schimbări ale personalităţii.
!!! În ambele modificări ale potasemiei: atenţie la funcţia cardiacă.
 Tipurile de fluide folosite în rehidratare sunt:
-

Izotonice – concentraţie asemănătoare cu plasma;
Hipertonice – mai crescute în concentraţie;
Hipotonice – mai scăzute în concentraţie.

Serul fiziologic: apa+NaCl 9‰ – izotonă;
Serul glucoză: 5% soluţie izotonă;
53

Ce este peste această concentraţie sunt hipertone.
Se pot asocia între ele, dar şi cu alţi electroliţi:
KCl – clorura de potasiu
CaCl2
Bicarbonat de sodiu
Lactat de sodiu
Polimeri de glucoză – înlocuitor de masă circulantă.
 Căile de hidratare ale organismului sunt:
a.
b.
c.
d.
e.
-

orală – daca există toleranţă digestivă;
sondă – nazo-gastro-duodenală;
rectală – glumă;
subcutanală – (veterinară) – pot avea loc mari accidente locale (flegmoane);
perfuzii endovenoase
atenţie la vena abordată şi la concentraţia soluţiilor folosite;
poate avea accidente:
- hiperhidratarea – mult fluid în timp scurt pe un pacient cu un cord obosit;
poate da edem pulmonar acut;
- embolie gazoasă (o glumă în mod normal);
- perforarea venei şi fuzarea paravenoasă a lichidului perfuzat;
- coagularea sângelui pe ac sau flexulă.

CUVINTE:


Anurie - o diureză de 50-100 ml pe zi.



Fistulă gastrică - situaţie în care cavitatea gastrică comunică cu exteriorul.



Pirozis - durere asemănătoare unei arsuri.



Eructaţie - eliminare zgomotoasă, pe gură, a gazelor conţinute în stomac.



Aerofagie - proces caracterizat prin înghiţirea odată cu saliva sau cu alimentele

ingerate, a unei cantităţi mari de aer.


Antiemetic - substanţă cu efect antivomitiv.



Tahicardie - accelerare a frecvenţei bătăilor inimii peste 90 de pulsaţii pe minut.



Inapetenţă - scădere sau pierdere a poftei de mâncare.



Adinamie - scădere generalizată a activităţii motorii spontane, consecutive a unei

senzaţii de slăbiciune musculară marcată.


Oligurie - o diureză sub 500 ml pe zi.

54

1. Pirozis
2. Eructaţie
3. Aerofagie
4. Antiemetic

A. substanţă cu efect antivornitiv
B. o diureză sub 500 ml pe zi
C. situaţie în care cavitatea gastrică comunică cu exteriorul
D. scădere generalizată a activităţii motorii spontane, consecutive

5. Tahicardie
6. Inapetenţă

a unei senzaţii de slăbiciune musculară marcată
E. durere asemănătoare unei arsuri
F. proces caracterizat prin înghiţirea odată cu saliva sau cu

7. Adinamie
8. Oligurie

alimentele ingerate, a unei cantităţi mari de aer
G. eliminare zgomotoasă, pe gură, a gazelor conţinute în stomac
H. accelerare a frecvenţei bătăilor inimii peste 90 de pulsaţii pe

9. Anurie
10. Fistulă gastrică

minut
I. scădere sau pierdere a poftei de mâncare
J. o diureză de 50-100 ml pe zi

TAXONOMIE:
Rezultate: 1 – E

6–I

2–G

7–D

3–F

8–B

4–A

9–J

5–H

10 – C

ÎNTREBĂRI:
1. Care sunt factorii care pot influenţa alimentarea şi hidratarea?
2. Ce reprezintă deficitul şi care sunt cauzele posibile apariţiei?

55

3. Cum

intervine

echipa

de

îngrijire

atunci

când

apare

un

surplus

de

alimentare/hidratare?
4. Enumeraţi regimurile dietetice folosite şi caracterizaţi două din ele la alegere.
5. Cum se recunoaşte un pacient deshidratat?

CAPITOLUL V - NEVOIA DE A ELIMINA
A elimina – debarasarea organismului de substanţe nefolositoare, rezultate din
metabolism.
Căile prin care se elimină organismul sunt:
-

aparat renal – urină;
piele – perspiraţie – transpiraţie;
aparat respirator – prin respiraţie;
aparat digestiv – scaun;
aparat genital – menstruaţie.

În stări patologice se poate elimina prin:
-

vărsături;
spută (tuse), respirator (căile respiratorii).

Mediul intern este ţinut constant ca şi compoziţie prin procesul de homeostazie.
Tot ce se schimbă în volumul extracelular (din vase sau interstiţiu) se schimbă şi în mediul
intracelular. În celule are loc metabolismul care produce la final şi elemente toxice.
În acest sens, volumul, compoziţia electrolitică, pH-ul care variază după produşii de
metabolism, echilibrul acido-bazic, osmolaritatea trebuie ţinute în nişte parametri care să
garanteze buna funcţionare a organismului.
Rinichii sunt principalele organe care reglează echilibrul hidromineral dar şi debarasează
corpul de produşii toxici de metabolism.
Substanţele folositoare ale organismului (apă şi Na) sunt reţinute în corp la acest nivel.
Pielea doar completează eliminarea renală.
Plămânii în mare asigură schimbul de O2 şi CO2.
Deşeurile după digestie (fibre celulare, pigmenţi biliari, celule descuamate din tranzitul
intestinal) se elimină prin scaun.
 Factorii care influenţează eliminările:
56

Alimentaţia: - ce şi cât mănânci;
- cum mănânci, adică ritmicitatea;
- legume, fructe multe – eliminări adecvate;
- hidratare corespunzătoare – evacuare corespunzătoare.
Exerciţiile: - ameliorează randamentul muscular;
- tonus muscular abdominal şi pelvin bun ajută la eliminare.
Vârstă: - controlul sfincterelor se obţine la 2-3 ani şi se poate pierde la vârstnici;
- bărbaţii în vârstă – hipertrofie de prostată – evacuare urinară dificilă.
Stare psihică: - la emoţii puternice se poate precipita evacuarea.
Factorii de mediu/sociali: - condiţiile în care se simte nevoia evacuărilor
(salubritatea/expunerea) poate perturba evacuarea;
- anumite percepte educaţionale, culturale.
 Starea de normalitate a evacuărilor
a. Urina
Substanţele rezultate din metabolism se elimină pe cale reno-vezicală într-o soluţie
apoasă cu săruri minerale.
Pentru eliminarea renală participă:
-

rinichiul;
tubul digestiv;
glande cu secreţie internă; ficat;
aparatul circulator;
sistemul nervos.
Termeni utilizaţi:
micţiune – act conştient de eliminare urinară;
diureză – cantitate de urină eliminată din organism în 24h.
Cantitatea variază în funcţie de greutate, aport, vârstă:
nou-născut 30-300 ml/24ore;
copil 500-1200 ml/24ore;
adult 1200-1400 ml/24ore.
Ritmul micţiunilor: 2/3 în timpul zilei şi 1/3 în timpul nopţii.
Culoare:
galben deschis – galben închis în funcţie de diluţie;
mai închisă la consum de carne;
mai deschisă la consum de legume/fructe;
se modifică la culoare, la consumul unor medicamente.
Miros:
de bulion – când este proaspătă;
amoniacal – când este mai veche, fermentează alcalin.
Reacţia urinei:
normal uşor acidă pH ≈ 4,5-7;
multă carne în alimetaţie creşte aciditatea;
legume – scade aciditatea.
57

!!! Reacţiile extreme (acide/alcaline) precipită substanţele dizolvate şi predispun la
constituirea calculilor.
Aspect:
- clar, transparenţa proaspătă;
- veche – se tulbură deoarece coagulează mucină şi celulele epiteliale.
Densitatea:
- 1010-1025 la regim mixt la 15OC;
- la extreme de temperatură se modifică densitatea.
b. Scaunul – elimină resturile alimentare restante după digestie.
El conţine:
- reziduuri alimentare;
- celule descuamate din tractul digestiv sau glandele anexe;
- un număr oarecare de microbi din flora saprofită locală.
Defecaţia – proces fiziologic de eliminare prin anus a materiei fecale.
Parametri normali privind scaunul:
- frecvenţa 1-2/zi, 1 la 2 zile; depinde de ce, cât şi cum se mănâncă;
- defecaţia de obicei dimineaţa la trezire;
- cantitate: 150-200g; depinde de ce, cât şi cum se mănâncă;
- consistenţă păstoasă, omogenă;
- formă cilindrică cu densitatea = 3-5cm de lungime variabilă (sunt mai multe variabile
aici);
- culoare: - brună/maron închisă din cauza stercobilinei;
- mai deschis la regim lactat;
- mai închis la regim cu carne;
- negru – preparate cu sânge/sfeclă roşie;
- verde – multe legume verzi;
- după medicamente: - alb - bariu
- negru – preparate cu bismut;
- cărbune medicinal;
- preparate orale ce conţin fier;
- la copil: - primul scaun închis (meconiu);
- sugar – deschis la culoare;
- cum s-a introdus făina în alimentaţie se închide la culoare;
- mai frecvente la sugar;
- miros acru, reacţie acidă la sugar.
c. Transpiraţia
Reprezintă în mod fiziologic maniera în care organismul îşi păstrează echilibrul termic,
adică o manieră de pierdere a căldurii.
Este produsă de glandele sudoripare.
Este o soluţie apoasă 990g‰ şi abia 10‰ are reziduu uscat (uree, uraţi, săruri minerale,
acizi organici volatili, acizi graşi).
Are un pH uşor acid ≈ 5,2 dar poate fi şi uşor alcalină.
Cantitativ menţine umede pliurile, predominant cele axilare.

58

Cantitativ depinde de temperatura mediului ambiant, de efortul fizic depus de subiect, de
starea de hidratare, de situarea faţă de un prânz bogat.
Mirosul depinde de:
d.

igiena individului;
temperatura ambientală;
alimentaţia/medicaţia folosită de subiect.
Perspiraţia insensibilă
Pierderea insensibilă de apă la nivelul pielii sau prin respiraţie.
Aerul expirat conţine de exemplu:
O2 - 16%
N – 74%
CO2 – 3%
H2O – 7%
e. Menstruaţia
Este o pierdere apărută de sânge, la nivelul organelor genitale.
Fiziologic durează de la pubertate până la menopauză.
Ritm obişnuit 28-35 zile.
Durată: 3-5zile.
Aspect: - sânge – nu coagulează;
- conţine sânge, detritus celular;
- roş negricios şi se deschide spre sfârşit.
Cantitate: 50-200g.
Miros dezagreabil.
Obişnuit fără dureri, eventual o oarecare jenă în hipogastrie în zona sacrală.
 Cauze posibile de alterare a eliminărilor:
-

alterarea mucoasei intestinale (diaree etc.);
alterarea, respectiv diminuarea peristalticei intestinale (constipaţie);
slăbirea tonusului sfincterian (incontinenţă);
alterarea controlului nervos sfincterian (incontinenţă);
accidente cerebro-vasculare;
spasme vezicale (retenţie urinară);
anomalii sau alterări prin patologii diferite ale căilor urinare;
afectarea parenchimului renal;
obstacole intestinale de diverse naturi;
intoxicaţii alimentare/medicamentoase;
dezechilibre metabolice, electrolitice, endocrine – algii de intensităţi mari;
dezechilibre psihoafective: anxietate, stres, tulburări de gândire şi discernământ

-

precar;
poluarea ingestiilor alimentare şi discernământ precar;
poluarea ingestiilor alimentare/hidrice;
schimbări apărute în programul zilnic (viaţă, serviciu, loc de muncă);
condiţii precare privind salubritatea spaţiilor folosite pentru diverse evacuări;
temperatură ambientală la extreme care pot afecta ritmul evacuărilor (prea frig, prea
cald).

Probleme de evacuare care pot determina situaţii de dependenţă sunt încadrate astfel:
59

1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
1.

Eliminare inadecvată calitativ sau cantitativ a urinei
Retenţie urinară
Incontinenţă urinară sau de materii fecale
Extreme de tranzit intestinal, diaree-constipaţie
Vărsături
Tulburări ale menstruaţiei
Transpiraţie excesivă – diaforeză
Expectoraţie
Eliminarea inadecvată a urinei:
 Poliurie – eliminare zilnică mai mare de 2500ml;
- poate fi trecătoare/durabilă;
- apare în: - perioada de stare a bolilor infecţioase (hepatita virală);
- postcolici renale, postcriza în angina pectorală;
- după crizele de epilepsie;
- când sunt mobilizate edemele exudatele/transudatele;
- când s-a pierdut capacitatea de concentrare a rinichilor,
prin scleroză (5000-6000ml/24ore);
- diabet zaharat – determină o diureză osmotică pentru
eliminarea glucozei din sânge;
- diabet insipid cu o pierdere enormă (10-30litri pe zi) prin
lipsa hormonului antidiuretic hipofizar;
- în afecţiuni infecţioase ale rinichilor (pielonefrite, TBC).
 Oligurie – o diureză sub 500ml/zi;
- apare în cauze renale/extrarenale respectiv:
- deshidratare prin vărsături, diaree, transpiraţie;
- hemoragii abundente;
- formare seroame, perioadă de constituire edeme;
- afectarea glomerulului (glomerulonefrite).
 Anurie – absenţa urinei în vezica urinară;
- apare din cauze imputabile renale sau extrarenale:
- suferinţă severă renală: glomerulonefrite acute/posttoxice;
- arsuri intense;
- şoc traumatic/chirurgical;
- reflexe în migrarea uretrală a calculilor renali;
- contuzii forte renale cu afectare a parenchimului renal;
- sindroame de strivire.
Tulburări ale emisiei urinare:
 Polakiurie – micţiune frecventă cu o cantitate redusă de urină;
- cauzele sunt: - cistite – infecţii ale mucoasei vezicii urinare;
- tumori, tuberculoză, calculi vezicali;
- afecţiuni de vecinătate prostatice, uretrale;
- afecţiuni psihice.
 Nicturia – inversarea ritmului de urinare noapte-zi, mai mult noaptea decât
ziua;
- în afectarea cordului (striga) – deoarece în timpul zilei, debutul


sanguin este insuficient pentru o bună irigare a rinichilor.
Disurie – eliminarea cu dificultate şi durere a urinei.
60

- apare în: - afectarea uretrei, stricturi, edeme locale;
- probleme patologice la nivelul prostatei.
Alte manifestări:




Hematurie – sânge în urină/roşu deschis, închis brun/spălătură de carne;
Albuminurie – pierderea de proteine în urină (arată afectarea filtrului renal);
Edeme – acumularea de lichid în ţesuturi cu o creştere a volumului acestora;
- se şterg cutele tegumentare normale;
- ţesutul îşi pierde elasticitatea;
- edemele sunt palide, lucioase, străvezii, şi prezintă semnul
“godeului”, adică păstrează impresiunea digitală după suspendarea

presiunii locale.
 Urina tulbure prin microbi, puroi, albuminurie, săruri minerale;
 Urina cu miros specific de fructe coapte/cloroform; apare în diabet zaharat.
 Sete, dureri lombare, greţuri-vărsături.
Un astfel de pacient se supraveghează în următorul mod:
- analiza increta-excreta (ce intră/ce iese);
- cântărirea bolnavului;
- analizele specifice recoltate periodic (urocultură);
- condiţii de igienă privind pacientul, mediul, manevrele;
- atenţie la tratamentele specifice.
2. Retenţia urinară - adică incapacitatea vezicii de a evacua urina.
Diferă de anurie, când vezica nu are ce evacua.
Este vorba în general de un obstacol survenit pe calea de evacuare, respectiv:
-

Afecţiuni benigne sau maligne ale prostatei;
Calcul inclavat uretral;
Stricturi uretrale;
Procese de vecinătate;
Afecţiuni neurologice ale vezicii/sfincterelor (afecţiunea infecţioasă a
măduvei spinării = mielita, poliomielita)
- traumatisme ale măduvei spinării;
- pareze trecătoare în infecţii grave; meningită, febră tifoidă,
encefalită, septicemie etc.;
- în comă;
- după intervenţii ample abdominale.

Se produce o distensie a vezicii urinare ce se palpează abdominal suprapubian.
Când creşte presiunea foarte mult în vezică şi dacă nu există un obstacol mecanic
avansat, urina începe să se evacueze picătură cu picătură (urinare prin prea plin).
Termeni folosiţi sunt:
- Glob vezical;
- Absenţa micţiunii;
- Polakiurie.
3. Incontinenţa urinară sau de materii fecale
61

Cauze posibile sunt:
-

Infecţioase (urinare/intestinale);
Traumatisme ale măduvei spinării;
Tulburări ale conştientei;
Afectarea sfincterelor (ex. leziuni obstetricale);
Creşterea presiunii abdominale.

La copii şi vârstnici este o lipsă de control al sfincterelor, fără a se constata un proces
patologic local sau general.
Forma particulară cu probleme complexe de tratament şi igienă este enurezisul
nocturn.
Incontinenţa urinară este pierderea involuntară şi inconştientă a urinei. Faţă de cauzele
generale prezentate se mai poate întâlni în epilepsie.
La aceşti pacienţi cu incontinenţă sfincteriană necesită câteva reguli, respectiv:
-

condiţii deosebite de igienă locală şi generală;
creme protectoare;
sondă urinară „a demeure ” (recomandare medicală);
se încearcă câştigarea deprinderilor de eliminare la ore fixe: ex: scoală pacientul
devreme să urineze, foloseşte poziţii de evacuare adecvată a vezicii urinare, masaj

-

suprapubian şi poziţie aplecat anterior;
exerciţii de tonifiere a musculaturii perirenale înainte şi după micţiune/oprirea
jetului urinar în timpul micţiunii/creşterea progresivă a capacităţii urinare prin

aşteptare până la prelucrarea ei.
4. Extreme de tranzit intestinal, diaree-constipaţie
Diareea – accelerarea tranzitului intestinal, manifestat prin creşterea numărului de scaune.
- un număr mare de scaune determină deshidratarea prin pierderea de apă şi de
electroliţi;
- este declanşată de procese inflamatorii, cauze nervoase sau excitanţi intestinali
chimici/mecanici;
- aceştia declanşează:
- creşterea peristalticei intestinale;
- creşterea secreţiilor intestinale;
- scăderea absorbţiei;
- stres, greşeli alimentare.
Se manifestă prin:
-

3-6 scaune /zi în enterite;
20-30 scaune/zi în dizenterie;
mult mai multe în holeră;
consistenţa variază de la păstoasă, semilichide la cele lichide;
cantitatea poate fi mare (scăderea acidităţii gastrice) sau mai mici în dizenterie;
culoarea poate fi variabilă:
- galben aurie - bila nu staţionează mult în intestin;
62

-

-

-

-

- galben verzuie – când bila este oxidată în intestinul gros;
- brun închisă – icter hemolitic;
- negru lucios – păcură – hemoragii digestive superioare;
- scaun cu sânge – în hemoragii digestive în tractul inferior intestinal;
miros – acid – fermentaţie exagerată;
- putred – putrefacţie;
- rânced – grăsimi nedigerate, steatoree în insuficienţă pancreatică;
- fetid – în neoplazii colorectale;
- varză stricată – infecţii cu E-coli.
aspect – zeamă de pepene – febră tifoidă;
- zeama de orez – holeră, parazitoze (lambliaza);
- balegă de vacă – colite;
- mucus, puroi, sânge – colite ulceroase, dizenterie, neoplazii;
- paraziţi în materiile fecale;
- ţesut muscular nedigerat – insuficienţă pancreatică/achilia gastrică;
acompaniate de crampe – dureri involuntare, pasagere, exagerate până la colici;
- dureri la nivelul anusului şi iritare perianală a
tegumentelor precum şi a mucoasei anale.
semne generale de deshidratare:
- tegumente şi mucoase uscate;
- oboseală/slăbiciune;
- de multe ori greaţă/vărsături.

Constipaţia – este reprezentată de scaun rar la 2-4 zile, chiar mai rar.
Materiile fecale pot fi de consistenţă normală, de volum redus, fără resturi digerabile.
Cauzele pot fi:
-

funcţionale (accidentale/habituale);
mecanici (intrinsecă intestinală sau extrinsecă);
tulburări de mobilitate segmentară:
- inervaţii locale;
- cauze reflexe inflamatorii de vecinătate.
hidratare inadecvată, lipsa fibrelor în alimente, schimbarea mediului, stres,
medicamentaţia.

Ileusul reprezintă absenţa tranzitului pentru materii fecale şi gaze.
El recunoaşte 2 categorii majore de cauze:
- ileusul dinamic – paralizie sau spasm a musculaturii intestinale;
- ileusul mecanic – (ocluzie, tumori, strangulări etc.).
Manifestările sunt următoarele:
-

-

scaun după 2-4 zile;
absenţa tranzitului pentru materii fecale şi gaze;
orarul obişnuit al defecării este suprimat;
cantitatea: - de regulă mică;
- foarte mare când stagnează într-un intestin dilatat (mega-dolicocolon);
consistenţă crescută, uscată (coproliţi, scibale, fecaloame);
63

-

-

forma scaunului este diversă:
- bile dure în spasmul intestinal;
- masă abundentă – constipaţie pe fond de atonie;
- bile aglomerate când acestea au staţionat mult în rect;
culoarea este închisă;
se pot asocia crampe, distensie abdominală (meteorism abdominal), flatulenţă,
tenesme rectale (senzaţia de defecare iminentă);

Ce trebuie recomandat:
Constipaţie – hidratare corespunzătoare
- alimentaţie cu fibre;
- exerciţii fizice cu regularitate (mai ales cele abdominale);
- clisme evacuatoare (saline/uleioase);
- laxative la recomandare.
Diaree – hidratări (ceai neîndulcit, mentă, zeama morcovi, orez);
- treptat, carne fiartă, slabă, brânză vaci, pesmet, supe de legume;
- abia dupa 4-5 zile se introduce treptat alimentaţia normală;
- medicaţie antimicrobiană, spasmolitică, sedative la recomandare.
Igienă locală + unguente protectoare
Atenţie la hidratare, confortul termic al pacientului.
5. Vărsăturile
Vărsăturile – eliminarea pe gură a conţinutului gastric.
Reprezintă un act reflex, cu centrul în bulbul rahidian, ca mecanism de protecţie a
organismului la un conţinut gastric anormal.
Fenomenul este descris astfel:
-

contractură muşchilor abdominali şi ai diafragmului;
contractura musculaturii gastrice;
închiderea pilorului şi deschiderea cardiei;
închiderea epiglotei (acoperă tractul respirator);
evacuarea conţinutului gastric, în esofag, faringe, gură (explozivă, eventual
abundentă).

