PV-CM
Content
TEORIA SPAȚIULUI NECONSTRUIT, 2012 Șerban Sabin Cristian, 52A
CAMPUS MARTIUS PIATA VICTORIEI
„Ceea ce îi atrage, de fapt, pe oameni cel mai mult par a fi alți oameni.”1
INTENȚIE
În cei 5 ani petrecuți aici am descoperit Bucureștiul nu ca un spațiu în care sunt ridicate clădiri de toate felurile, ci ca o succesiune de spații între clădiri care ori se alătură ori se întrepătrund pentru a crea o textură urbană eterogenă. Acestea sunt spațiile din care se percepe fondul construit și pe care le poți străbate ca vizitator sau ca locuitor al Bucureștiului, nu clădirile, care, prin definiție, închid/ încapsulează spațiul pe care și‐l apropriază. De‐a lungul timpului, în București s‐au format – și au fost formate – spații publice cu caractere și din considerente diferite, dar care la o anumită scară și daca ar fi utilizate într‐un anumit fel ar putea fi considerate spații de calitate. Unele străzi, cum sunt cele din „Centrul Vechi”, care, deoarece au dimensiuni mici și sunt mărginite de clădiri cu o arhitectură care se face plăcută privirii, sunt favorabile traficului pietonal. Spațiile verzi, cum sunt grădinile Kiseleff sau Cișmigiu care erau principalele locuri de promenadă de la mijlocul secolului al XIX‐lea, sunt o serie de spații, de această dată proiectate, care se alătură țesutului construit. Aceste spații se dezvăluie pietonului care nu merge cu mai mult de 5 km/h, nu utilizatorului mașinii care din viteza cu care se deplasează nu poate percepe toate detaliile. În 1893 începe aplicarea oficială a planurilor de sistematizare a tramei stradale a Bucureștiului, când intră în vigoare ”Legea pentru crearea unei Case a Lucrărilor Orașului București” iar de‐a lungul bulevardelor nou‐construite care vor constitui axele nord‐sud și est‐vest apar noi tipuri de spații – promenade însoțite de linii de tramvai și alveole de‐a lungul lor. La rândul lor, țesuturile rezidențiale oferă diferite tipuri de spații, de la parcelările de la sfârșitul secolului al XIX‐lea și începutul secolului XX cum sunt cele din Cotroceni, cu străzi verzi și liniștite, sau cea din jurul parcului Ioanid (1909‐1910) până la spațiile apărute în și în jurul ansamblurilor de locuințe colective. Cvartale precum cel din piața Lahovari sau de lângă Academia Militară constituie spații diferite de cele care au apărut între blocurile construite în special în perioada postbelică. În aceste ansambluri cu plan liber, proiectate după recomandările Cartei de la Atena, (și ulterior îndesite datorită cererii tot mai mari de locuințe) apar spații neierarhizate, dar care și‐au constituit un caracter propriu, de spații „între blocuri”. Spațiile pe care nu le‐am menționat până acum și asupra cărora vreau să insist în continuare sunt spațiile urbane care au ajuns să fie destinate în exclusivitate mașinilor. Faptul că pietonii nu au loc pe o autostradă sau pe un pod care face parte dintr‐un drum european administrat de ministerul transporturilor este de înțeles. Dar spații care se află în teritoriul administrativ al Bucureștiului (și nici
1 “What attracts people most, it would appear, is other people.”, William H. Whyte, The Social Life of Small Urban Spaces 1
Campus Martius ‐ Piața Victoriei
măcar la periferie) cum este legătura dintre cartierul Pajura și Calea Griviței – care se poate naviga ca pieton doar traversând calea ferată prin tunel la bordul unui autobuz sau tramvai sau pe deasupra prin noroaiele care ne conduc spre și de la șinele de tren – nu pot în nici un caz să aparțină și să participe la viața orașului. Cel mai nefericit caz în acest sens mi se pare că a ajuns Piața Victoriei. Un spațiu dominat în totalitate de mașini cu o poziție foarte favorabilă în cadrul orașului și un potențial imens. Piața Victoriei reprezintă o suprafață cu puțin mai mare de un hectar din București care este dedicată în întregime mașinilor. (01)