Cauza poate fi:
-

centrală (cerebrală) – prin creşterea presiunii intracerebrale (encefalită, meningite

-

etc.); se produc fără efort, nu sunt acompaniate de greaţă şi stare generală alterată;
periferică – bulbul este excitat de la periferie; excitarea are origine: digestivă,
urogenitală, boli infecţioase, metabolice, endocrine, agenţi chimici, medicamentos;
- se pot acompania de: greaţă, ameţeli, cefalee, tahicardie.

Manifestarea poate fi:
-

vărsături: - ocazionale – intoxicaţii (toxiinfecţii alimentare);
- frecvente (stenoze pilorice);
- incoercibile - disgravidia din primul trimestru;
64

-

- matinale – gravidă;
- postprandiale - ulcer, cancer, neuropatii.
cantitate – mică – câţiva mililitri;
- mare – când este manifestată în stenoze divers etiologic la nivel piloric

(conţinut alimentar nedigerat);
-

conţinutul este variabil: - alimentare;
- mucoase-apoase (gravide)
- fecaloide (ocluzii intestinale)
- biliare;
- sanguinolente.

!!! Sângele poate proveni din:
-

stomac (ulcer, gastrită, etc.);
sânge înghiţit cu surse (pulmonară, nas, gingii, esofag);
dacă este digerat – vărsătura este în zaţ de cafea (clorhidrat de hematină);
însângerări abundente (vezi varice esofagiene), sângele este necoagulat, nedigerat
şi abundent.

Culoare: - galben verzui – bilioase
- sânge –
- zaţ de cafea – sânge digerat (cancer gastric);
- galben – murdar – fecaloid – ocluzie.
Mirosul este diferit: - fad acru – ulcer;
- fecaloid, ileus;
- rânced – fermentaţie gastrică.
Menirea de exteriorizare:
-

jet, fără efort, fără greaţă, prealabil alimentare, sunt în hipertensiune cerebrală;
în celelalte cauze se acompaniază, eventual sunt precedate de multe fenomene
secundare (dureri abdominale, greaţă, cefalee, tahicardie, transpiraţii reci
abundente, semne de deshidratare, sialoree).

În faţa unui pacient cu vărsături trebuie abordate câteva reguli:
-

pacient în poziţie favorabilă, şezând, semişezând, sau chiar în DD dar, cu capul

-

într-o parte, la marginea patului;
colectează ce varsă bolnavul, nu trebuie împroşcat peste toate;
clătită şi dezinfectată cavitatea bucală;
hidratare şi alimentare parenterală în cristaloide;
hidratarea se face după bilanţul ieşirilor şi intrărilor şi monitorizarea TA, AV,

diureză.
6. Tulburări ale menstruaţiei
- Menarha – prima menstruaţie apare între 11-14 ani şi depinde de mediu, climă,
-

factori genetici;
Leucoree – producerea de către glandele mucoasei genitale a unui lichid;
Amenoree – lipsa menstruaţiei;
65

-

Dismenoree – dureri la menstruaţie;
Menoragie – hemoragii menstruale prelungite;
Oligomenoree – intervale lungi între menstruaţie;
Hipomenoree – cantitate redusă;
Hipermenoree – cantitate crescută;
Leucoree patologică – cantitate mare cu miros, ce pătează lenjeria;
Hidroree - secreţie vaginală 200-400 ml;

Scurgerea vaginală poate fi:
-

alb lăptoasă – leucoreea femeilor
galben-verzuie – gonoree;
apă de carne/cafenie – atenţie la tumori;
mucoasă, purulentă, muco-purulentă, diverse infecţii.

Leucoreea poate fi continuă sau episodică.
Reguli de urmat:
-

menstruaţie normală cu dismenoree – repaus, analgezice/sedative uşoare;
scurgeri patologice: - control bacteriologic, citologic;
- tratament specific;
- eventual spălături vaginale cu soluţii antiseptice (soluţie

diluată de betadină).
7. Transpiraţia excesivă – diaforeză
Prin transpiraţie se elimina apă, uree, amoniac, acid uric şi altele, completându-se
eliminarea renală.
Când este în cantitate excesivă şi produce deshidratare devine o problemă.
Depinde de:
-

temperatura ambientală;
indicele de confort termic/suprasaturarea cu apă a mediului (umiditate mare);
ingestia de lichide;
efortul fizic şi chiar intelectual;
starea rinichilor;
starea fiziologică a organismului.

Prin transpiraţie se reglează şi temperatura corpului fiind forma de pierdere a căldurii.
Obişnuit împreună cu apa pierdută prin respiraţie se alcătuieşte o cantitate numită
perspiraţie insensibilă variind între 600-1000 ml.
În situaţii extreme se pot pierde până la 10 litri – efort fizic susţinut în temperatură
crescută.
De obicei se transpiră pe tot corpul.
Transpiraţia localizata la palme şi plante poate ascunde: SIDA, rahitism, hipertiroidie,
alcoolism cronic, preclimax.
Hiperhidroza reprezintă transpiraţia excesiva la picioare unde se ascunde interdigital
favorizând micoze sau infecţii.
66

Mirosul depinde de:
-

starea de igienă a individului;
alimentaţie (vegetale/carne=este diferită);
temperatura ambientală.

Măsuri:
- igienă+duşuri+starea tegumentelor+hidratare;
- bumbac în lenjerie;
- îmbrăcăminte adecvată – comodă;
- se răcoreşte corpul ştergându-se cu un burete în curenţi de aer.
8. Expectoraţia
Reprezintă eliminarea secreţiilor din arborele traheo bronsic prin fenomenul de tuse.
În mod normal pe căile respiratorii există o peliculă de mucus care captează particulele
inspirate şi permite să le elimine prin tuse.
Mucusul obişnuit de la suprafaţa mucoasei căilor respiratorii nu declanşează actul de
tuse.
Sputa este constituită din:
-

secreţia celulelor mucoase;
transsudaţia prin stratul mucoasei;
exudaţia patologică a mucoaselor bronho-pulmonare;
descuamarea epiteliilor pulmonare şi a căilor aeriene;
celule necrozate din ţesutul pulmonar;
substanţe străine inhalate.

Ajunsă în faringe se amestecă cu salivă, secreţia locală faringiană, secreţia nazală şi este
fie exteriorizată, fie înghiţită.
Modificările posibile apărute ce arată o situaţie patologică sunt următoarele:







culoarea: - sanguinolente aerată, spumoasă = hemoptizie;
- striată cu sânge = sputa hemoptoică;
- ruginie = pneumonie;
- roşie gelatinoasă = cancer pulmonar;
- roză aerată (spumă roză) = edem pulmonar;
- galben-verzuie (purulentă) = supuraţii pulmonare;
- negricioase – infarct pulmonar;
- albă/alb cenuşie – astm bronşic.
miros: - fetid – bronşectazii, caverne tuberculoase;
- fetid penetrantă – gangrenă pulmonară;
- pământ/paie umede - supuraţii pulmonare.
consistenţă diversă: lichidă, vâscoasă, gelatinoasă.
forme întâlnite: - numular (fişicuri de bani) caverne pulmonare;
- mese grunjoase;
- mulaje bronşice.
cantitate: - 50-100ml – afecţiuni infecţioase specifice (TBC) sau nespecifice bronhopulmonare (pneumonii, bronşite);
67

- sub 1000ml – în bronşectazii, TBC, edem pulmonar acut, gangrenă
pulmonară;
- vomică – eliminarea unei cantităţi mari de puroi/exudat chist hidatic
pulmonar, abces pulmonar.
Reguli de îngrijire:
Pacientul este învăţat să tuşească cu gura închisă, să nu stropească totul în jur, să nu
înghită expectoraţia şi să o adune în recipiente.
Nu se adună şi altceva în aceste recipiente.
Toaleta cavităţii bucale şi a dinţilor, buzelor.
Atenţie la manipularea recipientelor cu expectoraţia adunată, se umblă cu prudenţă şi
se sterilizează.
Din regulile de colectare ale evacuării un capitol aparte îl reprezintă bolnavii cu stomii.
Aceste stomii reprezintă o soluţie ne-fiziologică într-o patologie destul de severă.
Existenţa lor determină o multitudine de servituţi ca şi îngrijire la care se adaugă
impactul psihologic asupra pacientului:
-

stomă – grecescul gură (stomă)/gaură;
stomii – intervenţia chirurgicală prin care se asigură comincarea exterioară, la

-

tegumente a unui organ cavitar;
anus artificial (contra naturii) – stomă prin care se evacuează conţinut intestinal;
ileostomie – anusul artificial priveşte comunicarea la exterior a ileonului;
colostomie – deschiderea colonului la peretele abdominal; priveşte cecul,

-

transversul şi sigmoidul; poate fi temporar/definitiv;
urostomie – nefrostomie – comunicarea rinichiului cu tegumentele prin
intermediul unei sonde;
- ureterostomie – se aduce ureterul la piele;
- cistostomie – comunicarea şi evacuarea vezicii urinare cu

-

tegumentele;
- uretrostomie - uretra la tegumentele perineale;
gastrostomie – comunicarea externă printr-o sondă cu stomacul.

Dintre toate cele mai întâlnite este colostomia.
În majoritatea cazurilor aceste stomii se asigură de necesitate în patologie urologică.
Colostomiile:
-

reprezintă comunicarea colonului cu exteriorul;
localizarea poate şi la nivelul segmentelor mobile:
- cec ascendent;
- colon transvers;

68

- colon sigmoid – situaţia cea mai frecvent întâlnită în cancerul de sigmoid,
-

rect sau anus.
practicarea unui astfel de anus, denumit şi contra-naturii determină un stres
deosebit asupra pacientului. Şocul emoţional este maxim postoperatoriu mai ales

-

dacă pacientul nu a fost informat şi asupra acestei posibilităţi înaintea operaţiei;
stomia necesită condiţii deosebite de igienă şi de protecţie tegumentară
peristomală, deoarece conţinutul intestinal evacuat la acest nivel poate avea efect

-

iritant;
un astfel de pacient necesită obligatoriu alte condiţii de igienă locală, alt confort,

-

deodorante, iar lejeritatea de mobilizare este limitată;
la ora actuală există tot felul de pungi colectoare care s-au ameliorat semnificativ

-

faţă de colectoarele de la început;
acestea se aleg în funcţie de locul în care este practicată stomia, dimensiunea
acesteia, activităţile pacientului şi gradul lui de autonomie, instalaţiile sanitare la

-

care poate ajunge;
faţă de pungile iniţiale fixate pe un inel rigid şi contenţionată de o centură, actual

-

sunt pungi care sunt autoadezive si asigură o etanşeitate deosebită;
partea inferioară a pungii poate asigura sau nu evacuarea conţinutului (detaşarea

-

sau nu a pungii de pe tegumente);
pacientul va fi învăţat din spital cum se face toaleta locală, calibrarea artificiului de

-

la punga colectoare la lipirea ei;
procedeul este bine de cunoscut de către cineva din anturajul personal ce îi poate fi

-

de ajutor la domiciliu;
în majoritatea cazurilor pacienţii respectă o dietă care le asigură o evacuare cvasi

-

ritmică a conţinutului intestinal la nivelul stomiei;
există situaţii în care pot interveni probleme de evacuare intestinală, a materiilor

-

fecale sau a gazelor, impunând măsuri complementare;
se practică irigarea colonului (clisme evacuatorii) mai ales la nivelul colonului

-

stâng (de fapt doar în această situaţie se practică);
recomandarea clismei pe stomă se face doar când se ştie că pacientul nu prezintă

-

probleme pe colonul restant (diverticul);
îngrijirea colostomiei/clisma nu sunt manevre sterile; oricum trebuie avut grijă la
manipularea dejecţiilor colectate, la toaleta locală şi generală şi la protejarea
stomiei.

Pentru a asigura o evacuare ritmică se respectă câteva reguli:
-

atenţie la hidratarea pacientului;
un regim normal va determina mai multe evacuări;
regimul recomandat trebuie să cuprindă mai multe proteine, glucide şi mai puţine
lipide;
69

-

atenţie la cantitatea de celuloză (fibră) ingerată, deoarece aceasta precipită şi
îmbogăţeşte cantitativ eliminarea. Ele pot accentua fermentarea intestinală cu
evacuare mare de gaze (în prima parte până la o reglare adecvată compensatorie a

-

tranzitului) – se recomandă evitarea legumelor şi fructelor în cantitate mare;
respectă orele de mese;
se recomandă: carne fiartă viţel, pasăre, vită, peşte slab, orez, brânzeturi

-

nefermentate, ceai, lapte;
evită băuturile reci deoarece precipită tranzitul intestinal.

Pacientul are o jenă privind evacuarea gazelor, actual sunt pungi de colostomă cu un
filtru de cărbune ce poate capta mirosurile neplăcute.
La excursie nu se uită a lua rezervele, deoarece trebuie evacuate/schimbate când se
umplu 1/3-1/2 nu mai mult deoarece riscă să se desprindă.
O reluare adecvată a activităţilor se obţine în aprox. 3 luni postoperatoriu.
Se recomandă îngrijirea stomiei înainte de culcare pentru a avea un somn liniştit.


!!! Ca şi concluzie a acestui capitol al eliminărilor, în mediul spitalicesc mai ales,
uneori şi la domiciliu este nevoie de urmărire a bilanţului lichidian, adică, se




calculează cât bea bolnavul şi cât pierde pe unitate de timp.
!!! Intrările pot fi asigurate şi de perfuzii, transfuzii.
!!! Ieşirile iau în calcul: urină, scaun, perspiraţie insensibilă, pierderi anormale prin



vărsături, febră, diaree, aspiraţii, fastule, drenaje etc.
!!! La fiecare grad de temperatură peste 370C se ia în calcul o suplimentare de 500ml



soluţie.
!!! Se măsoară orice pierdere anormală şi se înlocuieşte.

CUVINTE:



Cistostomie - deschidere a vezicii urinare la suprafaţa pielii abdomenului.
Cloroform - compus organic al clorului, lichid incolor, volatil, cu miros caracteristic,







întrebuințat în medicină ca narcotic, anestezic.
Colostomie - deschidere a colonului la piele pentru a crea un anus artificial.
Diaforeză - transpirație abundentă (de natură fiziologică sau patologică).
Gangrenă - afecţiune caracterizată prin moartea ţesuturilor.
Ileus - oprire a tranzitului intestinal; ocluzie intestinală prin răsucire.
Mega-dolico-colon - malformaţie congenitală constând în mărirea de calibru şi




alungirea colonului.
Mielită - boală care constă în inflamarea nervilor mielinici.
Tenesme - spasm dureros al sfincterului anal sau vezical, însoțit de necesitatea



continuă de urinare sau defecare, în cazul unor boli (prostatice, cistite).
Uretrostomie - deschidere chirurgicală a unui meat urinar artificial pe traiectul uretrei.
70

TAXONOMIE:
1.Cistostomie

A. oprire a tranzitului intestinal; ocluzie intestinală

2. Gangrenă

prin răsucire
B. malformaţie congenitală constând în mărirea de

3. Colostomie

calibru şi alungirea colonului
C. spasm dureros al sfincterului anal sau vezical,
însoțit de necesitatea continuă de urinare sau
defecare, în cazul unor boli (prostatice, cistite)
D. boală care constă în inflamarea nervilor mielinici
E. compus organic al clorului, lichid incolor, volatil,

4. Ileus
5. Diaforeză

cu miros caracteristic, întrebuințat în medicină ca
6. Mielită

narcotic, anestezic
F. transpirație abundentă (de natură fiziologică sau

7. Uretrostomie

patologică)
G. deschidere a colonului la piele pentru a crea un

8. Cloroform

anus artificial
H. deschidere chirurgicală a unui meat urinar

9. Tenesme
10. Mega-dolico-colon

artificial pe traiectul uretrei
I. afecţiune caracterizată prin moartea ţesuturilor
J. deschidere a vezicii urinare la suprafața pielii
abdomenului

Rezultate: 1-J;

6-D;

2-I;

7-H;

3-G;

8-E;

4-A;

9-C;

5-F;

10-B.

ÎNTREBĂRI:
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.

Definiţi urina şi precizaţi ce anume participă la eliminarea renală.
Care sunt semnele prin care se recunoaşte o persoană deshidratată?
Ce sunt vărsăturile şi cum se manifestă fenomenul de vărsătură?
Care sunt factorii de care depinde transpiraţia?
Ce reprezintă expectoraţia?
Din ce este constituită sputa? (minim 3 elemente)
Care sunt regulile de îngrijire pentru un pacient atunci când expectorează?
71

CAPITOLUL VI – NEVOIA DE ODIHNĂ ŞI DE SOMN
Pentru un organism care să funcţioneze la randament maxim, acesta are nevoie de
recuperare/refacere prin odihnă şi somn.
Prin odihnă se obţin următoarele:
-

refacerea structurală a corpului;
refacerea şi completarea resurselor energetice;
debarasarea de produşii rezultaţi în urma efortului:
- acidul lactic – „ re-uzinat” în ficat;
- produşii toxici trimişi pentru evacuare la nivelul rinichilor.
72

Somnul este o formă de odihnă caracterizat prin absenţa stării de veghe, asigurând în plus
relaxare fizică şi psihică.
În somn se produc:
-

descreşterea activităţii fiziologice;
se reduce tonusul muscular, frecvenţa respiratorie, frecvenţa cardiacă, tensiunea arterială;
în acest context se reduce metabolismul bazal;
se produce o ajustare a secreţiei hormonale, mai ales la tineri, sporeşte secreţia
hormonilor de creştere.
Efectele acestea sunt mai pronunţate în cazul somnului nocturn şi mai puţin în cazul celui

diurn.
Somnul este caracterizat printr-o sumare de cicluri, fiecare ciclu având după înregistrarea
EEG (electro-encefalografică), două componente: o primă perioadă de somn cu unde lente şi
un somn paradoxal cu activitate corticală cu unde rapide.
Prima perioadă, cea cu unde lente, este mai scurtă, mai profundă, având efect recuperator,
foarte lent pentru (ţesuturile) structurile corpului.
Somnul paradoxal, cel cu unde rapide, are rol, prin creşterea fluxului sanguin cerebral, în
refacerea creierului.
În această etapă a somnului se produc visele, iar trezirea în această perioadă poate
determina amintirea cu precizie a visurilor.
Un ciclu de somn lent şi unul de somn paradoxal variază de la individ la individ, fiind
cuprinse între 1,5-2 ore. Somnul de noapte este o sumă de aceste cicluri.
O trezire intempestivă în plin ciclu poate determina o stare de disconfort, de oboseală.
Există mai mulţi factori care pot influenţa somnul:
a. Vârsta
- copilul în creştere are nevoie de mai multe ore de somn;
- avansând spre etapa de adult, durata de somn necesar descreşte, stabilizându-se la o
-

anumită valoare;
la vârstnici durata rămâne neschimbată, se alterează doar calitatea:
- superficial, se scade foarte repede;
- nu poate adormi;
- treziri nocturne;
- nevoia de somn diurnă (o adevărată inversare a ritmului veghe-somn, doarme ziua,

nu doarme noaptea).
b. Particularităţile individuale
- unii dorm mai mult decât alţii.
c. Activitatea fizică constantă - determină un somn mai profund şi liniştitor.
d. Tabieturile legate de somn
- culcarea la ore exacte;
- deprinderi ajutătoare:
73

- lectură înainte;
- baie caldă;
- băutură caldă/uneori rece etc.
e. Ritmul veghe-somn – este cel mai bine cunoscut acum:
- lucru în ture;
- cosmonauţi, speologi;
- călătorii pe distanţe mari cu schimbări de fus orar.
f. Concentrarea psihică deosebită din timpul zilei, chiar posibilitatea de relaxare fizică influenţează calitatea somnului.
Anxietatea, teama, neliniştea, contractura afectivă deosebită, efortul fizic prelungit pot
interacţiona cu somnul.
g. Locul unde se odihneşte persoana, respectiv intimitatea, confortul termic, sonorul, lumina
pot să afecteze calitatea somnului.
Un somn de calitate se caracterizează prin următoarele:
a.
-

Durata:
nou-născut 15-20 ore;
1 an 14-16 ore;
3 ani 10-14 ore;
adolescent 12-14 ore – este perioada în care programa şcolară interacţionează cel mai
profund cu subiectul. Este perioada în care resursele corpului intră la construcţie şi zona
imunitară poate rămâne descoperită; un adolescent suprasolicitat psihic şi fizic, nedormit,

b.
c.

se va îmbolnăvi.
adult – funcţie de efort 7-9 ore;
vârstnici 6-8 ore.
Calitatea somnului este reprezentată de:
adoarme uşor/se trezeşte odihnit;
doarme fără întreruperi/fără coşmaruri;
eventual vise agreabile, plăcute.
Alternanţa bine controlată a perioadei de activitate fizică/psihică cu cea de odihnă
(repaus).
Este nevoie de o programare judicioasă în funcţie de vârstă, de intensitatea efortului, de

antrenament etc.
Perioada de repaus poate fi:
-

scurtă – pauză între ore;
lungă durată = concediu/vacanţă la elevi/studenţi; team building/week-end etc.
Foloseşte metodele adecvate şi alternante de relaxare, adică:

-

după activităţi fizice intense – activităţi intelectuale (lectură, jocuri etc.);
după activităţi intelectuale intense – activităţi fizice uşoare, plăcute, sporturi preferate,

plimbări etc.
d. Condiţiile specifice de somn:
- atenţie la spaţiul de odihnă şi la eventualele deprinderi (tabieturi);
74

-

păstrarea ritmicităţii – un program stabilit;
tehnici diverse de relaxare psihică sau fizică (discuţii, filme, plimbări, băi calde, masaj
etc.)
Semnele de dificultate în asigurarea odihnei sunt următoarele:

1.
2.
3.
4.
5.

Insomnie
Hipersomnie
Disconfort
Oboseală
Incapacitatea de a se odihni

Cauzele care pot provoca problemele de odihnă sunt următoarele:
-

Suferinţe de cauză organică (cerebrale, endocrine, alte boli ale organelor interne etc.).
Durerea este primul simptom ce împiedică odihna. Ea în succesiune produce diverse

-

dezechilibre funcţionale, constrângeri funcţionale fizice şi surmenaj.
Contractură psihică deosebită: stres, frustrare, pierderea membrilor de familie, prietenilor,

-

separare, frică, tulburări de gândire.
Probleme sociale: şomaj, eşec profesional, lipsa recunoaşterii profesionale, anturaj

neadecvat, loc de odihnă impropriu ca lumină, zgomot, temperatură etc.
1. Insomnia – dificultatea de a dormi
Se manifestă în următoarele moduri:
a.
b.