CAPUL PODULUI MOGOȘOAIA – MOMENTE CHEIE
În 1846, în Piața Victoriei de astăzi era reprezentată pe planul Borroczyn Bariera Mogoșoaia, care fusese până cu puțin timp înainte pe limita Bucureștiului și principalul punct de intrare în oraș dinspre nord. (02) Pe 23 septembrie 1847 se inaugurează Parcul Kiseleff, care a devenit unul din principalele locuri de promenadă din București până la cel de‐al doilea război mondial. În 1878, după ce Principatele Unite ale Țării Românești și Moldovei își câștigă independența în fața Imperiului Otoman, pentru a comemora această ocazie sunt redenumite vechile străzi: Podul de Afară devine Calea Moșilor, Podul Calicilor – Calea Rahovei, Podul de Pământ – Calea Plevnei, Podul Beilicului devine Calea Șerban Vodă, Splaiul Dâmboviței – Splaiul Independenței, iar Podul Mogoșoaiei și capul Podului Mogoșoaia devin Calea Victoriei și respectiv Piața Victoriei. 1908 – (24 mai) Se inaugurează clădirea Muzeului de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, construită de inginerul Mihail Rocco și fațadizată în stil neoclasic de Grigore Cerchez. În același an se termină lucrările și la clădirea Muzeului de Geologie de vis‐a‐vis, construită în doi ani după proiectul arhitectul Victor Ștefănescu. 1937 – Sistematizarea Pieței Victoriei și studii de amplasament pentru Palatul Victoria, arhitect Duiliu Marcu.
În propunerea sa, Duiliu Marcu modifică traseele străzilor care se întâlnesc în piață pentru a o lărgi cu intenția de a o transforma într‐un model al identității politice și naționale. Intervenția lui Duiliu Marcu, deși potrivită scopului pe care și l‐a propus, lărgește poate prea mult spațiul și deoarece nu propune nici un fel de centru focal al spațiului nou creat pentru a nu rivaliza cu Palatul Victoria deschide posibilitatea evoluției ulterioare ca spațiu adresat în exclusivitate mașinilor. Statutul de prototip pentru instituțiile publice moderne și care îl face și un simbol pentru domnia lui Carol al II‐lea este desemnat chiar de autor, pentru care fațadele și interioarele ilustrează „preocuparea de a păstra fundamentul clasic şi de a face să apară în concepţia de ansamblu şi în studiul detaliilor ideea de simplitate modernă”2. Astfel arhtitectul marchează trecerea de la o arhitectură în stil neoclasic și neoromânesc la o arhitectură modernistă, chiar totalitară în opinia Ramonei Feraru. O explicație mai credibilă o dă Giuseppe Cinà: „[…] Marcu evoluează de la înclinația către ornament și desen la alegerea unui sistem compozițional care nu mai depinde de partitura decorativă, ci este mai conform rolului social al arhitecturii.”3 (03) (04) (05) (06)
1941 – Se finalizează construcția actualului Muzeu al Țăranului Român după planurile lui Nicolae Ghika‐Budești. 1946 – Datorită distrugerilor suferite în timpul războiului, Palatul Sturdza din fața Palatului Victoria este demolat. 1986 – Se demarează lucrările la Pasajul Piața Victoriei și la stația de metrou care unește magistralele 2 și 3. 1988 – Începe construcția blocurilor de pe latura sudică a pieței, finalizate după 1990. 2007 – Concurs pentru consolidarea și extinderea Palatului Victoria. 2 FERARU, Ramona; „Palatul Victoria – clădirea considerată de inspiraţie fascistă” 3 CINÀ, Giuseppe, București, de la sat la metropolă, p.141 2
Campus Martius ‐ Piața Victoriei
CAMPUS MARTIUS – CENTRUL ABSENT AL UNEI METROPOLE DESCENTRALIZATE
– sau cum un parc poate salva un oraș de la dezastru –
Detroit, „orașul mașinilor”, trece prin cea mai neagră perioadă din istorie. O cumulare de factori diverși care au afectat orașele Statelor Unite în general, dar și economia Detroitului în special4, au condus la abandonarea centrului orașului de către locuitori. Suburbanizarea crescândă a metropolelor americane, în care populația (în general albă) cu venit mediu și ridicat a orașelor își mută domiciliul în noile cartiere construite la periferia orașelor mari pentru a avea parte de un mediu (spun ei) mai sănătos și mai propice pentru a întemeia o familie, conduce la scăderea valorii imobiliare a clădirilor din centrele orașelor care sunt ocupate de populație mai săracă sau chiar abandonate dacă nu mai sunt viabile din punct de vedere financiar. În Detroit, această tendință, însumată cu declinul industriei auto americane – în concurența cu producătorii străini – de la sfârșitul secolului XX, face ca majoritatea clădirilor din oraș aflate în poziții, de cele mai multe ori, centrale să ajungă să fie abandonate. În această situație nu au ajuns doar clădirile rezidențiale, ci și cele cu caracter comercial și de birouri, pentru că o companie odată ce se extinde își mută sediul într‐o zonă suburbană care este în dezvoltare și unde prețurile terenului sunt în creștere. Problema Detroitului în acest context la mijlocul anilor ’90 era critică, iar punctul zero al orașului, Campus Martius, ajunsese încă de la începutul secolului nimic mai mult decât o intersecție pe care o puteau naviga doar automobilele. (07) Cu un zel optimist de invidiat, poate amestecat cu un sentiment de disperare și curaj în sensul că nu mai e nimic de pierdut, autoritățile conduse, în 1999, de primarul Kwame Kilpatrick, investesc 20 de milioane de dolari într‐o dezvoltare a pieței orientată spre comunitate și care va deveni un catalizator pentru revitalizarea centrului Detroitului.5 Cinci ani mai târziu se deschide Campus Martius Park. Din punct de vedere compozițional, parcul își păstrează amplasarea istorică6 cu orientare nord‐sud. Toate bulevardele radiale își au punctele de start marcate cu o serie de obeliscuri sau monumente, iar spre vest parcul se deschide spre piața Cadillac care, construită ulterior, completează activitățile oferite de spațiu. (08) Ce este fascinant în legătură cu succesul acestui spațiu atât la nivelul orașului cât și în cercurile profesionale este că nu a fost construit la scara bulevardelor care se deschid radial pe perimetrul său sau la scara zgârie‐norilor din jur, ci la scara oamenilor care îl folosesc. Bulevardele sunt preluate de un inel de circulație perimetral care eliberează spațiul central, iar spațiul central este divizat de fântâna istorică Woodward Fountain și fiecare din cele trei zone astfel create propune o serie aproape interminabilă de
4 în Detroit rețeaua de transport în comun era aproape inexistentă pentru că toată lumea folosea mașina personală pentru a se deplasa, situație care mie îmi amintește foarte mult de București 5 Primarul a cerut designerilor să conceapă un parc care, spune el, ”va deveni cel mai bun spațiu public din lume”, iar în 2010 acest spațiu a fost inclus în top 10 al spațiilor publice din SUA de către American Planning Association 6 Un foc a devastat orașul în 1805, iar reconstrucția sa a pornit din punctul în care s‐a construit Campus Martius 3
Campus Martius ‐ Piața Victoriei
activități de‐a lungul întregului an.7 Acesta, împreună cu fântânile care maschează zgomotul mașinilor, sunt cel mai probabil motivele pentru care în ciuda traficului auto interminabil din jur parcul se bucură de un asemenea succes. Până în 2010 parcul a adus în centrul Detroitului investiții de 750 de milioane de dolari ceea ce a însemnat o adevărată revitalizare a centrului orașului. Detroitul însă nu se poate spune că a scăpat de toate problemele doar cu redesenarea unui simplu spațiu mai mic de un hectar, dar influența benefică pe care a avut‐o mizând doar pe aportul pe care îl aduc oamenii unui spațiu este indubitabilă.