Somn insuficient:
durată totală sub 6 ore;
adoarme foarte greu, spre dimineaţă;
adoarme şi se scoală destul de repede fără a mai putea adormi;
somn întrerupt, agitat, superficial.
Aţipiri în timpul zilei, cu o perioadă şi un număr variabil, completând eventual durata

totală de somn la cea de noapte.
c. Coşmaruri – se trezeşte agitat de vise terifiante fără a mai putea adormi.
d. Somnambulism – pacient care părăseşte patul, efectuează diverse activităţi, merge prin
incintă, în împrejurimi, eventual în locuri periculoase, are mişcări dezordonate, nu
vorbeşte, nu răspunde, privire rătăcită, ca ulterior să se întoarcă în pat. Toată această
agitaţie se petrece fără ca pacientul să conştientizeze ce face.
e. Apatie – stare asociată altor stări patologice organice în care pacientul rămâne în pat
chinuindu-se să adoarmă. Pacientul prezintă o lipsă de interes faţă de ambient sau faţă de
propria persoană.
f. Pavor nocturn – spaimă intensă survenită în somn; subiectul se trezeşte brusc cu o stare
de agitaţie fizică sau psihică după care se linişteşte şi adoarme (ţipă, gesticulează,
tendinţă la fugă, privire haotică etc.). Este o situaţie ce durează câteva minute fiind
frecventă la copii.
g. Nelinişte, confuzie, iritabilitate, depresie – sunt stări dependente de starea psihică a
subiectului şi interferează obligatoriu cu somnul.
75

Toate au drept consecinţă sentimentul de oboseală caracterizat prin:
-

senzaţie de oboseală la sculare faţă de culcare;
ochi încercănaţi, faţă tipică imobilă tristă;
tremur în voce dar şi în extremităţi.
Recomandări de ameliorare:

2.

tehnici de relaxare asociate cu exerciţii de respiraţie înainte de culcare;
baie caldă/băutură caldă (lapte nu cafea sau ceai negru/verde);
când te trezeşti devreme, câteva mişcări, citeşte ceva, ascultă muzică şi te reculcă;
trebuie aflată cauza de insomnie prin eventuală monitorizare sau discuţie cu subiectul;
ultimele – medicamentele – dar vezi şi efectul lor.
Hipersomnia – respectiv prelungirea duratei şi intensităţii somnului.
Se manifestă în următoarele moduri:

a. Peste 10-12 ore de somn noaptea (somn apărut brusc, profund şi prelungit); se exclud
copiii, după surmenaj fizic/psihic, convalescenţă.
b. Somnolenţă (somn diurn)
- aude cuvintele rostite tare, poate să şi răspundă după care adoarme;
- ca şi durată, este variabilă: zile, săptămâni sau poate inversa ritmul veghe-somn.
c. Letargie – somn continuu, profund
- poate fi trezit parţial la stimuli puternici dar cu un grad cert de torpoare intelectuală;
- durata este variabilă, până la ani;
- în această perioadă, cum este şi normal, funcţiile vitale sunt reduse la nivel bazal.
d. Narcolepsie - senzaţie de somn apărută brusc, însoţită de o pierdere a tonusului muscular
- situaţia este caracteristică perioadei postprandiale;
- somnul este însă superficial, cu treziri repetate, cu vise ciudate, acompaniate de
transpiraţii, bufeuri.
Alte manifestări caracteristice hipersomniei sunt:
-

răspunde greu şi lent la întrebări;
epuizare fizică şi psihică;
împiedică pacientul să aibă o activitate fizică adecvată.
Recomandările de ameliorare ar fi următoarele:

- anamneză cu familia şi cu pacientul a cauzelor de hipersomnie;
- metodele de diminuare a cauzelor se vor stabili în colaborare cu subiectul.
3. Disconfortul fizic şi psihic
Se manifestă prin:
-

pacient deprimat, lipsit de bunăvoie, iritat, transpirat;
se poate poziţiona incomod cu dureri musculare prelungite, contracturi musculare.
Obligatoriu trebuie căutată cauza pentru a şti ce caracterizezi.

4. Oboseala/Epuizarea psihică şi/sau fizică
Se manifestă prin:
-

facies caracteristic, trist, trăsături căzute;
ochi încercănaţi, privire diminuată/înceţoşată;
bradicardic (puls scăzut ca frecvenţă dar şi ca intensitate);
76

-

palid, transpiraţii reci;
somnolenţă diurnă, apatic, plictisit;
scădere în greutate, scăderea tonusului psihic dar mai ales fizic.
Intervenţiile au următoarea succesiune:

-

investighează cauzele (anamneză) – pacient şi anturaj;
monitorizează (urmăreşte) pacientul;
comunică cu pacientul şi caută cooperare şi acţiune;
ajustează ce depinde de climat;
tehnici de relaxare;
la urmă foloseşte medicaţia.
Referitor la intervenţiile pe mediul de odihnă se pot face următoarele:

-

-

asigură confortul feeric:
- închide uşile, ferestrele;
- reduce/închide volumul la TV, radio, compresoare (aer condiţionat);
- anturajul să vorbească mai încet, să nu trântească piese de mobilier, uşi etc.
asigură confortul termic şi aeriseşte încăperea.
asigură o lumină adecvată în incinta respectivă:
- unii dorm pe lumină, alţii nu;
- unii dorm în întuneric perfect, alţii doresc o minimă sursă de lumină.
Referitor la pacient, se pot urmări ameliorarea unor cauze:

-

atenuarea durerii;
igienă corporală adecvată;
asigurarea unui suport de odihnă adecvat stării subiectului (pat, saltea, perne etc.); saltea

-

antiescară;
nu se deranjează subiectul, mai ales dacă este bolnav, din somn;
goleşte vezica înainte de culcare.
 Exerciţii de relaxare

Pot fi folosite mai multe tehnici de relaxare.
Se comunică cu pacientul şi se caută a se obţine colaborarea precum şi eventuala
preferinţă pentru o anumită tehnică de relaxare.
În acest scop se propune o succesiune de gesturi:
-

poziţie de confort pentru toate segmentele corpului;
concentrare psihică asupra unui eveniment sau moment fericit din viaţă. Acest fapt se face

-

cu ochii închişi.
câteva inspiruri profunde cu expir prelungit pe gură cu buzele strânse;
relaxare toraco-abdominală cu respiraţii calme fără efort;
încordare pe o perioadă de cel mult 5-10 sec. a grupelor musculare, începând de la labele
picioarelor continuând spre corp şi cap: degetele picioarelor, gambe, genunchi şi mai
departe.
Încordarea este urmată de relaxare.
Concomitent se fac mişcări de flexiune şi extensie la degetele mâinilor.
77

Tehnica descrisă necesită aprox. 15 min şi trebuie repetată dimineaţa, înainte de prânz,
seara şi înainte de culcare.
Altă metodă de relaxare este meditaţia.
Succesiunea gesturilor în meditaţie este următoarea:
-

poziţia este în şezând sau culcat cu ochii închişi, cu relaxarea muşchilor începând cu

-

picioarele;
inspir lent pe nas (numărând până la 4) cu expir prelungit (până la 6) pe gură;
conştient se relaxează orice zonă din corp;
exerciţiul de respiraţie descris mai sus timp de 10-20 min. Dacă nu se poate continua
adecvat, după 5 min se foloseşte muzică sau imagine la asocierea cu exerciţiile de

-

respiraţie;
exerciţiu de autosugestie, de control al corpului şi al exerciţiilor de respiraţie;
ulterior se poate reveni la situaţia doar de autocontrol respirator.
Se poate face exerciţiul de câte ori se simte nevoia, dar obligatoriu se efectuează înaintea

somnului.
-

ciudăţenii la vestimentaţie, ca şi culoare, croială sau dimensiune.
CUVINTE NECUNOSCUTE:



metabolism - ansamblu de transformări biochimice şi energetice care au loc în
organismele vii;



anxietate - sentiment de pericol iminent şi nedeterminat, însoţit de o stare de
rău, de agitaţie;



contractură - contracţie dureroasă a muşchilor, fără asociere cu depolarizarea
membranei musculare;



insomnie - tulburarea somnului manifestată fie prin imposibilitatea de a
adormi, fie prin trezirea după o scurtă perioadă de somn;



surmenaj - stare patologică cauzată de un exces de oboseală fizică sau
intelectuală;



apatie - tulburare emoţional-volitivă, constând în lipsă de tonalitate afectivă şi
de interes faţă de propria persoană şi de ceea ce se petrece în jur;



somnambulism - activitate fizică automată, mai mult sau mai puţin
coordonată, care survine în timpul somnului şi despre care subiectul nu îşi aminteşte la
deşteptare;



depresie - stare mentală caracterizată prin tristeţe patologică, durere morală,
pesimism, auto-devalorizare, dezinteres, anxietate, la care se asociază o încetinire
psihomotorie şi simptome somatice (constipaţie, anorexie etc.);
78



somnolenţă diurnă - stare de somnolenţă care se manifestă în cursul zilei, nu
doar seara înainte de ora obişnuită de culcare;



letargie - stare patologică de somn profund şi prelungit, fără febră sau infecţie,
caracterizată prin faptul că bolnavul este capabil să vorbească atunci când este trezit, dar uită
spusele şi adoarme pe loc; stare de toropeală, de apatie şi de extremă vlăguire;



narcolepsie - tulburare patologică ce se caracterizează printr-o necesitate subită
de somn în timpul zilei, adormirea nu survine în urma vreunei oboseli deosebite, iar subiectul
în timpul accesului se poate trezi uşor;



oboseală - scădere anormal de rapidă a forţei musculare; oboseala cronică
reprezintă un sindrom constând într-o stare permanentă de oboseală cu epuizare la cel mai mic
efort;



bradicardie - prezenţa unui ritm cardiac rar;



anamneză - istoricul afecţiunii pacientului şi antecedentele sale şi ale rudelor
de gradul I; alături de examenul clinic, anamneza aduce informaţii pentru stabilirea corectă a
diagnosticului;



pareză - paralizie uşoara incompletă, care permite mişcări de amplitudine
redusă;



paralizie - diminuarea sau abolirea motricităţii unui muşchi, a unui grup
muscular sau a unei părţi din corp.

TAXONOMIE:
1. metabolism

A. stare patologică cauzată de un exces de oboseală fizică
sau intelectuală

2. bradicardie

B. tulburare emoţional-volitivă, constând în lipsă de
tonalitate afectivă şi de interes faţă de propria persoană şi
de ceea ce se petrece în jur

3. contractură

C. stare patologică de somn profund şi prelungit,
79

caracterizată prin faptul că bolnavul poate vorbi atunci
când este trezit, dar uită spusele şi adoarme pe loc
4. apatie

D. ansamblu de transformări biochimice şi energetice
care au loc în organismele vii

5. surmenaj

E. tulburare patologică ce se caracterizează printr-o
necesitate subită de somn în timpul zilei, însoţită de o
pierdere a tonusului muscular

6. somnambulism

F. istoricul afecţiunii pacientului şi antecedentele sale şi
ale rudelor de gradul I

7. depresie

G. contracţie dureroasă a muşchilor, fără asociere cu
depolarizarea membranei musculare

8. letargie

H. prezenţa unui ritm cardiac rar

9. anamneză

I. stare mentală caracterizată prin tristeţe patologică,
pesimism, auto-devalorizare, dezinteres, la care se
asociază o încetinire psihomotorie şi simptome somatice

10. narcolepsie

J. activitate fizică automată, mai mult sau mai puţin
coordonată, care survine în timpul somnului şi despre
care subiectul nu îşi aminteşte la deşteptare

Rezultate:

1-D

6-J

2-H

7-I

3-G

8-C

4-B

9-F

5-A

10-E

ÎNTREBĂRI:
1. Enumeraţi efectele somnului şi factorii care îl pot influenţa.
2. Care sunt semnele de dificultate în asigurarea odihnei şi cauzele care pot provoca
problemele de odihnă?

80

3. Precizaţi modurile prin care se manifestă insomnia şi recomandările de ameliorare a
acesteia.
4. Cum se manifestă oboseala/epuizarea psihică şi/sau fizică şi cum se poate interveni
pentru ameliorarea acesteia?

CAPITOLUL VII - NEVOIA DE ÎMBRĂCARE/DEZBRĂCARE
Organismul uman, în scop de protecţie faţă de factorii de mediu (căldură, frig,
umiditate) foloseşte funcţie de circumstanţe sociale şi activitate, cu obligativitatea păstrării
libertăţii în mişcare, o îmbrăcăminte adecvată.
Scopul ei este şi de protecţie a intimităţii sexuale în contextul unui statut social, unor
percepţii religioase, culturale de grup.
81

În sensul acceptării enunţului că haina face pe om, reprezintă o anumită
individualitate, o demnitate, un auto-respect etc.
În majoritatea cazurilor pierderea vestimentaţiei (vastă sau nu) reprezintă o pierdere a
libertăţii, chiar un mijloc de pedepsire.
Pentru psihiatri, felul în care se îmbracă un subiect, poate exprima existenţa uneori a
unei boli psihice.
Factorii care sunt implicaţi într-o situaţie de normalitate sunt următorii:
a.
b.
c.
d.
e.
f.
g.
h.
i.

vârsta
copiii mici şi vârstnicii au un echilibru termic fragil, necesitând veşminte mai groase;
copiii pierd căldura mai mult;
vârstnicii nu produc căldură suficientă prin diminuarea metabolismului.
talia/statura
activitatea fizică/socială
credinţa individului sau a grupului din care face parte
emoţiile sunt oglindite în felul de îmbrăcare
clima
caldă – haine subţiri, mai reduse, mai deschise la culoare, mai ample;
rece – haine groase, închise la culoare.
statutul social, rangul, condiţiile financiare
munca – protecţie la temperatură, umiditate, zgomote, accidente etc.
cultura – port popular
Situaţiile care pot interfera cu îmbrăcarea/dezbrăcarea pot fi grupate astfel:

-

-

situaţii de ordin fizic, depinzând de organism:
- leziuni organice (fracturi, plăgi, arsuri);
- tulburări de motricitate la nivelul membrelor superioare (paralizii/pareze etc.);
- absenţa parţială/totală a unui membru superior, durerea, fatigabilitatea etc.
situaţii externe organismului: obstacole determinate de gips, atele, benzi, pansamente etc.
situaţii de ordin psihologic: stres, tulburări de gândire, de conştientă etc.
economice (ex. sărăcia).
Manifestările de dificultate în domeniu se manifestă astfel:

-

nu se încheie/descheie la nasturi;
nu se poate încălţa/descălţa;
nu poate mişca membrele superioare;
nu are chef (apatie) în a se îmbrăca;
ÎNTREBĂRI:
1. Descrieţi situaţiile care pot interfera cu îmbrăcarea/dezbrăcarea pacientului şi
manifestările de dificultate în acest domeniu.

82

CAPITOLUL VIII - POSTURA ŞI MIŞCAREA
Fiinţa umană în viaţă este în mişcare, îşi mobilizează segmentele corpului coordonat şi
adoptă anumite poziţii (posturi).
Mişcarea favorizează circulaţia sângelui.
Pentru o bună mişcare şi obţinerea unei bune posturi este nevoie de:
-

integritatea aparatului locomotor (oase, articulaţii, muşchi);
sistem nervos indemn;
aparat vestibular (echilibrul în parametri normali).
Oasele sunt folosite ca pârghii de activitate musculara (atenţie la elasticitate,

contractibilitate, excitabilitate).
Articulaţiile facilitează mişcarea în condiţia integrităţii morfologice şi funcţionale.
Aparatul vestibular este esenţial în menţinerea echilibrului, a poziţionării extremităţii
cefalice faţă de trunchi.
Sistemul nervos (incluzând cerebelul) alături de aparatul vestibular – ajustează
echilibrul şi tonusul muscular dar şi mişcările fine induse.
83

Mişcarea şi postura poate fi influenţată de:
-

copilul mic are mişcări mai puţin coordonate depinzând de maturizarea sistemului

-

nervos;
mobilitatea copilului este foarte mare, la fel aceasta ia diverse poziţii;
adultul este mobil şi coordonat când are o stare adecvată de sănătate;
vârstnicul are o forţa fizică redusă şi la fel îi scade agilitatea;
constituţia influenţează mobilitatea şi eventual agilitatea;
emoţiile şi personalitatea pot influenţa mobilitatea;
cultura pentru efortul fizic;
tradiţia şi religia poate influenţa aceşti factori;
situaţia economică şi munca prestată în societate.
Un organism în parametri normali se manifestă astfel:

-

-

-

activitate motorie coordonată şi sinergică ce asigură echilibrul organismului;
postura în ortostatism (în picioare) este:
- spate drept cu membrele superioare pe lângă corp;
- şoldurile şi gambele în continuitate, adică drepte;
- picioarele la unghi de 90 faţă de gambe.
postura corectă în şezând:
- capul drept cu spatele drept rezemat;
- braţele sprijinite, coapsele orizontale şi gambele verticale;
- picioarele în unghi de 90 faţă de gambe şi sprijinite pe sol.
postura corectă în clinostatism (culcat):
- este de paralelism al segmentelor corpului cu planul orizontal;
- sunt descrise poziţii de DD, DV, DL stâng sau drept.
Tipurile de mişcări descrise la un organism uman sunt următoarele:

 abducţie – îndepărtarea unui segment (a unui membru) de planul median al corpului
uman;
 adducţie – apropierea membrului de corp;
 flexiune – apropierea a doua segmente alăturate (ex. braţ – antebraţ etc.), adică se
raportează poziţia abordată de un segment faţă de altul (apropiere);
 extensie – îndepărtarea dintre 2 segmente alăturate;
 rotaţie – mişcările în jurul axului ce trece de-a lungul unui segment;
 pronaţie – rotaţia mâinii cu palma în jos;
- la picior - marginea externă ridicată;
 supinaţie – rotaţia mâinii cu palma în sus;
- piciorul cu marginea externă coborâtă;
 circumducţie – este o mişcare complexă care include flexiunea, extensia, abducţia şi
toate asociate cu rotaţia.
Exerciţiile fizice practicate de individ se pot încadra în următoarele categorii:
-

active – individul participă direct la executarea lor;
pasive – mişcările sunt determinate de manipularea altei persoane sau de fixarea
membrului de anumite aparate electro-hidraulice;

84

-

contracţii izometrice – când lungimea muşchiului rămâne neschimbată; se creşte doar
tensiunea în muşchi, nu se modifică poziţia segmentelor implicate; caracterizează
contracţiile musculare; folosite exerciţii de rezistenţă – cresc tonusul muscular.
Tipurile de mişcări practicate de corpul uman:

-

schimbarea de poziţie (ex: din culcat trecerea în poziţie în picioare);
mişcarea corpului la tempo redus – mers, ridicat – alergare;
aplecarea corpului, poziţia în şezut, pe vine sau în genunchi;
apucarea unor obiecte şi/sau ridicarea acestor greutăţi.
Fiziologic la un organism aflat în efort se modifică tensiunea arterială şi pulsul.
Pentru o viaţă activă exerciţiile fizice recomandate, întotdeauna adaptate capacitaţii de

efort, depind de mai mulţi factori:
-

stare de antrenament prealabilă;
vârstă;
eventuală patologie cronică existentă (capacitatea cordului, a aparatului respirator, boli

-

de nutriţie, boli hepatice etc.);
întotdeauna se încep exerciţiile de la un palier moderat;
trebuie învăţate tehnici de relaxare, destindere;
exerciţiile fizice nu se pot asocia cu tabagism, mese copioase şi exces ponderal.
Problemele mobilităţii sau posturii sunt următoarele:

1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
1.
-

imobilitatea
hiperdinamismul
mişcările necoordonate
postura defectuoasă
circulaţia inadecvată
refuzul de a se mobiliza
edemele membrelor
Imobilitatea
reprezintă o diminuare/restricţie a mişcării;
de fapt este recomandată în traumatisme şi în anumite boli;
cauzele recunoscute de imobilitate sunt:
- afectarea SNC (ex: AVC);
- traume ale aparatului locomotor: fracturi, entorse, luxaţii, aparat gipsat, extensie

-

continuă, pansamente etc.
tulburări de echilibru;
tulburări de gândire, anxietate, stres;
eşec, izolare etc.

Problemele care explică imobilitatea:
-

pacientul nu se poate mobiliza (ridica, aşeza, merge);
existenţa parezelor sau a paraliziilor (mono, para, tetra, hemi pareze sau pareze);
abolirea tonusului muscular;
atrofia masei musculare;
abolirea sau diminuarea contractilităţii musculare;
mărirea volumului unui muşchi (patologie musculară);
85

-

contracţie involuntară şi permanentă a unui muşchi sau a unor mase musculare care
poate afecta postura (ex: contractura musculaturii maseterine) şi poziţia de râs

-

(contractură musculară);
diminuarea/abolirea mişcării într-o articulaţie sau mai multe articulaţii;
contracţie spasmodică involuntară, dureroasă a unui muşchi sau a mai multora
determinată de o poziţie incomodă sau de compresiunea pe un nerv - lipsa de calciu

-

(popular numiţii „cârcei”);
ulceraţii extinse tegumentare;
catatonii (tulburare psihică severă cu păstrarea timp îndelungat a unei poziţii).

Acţiunea kinetoterapeutului:
-

planifică un program de exerciţii adaptat capacităţii pacientului şi imobilizărilor;
la un pacient imobilizat la pat, trebuie schimbată poziţia la fiecare 2 ore;
zonele cu potenţial de a face escare trebuie mascate, protejate cu talc;
chiar şi la imobilizări la pat, segmentele trebuie mobilizate pasiv;
pe cât se poate, dacă şi cât permite patologia, se recomandă exerciţii active la care

2.

trebuie abordate şi o postură corespunzătoare;
vor prima exerciţiile de respiraţie profundă şi de îndepărtare a secreţiilor bronşice;
atenţie la respectarea medicaţiei şi la motivarea pacientului;
în caz de imobilizare la pat, pacientul trebuie ajutat din aceasta postură.
Hiperdinamismul

Constă în creşterea ritmului mişcărilor şi acţiunilor individului, cauzată, în majoritatea
cazurilor, de instabilitate emoţională şi de o deteriorare severă ideatică.
Cauzele recunoscute în această situaţie sunt următoarele:
-

dezechilibre endocrine;
reacţii medicamentoase;
alcoolism;
afecţiuni psihice, deteriorare aterosclerotică cerebrală.