FUNDAMENTE TEORETICE
Project for Public Spaces și Detroit 300, grupurile care au conceput Campus Martius și‐au bazat tehnicile pe o serie de studii întreprinse de William H. Whyte între 1969 și 1979 și publicate în 1980 în cartea ”The Social Life of Small Urban Spaces” laolată cu un film documentar omonim. Cercetările lui Whyte au făcut parte dintr‐o serie de reforme urbane care s‐au petrecut în urbanismul american în anii ’60 din care au făcut parte Kevin Lynch, Jane Jacobs și mai târziu și Christopher Alexander. Acești autori au observat falimentul metodelor de planificare urbană moderniste importate în SUA și au căutat aproape fără excepție o relaționare mai îndeaproape cu individul făcând apel la psihologia sa perceptivă și comportamentală. Acești autori demonstrează că nevoile primare ale indivizilor care folosesc spațiile urbane neconstruite nu sunt satisfăcute de o anumită compoziție arhitecturală a ansamblului ci de ușurința perceperii și orientării în spațiu (Lynch), nivelul de implicare a oamenilor (de toate vârstele) în viața stradală – și nu separarea acestora în spatele unor garduri sau pereți (Jacobs), existența unor spații care să aducă oamenii împreună și să le permită interacțiunea (Alexander) sau simpla existență a unor locuri și unor motive de stat, fie ele cafenele, bănci, scaune sau pur și simplu trepte (Whyte). Satisfacerea unor exigențe compoziționale poate rezulta direct din satisfacerea celorlalte nevoi ale utilizatorului spațiului public. Spre exemplu, în analiza sa, Whyte dovedește că piața din fața Seagram Building a lui Mies van der Rohe, cu toată estetica sa regulată si rigidizată într‐o compoziție minimalistă poate oferi trecătorilor și utilizatorilor o experiență din cele mai plăcute, fiind cea mai activă piață analizată de el.
PIAȚA VICTORIEI – POSIBIL SPAȚIU PENTRU OAMENI
Cu toate că nu este în același stadiu economic, Bucureștiul poate profita enorm dintr‐o intervenție cum este Campus Martius, mai ales în zona Pieței Victoriei, unde toate oportunitățile culturale oferite de muzeele cu care se învecinează se pierd fără un spațiu pietonal care sa le deservească și să le unească. Bucureștiul are nevoie de un spațiu creat pentru oameni chiar în mijlocul traficului intens din Piața Victoriei.
7 În fiecare vară se organizează în jur de 200 de activități diferite în parc printre care un festival de jazz, festival de arte și meserii, concursuri pentru copii, seri de film săptămânale, iar pe perioada iernii se deschide un patinoar. (PPS, Economic Impact Case Study) 4
Campus Martius ‐ Piața Victoriei
Apariția unui spațiu pietonal poate aduce și alte beneficii. Reorganizarea traficului pentru a păstra spațiul din mijloc liber ar putea scădea numărul de mașini care folosesc spațiul pentru tranzit. Legătura care se poate crea cu Parcul Kiseleff facilitează accesul mai multor oameni la parc, care ar putea redeveni un loc de promenadă. Muzeele care mărginesc piața se pot deschide spre stradă nu numai prin „signalistica” pe care o ofereau până acum mașinilor ci și la nivelul pietonului. Spațiul care a fost creat acum 60 de ani ca simbol al modernizării(modernității) în Bucureștiul de la mijlocul secolului al XX‐lea are potențial pentru a‐si recăpăta rolul și a deveni un catalizator pentru o nouă modernizare a Bucureștiului într‐o direcție care să răspundă mai bine nevoilor locuitorilor săi.