Se manifestă prin:
-

motricitate frecventă rapidă;
logoree (vorbeşte mult), vorbeşte precipitat, grăbit;
pacientul reacţionează la stimuli diverşi: auditivi, luminoşi dar şi la cei interni;
convulsii musculare la nivelul ochilor, gurii, membre;
stare de excitaţie psihică (neliniştit, anxios, agitat);
ineficienţa acţiunilor (nu poate duce nimic la capăt);
bună dispoziţie, în majoritatea cazurilor nemotivată.

Acţiunile recomandate:
 excluderea pe cât se poate a stimulilor din mediul înconjurător (zgomot, lumină,
vizitatori);
 băi călduţe de relaxare;
 lichidele se consumă la temperatură moderată;

86

 înlăturarea obiectelor contondente şi supraveghere mai mare ca pacientul să nu se
rănească;
 tratament sedativ recomandat de medic;
 uneori se poate ajunge la constrângeri fizice (chingi, cămaşă de forţă).
3. Mişcările necoordonate
Reprezintă dificultatea/incapacitatea individului de a coordona mişcările diverselor grupe
musculare.
Cauzele recunoscute sunt:
-

leziuni ale SNC, boala Parkinson;
deficit senzorial;
efectele drogurilor, medicamentelor;
dezordine/dezechilibre hidro-electrolitice;
tulburări de gândire, stres etc.

Manifestările pot fi:
-

diminuarea/lipsa mişcărilor normale;
necoordonarea acţiunilor voluntare;
contracţii urmate de relaxarea unor muşchi;
secuse involuntare ale unor părţi ale corpului (mâini, cap) sau ale întregului corp;
tulburări de mers (paşi mici, târâiţi, grăbiţi, fuga ateroscleroticului);
facies imobil, inexpresiv – întâlnit în deteriorarea cerebrală (ateroscleroză).

Acţiunile recomandate:
-

planificarea unui program de mers, exerciţii adaptate capacităţilor pacientului;
pacientul va fi învăţat să se folosească de aparatele de sprijin în mers sau în activităţi

-

cotidiene;
masaj la extremităţi, băi calde-călduţe de relaxare, exerciţii în condiţii de hidroterapie;
terapii specifice (anti-parkinsoniană);
un astfel de pacient necesită ajutor pentru satisfacerea celorlalte nevoi afectate.

4. Postura defectuoasă
Este definită ca fiind orice postură care nu respectă principiile poziţiei anatomice a corpului şi
care predispune la apariţia unor deformări.
Pot fi întâlnite în:
-

-

oboseală, astenie musculară marcată;
stres determinat de durere în cadrul unor boli;
pacient imobilizat prelungit la pat:
- leziuni tegumentare la nivelul pielii pe zonele de presiune;
- deformări articulare;
- complicaţii pulmonare.
contractură determinată de boală;
poziţii antalgice induse de boală (peritonită, meningită – „cocoş de puşcă”);
poziţie profilactică determinată de boală (tromboflebită profundă – membrul pelvin
ridicat faţă de planul patului, mai ales până la protecţia cu anticoagulante);
87

-

poziţie indusă terapeutic (în extensiile continue după fracturi);
poziţie de declivitate impusă în hemoragii cu şoc hemoragic;
poziţii de examinare clinică sau endoscopică.

Cauzele recunoscute sunt:
-

leziuni osteo-articulare, musculare;
defecte osoase câştigate sau congenitale;
durere, dispnee;
atele, aparate de extensie.

Se pot manifesta în felul următor:
-

-

reducerea capacităţii funcţionale a muşchiului;
cifoză (ghibus);
lordoză (accentuarea curburii lombare);
scolioză (deviere laterală a coloanei vertebrale);
deformări ale membrelor inferioare:
- genu valgum – genunchi apropiaţi;
- genu varum – genunchi îndepărtaţi, dar picioarele apropiate;
- picior strâmb:
- ecvin – sprijin pe antepicior;
- talus – sprijin pe călcâi;
- varus – sprijin pe marginea externă;
- valgus – sprijin pe marginea internă;
- picior plat, platfus – boltă plantară inexistentă.
luxaţii ale şoldului;
poziţii aparte descrise:
- ginecologică – DD, coapsele flectate pe abdomen şi gambele pe coapse cu
membrele inferioare depărtate;
- genu pectorală – pieptul pe plan orizontal şi stă sprijinit în genunchi (poziţie
de explorare rectală);
- trendelemburg (declive) – trunchiul şi membrele inferioare mai sus de
extremitatea cefalică (se încearcă o redistribuire gravitaţională spre cap a sângelui);

-

-

există şi o poziţie antitrendelemburg (proclivă); Fowler.
poziţii specifice unor boli:
- opistotonus – arcuit în sprijin pe ceafă şi călcâie;
- pleurostotonus – arcuit în sprijin lateral;
- meningită („cocoş de puşcă”) – capul în hiperextensie, membrele inferioare
flectate la nivelul celor două articulaţii mari (genunchi şi coapse);
!!! În practică ultima poziţie este mai întâlnită.
poziţii care anunţă o anumită patologie:
- şezând – este un dispneic în suferinţă cardiacă, uneori respiratorie;

-

- torticolis – iritarea şi contracţia unilaterala a muşchiului sterno-cleido-mastoidian.
pe zonele de contact patologic pot apărea:
- leziuni trofice cu escare;
- bătături.
Reguli de respectat:
88

Pacientul va fi aşezat pe pat:
-

-

respectă poziţia anatomică a segmentelor corpului;
se pot folosi şi utilaje auxiliare pentru confort sau de păstrare a poziţiei anatomice;
se pot folosi poziţii ajutătoare în funcţie de patologie:
- trendelemburg – în anemii acute (în urgenţă);
- drenaj postural pentru evacuarea secreţiilor;
- semişezând la bolnavul cardiac dispneic.
schimbă poziţia pacientului la 2 ore, dar verifică şi tegumentele de eventuale leziuni

-

de decubit produse de extremităţile osoase;
toaletă riguroasă generală, dar mai ales a zonelor expuse la leziune de contact;
exerciţii kinetice active sau pasive;
învaţă pacientul să respecte o poziţie adecvată.

Restul problemelor au fost deja abordate, privind:
-

circulaţia şi respiraţia cu dificultate;
edemele etc.

Îngrijiri asociate nevoii de mişcare şi postură
Cum este şi normal, pacientul este recepţionat şi readus, eventual după diverse îngrijiri, în pat.
În acest loc pacientul este găzduit în perioada de boală dar şi de convalescenţă.
Condiţiile unui pat care poate găzdui un bolnav sunt următoarele:
-

comod;
dimensiuni adecvate pacientului dar şi personalului care trebuie să-l manipuleze:

-

lungime 2m, lăţime 80-90cm, înălţime până la saltea = 60cm;
înălţimea şi chiar lungimea trebuie adaptate dimensiunilor pacientului; el trebuie să

-

poată coborî cu uşurinţă din pat sau să stea comod în şezând la marginea patului;
personalul de îngrijire să poată accesa comod un pacient.

!!! În situaţia îngrijitorilor la domiciliu se pot sfătui persoanele din anturaj, privind o
redistribuire a mobilei din încăpere pentru o mai bună tratare a pacientului:
-

pat uşor de manipulat şi curăţat (eventual cadru metal pe roţi de cauciuc);
atenţie la salteaua folosită, să nu fie slabă şi să nu producă leziuni prin arcurile de
structură (o suprafaţă concavă – salteaua lăsată este obositoare).

Paturile folosite pot fi de mai multe tipuri:
-

pat cu somieră;
pat cu somieră şi cu posibilitatea de mobilizare a extremităţii cefalice;
pat ortopedic – articulat din mai multe bucăţi;
- cu extensie;
- cu aparatură laterală demontabilă.

Accesoriile patului:
-

saltele – produse din burete cu o singură bucată (monobloc) sau mai multe bucăţi
(suprafaţa trebuie să fie uşor lavabilă şi de dezinfectat – cauciuc/plastic);
89

- produse din cauciuc/plastic umplute cu aer/apă (cele umplute cu aer sunt
numite şi anti-escare, deoarece se pot umple sau goli compartimentele alternativ).
- pernele (2) – una umplută cu iarbă de mare/păr de cal;
- alta umplută cu burete/puf/plastic;
- dimensiunile aprox. de 75cm lungim pe 55cm lăţime.
- pătură de lână moale ce se poate spăla uşor;
- lenjeria – să nu aibă multe cusături;
- 2 cearceafuri – pat şi plic de pătură;
- 2 feţe de pernă;
- o traversă (aleză) + muşama;
- cearceaf – o singura bucată 2,60m/1,50m pentru a fi fixat sub saltea;
- muşamaua – protejează salteaua de dejecţii (1,50mX1,10m);
- aleza – acoperă muşamaua şi este mai lată decât aceasta cu 15-20cm;
- faţa de pernă – cu o deschizătură suprapusă (rosturile pot produce
-

disconfort); eventual fermoar subţire.
utilităţi auxiliare:
- sprijinitoare laterală pe pat;
- agăţători pentru mobilizarea pacientului;
- rezemătoare de perne etc.
Pregătirea şi schimbarea patului fără pacient
Materialele necesare au fost precizate:

-

cearceaf simplu;

-

cearceaf plic;

-

2 feţe de pernă la 2 perne;

-

una/două pături.
Modul de efectuare:

-

lângă pat se păstrează doar un scaun (la capăt) unde se depozitează lenjeria în ordinea
utilizării;

-

primul, se desfăşoară cearceaful, de la mijlocul patului spre capete unde se prinde sub
capetele saltelei, ulterior se aranjează colţurile şi lateralele;

-

dacă este nevoie (adică pacient care are probleme de control sfincterian) se aşează
muşamaua şi aleza;

-

ulterior al doilea cearceaf şi pătura; cu marginea cearceafului la partea dinspre cap
trecută peste pătură; capătul distal se trece sub saltea împreună cu pătura; dacă se
foloseşte cearceaf plie, aceasta împreună cu pătura se pliază pe lungime;

-

la urmă se aşează pernele.
Schimbarea lenjeriei la un pat cu pacient în el:
Acest lucru se întâmplă în momentul în care pacientul nu poate fi mobilizat din pat.
90

La un astfel de pacient, interesul lui dar şi al personalului de îngrijire este de a avea un
confort acceptabil şi o stare de igienă bună permanentă.
Schimbarea se face de obicei dimineaţa înainte de curăţenie după ce s-a monitorizat
temperatura, tensiunea arterială, pulsul şi s-a făcut toaleta pacientului.
Uneori există şi posibilitatea de a schimba lenjeria de mai multe ori pe zi.
Schimbarea se poate efectua în două moduri:
-

pe lungime când pacientul este întins pe lateral;

-

pe lăţime când pacientul poate fi sprijinit în poziţie şezând.
Exerciţiu: Schimbarea lenjeriei cu pacientul in pat

P.i.: Pacientul în decubit dorsal cu braţele pe lângă corp

91

T1: Trecerea din decubit dorsal în decubit lateral a pacientului, cu membrul superior drept în
prelungirea corpului iar celălalt flectat peste torace, membrul superior stâng flectat peste cel
drept; kt-ul susţine pacientul la nivelul umărului şi a genunchiului; celălalt kt., pregăteşte
lenjeria nouă.

T2: Kt. efectuează trecerea lenjeriei pe sub corpul pacientului.

92

T3: Trecerea pacientului în decubit dorsal cu priza la nivelul umărului şi a genunchiului
pacientului.

T4: Finalizarea procedurii de schimbare a lenjeriei.
Faţă de pregătirea fără pacient, survin următoarele modificări:
-

lenjeria murdară se gestionează în saci colectori de rufe;

-

pătura cu cearceaful se împăturesc în 3; (în armonie);

93

-

aleza şi cearceaful se rulează în lăţime dacă schimbarea patului se face în lungime şi
invers dacă patul se schimbă în lăţime;

-

cearceaful se rulează în lungime sau lăţime în funcţie de cum se schimbă lenjeria.
Când se schimbă patul cu pacientul în decubit lateral se întâlnesc următoarele

particularităţi:
-

lenjeria se schimbă în lungimea patului;

-

este nevoie de două persoane; iniţial se desprind marginile cearceafului murdar de sub
saltea;

-

pacientul se aşează în decubit lateral astfel:

-

persoana din dreapta prinde pacientul cu mâna dreaptă în axila dreaptă îl ridică uşor şi
introduce antebraţul stâng sub extremitatea cefalică pe care o sprijină;

-

se retrage mâna dreaptă din axilă trăgând de pernă o dată cu pacientul spre marginea
patului;

-

se trece în dreptul genunchilor, se introduce şi flectează cu braţul stâng, aceştia cu
mâna dreaptă ajutând gambele să se flecteze pe coapse;

-

obţinută această poziţie, se întoarce pacientul în DL drept cu sprijin posterior în
dreptul omoplaţilor şi genunchilor (în DL drept);

-

pacientul va rămâne acoperit;

-

a doua persoană rulează cearceaful împreună cu muşamaua şi aleza murdară până spre
spatele pacientului şi se aduce alături sulul cu lenjeria curată, bine întinsă;

-

se aduce pacientul în poziţia iniţială, în DD, cu sprijinul asigurat în zona omoplaţi,
genunchi;

-

se schimbă decubitul în lateral stâng, efectuat de a două persoană, care iniţial a
manipulat lenjeria iniţial, folosind aceleaşi manevre;

-

prima persoană, cea din dreapta pacientului după realizarea decubitului stâng, preia
sulul de lenjerie murdară şi-l colectează în sac şi întinde riguros sulul de lenjerie
curată;

-

se readuce bolnavul în DD şi se prind colţurile şi laturile cearceafului;

-

schimbarea restului lenjeriei, cea care acoperă bolnavul, devine o problemă foarte
simplă deoarece nu necesită o manipulare a pacientului.


Schimbarea lenjeriei cu pacientul aşezat în şezut:

-

schimbarea se face în lăţimea patului;

-

e nevoie tot de 2 persoane, din care una sprijină pacientul iar cealaltă rulează lenjeria
în succesiune murdară-curată;
94

-

se verifică de fiecare dată poziţia comodă a pacientului în pat;

-

aleza poate fi schimbată de mai multe ori pe zi fără a se schimba neapărat cearceaful;

-

aleza se schimbă tot după 2 metode:

a. Prin ridicarea pacientului cu ajutorul umărului
Exerciţiu: Ridicarea pacientului cu ajutorul umărului şi schimbare a lenjeriei

P.i.: Pacientul aşezat în decubit dorsal

95

T1: Pacientul este ridicat din decubit dorsal în şezând cu ajutorul celor doi kt-uţi care
efectuează priza la nivelul omoplaţilor şi a zonei poplitee a pacientului. Acesta din urmă are
membrele superioare pe lângă corp.

T2: Cei doi kinetoterapeuţi poziţioneaza pacientul în poziţie şezând cu priza la nivelul
omoplaţilor şi sub zona poplitee, cu îndoirea membrelor inferioare.

T3: Ridicarea pacientului cu ajutorul umerilor celor doi kinetoterapeuţi cu priza sub axile şi la
nivelul genunchilor pacientului.

96

T4: Pregătire pentru schimbare a lenjeriei cu ajutorul celor doi kinetoterapeuti.

T5: Idem T4

97

T6: Idem T4

T7: Pregătirea spre trecerea în decubit dorsal pentru schimbarea lenjeriei cu sprijinul celor doi
kinetoterapeuti pe omoplaţii pacientului.

98

T8: Pacientul în decubit dorsal cu genunchii îndoiţi, cu priza celor doi kinetoterapeuţi la
nivelul genunchilor.

T9: Finalizarea procedurii de schimbare a lenjeriei cu ajutorul celor doi kinetoterapeuti.
-

sunt necesare 2 persoane de o parte şi de alta a patului, cu pacientul aşezat în şezut;

-

persoanele de ajutor îşi flectează coloana, genunchii şi îşi lărgesc baza de sprijin prin
depărtarea picioarelor;
99

-

persoana din dreapta îşi fixează umărul drept în axila dreaptă a pacientului, iar
persoana din stânga îşi foloseşte umărul strâns la axila stângă;

-

astfel, pacientul îşi odihneşte braţele pe spatele persoanelor de ajutor;

-

antebraţul corespunzând umărului (axilei) fixate se introduce sub coapsele pacientului
iar celălalt membru superior se fixează în sprijin spre partea de sus a patului;

-

simetric personalul de ajutor ridică pacientul prin ridicarea coloanei vertebrale
transferând greutatea spre membrul pelvin aflat spre partea cefalică a patului;

-

când se aşează bolnavul, persoanele de îngrijire flectează genunchii, producând
coborârea coloanei vertebrale.

b. Metoda când pacientul nu poate să coopereze:
-

persoanele se aşează de o parte şi de alta a pacientului, cu un braţ în spatele lui şi unul
sub genunchi;

-

se are grijă la flectarea genunchilor, la lărgirea bazei de sprijin;

-

pacientul este cu braţele încrucişate la piept, iar mobilizarea (ridicarea) se face cu
schimbarea greutăţii corpului spre membrul poziţionat spre capătul patului.

!!! Personalul de ajutor trebuie să-şi păstreze coloana dreaptă, şi să se joace din flectarea
genunchilor.


Poziţiile adoptate de pacient în pat funcţie de patologie

Aceste poziţii pot fi:
-

activă – se mişcă singur, fără ajutor;

-

pasivă – nu poate să-şi modifice singur poziţia;
- nu mai are forţa fizică necesară;
- este vorba de bolnavi gravi, adinamici, care prezintă manifestări de
dependenţă.

-

forţată – o poziţie neobişnuită determinată de:
- o boala neobişnuită (tetanos);
- de apărare – colică biliară;
- criză ulceroasă.
- profilactică – tromboflebită;
- terapeutică


aparate de extensie în fracturi etc.

!!! Imobilizarea generează complicaţii:
-

leziuni de decubit, prin presiunea dintre planurile osoase şi corpul dur al patului, iar
aceasta determină la rândul ei ischemie, ce conduce la escare;
100

-

încetinirea circulaţiei - risc de tromboze;

-

bronhopneumonii de stază pulmonară la decubit.
Descrierea poziţiilor pacientului în pat:
1. Decubit dorsal se împarte în funcţie de folosirea pernei sau nu:

a. DD fără pernă (faţa în sus):
-

în afectarea coloanei vertebrale;

-

după puncţia lombară;

-

se pot explora în principiu tot ce este expus ventral


segmente ale corpului



organe, membre.

b. Cu o pernă subţire folosită în anemii post-hemoragice şi unele afecţiuni cerebrale.
c. Cu două perne (cu căpătâiul ridicat) - pacienţii slăbiţi adinamici operaţi.
-

şi în situaţiile b/c se pot explora zonele vizibile, abordabile frontal;

-

poziţia în DD este cea mai relaxantă prevenind contractura musculaturii abdominale
(aici, de ajutor poate fi şi uşoară flectare a membrelor inferioare – poziţia Rowler);

- DD păstrat prelungit cauzează dureri lombare.
2. Poziţia semişezând:
Este tot în culcat pe spate, doar că, toracele formează cu linia orizontală un unghi de 30-45%;
Se poate obţine prin folosirea unor pături articulate care permit mobilizarea segmentului
superior, ori prin folosirea unor perne;
Pacientul va avea tendinţa de a aluneca şi atunci putem folosi:
-

pat articulat care ridică planul sub regiunea poplitee (stă că în şezlong);

-

o pernă introdusă pacientului (sau un sul) sub aceeaşi regiune;

-

tălpile sprijinite pe un suport.

Este adoptată în următoarele circumstanţe:
-

pacienţi vârstnici, cu probleme cardiace sau respiratorii;

-

perioadă postoperatorie (unele intervenţii);

-

perioadă de convalescenţă.

Nu se foloseşte la pacienţi sau cu tulburări de deglutiţie.
Poziţia păstrată mod îndelungat poate determina leziuni în regiunea de maximă presiune
(leziuni de decubit - escare) respectiv în şezut.
3. Poziţia şezând în pat
-

cum este şi firesc reprezintă poziţionarea trunchiului faţă de membrele inferioare la
900.
101

-

coapsele sunt flectate pe bazin, iar gambele se află în semi-flexie faţă de coapse.
Poziţia se obţine prin:

-

pat articulat, cu rezemătoare ridicată;

-

mai multe perne în trepte şi cu capul sprijinit pe o pernă mai mică; de o parte şi de alta
sub braţele pacientului se pot poziţiona nişte perne care stă să împiedice căderea
pacientului.

-

pacientul poziţionat în fotoliu;

-

în această poziţie trebuie protejată stabilitatea termică a pacientului (bine îmbrăcat sau
învelit). Poziţia este folosită în următoarele circumstanţe:

-

pacienţi în stare gravă, cu insuficienţă cardiacă sau pneumonii/bronhopneumonii;

-

în accesele (crizele) de astm bronşic;

-

pacienţi în vârstă;

-

după intervenţii (ex.tiroidă).
Pot fi explorate toate zonele anatomice exceptând abdomenul, membrele inferioare şi

pelvisul.
-

este poziţia care permite o bună examinare a jumătăţii superioare a corpului, în special a
plămânilor.

-

este poziţia caracteristică, adoptată nocturn de pacienţii cu insuficienţă cardiacă
(congestivă sau stânga)

-

crize de dispnee paroxistică nocturnă.

-

poziţia nu poate fi menţinută mult timp de pacienţii stabiliţi care au tendinţa de a trece în
decubit dorsal sau eventual în cea semişezânda.
4. Decubit lateral

– pe dreapta sau stânga, este o poziţie cu capul sprijinit pe o pernă, cu membrele inferioare
flectate uşor sau cu cel ce atinge planul întins şi celălalt flectat.
-

Spatele este sprijinit de o rezemătoare/pernă.

-

Poziţia este folosită în:

-

afecţiuni patologice:

-

meningite, pleurezii;

-

după intervenţii chirurgicale:

-

pe torace (intratoracice), drenaje pleurale, în lombotomii utilizate în intervenţii renale;

-

la toaleta pacientului, schimbarea lenjeriei;

-

la clisme, introduce medicaţia rectală (supozitoare);
102

-

monitorizarea temperaturii rectale;

-

puncţie lombară;

-

explorare endoscopică digestivă superioară sau inferioară;

-

drenaj postural.
Din această poziţie pot fi explorate:

-

zonele anatomice expuse;

-

inima poate fi consultată în decubit stâng.
Ca în oricare poziţie păstrată în mod îndelungat se pot produce leziuni de decubit şi de

aceea trebuie luate măsuri de prevedere, astfel:
-

se protejează zonele dintre genunchi şi maleole, cu pansamente cu vată;

-

zona de contact a şoldului (trohanterul mare) se protejează cu un colac de cauciuc
acoperit cu bumbac (nu pune în contact cauciucul şi tegumentele);

-

poziţia trebuie schimbată la un interval de 1-3ore, mai ales în cazul pacienţilor vârstnici;

-

când există un membru inferior cu probleme (paralizie, fractură, operaţie etc.) acesta va fi
menţinut şi mobilizat cu grijă când se schimbă poziţia pacientului.
5. Poziţia Trendelemburg (decliva):
Este poziţia în care extremitatea cefalică se află poziţionată mai jos decât poziţia

corpului, pacientul fie în DD sau DL. Se obţine prin ridicarea zonei distale a patului cu
obţinerea unei diferenţe de nivel de la 10 cm până la aprox. 60 cm. Pacientul are tendinţa de a
aluneca spre cap, de aceea acesta trebuie protejat de o pernă aşezată vertical la căpătâiul
patului. In situaţii operatorii, mesele de operaţii sunt dotate cu rezemătoare pentru umeri sau
pacientul este ancorat cu ajutorul unor chingi.
Poziţia este folosită în următoarele ipostaze:
-

anemii acute – pentru redirijarea gravitaţională a masei sanguine;

-

intraoperatoriu în situaţii de hemoragie, în intervenţiile ginecologice sau la membrele
inferioare;

-

după rahianestezie deoarece se produce o vasodilataţie a jumătăţii inferioare a corpului şi
scade întoarcerea sanguină cu hipotensiune arterială şi scădere a irigării cerebrale;

-

drenaj postural – evacuare a secreţiilor din căile respiratorii superioare.
Din cele descrise rezultă că:

- se favorizează o circulaţie în parametri adecvaţi pentru centri vitali;
- decubitul decliv lateral protejează de riscul aspiraţiilor secreţiilor.

103

6. Poziţia proclivă – cu extremitatea cefalică ridicată este folosită în scop terapeutic
ortopedic, pentru extensia coloanei cervicale. Decubit ventral este în culcat pe burtă, cu o
pernă subţire sub cap ce este întors intr-o parte. Membrele superioare se află de o parte şi alta
a capului, cu degetele în extensie, şi faţa palmară pe suprafaţă patului. Toracele şi abdomenul
se pot sprijini pe perne subţiri şi moi, iar sub glezne trebuie aşezată o pernă cilindrică care să
menţină în repaus şi relaxare articulaţiile respective.
Este poziţia utilizată în următoarele situaţii:
-

Hemiplegici sau alte paralizii de grupe musculare;

-

Schimbarea de poziţie, mai ales în escarele dorsale întinse;

-

Drenaj postural;

-

La pacienţi inconştienţi, pentru a reduce riscul aspiraţiei unor fluide (lichid de vărsătură).
Nu se aplică la bolnavi cu leziuni ale coloanei cervicale. Destul de greu de menţinut la
bolnavii cu afecţiuni pulmonare sau cardiace.
7. Poziţia ginecologică – este o poziţie de DD dar cu genunchii îndoiţi, coapsele

flectate pe abdomen şi îndepărtate.
Se poate obţine în pat, mese speciale cu rezemătoare, pentru anumite segmente ale
membrelor inferioare, respectiv gambe sau picioare în situaţia de utilizare ginecologică sau
de intervenit asupra zonei pelviene se montează şi o tăviţă mobilă pentru a colecta
eventualele fluide patologice/fiziologice din zonă.
Poziţia este utilizată în:
-

examinări obstetricale / ginecologice;

-

examinări rectale.
De preferinţă se face după golirea vezicii urinare şi a rectului. Nu este o poziţie

comodă, de aceea nu se prelungeşte inutil, efectuându-se şi în condiţii de pastrare a intimităţii
pacientului.
8. Poziţia genupectorală - este aceea în care pacientul se află poziţionat în genunchi,
cu aceştia uşor îndepărtaţi, aplecat înainte cu pieptul atingând planul mesei de care se sprijină
lateral în coate. Poziţia permite explorarea regiunii rectale, fiind însă incomodă, jenantă. Nu
se poate obţine la pacienţi cu o afectare osteo-articulară degenerativă operată sau nu, care au
fixări ale articulaţiei şoldului sau genunchilor.
Schimbările de poziţie ale pacientului
Acestea pot fi făcute în mod activ de către pacient sau pasiv când este nevoie de
personal ajutător. Schimbările pasive se adresează următoarelor grupe de pacienţi:
-

adinamici/imobilizaţi/paralizaţi;
104

-

inconştienţi.
Trebuie respectate câteva reguli:

-

poate fi făcută de o persoană dar şi mai sigur de două persoane;

-

se foloseşte poziţia potrivită cu efort minim dar care prinde bine pacientul;

-

aşează mâna bine sprijinită pe pacient pentru a mări zona de contact;

-

personalul trebuie să fie cât mai aproape de pat, cu baza de sprijin lărgită (picioarele uşor
îndepărtate) şi cu trunchiul drept (coloană păstrată cât mai drept), genunchii uşor flectati.
!!! Această poziţie are următoarele avantaje:

-

protejează coloană vertebrală a persoanei/persoanelor ce manipulează greutăţi, cu
presiune minimă asupra discurilor intervertebrale;

-

întreaga presiune se dirijează spre musculatură membrelor inferioare care poate suporta
cu mult mai mult decât coloană vertebrală;

-

prin flectarea genunchilor, coboară centrul de greutate ceea ce conferă o mai mare
stabilitate corpului în efort.
Cele mai frecvente mişcări pasive folosite sunt:

-

schimbarea poziţiilor de decubit (dorsal, lateral etc.);

-

trecerea în poziţie şezând;

-

repoziţionarea pacientului în poziţia iniţială dacă acesta a alunecat pe planul patului.
Tehnicile folosite pot fi următoarele:
a. întoarcerea din DD în DL (fig.1)
Exerciţiu: Întoarcerea din decubit dorsal în decubit lateral

P.i. : Pacientul în decubit dorsal cu braţele pe lângă corp.
105

T1: Kinetoterapeutul flectează braţele pacientului peste torace; pacientul execută flexia unui
genunchi.

T2: Pacientul execută trecerea din decubit dorsal în decubit lateral cu ajutorul kt-ului care
efectuează priza şi contra priza la nivelul genunchiului flectat şi a umărului de aceeaşi
parte.
-

persoana care efectuează gesturile se poziţionează pe partea patului spre care se produce
decubitul lateral;

-

îndoaie braţul opus şi aşează membrul inferior opus peste celălalt;
106

-

persoana de ajutor se aşează în dreptul toracelui pacientului cu uşoară flectare din
genunchi şi membrul dinspre căpătâi uşor avansat, apucă umărul şi şoldul pacientului şi
întoarce pacientul spre ea, trecând centrul de greutate pe membrul pelvin retras (cel aflat
spre partea inferioară a patului).

b. Readucerea în DD:
Exerciţiu: Întoarcerea din decubit dorsal în decubit lateral

P.i. : Pacientul în decubit dorsal cu braţele pe lângă corp

107

T1: Kinetoterapeutul flectează braţele pacientului peste torace; pacientul execută flexia
ambilor genunchi.

T2: Pacientul execută trecerea din decubit dorsal în decubit lateral cu ajutorul kt-ului care
efectuează priza si contra priza la nivelul genunchilor flectaţi şi la nivelul omoplatului de
aceeaşi parte.

-

se face de două persoane poziţionate în spatele pacientului;

-

cea de la capul patului introduce mâna în axila de lângă pat, sprijinind capul cu
antebraţul;

-

cealaltă persoană introduce mâna sub bazinul pacientului;

-

cu mâinile libere întorc pacientul.
!!! La întoarcerea în DD trebuie o coordonare cu sprijin simetric sub cele două centuri,

scapulară şi pelviană.
d. Ridicarea din DD în şezut.

Exerciţiu: Ridicarea din DD în şezut
108

P.i.: Pacientul aşezat în decubit lateral cu genunchii flectaţi cu membrele superioare
încrucişate la nivelul toracelui; kt-ul efectuează priza pe genunchi şi pe omoplat.

T1: Pacientul execută trecerea din decubit lateral în şezând la marginea patului; kt-ul
opune rezistenţă în partea laterală a omoplatului şi la nivelul genunchilor.
Se poate face prin mai multe metode:
109

C1 – persoana de ajutor este aşezată la marginea patului cu faţa spre pacient. Piciorul de
lângă pat se află în urma celuilalt, iar mâna asigură sprijinul pe planul patului. Celălalt braţ se
trece peste umărul pacientului făcând priză cu palma între omoplaţi. Se ridică pacientul
flectând genunchii şi trecând în balans centrul de greutate de pe membrul avansat spre cel
aflat lângă pat şi uşor înapoia celuilalt. Schimbarea aceasta de centru de greutate al
personalului ajutător contrabalansează greutatea pacientului.
C2 – este metoda care necesită o minimă colaborare a pacientului. Persoana de ajutor, aflată
la marginea patului, prinde cu mâna aflată distal axila pacientului, iar cu cealaltă îl cuprinde
din spate, sprijinindu-i capul pe antebraţ. Pacientul se sprijină pe braţ sau îmbrăţişează gâtul
persoane de ajutor.
C3 – la pacienţii în stare gravă este nevoie de două persoane de ajutor, aflate de o parte şi de
alta a patului. încrucişează posterior antebraţele cu priza pe omoplaţii pacientului. Cealaltă
mâna prinde pacientul în axilă. Cu priza efectuată, la comandă se ridică sincron pacientul în
poziţia şezândă (dintr-o mişcare).
d. Ridicarea pe pernă sau repoziţionarea pacientului se face de către două persoane
poziţionate de o parte şi alt a patului.
Persoanele de ajutor:
-

măresc baza de susţinere prin îndepărtarea picioarelor, plasarea lor decalat, adică cu cel
aflat spre partea distală uşor înapoi;

-

se încrucişează membrele superioare ale pacientului pe abdomen;

-

o mâna sub omoplaţii pacientului cu priza palmară amplă;

-

cealaltă mână se introduce sub zona fesieră unindu-se;

-

la comanda unică se manipulează pacientul prin flexia genunchilor, schimbarea centrului
de greutate de pe un membru pe celălalt şi cu eventual sprijin „cap în cap” pentru o mai
bună stabilitate.

!!! Se poate face mişcarea de către o singură persoană, doar că pacientul trebuie să fie apt de
o minimă colaborare, prin flexia membrelor inferioare şi împingerea cu picioarele sprijinite
pe suprafaţă patului.
e. Schimbarea din şezut în poziţia culcat. Persoana de ajutor după ce face priza
corespunzătoare pe pacient va trece transferul de greutate de pe un picior pe altul în direcţia
spre care se poziţionează pacientul.
!!! Fiind vorba de un pacient conştient, acesta trebuie informat asupra a ce se face şi la ce
colaborare se aşteaptă de la el. După schimbările de poziţie, persoana/persoanele ce au ajutat

110

se vor asigura că acesta este intr-o situaţie de confort. Pe degeaba i se schimbă poziţia dacă
nu i se asigură o comoditate/un confort.
Mobilizarea pacientului
Mobilizarea înseamnă mişcare, câştig al independentei, funcţiei şi prevenirea eventualelor
complicaţii. Se urmăresc mai multe obiective:
-

tonus muscular adecvat şi mobilitate articulară;

-

stimularea digestiei şi a metabolismului;

-

facilitarea emisiilor urinare şi de scaun în afara patului;

-

stimularea circulaţiei sanguine pentru prevenirea: tromboemboliilor, pneumopatiilor,
escarelor etc. în promovarea mobilizării trebuie să ţinem cont de mai mulţi parametri:

-

natura bolii;

-

starea generală, cu posibilităţile de reacţie ale pacientului;

-

stabilire perioade exerciţii pasive/active pentru refacerea condiţiei musculare;

-

se porneşte de la anverguri mici cu o creştere progresivă funcţie de monitorizarea stării
pacientului (oboseală,TA, puls etc.);

-

exerciţiile obligatoriu se vor efectua înainte de mese;

-

asocierea mişcărilor cu respiraţia şi perioade de relaxare (refacere).
!!! Programul kinetic ca şi debut şi intensitate va fi hotărât de către medic. Pacientul

va fi îmbrăcat adecvat şi va folosi şi echipament de susţinere conform posibilităţilor sale
(fotoliu, batoane, cârje etc.). Trebuie informat asupra programului, asupra duratei prevăzute şi
asupra colaborării aşteptate. Se determină gradul de mobilitate articulară cu aparate
specializate (goniometru).
Se monitorizează AV (alură ventriculară)/puls, TA, coloraţia tegumentelor în principal
cea facială, frecvenţa respiraţiei şi lejeritatea ei, expresia feţei (grimase de efort/ durere).
Succesiunea mişcărilor este următoarea:
-

extremitatea cefalică (cap-gât) mişcări pasive-active;

-

mişcările degetelor şi ale încheieturilor distale;

-

mişcările articulaţiilor mari (superioare/inferioare) cu pacientul aflat în decubit dorsal;

-

se trece în poziţia şezând, trecând de la pasiv la activ; şezând la marginea patului sau în
fotoliu;

-

la urmă poziţia ortostatică şi promovat mersul;

-

ritmicitatea mişcărilor se va coordona cu ritmicitatea respiratorie;

111

-

se pot folosi şi scurte perioade de masaj acolo unde există anchiloze, contracturi
musculare. Pentru a face exerciţiile de mişcare în şezut sau în ortostatism pacientul
trebuie adus în aceste poziţii cu ajutor.
a. Aşezarea în şezut la marginea patului. Sunt descrise două posibilităţi:

a1 - persoana de ajutor poziţionată la marginea patului cu baza largă de sprijin şi cu
genunchii flectati;
-

mâinile, una sub omoplaţi şi cealaltă sub regiunea poplitee;

-

pacientul colaborează fie sprijinindu-se de marginea patului/fie îmbrăţişând gâtul
persoanei de ajutor; - ridicarea se face prin rotarea membrelor inferioare cu 90 0 avându-se
grijă la poziţionarea coloanei vertebrale.

a2 – când pacientul nu se poate sprijini sau agaţă se adăugă următoarele mişcări:
-

se încrucişează braţele pacientului pe abdomen iar membrul inferior aflat spre personalul
ajutător se poziţionează peste celălalt;

-

priza asupra pacientului şi răsucirea rămâne identică. Poziţia în şezând la marginea
patului se face pe intervale progresive de timp urmărindu-se starea pacientului.
b. Aşezarea în fotoliu

-

se aşează fotoliul cu marginea liberă lipită de marginea patului;

-

fotoliul trebuie asigurat termic cu o pătură de acoperire, iar pacientul trebuie îmbrăcat
corespunzător;

-

se aduce pacientul în poziţie şezândă la marginea patului;

-

persoana care ajută pacientul vine în faţa acestuia, îl sprijină de axile, pacientul se sprijină
la rândul lui pe braţele sau umerii persoanei;

-

este ridicat în picioare şi uşor aşezat în fotoliu, asigurându-se confortul termic (acoperit)
eventual cu un sprijin sub picioare.

!!! Pacientul poate fi manipulat şi de două persoane cu punct de sprijin axilar.
a. Ridicarea în picioare (ortostatism):
-

se aduce iniţial în poziţia şezândă;

-

persoană ce ajută se poziţionează cu spatele la pat şi cu priză în axile îl ridică;

-

poziţia se păstrează câteva minute funcţie de starea pacientului şi intervalul se creste
progresiv;

-

pentru mers este nevoie de suportul a două persoane, care îl vor susţine axilar;

-

pacientul mai poate fi ridicat şi din faţă cu priză în axile, dar cu sprijin genunchi în
genunchi şi cu ajutorul acestuia care se prinde de gâtul sau umerii persoanei care-l ajută.
112

Transportul pacienţilor
Este un subcapitol important, deoarece se încearcă prin acest act să nu se producă
intervenţii nocive asupra pacientului:
-

să nu se înrăutăţească starea lui;

-

să nu agraveze durerile;

-

să nu producă complicaţii (hemoragii, soc);

-

să nu complice fracturi – din închise să devină deschise etc.
Când este necesar transportul unui bolnav?

-

accidentaţii sunt luaţi de la locul producerii spre unităţi sanitare;

-

mobilizarea lui de la domiciliu la spital sau invers, şi între spitale;

-

există transport în cadrul aceleiaşi unităţi sanitare:

-

de la o secţie la altă;

-

de la UPU în secţie;

-

la investigaţii;

-

la bloc operator.
Ce grupe de pacienţi trebuie transportaţi?

-

Accidentaţii/leziuni ale membrelor/rahisului

-

Pacienţii cu tulburarea stării de conştientă (somnolenţi/comatoşi/obnubilaţi);

-

Cu tulburări de echilibru, cu deficit neuro-motor;

-

Stări generale grave, stări septice etc.

-

Insuficienţe cardio-respiratorii severe;

-

Pacienţi operaţi;

-

Unii bolnavi psihic.
Funcţie de severitatea afecţiunii se folosesc următoarele mijloace:

-

cărucior;

-

brancard;

-

mijloace improvizate (alpinism - o roabă, cu scaunul etc.) şi toate în mijloace de transport
divers: fluvial, maritim, aerian sau rutier.
Mijlocul cel mai des folosit este cel cu targă (brancard) dar care are câteva reguli:

-

respectiva presă se acoperă funcţie de necesitate cu cearceaf, pătura aleză, eventuale
protecţii de prevedere termică (folii de aluminiu, în cazul arşilor etc.).
Referitor la pacient:
113

-

dacă este conştient se informează unde este transportat şi de ce;

-

la fel se practică şi cu aparţinătorii mai ales dacă pacientul nu este conştient;

-

se comunică cum va fi aşezat pe brancard şi cum se va colabora cu pacientul;

-

atenţie la păstrarea perfuziilor sau a drenajelor…

-

se are grijă de colectarea vărsăturilor;

-

documentele/documentaţia pacientului – nu pleacă neinformat – e de ajutor în spital;

-

pe brancard se aşează cu privirea în direcţia de mers (să vadă unde merge);

-

pe scări, brancardierul din urmă ridică de acesta până la nivelul orizontal, iar dacă nu
poate se transportă cu capul ridicat;

-

pentru o mai bună supraveghere (la nevoie) pacientul este mobilizat cu capul înainte;

-

la mobilizare pacientul este prins de partea sănătoasă;

-

brancardul este aşezat la marginea patului coborâtă;

-

trei persoane ridică pacientul:

-

prima susţine capul şi toracele;

-

a două zona lombară şi bazinul;

-

a treia susţine membrele inferioare.

-

adus deasupra brancardului, acesta este ridicat şi pacientul aşezat, retrăgându-se
progresiv membrele de sprijin;

-

pacientul este fixat pe brancard şi este acoperit.
Chiar pe brancard pacientul este transportat în mai multe feluri, funcţie de afecţiuni:

Decubit dorsal:
-

traumatism abdominal – dar cu genunchii flectaţi pentru relaxarea musculaturii
abdominale;

-

suprafaţa rigidă când se suspectează fracturi de culoare sau de bazin (la bolnavi
conştienţi);

-

pernă sub membrul inferior când este fracturat;

-

fracturi ale membrelor superioare – prinse cu o eşarfă pe lângă trunchi;

-

şocaţi cu hemoragie – membrele inferioare ridicate. şezând:

-

traumatisme cerebrale la pacienţi conştienţi;

-

leziuni ale gâtului – cap flectat cu mentonul în torace sprijinit.

Semişezând:
-

accidente toraco-pulmonare;

-

insuficienţă cardio-respiratorie;
114

-

leziuni abdominale la care se asociază şi genunchii flectaţi;

Decubit lateral – comatoşi.
Decubit ventral:
-

leziuni cranio-faciale cu sul sub frunte sau cu antebraţul flectat ce sprijină capul;

-

leziuni fesiere/posterioare.
Decubit semi-ventral:

-

inconştienţă cu tulburări de deglutiţie (se poate asocia şi uşor trendelemburg).

Trendelemburg (10-150):
-

şocaţi/colaps vascular – pentru dirijarea gravitaţională a sângelui.

Antitrendelemburg – fractură bază craniu.
!!! Bolnăvii psihic se sedează şi se transportă imobilizaţi


Atenţie la transportul accidentaţilor cu suspiciune de afectare a coloanei vertebrale:

- se transportă pe plan dur: brancard, uşa, scândură lată acoperită;
- pacientul se preia din poziţia în care a fost găsit.


Transportul cu căruciorul (targă): de obicei se preia de pe masă de operaţii (nu se
confundă cu fotoliul rulant). Se lucrează strâns între 3 persoane, folosindu-se mai
mult forţa picioarelor şi se protejează coloana. Există variante în care se preia blatul
de la masa de operaţii direct.

!!! Când este de mobilizat pacientul între secţii (ex: Aţi-secţii chirurgicale) este bine a se
folosi patul pe roti şi nu pat – fotoliu rulant şi invers.
!!! Atenţie deosebită la:
-

confortul termic al pacientului;

-

poziţie optimă de transport;

-

curăţenia şi dezinfecţia mijloacelor de transport dar şi de găzduire a pacientului.

CUVINTE NECUNOSCUTE:


postură: poziţie a corpului sau a unuia dintre segmentele sale în spaţiu;



aparat vestibular : totalitatea componentelor senzoriale ale urechii interne;



mobilitate: capacitatea omului de a efectua, cu segmentele corpului mişcări cu
amplitudini diferite;



ortostatism: menţinerea corpului în poziţie verticală;



clinostatism: poziţia culcată a corpului uman;

115



tonus muscular: stare de tensiune uşoară dar permanentă existentă în mod
normal la nivel muscular;



tensiune arteriala: presiunea cu care circulă sângele în artere;



puls: mişcarea fiziologică ritmică de dilatare şi de contractare a pereţilor
arterelor, determinată de creşterea volumului de sânge pompat de inimă;



patologie: studiu al simptomelor bolilor;



traumatism: leziune determinată de factori agresivi externi (fizici, chimici,
mecanici);



anxietate: stare afectivă patologică caracterizată prin nelinişte psihomotorie,
teamă nedesluşită, fără obiect, sau legată de propunerea posibilităţii unui
pericol iminent sau insucces;



pareză: paralizie uşoară incompletă, care permite mişcări de amplitudine
redusă;



paralizie: diminuarea sau abolirea motricităţii unui muşchi, a unui grup
muscular sau a unei părţi din corp;



atrofie: regresiune morfologică ori funcţională a unui ţesut sau organ;



ulceraţie: leziune, fără tendinţă de cicatrizare, a pielii sau a mucoaselor;



catatonii: ansamblul tulburărilor psihomotorii caracterizate prin totală lipsă de
reacţie faţă de stimulanţii exteriori, o imobilitate absolută, refuzul de a vorbi
sau de a se alimenta;



escară: crustă negricioasă care se formează în urma mortificării unor ţesuturi
superficiale ale organismului;



convulsie: contracţie bruscă, involuntară, violentă şi prelungită a musculaturii
unui segment corporal sau a întregului corp;



secusă: contracţie musculară provocată de aplicarea unui stimul electric unic;



ateroscleroză: depunere de grăsimi pe peretele intern al arterelor;



astenie: stare de slăbiciune şi oboseală;



antalgic: care calmează durerea;



profilaxie: totalitatea mijloacelor puse în aplicare pentru a evita apariţia,
expansiunea sau agravarea anumitor boli;

116



dispnee: dificultate în respiraţie, de origine pulmonară, cardiacă, anemică sau
nervoasă, caracterizată prin tulburarea ritmului, amplitudinii sau a frecvenţei
respiratorii;



atelă: dispozitiv, de obicei în formă de lamă subţire, din metal, material plastic,
lemn, ghips etc., improvizat sau confecţionat special şi utilizat pentru
imobilizarea de urgenţă sau definitivă a fracturilor sau luxaţiilor;



trofic: care priveşte nutriţia ţesuturilor;



convalescentă: perioadă care urmează dispariţiei semnelor de boală şi
vindecării clinice, timp în care organismul trece în mod treptat la starea de
sănătate anterioară.

TAXONOMIE :
1. mobilitate

A. poziţia culcată a corpului uman

2. clinostatism

B. diminuarea sau abolirea motricităţii unui muşchi, a
unui grup muscular sau a unei părţi din corp

3. tonus muscular

C. regresiune morfologică ori funcţională a unui ţesut sau
organ

4. patologie

D. leziune, fără tendinţă de cicatrizare, a pielii sau a
mucoaselor

5. paralizie

E. contracţie musculară provocată de aplicarea unui
stimul electric unic

6. ulceraţie

F. dificultate în respiraţie caracterizată prin tulburarea
ritmului, amplitudinii sau a frecvenţei respiratorii

7. convulsie

G. stare de tensiune uşoară dar permanentă existentă în
mod normal la nivel muscular

8. secusă

H. capacitatea omului de a efectua, cu segmentele
corpului mişcări cu amplitudini diferite

9. dispnee

I.

contracţie

bruscă,

involuntară

şi

prelungită

musculaturii unui segment corporal sau a întregului corp
10. atrofie

J. studiu al simptomelor bolilor

117

a

Rezultate:

1-H

6-D

2-A

7-I

3-G

8-E

4-J

9-F

5-B

10-C

ÎNTREBĂRI :
2. Care sunt factorii ce influenţează mişcarea şi postura corpului?
3. Descrieţi posturile corecte (în ortostatism, şezând şi clinostatism) ale unui organism
aflat în parametri normali.
4. Enumeraţi cauzele recunoscute de imobilitate şi precizaţi în ce constă acţiunea
kinetoterapeutului în cazul unui pacient imobilizat.
5. Precizaţi cauzele mişcărilor necoordonate, manifestările şi acţiunile recomandate întrun astfel de caz.
6.
7.
8.
9.

Cum se face pregătirea şi schimbarea patului cu şi fără pacient?
Care sunt poziţiile pacientului în pat?
Care sunt tehnicile folosite pentru mişcările pasive?
Cum se execută mobilizarea pacientului?

118

CAPITOLUL IX - PĂSTRAREA TEMPERATURII NORMALE
A CORPULUI
Asigurarea unei temperaturi normale a corpului este necesară asigurării unei stări de
confort fizic şi chiar psihic.
Ea se asigură prin echilibrul dintre termogeneză şi termoliză.
Sistemul este sub controlul centrului termoreglator aflat în hipotalamus.
Termogeneza sau căldura corpului este asigurată de procesele oxidative (biochimice)
din organism, mai ales de activitatea de la nivelul glandular şi îndeosebi muscular.
Termoliza sau pierderea de căldură se face la nivelul tegumentelor şi

n măsura mai

mică pe la nivelul plămânilor şi rinichilor.
Căldura corpului se poate pierde prin:
-

evaporare – transpiraţia ce se evaporă de la nivelul tegumentelor;
- se poate produce şi prin respiratie.
radiaţia – se produce când temperatura mediului ambiant este mai mică decât cea a

-

corpului;
- este o pierdere prin unde electromagnetice.
conducţia – pierdere prin contactul corpului cu suprafeţe mai reci (băi reci, cuburi de

-

gheaţa).
convecţia – este forma de pierdere a căldurii prin trecerea curentilor de aer pe langă
corp.

Temperatura mediului ambiant intervine asupra termogenezei corpului astfel:
-

când este frig în mediu – creşte activitatea musculară (tremurăturile) şi implicit

-

procesele oxidative;
căldura ambientală induce reducerea proceselor oxidative.

Pierderea de căldură se regleaza prin vasomotricitate astfel:
-

vasoconstricţia tegumentară produce o limitare a pierderilor de căldură şi o păstrare

-

constantă a temperaturii organelor centrale (vitale);
vasodilataţia favorizeaza pierderea de căldura.

Acest echilibru între termoliză şi termogeneză se regăseste în cazul organismelor
homeoterme (cu temperatura constanta).
Factorii care pot influenţa echilibrul termic sunt urmatorii:
119

a. Vârsta – nou născutul are 36,1-37,80C;
- copiii mici au temperatura fragilă prin maturarea incompleta a centrului reglator; de
-

aceea ei sunt foarte sensibili la temperatura mediului ambiant;
adulţii: 36-370C
vârstnicul prin diminuarea proceselor oxidative are o scădere a temepraturii (35-36 0C)

şi de aceea permanent se plang de frig, mai ales la extremităţi.
b. Prezenţa sau nu a exerciţiului fizic
- inactivitatea predispune la scăderea temperaturii;
- activitatea fizica intensă poate produce o creştere a temepraturii corporale cu 2,2-2,70C
cu specificaţia că aceasta creştere se şterge dupa recuperarea prin repaus post efort.
c. Dieta bogată în proteine poate determina o creştere a temperaturii corporale
d. Variaţiile termice normalei în timpul zilei
- între 3-5 dimineaţa este cea mai scazută temperatură prin repausul asigurat prin somn;
- dimineaţa temperatura este cu aproximativ 0,50C mai mică decat seara;
- temeratura după o zi plină de munca creşte spre seară.
e. Sexul – femeile au o creştere a temperaturii în a doua parte a ciclului menstrual –
atenţie la ovulaţie.
f. Emoţiile puternice, frica, stresul prelungit perceput poate duce la creşterea
temperaturii.
g. Locul de muncă fără control al temperaturii ambientale poate duce la o variaţie a
temperaturii corporale.
h. Climatul regiunii unde se află subiectul.
Căldura mare şi crestere a umiditatii versus climatul rece şi umed pot produce noi
agresiuni termice asupra corpului.
i. Locuinţa şi dotarile ei în asigurarea echilibrului termic.
 Parametrii de normalitate sunt urmatorii:
- Temperatura corpului – cele descrise mai sus la categoriile de vârsta;
- atenţie la locul măsurării temperaturii, cele endocavitare (gură, rect, vagin) sunt cu
-

0,3-0,50C mai ridicate decât cele măsurate tegumentar.
La nivelul tegumentelor, culoare, umezeală normală, senzaţia de cofort termic;
Temperatura ambientală de confort trebuie să fie cuprinsă intre:
- 180C – imbrăcat lejer;

-

- 250C – poate fi dezbrăcat.
Recomandări pentru atitudinea de urmat în funcţie de temperatura ambientală:
a. Temperatura ambientală crescuta.
evită alimentaţia bogată cantitativ, caloric, în proteine şi grăsimi;
atenţie la asigurarea necesarului de fluide deoarece se transpiră mult;
foloseşte îmbracaminte adecvată privind numărul, textura, culoare, lejeritatea (in, mai

-

largi, culori deschise).
b. Temperatura ambientală scazută:
alimente calorigene, fluide, dulci;
temperatura în încăperi 18-250C;



120

-

îmbracaminte adecvată – acopera zonele de pierdere termica ale corpului (cap,


-

extremitaţi).
Problemele de dezechilibru se încadrează în urmatoarele categorii:
Hipertermia
Hipotermia

Cauzele producerii acestor dereglaje pot fi urmatoarele:
-

Dereglări ale centrului termoreglării hipotalamice prin:
- leziuni cerebrale;
- substanţe piretogene cu efect asupra centrului (toxice, droguri, bacterii-toxine).
Dereglări ale sistemului endocrin, respectiv al tiroidei, prin hipo sau hiperfuncţie;
Imaturitatea centrului termoreglării în condiţii de expunere termică

-

extremă(frig/caldura extrema);
Extremele termice pot produce dereglări şi asupra unui corp matur;
Umiditatea asociată extremelor termice;
Deteriorarea psihică care alterează percepţia asupra temperaturii ambientale şi faţă de



instinctul de autoconservare;
Utilizarea unor veşminte neadecvate.
Hipertermia – reprezintă o creştere a temperaturii corporale peste 370C.

La agresiunea microbiană, corpul poate reacţiona în scop protectiv, prin creşterea
metabolismului şi producerea de anticorpi.
Este descrisă ca:
-

subfebrilitate 37-380C;
febră moderată 38-390C;
febră ridicată 38-400C;
hiperpirexie – peste 400C.

Se pot asocia urmatoarele manifestari:
-

frisoane – contracturi ritmice sacadate musculare;
tegumente calde, fierbinţi, congestionate, transpirate;
piloerecţie – „piele de gaina” – senzaţia de frig;
simptome asociate: cefalee, tahipnee, tahicardie, inapetenţa, curbătură, sete,

-

oligurie/dezorientare pana la convulsii şi halucinaţii;
erupţii cutanate specifice în anumite boli infecţioase.

Curbă febrilă, adică reprezentarea grafică a monitorizării temperaturii în unitatea de timp
(o zi), poate clasifica febra în umatoarele categorii:
 febră continuă – cand variaţiile termice între măsuratorile succesive de dimineaţa până
seara nu este mai mare de 10C.
 febră intermitentă – variaţiile sunt mai mici, cu valori scazand sub 370C.
 febră remitentă – diferenţa de cateva grade doar că valorile mici nu scad sub 370C.
 febră recurentă – febra cateva zile (4-6 zile) alternând cu perioade de afebrilitate de 46 zile cu trecerile făcute brusc.
 febră ondulantă – febrile alternând cu cele de afebrilitate şi trecerea făcându-se lent.
121

Febra are 3 etape de derulare:
-

perioada de debut;
perioada de stare;
perioada de liza sau de declin.

Debutul febrilitaţii poate fi brusc sau lent.
În perioada de stare curbă febrilă poate să se încadreze în variaţiile descrise mai sus şi
poate dura o perioadă diferită de timp, funcţie de boala ce o generează.
Declinul poate fi la fel ca şi debutul, în parte lenta sau o liza rapida.

-

Cu ce se poate interveni în afara tratamentului prescris de medic:
îmbrăcăminte adecvata lejera;
încăpere cu echilibru termic asigurat si aerisită;
în frisoane se incălzeste pacientul (buiote);
se schimbă lenjeria de corp/pat functie de nevoie;
împachetări reci, pungă cu gheaţa, fricţiuni;
atenţie la aportul de lichide şi pierderile de fluide (se adaugă 500ml de fluide la fiecare



grad de temperatura peste valoarea normală);
grijă deosebită la igiena tegumentelor;
se urmareşte corectitudinea tratamentului recomandat.
Hipotermia – reprezintă scăderea temperaturii corpului sub limitele normale. Ea este
mai putin nocivă decât hipertermia.

La copil se poate explica prin imaturitatea centrului termoreglator.
La adulţi se produce prin:
-

expunere ambientala la frig;
dereglări funcţionale endocrine tiroidiene (hipotiroidiene);
pierderi termice dupa afectarea vasomotricitaţii induse de droguri – sedative sau

-

alcool;
vârsta înaintată prin dereglari ale centrului termoreglator sau prin scăderea proceselor
metabolice.

Corpul uman aflat în hipotermie se manifestă prin:
-

temperatură sub 360C;
hipotensiune arterială;
cianoza buzelor, urechilor, mâinilor, picioarelor;
astenie musculară extremă;
dureri ale extremităţilor expuse la frig;
somnolenţă, bradilalie (vorbire lenta), apaţie;
amorţeli si furnicături în extremităţile expuse care pot progresa pana la necroză
tegumentară (leziuni termice – degerături ce pot duce la pierderi de segmente expuse =



degete).
Atitudini complementare actului medical, care includ determinări de laborator,
eventual monitorizare cardiacă, includ:

122

-

temperatura ambientală adecvată, cu o creştere treptată şi nu şocanta de la frig extrem

-

la căldura excesivă;
pacient acoperit, eventual folosirea de termofoare (atenţie, acestea pot produce leziuni

-

de contact);
extremităţile pot fi introduse în apa calduţă (370C) şi nu fierbinte;
fluide calde, indulcite, ingerate la intervale regulate;
masare uşoara a extremităţilor;
toaletă riguroasă a eventualelor leziuni ale extremităţilor degerate;
medicaţia trebuie administrată şi umarită corect.

Temperatura corpului se poate determina tegumentar sau endocavitar (aşa numita
centrala).
Cea tegumentară trebuie apreciată cu aparate de contact dar pe tegumente uscate şi cele cu
determinare non-contact.
Fiecare din aceste termometre au recomadarile specifice privind timpul de recomandare.
Reguli de determinare sunt:
-

-

determinarea de regulă trebuie să fie dimineaţa (7-8) şi după-amiaza (18-19);
temperatura tegumentară (axilară) sau non-contact este cea periferică (externă) cu 0,30,5 grade mai scazute decât cea determinată endocavitar (centrală).
nu măsura temperatura centrală, endobucal la:
- copii
- bolnavi agitaţi
daca se determină în cavitatea bucala:
- şterge tegumentul
- bolnavul nu consumă lichide 10 minute înainte de determinare
determinările rectale nu se fac:
- pacienţi agitaţi;
- pacienţi cu afecţiuni rectale.
- la copil se face în decubit ventral sau dorsal cu picioarele ridicate.
determinarea vaginală are aceleasi reguli
!!! În cazul pacienţilor monitorizaţi în unităţi spitalicesti sau chiar la domiciliu,

valorile se consemneaza ori în fişe tipizate ori în notari ce sunt puse la dispoziţia
medicului.
CUVINTE NECUNOSCUTE:
Termoliză – pierdere de căldură de către organism
ÎNTREBĂRI:
1.
2.
3.
4.

Prin ce se poate pierde căldura corpului?
Care sunt factorii care influenţează echilibrul termic?
Ce reprezintă hipertermia?
Ce reprezintă hipotermia?

123

CAPITOLUL X – CURĂŢENIA ŞI ÎNGRIJIREA CORPULUI
PROTECŢIA TEGUMENTELOR ŞI A MUCOASELOR
Un corp îngrijit asigură o integritate a invelişului mucotegumentar, fapt esenţial în
buna functionare a acestuia.
Tegumentele acoperă şi asigură urmatoarele funcţii ale corpului uman:
-

împiedică pătrunderea germenilor în corp;
protecţie împotriva radiaţiilor ultraviolete (pigmenţi tegumentari);
organ receptor termiv, dureros, tactil;
elimină prin glandele sudoripare: H2O, clorură de sodiu, uree, corpi cetonici, glucoză;
asigură echilibrul termic al corpului prin termoliza/prin tesutul adipos asigură rol

-

protector la frig;
poate fi o cale de absorbţie a unor medicamente (dermoporaţie);
putin O2 poate patrunde prin piele şi poate pierde şi puţin CO2.

Pentru toate aceste roluri tegumentele trebuie să fie indemne (intregi), curate, ingrijite,
fară leziuni de continuitate (plagi, rani etc.).
Tegumentele se prelungesc cu mucoasele orificiale: nas, urechi, gura, vagin, rect, ochi. Şi
acestea la randul trebuie să fie curate şi îndemne.
Factorii ce pot influenţa situaţia tegumentelor şi mucoaselor sunt urmatorii:
-

-

-

Vârsta frageda se caracterizează prin tegumentele mai sensibile la temperatură,
agresiuni microbiene;
Avansarea în vârsta se caracterizează prin:
- tegumente imbătranite cu leziuni degenerative;
- păr rarit, edentaţie, leziuni paradentale;
- unghii casanete, friabile, leziuni micotice diverse etc.
Temperatura prin radiaţii produce:
- scade elasticitatea tegumentelor, se deshidrateaza;
- la temperaturi crescute tegumentele umede cu predispunere la infecţii
micotice/microbiene;
- temperaturile scăzute pot produce leziuni severe tegumentare.
Exerciţiile fizice:
- normal favorizeaza microcirculaţia şi asigură troficitatea tegumentară;
- atenţie la riscurile accidentelor care incep mai întâi la tegumente.
124

-

Emoţiile – sudoraţia de stres (de examen) – necesită ulterior măsuri ferme de igienă.
Educaţia spre anumite deprinderi de igienă;
Cultura/organizare sociala etc. fiecare cu deprinderile ei.

Situaţia normală a tegumentelor mucoaselor şi farelor se aproximează prin:
-

-

păr cu lungime, strălucire, supleţe, textură;
urechile, culoare, conformaţie, curăţenie;
mucoasa nazală umedă cu fosele permeabile;
cavitate bucală:
- limba colorată normal, nas roz fară depozite;
- mucoasa bucală roză fara leziuni (ulceraţii);
- gingii roze aderente la dinţi;
- dinţi albi, regulati, indemni, fara carii.
unghii curate, colorate normal, aderente de pat, conturate igienic, cu repliuri
tegumentare curate;
piele curată, netedă, elastică, pigmentată natural;
deprinderi igienice adecvate:
- baie, duş, vizitată regulat şi mai ales zilnic;
- toaleta cavitaţii bucale, frecvenţa cu produse adecvate;
- fanere (păr, unghii) curate, ingrijite, păstrate la dimensiuni adecvate.

Problemele întâlnite pot fi următoarele:
a.
b.
c.
d.
e.

Carenţa de igiena
Leziuni ale tegumentelor şi fanerelor
Leziuni ale mucoaselor
Dezinteres faţa de igienă
Dificultatea urmăririi prescripţiilor de igiena

Cauzele care pot provoca aceste probleme sunt:
-

pareza/paralizia unuia sau ambelor membre superioare;
leziuni traumatice sau de oricare natura (inflamatorii) ce afectează integritatea

corporala;
- o circulaţie inadecvată;
- imobilizari etc. care impiedica din exterior folosirea membrelor în asigurarea igienei;
- dureri, slabiciuni etc.
- tulburari de gândire, stres, săracie, conflict etc.
a. Carenţa de igiena/Neglijenţa
Este incapacitatea de a se pastra curat, avand drept cauze: boala, refuzul de a se îngriji.
Tegumentele şi/sau mucoasele sunt murdare devenind poarta de intrare a diversilor agenţi
patogeni.
Aspectul caracteristic este următorul:
-

păr gras, dezordonat;
unghiile neingrijite (mari, murdare etc.);
urechi murdare in conduct şi retroauricular;
nas având secreţii mucoase/mucopurulente cu criste;
absenţa/carierea/tulburari de culoare ale dinţilor, cu depozite de tartruri;
fisuri ale buselor, limba incărcata, halena fetidă;
125

-

tegumente aspre, fară elasticitate, gri/negre cu depozite diverse;
în rezumat: nu se spală, nu se piaptănă, miroase dezagreabil, cu dezinteres fata de
măsurile de igiena.

Măsuri de ajutor pentru bolnav:
b.

materiale adecvate de baie;
funcţie de starea pacientului se face toaleta la pat/duş/cadă;
temperatura camerei 20-220C si apa 37-380C;
ajuta pacientul şi la toaleta cavitatilor (gură, nas, urechi).
Leziuni ale tegumentelor si fanerelor

Cauzele acestor leziuni pot fi:
-

tulburări ale circulaţiei in zonele de presiune;
haine inadecvate/încălţari inadecvate;
murdaria acumulată poate ajunge pana la ulceraţii.

Formele sub care se pot prezenta leziunile tegumentare sunt urmatoarele:
Eritem – pată congestivă
Escariaţie – prindere superficială a tegumentelor (exemplu după leziuni de grătar scarpinare)
Vezicule – băşici (vezicule cu lichid clar) cu diametre variabile, posibil asociate cu
prurit şi/sau durere.
Pustule – abces la suprafaţă, de obicei constituit la firul de par (coşuri); pot surveni
dupa transformarea unor vezicule.
Papule – ridicatură solida circumscrisă la suprafaţa tegumentelor, apărută fie prin
îngrosare locală sau edem localizat.
Fisuri – leziuni liniare fine ale tegumentelor.
Descuamaţie – desprinderea celulelor superficiale carnoase ale epidermului. Pot fi ca
faina (furfuracee), lamelară, lambouri.
Acnee – pustule multiple de preferinţă aparute pe faţă, determinate de stafilococ auriu.
Furuncule – infecţie aparută langă foliculul pilos dar cu o evoluţie mai profundă,
determinată tot de stafilococul auriu.
Intertrigo – apare in plicile tegumentare sau interdigital, ca o congestie
ca ulterior să survină descuamarea locala şi acoperirea cu un depozit albicios produs de
macerarea celulelor din fundul unei fisuri tegumentare; este vorba despre o micoză cutanată.
Vitiligo – pete cutanate depigmentate înconjurate de o zona hiperpigmentată; este de
cauza necunoscută probabil neuroendocrină
Ulceraţii – pierdere de substanţă din continuitatea tegumentară; este o pierdere mai
profunda decât cea superficială denumită escariaţie.
126

Ecare – distrucţie tegumentară pe zone variabile, unele foarte mari, determinate de
alterarea circulaţiei locale; se pot produce şi prin acţiunea locală a unor factori fizici
(arsuri/degeneratura/curent electric), chimici, infecţiosi.
Edeme – acumulare de fluide in ţesuturi.
Varice – dilataţii sacciforme neregulate la nivelul venelor superficiale.
Hemoroizi – afectarea ţesutului venos hemoroidal aflate în zona anorectală; predispune la
apariţia unor fenomene inflamatorii sau treombotice.
Ulcere varicoase – erodarea tegumentelor suprajocente unor vene varicoase.
Alopecie – pierderea parţială/parcelară/totală a parului de pe cap.

-

Reguli privin asistarea unui pacient cu probleme cutanale:
trebuie prevenite infecţiile nozocomiale (luate din spital), au germeni foarte rezistenţi;
protejează plăgile adecvat;
protejează-te la randul tău cu echipament adecvat;
pansamentele se fac cu blandeţe, se desprind cu grija, nu trebuie să fie strânse spre a


-

stanjeni circulatia locală;
atenţie la alimentaţia pacientului şi la eventualele toxice în perioada de tratament.
Escarele de decubit:
apar de obocei la contactul dintre extremităţile osoase;

Cauzele recunoscute sunt:
-

vârsta – ateroscleroticii, obezii;
subnutriţia la care se poate asocia şi paralizia unui/unor membre.

Situaţiile favorizante pot fi:
-

poziţie imobilă păstrata mult timp;
cute ale lenjeriei de pe pat/corp;
diverse resturi în pat, alimentare, gips etc. şi obligatoriu asociate la o igiena
defectuoasa.

Regiunile expuse escarelor funcţie de decubit sunt urmatoarele:
a.
b.
c.
-

decubit dorsal:
regiunea occipitală;
omoplaţi şi coaste, coate;
sacro coccigiană;
călcâie.
decubit lateral:
umăr;
regiune trohanteriană (sold);
feţele laterale ale genunchiului şi maleolele.
decubit ventral:
tâmple;
umeri, creste iliace;
genunchi si degetele picioarelor.

Riscurile apariţiei escarelor depind de:
127

-

starea generală şi nutritională a individului;
starea psihică şi capacitatea de mobilizare;
controlul sfincterian;
situaţia în care se află tegumentele.

O evaluare a riscului se face la internare şi ulterior periodic la 8-10 zile, funcţie de
evoluţia pacientului.
Toţi aceşti parametri descrişi mai sus au fost notaţi de la 0 la 3.
Din sumarea lor rezultă un scor şi acesta reprezintă încadrarea într-o doza de risc
moderată, mare sau foarte mare.
Se mai poate folosi o grila de evaluare NORTHON:

Semne: - subiective

prurit

- obiective

eritem

- stadiu

stadiul I

usturime
flictenă
(superficială)
leziune=epiderm
eventual derm
stadiul II

durere
plagă/ulceraţie
piele/muschi
pană la os
stadiul III

Regulile de prevenire se adresează cauzelor locale dar şi celor favorizante şi ar putea fi
descrise astfel:
a.
-

Schimbarea poziţiei:
cel putin la 2-3 ore;
pe cât posibil evita imobilizarea;
schimbările de poziţie se specifica intr-o foaie (cu ore şi poziţie ex: DD/DLS/DD/DLD

b.
c.
d.
-

etc.);
se urmăreşte aspectul tegumentar şi se contureaza zonele de masaj.
Confort şi igiena:
atenţie la lenjeria de pe pat, iar pacientul poate fi dezbrăcat (fără lenjerie personală);
toaleta zilnică pe regiuni şi ungerea zonelor expuse;
pacient cu incontinenţa urinaraă va trebui sondat;
sa nu se regasească resturi diverse în pat.
Materiale complementare:
saltele antiescare;
perne de protecţie pentru anumite regiuni;
colaci de cauciuc;
ungerea pielii (oxid de zinc, vitamina A+D2);
talc pe pătură.
Alimentare şi hidratare corespunzatoare:
aport proteic, caloric, vitaminic adoptat stării pacientului;
128

-

aport hidric – minim 1500-2000ml cu suplimentari funcţie de pierderi diverse,

temperatură etc.
e. favorizarea circulaţiei în zonele de risc
 Masajul:
- favorizeaza şi criculaţia profundă pe langa cea superificială;
- îndepartează celulele descuamate, deschide porii glandelor sebacee, rehidratează;
- este relaxant, antialgic etc.
- se face la bolnavii cu factor de risc la momentul schimbarii poziţiei;
- doar pe tegumente curate spalate şi în lenjerie schimbată;
- se foloseşte unguent pe mâna goală
- în sensul de intoarcere al circulaţiei;
- se depaşeste zona interesată, timp de ≈15minute cu pacientul în poziţie confortabilă;
- nu face masaj la: febrili sau cu septicemie; cancerosi/finali; cu leziuni (infectii)
-

tegumentare;
se asigură obligatoriu confortul termic al pacientului.
 Alternanţa frig/cald – in loc de masaj:
favorizează circulaţia fiind recomandată în escarele de grad II;
se folosesc cuburi de gheaţă şi apoi apă caldă de mai multe ori pe zi (3-4 ori);
se asigură insa uscarea tegumentelor dupa procedură.
 Tratamentul escarelor este standardizat astfel:

Local – stadiul I – masaj, ungunet, dezinfectant;
-

- stadiul II – cald/rece, pansament gros+dezinfectant;
- stadiul III – pansamente şi toaleta locală;

General:
-

Specific afecţiunii de baza
Hidric şi alimentar adecvat;
Antibioterapie la nevoie.

Orice escara mai ales cele de gradul II/III se pot supra infecta şi pot evalua catre
septicemie.


Îngrijirea plagilor

Plagile reprezintă o intrerupere a continuitaţii cutanate şi/sau mucoase.
Funcţie de profunzime pentru fi sau nu asociate şi cu lezarea altor ţesuturi.
Sunt utilizate mai multe clasificări:
a.
b.
c.

Tip de acţiune al agentului cauzator
mecanice: taiere, înţepare, contuzii-loviri, striviri prin arme de foc, prin muşcare.
termice: căldura (inclusiv electrice), frig.
chimice: acizi, baze, săruri.
radiaţii.
Cum s-au produs (în ce circumstanţe):
accidente: casnice, rutiere, munca.
voluntare: automutilari/sinucideri.
iatrogene: cauze medicale (înţepături, puncţii, incizii).
Timpul scurs de la producerea leziunii
129

d.
-

recente (sub 6 ore).
vechi (peste 6 ore) – considerate direct infectate.
Dupa profunzime:
superficiale.
profunde – cu leziuni tisulare asociate.

Funcţie de interesarea anumitor cavităti (torace, abdomen):
-

nepenetrante (nu patrund prin seroasa cavităţii);
penetrante (lezeaza seroasa):
- peritoneu, pleura, duramater;
- la rândul lor – simple:
- asociate cu leziuni parenchimatoase sau ale organelor cavilor

(perforante).
e. Dupa evoluţie:
- necomplicate
- complicate – hemoragic, infecţios, leziuni de viscere cavitare – fistule etc.
Plăgile au anumite caracteristici:
Tăiate: - margini regulate;
- cele limitate se vindecă repede;
- plăgile operatorii sunt considerate aseptice (funcţie de poluarea intraoperatorie).
Plăgi prin inţepare:
- cele mai frecvente şi inşelatoare din cauza localizării, adâncimii şi a gradului de
infectare;
- favorizează contaminarea cu anaerobi;
- pot retenţiona anumite materiale (inclusiv materialele chimice).
Plăgi contuze, mai ales cele profunde pot avea leziuni ale organelor subjocente, fără o
poartă de intrare foarte mare; pot fi lezate: ficat, splină, rinichi, muschi, intestin, creier etc.
Plăgi prin mucoase: - neregulate şi infectate;
-

- cele mai poluate sunt cele determinate de porc şi de om;
- se pot inocula toxice: şerpi, rabie – animale turbate.

Plăgi prin împuscare:
-

complexe cu poarta de ieşire mare;
pot determina apariţia de proiectile secundare (bucăti de os – ce produc leziuni la
randul lor).

Plăgile se pot manifesta astfel:
-

leziunile vizibile caracteristice modului de producere asociată cu grade diferite de

-

hemoragie;
durere locală şi impotenţă funcţională a segmentului lezat;
TA şi puls afectate daca s-au asociat pierderi de sânge;
Febră- resorbţie/infectare.

Vindecarea plagilor se poate face:
130

-

per primatum intenţionem - necomplicată în 6-8 zile;
secundară – asociată cu infecţia – se face în timp îndelungat;
terţiară – evoluează îndelungat ca o plagă secundară şi când se face o sutură de dirijare
a cicatrizării.

Tratamentul se face funcţie de:
-

momentul producerii plăgii;
gradul de poluare;
modul de acţiune al agentului vulnerant.

Câteva reguli trebuie respectate:
-

condiţii de asepsie la toaleta plagilor;
pansamentele să fie absorbante ale secreţiilor şi să proteje de contaminarea şi

-

agresiunea altor agenţi exteriori;
să asigure repausul regiunii afectate.

În momentul producerii accidentului asigură hemostaza, pansament protector şi
transparent la spital.
Restul gesturilor aparţin direct personalului medical de specialitate.
CUVINTE NECUNOSCUTE:
 Tahipnee - Stare patologică constând în accelerarea anormală a ritmului de respirație


cauzată de unele boli respiratorii, cardiovasculare sau nervoase .
Inapetenţă - Lipsă de poftă de mâncare, întâlnită în multe boli febrile, digestive,



cronice.
Edentaţie – Lipsă a unuia sau mai multor dinţi, de pe arcadele dentare, pierduţi prin
extracţie sau căderi spontane din cauze multiple; pot fi totale sau parţiale ; terminale,



laterale sau frontale.
Duramater – Stratul extern al meningelui conjunctiv, situat între canalul osos



craniovertebral pe care îl căptuşeşte şi membrana arahnoidă.
Vitiligo - Afecţiune care duce la distrugerea sau slăbirea melanocitelor, acele celule
pigmentare responsabile de culoarea pielii, ceea ce duce la pierderea sau oprirea



producerii pigmentului şi la apariţia de pete albe pe suprafaţa pielii.
Intertrigo - Infecţie cutanată situată în plicile pielii axilar, inghinal, spaţiile dintre
degetele de la mâini şi picioare, ombilic. Semnele de intertrigo sunt marile placarde
roşii, zemuinde, simetrice sau nu, surse de mâncărime şi mărginite de un guleraş
albicios atunci când sunt de origine micozică. Tratamentul face apel la aplicaţii locale
de antifungice (în caz de micoză) sau de antibiotice (contra bacteriilor) şi de



antiseptice.
Alopecie – Cădere parţială, parcelară sau totală a părului în urma unei boli de piele, a
unei boli infecţioase.
131



Furuncule – Infecţie apărută lângă folicolul pilos dar cu o evoluţie mai profundă,



determinată de stafilococul auriu.
Papulă – Ridicătură solidă circumscrisă la suprafaţa tegumentelor , apărută fie prin



îngroşare locală sau edem localizat.
Pustulă – Abces la suprafaţă, de obicei constituit la firul de păr (coş); poate surveni
după transformarea unei vezicule.
TAXONOMIE:
1. Alopecie

A.

Stare

patologică

accelerarea

anormală

respirație

cauzată

a
de

constând

în

ritmului

de

unele

boli

2. Papulă

respiratorii, cardiovasculare sau nervoase
B. Lipsă de poftă de mâncare, întâlnită în

3. Furuncule

multe boli febrile, digestive, cronice
C. Lipsă a unuia sau mai multor dinţi, de
pe arcadele dentare, pierduţi prin extracţie
sau căderi spontane din cauze multiple;
pot fi totale sau parţiale ; terminale,
laterale sau frontale
D. Stratul extern

4. Tahipnee

al

meningelui

conjunctiv, situat între canalul osos
craniovertebral pe care îl căptuşeşte şi
membrana arahnoidă
E. Afecţiune care duce la distrugerea sau

5. Edentaţie

slăbirea

melanocitelor,

pigmentare

acele

responsabile

de

celule
culoarea

pielii, ceea ce duce la pierderea sau
oprirea producerii pigmentului şi la
apariţia de pete albe pe suprafaţa pielii
F. Infecţie cutanată situată în plicile pielii

6. Inapetenţă

axilar, inghinal, spaţiile dintre degetele de
la mâini şi picioare, ombilic
G. Cădere parţială, parcelară sau totală a

7. Duramater

părului în urma unei boli de piele, a unei
boli infecţioase
H. Infecţie apărută lângă folicolul pilos

8. Pustulă

dar
132

cu

o

evoluţie

mai

profundă,

determinată de stafilococul auriu
I. Ridicătură solidă circumscrisă

9. Vitiligo

la

suprafaţa tegumentelor , apărută fie prin
îngroşare locală sau edem localizat
10. Intertrigo

J. Abces la suprafaţă, de obicei constituit
la firul de păr (coş); poate surveni după
transformarea unei vezicule

Rezultate :

A– 4

F – 10

B–6

G–1

C–5

H–3

D–7

I–2

E–9

J–8

ÎNTREBĂRI:
1.
2.
3.
4.

Descrieţi situaţia normală a tegumentelor mucoaselor şi fanerelor.
Care sunt regulile privind asistarea unui pacient cu probleme cutanale?
Ce reprezintă escarele şi care sunt regulile de prevenire?
Care sunt caracteristicile plăgilor?

133

CAPITOLUL XI- EVITAREA PERICOLELOR
Este o necesitate a fiinţei umane de a fi protejată contra agresiunilor interne/externe
pentru păstrarea integrităţii psihice/fizice.
Omul în decursul vieţii este permanent expus diverselor agresiuni, având diverse
mecanisme de autoaparare.


Factorii care influenţează pot fi grupaţi astfel:
 vârsta – copilul işi dezvoltă instinctele de autoapărare funcţie de maturarea
funcţiilor motorii şi senzorile;
- adultul îşi dezvoltă capacitatea de autoapărare;
- vârstnicul prin diminuarea funcţiilor motorii şi senzoriale, trebuie să-şi ia măsuri
speciale de autoapărare.
Ex. mecanism de autoaparare: - la variaţii termice;
- rezistenţa la îmbolnăviri – prin imunitatea
naturală/dobândită;
- autoprotecţia la accidente funcţie de percepţia
posibilităţilor/abilităţilor fizice personale.
 Emoţiile puternice mai ales cele negative/stresul:
- în anumite limite ele sunt cu efect benefic asupra organismului (ex: ce nu te doboară,
te întăreşte);
- peste anumite limite devine sursa de boală.
 Factori de mediu/sociali etc.
- mediu adecvat: T=18,3-250C
134

umiditate 30%-60%
lumină fără extreme
zgomot nu mai mult de 120 decibeli
fără fum, pulberi, chimicale, germeni
fără risc de accidente diverse;
- mediu adecvat securizat de muncă;
- organizare socială care să protejeze individul prin măsuri de asigurare socială;
- clima = locuinţa/mediul de muncă şi cel de viaţă cu măsuri de asigurare a confortului
termic;
- religia, cultura, educaţia – în sensul cultivării unui comportament de protecţie

-

-

împotriva pericolelor, de protecţie personală.
Pentru a asigura condiţii bune de securitate trebuie avute în vedere câteva obiective:
Măsuri de prevenţie: contra accidentelor, infecţiilor, bolilor, diverselor agresiuni
posibile;
Măsuri de securitate psihologică:
- relaxare şi control al emoţiilor;
- răspuns adecvat/controlat la situaţii stresante;
- practicarea unor activităţi ce permit un echilibru psihologic: hobby, sport, religie.
Măsuri sociale care să asigure un mediu adecvat privind – confortul
termic/umiditate/poluare fonică/chimică etc.; mediu social asigurat – chiar măsuri de


-

protecţie socială promovată în zona unde trăim/activăm.
Ce ar trebui s urmărească personalul de ingrijire:
supraveghează mediul în care se află pacientul privind atmosfera (aerisit), confortul

-

termic, curăţenia spaţiului;
asociază educarea pacientului şi anturajului lui la păstrarea unui mediu adecvat;
de văzut posibilele accidente în mediul în care se află pacientul: în prezenţa unor
pacienţi cu dizabilităţi atenţie la mobilier, acces la spaţiul de alimentare, de igiena
personală, incluzând orice posibilă sursă de accident.

Când un pacient nu poate evita pericolele pot apărea:

-

-

vulnerabilitatea în faţa pericolelor;
afectarea fizică şi psihică;
anxietate/durere;
stare depresivă/frică;
pierderea stimei de sine/a imaginii de sine etc.
Cauzele posibile producerii diminuării posibilităţii de protecţie contra pericolelor,
enumerăm:
Cauze fizice: - deficit senzitiv/senzorial;
- afecţiuni diverse fizice;
- durere;
- dezechilibru metabolic/electrolitic;
- suprasolicitare fizică.
Cauze de ordin psihic:
- tulburări de gândire;
- frică/stres;
135



-

- suprasolicitare psihică – decese, divorţ etc.
Cauze pendinte de mediul social unde se află pacientul:
- salubritatea precară a locuinţei locului de muncă;
- sărăcie, promiscuitate.
Deficienţe educaţionale/poziţionarea într-un mediu total nou, necunoscut.
Exemple cum se pot produce scăderi ale instinctului de autoapărare:
Neatenţia – predispune la accidente de toate felurile (muncă, rutiere);
Leziuni tegumentare în lipsa echipamentelor de protecţie;
Leziuni tegumentare în folosirea îmbrăcămintei sau încălţămintei neadecvate;
Edemele, deshidratarea poate predispune la traumatisme tegumentare;
Nu tratezi bine o infecţie se poate complica şi afecta mai multe organe (septicemie);
Îmbolnăviri frecvente – scad capacitatea la autoapărare;
Fatigabilitatea – stare de slăbiciune, adinamic;
Surmenajul fizic/psihic, afectează organismul;
Comportament depresiv-suicidal sau agresiv;
Psihopaţii pot face acte antisociale etc.
Conduita faţă de un pacient cu potenţial de vulnerabilitate:
se asigură mediu fără risc de pericole, adaptat condiţiilor şi necesităţilor pacienţilor;
atenţie la riscul transmiterii infecţiilor:
- izolare pacienţi – evaluarea lui ca potenţial transmiţător;
- respectare circuite;
- igiena riguroasă
- de comunicat cu pacientul şi încercarea de a-l determina să participe activ la

-

respectarea unor reguli;
pacientul trebuie invăţat tehnici de relaxare, de control al stresului, îndemnat să

-

citească, să asculte muzică, de a comunica cu prietenii şi familia;
masaj terapeutic/relaxant la nivelul spatelui şi membrelor;
atenţie la respectarea tratamentului prescris (eventual sedative).

Regulile de asigurare a unui mediu securizat spitalicesc nu reprezintă un capitol de
informare a kinetoterapeutului.
Specialistul în kinetoterapie angajat în unitaţi spitaliceşti va trebui să respecte regulile de
prevenire a infecţiilor intraspitaliceşti în momentul în care este solicitat la patul pacientului.
Pacienţii mobilizati într-un serviciu de recuperare nu sunt pacienţi chirurgicali şi de aceea
riscul infecţiilor nozocomiale scade. Oricum chiar şi în cazul acestora trebuie respectate
măsuri de protecţie chiar personale (igienă persoanală, materiale de protecţie, mănuşi,
dezinfectante şi de contaminări ale spaţiilor şi aparatelor folosite).
Toate aceste măsuri de dezinfectare, sterilizare se regăsesc înscrise în diagrame speciale.
ÎNTREBĂRI:
1. Care sunt obiectivele pentru asigurarea unor condiţii bune de securitate?
2. Care este conduita faţă de un pacient cu potenţial de vulnerabilitate?

136

CAPITOLUL XII – NECESITATEA DE A COMUNICA
Reprezintă o dorinţă a fiinţei umane de a schimba informaţii cu semenii săi.
Acest schimb se efectuează verbal sau nonverbal permiţând transmiterea de
sentimente, opinii, experienţe, informaţii.
În definirea unui individ adult, asupra lui intervin din copilărie, familia, anturajul,
instituţii diverse din societate.
Comunicarea non-verbală este reprezentată de un limbaj gestual al corpului (ochi,
gesturi, mers, postură etc.).
137

Comunicarea verbala este forma cea mai aferentă şi eficientă de transmitere a
informaţiilor.
Omul recepţionează şi alţi stimuli, respectiv senzoriali, afectivi etc. de la anturajul în
care se află.
Pentru o comunicare adecvată individul trebuie să aibă în primul rând o imagine
adecvată, echilibrată asupra propriei persoane (pozitivă).
!!! Negativiştii nu reusesc să comunice la întreaga capacitate.
n vederea unei comunicări optime trebuie întrunite anumie criterii:
-

integritatea organelor de simţ, văz, auz, gust etc.
organe fonatorii integre;
aparatul locomotor integru (gesturi etc.);
inteligenţă optimă pentru a putea recepţiona integral informaţiile primite;
percepţia adecvată concordantă cu organele de simţ;
emoţiile trăite transmise reprezintă o forma de comunicare;
anturajul şi relaţia din cadrul lui ca armonie de asigurare a comunicării;
cultura/educaţia/personalitatea joacă la fel roluri importante intr-o comunicare
adecvată.

Deficienţele de comunicare se pot grupa astfel:
1.
2.
3.
4.
5.



-

Probleme de comunicare din cauza afectării motorii sau a recepţiei senzoriale
Probleme de ordin intelectual
Probleme de ordin afectiv
Confuzie
Singurătate/izolare socială/tulburarea comunicării familiale
Cauzele de ineficienţă senzorială şi motorie pot fi:
pierderea vederii parţiale/totale;
pierderea parţială totală a auzului, a gustului, a mirosului, a sensibilităţii cutanate;
pareze/paralizii diverse;
afazia – nu poate folosi/articula anumite cuvinte;
dizartria – pronunţie neinteligibilă;
bâlbâiala – repetiţia unor silabe/cuvinte;
mutism – nu poate comunica cu anturajul;
dislalia – imposibilitatea de a pronunţa anumite silabe;
anxietate/nelinişte/inactivitate/izolare;
halucinaţii;
tulburări de gândire.
Probleme de la nivel intelectual:
amnezie – tulburare de memorie;
dificultăţi de înţelegere;
vorbire incoerentă, fară legătură cu faptele;
dezorientare spaţio-temporală.
Problemele din punct de vedere afectiv se pot prezenta astfel:
agresivitatea – dorinţa de a se certa, a bate, a ataca pe cei din jur;
alterare mentală – individul nu-şi mai poate controla propriile acte; nu poate aprecia
suferinţa; nu răspunde de actele sale.
138

-

apatie – indiferenţa faţă de sine şi de mediul în care se află;
devalorizare proprie – o imagine proprie negativă;
egocentrism – o suprasolicitare a imaginii proprii raportată la tot ce este în jur;
fobie – frica obsesivă de ceva; de spaţii inchise – claustrofobie etc.
euforie – buna dispoziţie fără motiv aparent indentificabil;
delir – tulburare de gândire, persoana este complet desprinsă de realitate;
halucinaţii: - auditive – aude voci;
- vizuale – vede imagini inexistente.
Aparent informaţiile oferite nu au decât valoare teoretică, ceea ce înseamnă deja că

avem o percepţie eronată.
Realitatea arată că, cei ce lucrează în domeniul medical, în contact direct cu pacientul
trebuie în primul rând să asigure o formă de comunicare cu acesta.
Evident ca excepţie fac pacienţii comatoşi, inconştienţi etc.
O bună comunicare, poate asigura o bună întelegere reciprocă şi mai ales o bună
colaborare, strict necesară într-un proces de reabilitare.

-

Reguli pentru terapeut:
comunicarea devine un act planificat şi profesionist;
trebuie obtinută o relaţie pozitivă;
evaluezi în prealabil pacientul privind posibilitatea de a comunica adecvat cu el;
totul se desfăşoară în condiţii de confort, încredere;
mesajele transmise trebuie să fie scurte, concise, respectând bolnavul;
foloseşte termeni adecvaţi înţelegerii pacientului;
ritmul şi tonul discuţiei calm, neagresiv;
nu transmite prin intonaţie eventuale probleme personale (oboseală etc.);
comunicarea trebuie făcută în momente potrivite posibilităţilor patologice ale

-

pacientului;
limbajul paraverbal (gestual) se foloseşte ponderat cât să sublineze cuvintele;
ai răbdare, solicitudine cu pacientul (e adevărat că unii sunt nevorbiţi, nu au cu cine să

-

discute; mai bine ia în calcul o marjă de timp cât să nu întrerupi nemeritat pacientul);
atingerea pacientului se face doar în scop de încredere, de întelegere, tandreţe, doar în

-

versiunea în care acesta acceptă asa ceva;
pacientul va fi ascultat activ, din faţă, privit în ochi, cu o atitudine relaxantă, fără
gesturi de întrerupere, eventual punctând cu mici intrebări care să arate că inţelege

-

problemele lui;
vezi dacă paralimbajul gestual punctează informaţiile verbale transmise;
întrebările vor fi legate de subiect, logice ca succesiune a informaţiilor, adaptate, şi în
scopul de a nu lăsa închise subiectele puse în discuţie;
reia în faţa pacientului informaţia şi verifică dacă ai înţeles corect infomaţia primită;
clarifică mereu informaţiile primite, acum se poate întrerupe pacientul;
informează pacientul:
- periodic, la momentul oportun;
- în termeni uşor de înţeles de către pacient;
- nu divulga date pe care medicul vrea să le ţină încă secrete.
139

-

se încheie cu o recapitulare a datelor obţinute.

Atenţie la stiluri reproductive de a comunica cu pacientul:
-

-

personalul îşi spune părerea:
- inhibă pacientul să comunice;
- acesta întârzie să ia o decizie.
Nu folosi atitudini extreme:
- optimism exagerat;
- scepticism nejustificat.
o atitudine defensivă – care împiedică pacientul în a prezenta unele observaţii

-

„critice”;
aprobare/dezaprobare excesivă;
generalizarea atitudinii – introducerea cazurilor în şabloane prestabilite (fiecare caz

-

-

prezintă particularitatea lui);
schimbă subiectul discuţiei:
- neproductiv – se reia cu dificultate;
- nepoliticos – pacientul este concentrat pe propria suferinţă care este unică.

ÎNTREBĂRI:
1. Care sunt criteriile ce trebuiesc întrunite în vederea unei comunicări optime?
2. Prezentaţi câteva reguli pentru terapeut.

CAPITOLUL XIII – LIBERTATEA DE A ACŢIONA
CONFORM PROPRIILOR CONVINGERI ŞI VALORI, DE A
PRACTICA RELIGIA
140

Libertatea de a acţiona conform propriilor valori şi convingeri este o necesitate pe care
o simte individul şi se evidenţiază prin gesturi, acte conform cu ceea ce crede şi promovează,
cu raportarea la bine, la rău, la echitate şi toate dependente de educaţia şi aderarea la o
anumită ideologie.
Omul nu este o fiinţă solitară, el interacţionează constant cu ceilalţi indivizi din
colectivitate şi se raportează la o entitate supremă/absolută.
Rezumativ, fiinţa vie numită om în periplul ei de la naştere spre moarte, este într-o
continuă căutare de răspunsuri la sensul vieţii, la felul în care ea ar trebui trăită.
Cum este şi normal interacţiunea fiinţei cu mediul şi societatea în care trăieşte îşi pune
obligatoriu amprenta asupra percepţiei mai mult sau mai puţin optimiste privind existenţa.
Sumarea înţelegerilor şi gândirilor indivizilor determină manifestarea unei societăţi
ce-şi stabileşte un set de standarde privind:
-

onestitatea, încrederea, integritatea;
iertarea, dragostea;
libertarea alegerii, etc.
În acest sens individul este caracterizat prin:




gesturi şi atitudini corporale: forme de manifestare funcţie de propriile valori.
sensul vieţii şi morţii: în căutarea înţelegerii acestor două aspecte esenţiale omul se





poate manifesta în diverse moduri (ex. ritualuri diverse).
dorinţa de ajutor, de comunicare, de înţelegere cu fiinţa supremă acceptată.
emoţiile determină fiecare fiinţă să se manifeste tipic, umanitar, religios etc.
cultura personală sau a societăţii în care trăieşte individul: anumite societăţi sunt foarte
permisive asupra modului de manifestare, mai ales în ceea ce priveşte religia; altele



sunt mult mai riguroase sau restrictive invocând anumite percepţii şi tradiţii.
apartenenţa religioasă: părinţii joacă un rol important în definirea apartenenţei
religioase a individului în copilărie; la vârstnici, practica religioasă reapare sau se
identifică.
În acest sens, un individ ca să se simtă în libertatea sa se manifestă astfel:

-

asistă la ceremonii religioase;
foloseşte obiecte de cult;
parcurge studiile unei religii şi respectă regulile acesteia;
acceptă şi participă activ la anumite ansambluri de ceremonii religioase;
timp alocat pentru rugăciuni şi meditaţie;
participare la fapte de caritate, umanitate, acţiuni corective.
Toate cele relatate mai sus pot fi afectate în următoarele circumstanţe:

-

lezare fizică, durere, frică, surmenaj;
141

-

anxietate, tulburări de gândire, stres;
pierdere, separare;
amnezie, spitalizare, bariere lingvistice;
conflicte familiale, sociale;
lipsa cunoaşterii atitudinilor celorlalti, a mediului în care trăieşte etc.
Când nu se poate manifesta optim, liber în a acţiona conform propriilor convingeri

determină:
-

culpabilitate, frustrare;
dificultăţi în practicarea activităţii religioase;
nelinişte faţă de propria existenţă.
Absolut toate determina consecinţe psihice de tip depresiv, acompaniate de manifestări

vegetative (tahicardie, hiperventilaţie, transpiraţii reci, umede etc.).
Rolul personalului de îngrijire a stării de sănătate este de a sesiza anumite
particularităţi la pacientul asistat.
Religia pacientului sau valorile lui acceptate pot avea impact asupra:
-

dietei alimentare;
administrarea de sânge şi derivate, vaccinuri, medicamente;
refuzul unor intervenţii/alte proceduri;
refuzul avortului, transplantului;
nu doreşte internarea/tratamentul în perioada sărbătorilor religioase acceptate;
nu acceptă eforturi de prelungire a vieţii;
dorinţa de asistare din partea anturajului în momentele dificile/finaluri;
dorinţa practicării anumitor ritualuri în anumite momente.
Trebuie identificate anumite persoane ce au nevoi de asistenţă:

-

pacienţi fără aparţinători;
pacienţi axiosi, deprimaţi, mai ales înaintea unor intervenţii chirurgicale;
când o anumită intervenţie poate schimba modul de viaţă al pacientului, relaţia cu

-

religia, societatea etc.;
muribunzii.
Ce se poate face în ajutorul pacienţilor:

-

vizita preotului;
accesul la cărţile de cult;
de văzut dacă se poate determina participarea pacientului la un serviciu religios;
marchează evenimentele religioase (Crăciun, Paşte etc.);
comunicarea cu pacientul pentru a veni în întâmpinarea unor dorinţe;
acordă anumite informaţii privind practica medicală şi dogmele religioase acceptate de
pacient.

ÎNTREBĂRI:
1. Asupra cui poate avea impact religia pacientului?
2. Ce se poate face în ajutorul pacienţilor?

142

CAPITOLUL XIV – PROCUPAREA PRIVIND REALIZAREA
PERSONALĂ
Este o necesitate a oricărui individ de a înfăptui activităţi care să-i permită satisfacerea
propriilor nevoi dar să-şi fie de ajutor (util) celorlalţi.
În acest sens fiecare individ îşi dezvoltă un simţ creator pentru a-şi folosi potenţialul
propriu la maxim.
Acest sentiment de realizare este unic şi este necesar pe toată durata vieţii.
Este nevoie de o relaţie personală/socială corespunzătoare pentru a nu determina un
sentiment de inutilitate, de devalorizare.
Fiecare individ are nevoie de consideraţie, de dragoste, de stimă, de respect, inactivitatea
pe care o desfăşoară.
Unii au nevoie de ajutorul altora pentru a se pune în valoare.
Alţii găsesc resurse personale necesare pentru a se realiza.
Activitatea desfăşurată de fiecare individ trebuie să corespundă nivelului de
pricepere/pregătire a lui, spre a nu fi percepută ca o povară.
Aceasta nevoie umană depinde de o serie de factori, astfel:
143

a. Vârsta
- copilul – cunoaşte lumea prin joc, perfecţionând astfel percepţia, memoria, imaginaţia,
gândirea, sentimentele, voinţa; prin jocuri colective se începe o aumită ierarhizare
-

dupa competenţe, performante dar şi prin dorinţa de afirmare.
preadolescenţa – învăţătură şi jocuri; jocurile sunt de echipă, întrecere, inventivitate,
consecvenţa; acum începe să se compare cu alţii şi să se evalueze; caracteristica este

-

critica faţă de alţii mai mult faţă de propria persoană.
adolescenţa – deja există o anumită experienţă şi acumulare intelectuală ceea ce
determină o anumită independenţă în conducerea unor activităţi la care se adaugă o
anumită responsabilitate faţă de propriile fapte; acum apar anumite idealuri pentru care
se luptă în vederea realizării; autoevaluarea este mai corectă, se acceptă criticile şi

-

chiar se intervine în anumite corecţii.
maturitatea – un individ poate juca pe mai multe planuri în societate; acum are
interese, acţionează în acest sens, are pasiune pentru ceea ce face în vederea atingerii
scopurilor propuse; cu cât se avansează în vârstă se acumulează experienţa, dar şi scad

capacităţile fizice.
b. Constituţia şi posibilităţile fizice trebuie adoptate activităţilor propuse.
c. Emoţiile influenţează mult activitatea unora: optimism, bucurie, entuziasm, plăcere,
bunăstare – au efecte benefice asupra activităţilor.
d. Cultura – funcţie de educaţia acumulată fiecare individ îşi alege o anumită profesie.
e. Rolurile sociale în care se află implicat individul influenţează activitatea direct
dependente de pregătirea, voinţa şi dorinţa motivării acestor roluri.
Pentru a avea o independenţă totală în afirmarea propriei persoane şi a dorinţei de
realizare orice individ trebuie să întrunească câteva condiţii:
-

activităţi adaptate conform funcţiilor fiziologice, depinzând de constituţia fizică;
activitatea pozitivă, destinsa, interdependenţa cu sănătatea fizică şi psihică;
manifestarea propriilor hotărâri cenzurate de autocritica dar şi de critică (feed-back)

-

celor din jur;
celeritatea în luarea unor decizii optime;
aproximarea obiectivă a propriilor aptitudini raportate la conştiinţa propriilor valori;
să-i placă propria înfăţişare/să şi-o accepte şi să fie sănătos.

Când omul nu-şi poate finaliza aceste nevoi prezintă:
-

sentiment de devalorizare;
neputinţă;
dificultăţi de a se realiza/a-şi asuma anumite roluri sociale.

Cauzele posibile în realizarea acestei nevoi pot fi:
-

scăderea unor funcţii fiziologice, a unui handicap, a lipsei de control sfincterian, a
durerii, imposibilitatea mobilizării;

144

-

tulburări psiho-afective; eşec profesional, conflict profesional, lipsa de educaţie,
cunoştinţe, a mediului.

Un pacient cu probleme în realizarea acestor nevoi se va manifesta în următoarele
modalităţi:
-

conflict personal;
eşec profesional;
nu mai poate controla şi corecta anumite evenimente;
apatie/resemnare/retragere/oboseală psihică şi fizică;
tristeţe/agasare/sentiment de inferioritate.

!!! Intervenţia personalului de îngrijire se poate sistematiza prin:
-

observă pacientul;
cunoaşte posibilităţile/limitele fizice-fiziologice;
comunică şi află aspiraţiile, dorinţele, frustrările;
ajută în ameliorarea sau compensarea unor dificultăţi.

ÎNTREBĂRI:
1. Care sunt factorii de care depinde nevoia privind realizarea personală?

145

CAPITOLUL XV - NEVOIA DE A SE RECREA
Orice fiinţă umană simte nevoia de a se distra, de se destinde folosind activităţi
agreabile ce conduc la relaxare psihică şi fizică.
Instructiv omul îşi va ocupa o parte din timp cu activitati recreative, care să-i asigure
un anumit echilibru afectiv, în faţa stresului cotidian.
În procesul educaţional, perioada recreativă este obligatoriu legată de perioada de
învăţare.
Activităţile monotone profesionale recpmpensate, la care adaugăm sedentarismul
(lipsa activităţilor fizice) poate avea influenţe asupra echilibrului psihic şi fizic, cu
deteriorarea sănătăţii.
În consecinţă, divertismentul, relaxarea, distracţia reprezintă o componentă necesară
pe tot parcursul vieţii.
Factorii care pot influenţa această nevoie pot fi:
a.
-

Vârsta:
copilul mic – se joacă, iar aceasta ajută la maturizarea fizică si psihică;
şcolarul – învăţătură/joc în recreaţie şi acasă;
adolescentul- aceiaşi succesiune ca mai sus doar că la capitolul joc acestea sunt

-

adaptate cunoştinţelor şi preocupărilor vârstei;
adultul – deja îşi alege activităţile recreative funcţie de preferinţe, posibilităţi ca şi

-

capitol financiar şi de timp, anturaj;
vârstnicul – având o dinamică psihică redusă va prezenta şi o limitare a activităţilor

sportive dinamice cu o interiorizare a trăirilor.
b. Capacităţile fizice dau limitele activităţii fizice recreative.
c. Influenţe psihologice:

146

-

activităţile recreative (jocul) – formeaza copilul ca şi personalitate, conduită dar şi

-

control emoţional;
jocurile permit exteriorizarea şi eliberarea tensiunii psihologice. În mod normal spre a

realiza aceste obiective jocul preferat este cel ales.
d. Influenţe culturale:
- fiecare popor are obiceiurile sale recreative.
Ex: România: - serbările câmpeneşti, ceremonii (nunţi, botezuri, altele...), sărbătorile
de sfârşit de săptămână (mici şi bere).
e. Influenţe sociale:
- realizarea şi diversificarea acestor activităţi recreative depinde de condiţiile socio-

economice ale ţării respective;
unele sunt statuate social prin contracte sau alte forme organizatorice (ex: vacanţe,
concedii).

Când sunt întrunite toate condiţiile de relaxare individul prezintă:
-

stare de relaxare;
sentiment de mulţumire;
emoţii agreabile, veselie etc.

Cauzele care pot afecta această nevoie pot fi grupate astfel:
-

a. cauze fizice:
leziuni/constrângeri fizice (gips, bandaje etc.);
handicapuri fizice diverse;
scăderi funcţionale ale organelor de simţ;
durerea.
b. cauze de ordin psihic:
tulburări de memorie, gândire, conştienţă;
anxietate, stres, stare de criză (criză).
c. cauze sociale/sociologice:
muncă de rutină;
pensionare, singurătate, retragere;
eşecuri în îndeplinirea rolurilor sociale;
lipsa cunoştinţelor despre sine şi anturaj.

În aceste situaţii se pot contura 3 forme de manifestare:
1. Neplăcerea de a efectua activităţi recreative.
2. Dificultatea în efectuarea acestora.
3. Refuzul de a îndeplini activităţi recreative.
În faţa unui pacient, rolul personalului de îngrijire nu este doar de a efectua terapia
specifică este şi de a sesiza limitele fizice şi psihice ale acestuia şi de a depista posibilităţile de
recreere.
Câştigă încrederea pacientului, comunică activ cu el, încurajează exprimarea emoţiilor şi
dorinţelor, ajută prin metode recreative depăşirea momentelor dificile determinate de boală.
ÎNTREBĂRI:
147

1. Care sunt factorii care influenţează nevoia de a se recreea?

CAPITOLUL XVI – NEVOIA DE A ACUMULA INFORMAŢII
PRIVIND PĂSTRAREA SĂNĂTĂŢII
Omul prin acumularea de infomaţii va căpăta anumite deprinderi va lua anumite
atitudini, le va modifica pe altele pentru a-şi menţine sau redobândi starea de sănătate.
Procesul de învăţare este complex, va organiza comportamentul omului în sensul
promovării activităţilor creatoare ce completează acumulările anterioare.
Privind medicina, acumularea de informaţii în domeniu are drept scop menţinerea
sănătăţii sau vindecarea.
Evolutiv fiinţa umană suferă diverse transformări prin înaintarea în vârsta dar şi prin
interacţiunea cu factorii de mediu.
În acest sens există o continuă dinamică a autocunoaşterii dar şi a variabilelor multiple
apărute în mediul de viaţă.
Dobândirea de cunoştinţe, aptitudini, deprinderi în vederea menţinerii sănătăţii confer
un sentiment de siguranţă oferind un confort psihic în expunerea zilnica la stres.
Factorii care influenţează acumularea acestor cunoştinţe sunt:
a. Vârsta:
- copilul acumulează uşor cunoştinţe fiind dependent de modul de instruire,
b.
c.
-

supraveghere şi control;
adultul – învaţă şi perfeţionează;
vârstnicul – acumulează mai greu, foloseşte mai mult ceea ce a învăţat deja.
Factorii biologici fizici:
este nevoie de integritate fizică, psihică şi îndeosebi a organelor de simţ (simţ).
Factori psihologici:
motivarea pentru un anumit scop, păstrarea sau recuperarea sănătăţii;
emoţiile – anxietatea faţă de boală şi de consecinţele ei pot influenţa foarte bine

(motiva) pentru acumularea de cunoştinţe, atitudini etc.
d. factori depinzând de societate:
- mediul ambiant propice învăţării (lumina, temperature, calm, linişte etc.).
Întruniţi toţi aceşti factori se desfăşoară o succesiune de evenimente după cum urmează:
-

învăţarea – determină acumularea de cunoştinţe;
acumularea informţiilor determină constituirea unei atitudini, a unor deprinderi etc.
deprinderea devine o componentă automată a activităţii.

Problemele apărute în satisfacerea acestei nevoi se pot grupa astfel:
1. ignoranţă faţă de dobândirea de noi cunoştinţe, atitudini, deprinderi.
2. dificultăţi de învăţare
3. cunoştinţe insuficiente
Cauzele posibile sunt următoarele:
148

a. Leziuni de integrităţi fizice, cu deficienţe îndeosebi senzoriale (văz, auz, vorbire etc.);
b. Durerea poate determina modificări psihice sau vegetative de acompaniament şi
c.
d.
-

împiedică acumularea de cunoştinţe;
Alterări psihice (delir, comă, etc.):
intelect limitat;
tulburări de gândire şi memorie;
anxietate, stres, perioade de criză personală.
Probleme sociale/sociologice:
mediu necunoscut (emigrare – nu ştie limba);
lipsa de interes depinzând de cultură şi educaţie;
lipsa cunoştinţelor despre sine, despre mediu.

Un pacient ignorant adică fără cunoştinţe, deprinderi pentru menţinerea/recuperarea
sănătăţii poate fi întâlnit în următoarele circumstanţe:
a. lipsa de cunoştinţe privind boala sa, prevenirea ei, importanţa tratamentului,
b.
c.
-

convalescenţă, prevenirea complicaţiilor, reintegrare;
are tulburări de gândire:
fugă de idei;
imposibilitatea de a gândi;
incoerenţa între informaţii şi structurarea ideilor;
tulburări de memorie;
anxietate, stres.
frica de necunoscut:
boala schimbă uneori stilul de viaţă, obiceiurile iar bolnavul rămâne uneori “paralizat

d.
e.
f.
g.

de frică”.
nu acordă importanţă bolii şi sfaturilor primate.
nu are acces la informaţii dar nici nu se omoară să le caute.
refractar la orice sfat sau informaţie.
cerinţe educaţionale severe.

Un pacient intrat într-un program de recuperare va trebui să colaboreze cu personalul de
specialitate.
În acest sens el trebuie să posede suficiente cunoştinţe despre boala sa, complicaţiile
apărute sau posibile, evoluţia previzibilă, tratament, aşteptările pe etape şi mai ales la partea
sa de participare într-un program kinetic desfăşurat în absenţa specialistului.
În acest sens se recomandă:
-

evoluează posibilităţile intelectuale ale pacientului, nivelului educaţional, motivaţia,

-

gradul de comunicare, dorinţa de cooperare;
oferă informaţiile în limbaj accesibil şi repetă cu pacientul până ce acesta va fixa ce a

-

primit;
observă instalarea unor noi deprineri, benefice, urmărită de kinetoterapeut,

-

corectitudinea efectuări acestora;
încurajează pacientul la colaborare şi consemneaza progresele care să motiveze.

149

CUVINTE NECUNOSCUTE:


Obnubilare - tulburare a stării de conştiinţă în care funcţiile psihice sunt încetinite,
pragul percepţiei este crescut, ducând la îngreunarea percepţiilor şi în general a
contactului şi posibilităţilor de orientare în mediul ambiant, neurmată de amnezie.

ÎNTREBĂRI:
1. Care sunt factorii care influenţează acumularea de informaţii?
2. Care sunt cauzele posibile pentru nesatisfacerea acestei nevoi?

150

Sponsor Documents


Recommended

No recommend documents

Or use your account on DocShare.tips

Hide

Forgot your password?

Or register your new account on DocShare.tips

Hide

Lost your password? Please enter your email address. You will receive a link to create a new password.

Back to log-in

Close