5
Campus Martius ‐ Piața Victoriei
BIBLIOGRAFIE FERARU, Ramona; „Palatul Victoria – clădirea considerată de inspiraţie fascistă”, în Cronica Română, 23 mai 2012, sursă online, http://cronicaromana.ro/2012/05/23/palatul‐victoria‐%E2%80%93cladirea‐considerata‐de‐inspiratie‐ fascista/ [Raiden]; „Piața Victoriei: șantierul timpului nostru”, în Bucureștii Vechi și Noi, 08 februarie 2011, sursă online, http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2011/02/piata‐victoriei‐santierul‐timpului‐nostru/ CONDIT, Julie; „Campus Martius ‐‐ city's heart may beat again”, în The Detroit News, 6 mai 2000, sursă online, http://apps.detnews.com/apps/history/index.php?id=160#ixzz1yrqb8W51 SUGRUE, Thomas J. ; „A Dream Still Deferred”, în The New York Times, 26 martie 2011, sursă online, http://www.nytimes.com/2011/03/27/opinion/27Sugrue.html?_r=1 Project for Public Spaces (pps.org) , Campus Martius ‐ Economic Impact Case Study, sursă online,
http://www.pps.org/pdf/Campus%20Martius%20Case%20Study.pdf
HARHOIU, Dana, București, un oraș între orient și occident, București, Uniunea Arhitecților din România, 1997 LASCU, Nicolae, Legislație si dezvoltare urbană, București, 1831‐1952 (teză de doctorat), București, 1997 CINÀ, Giuseppe, București, de la sat la metropolă, București, Editura Capitel, 2010 SAUSER, Jeff, „Measuring the Social Experience of Urban Spaces”, Georgia Institute of Technology, 2007 WHYTE, William H., The Social Life of Small Urban Spaces, New York, Project for Public Spaces, 2001 ALEXANDER, Christopher, et al., A Pattern Language, Oxford Univeristy Press, 1979 JACOBS, Jane, The Death and Life of Great American Cities, New York, Vintage Publishing, 1963 LYNCH, Kevin, The Image of the City, Massachusetts, MIT Press, 1960 GEHL, Jan, Cities for People, Washington, DC, Island Press, 2010
Sursele online au fost preluate la data de 26 iunie 2012.
6
Campus Martius ‐ Piața Victoriei
ILUSTRAȚII
(01) Piața Victoriei, 2009 Sursa: http://tramclub.org/
(02)Planul Borroczyn, 1846 Sursa: documente personale
(03) Palatul Ministerului de externe (Palatul Sturdza) și Palatul Victoria în 1937 Sursa: http://cutiacuvechituri.files.wordpress.com/
7
Campus Martius ‐ Piața Victoriei
(04) Propunere Sistematizare Piața Victoriei, 1938 Sursa: Curs AMCR, Prof. Nicolae Lascu
(05) Propunere Sistematizare Piața Victoriei, 1938 Sursa: Curs AMCR, Prof. Nicolae Lascu
(06) Vedere generala din Piata Victoriei, aprox. 1955 Sursa: http://3.bp.blogspot.com/
8
Campus Martius ‐ Piața Victoriei
(07) Campus Martius în 1910 Sursa: Wayne State University Library; adresă http necunscută
(08) Campus Martius Park (2004) Sursa: http://www.campusmartiuspark.org/park_siteplan.htm
9
CAMPUS MARTIUS PIATA VICTORIEI
„Ceea ce îi atrage, de fapt, pe oameni cel mai mult par a fi alți oameni.”1
INTENȚIE
În cei 5 ani petrecuți aici am descoperit Bucureștiul nu ca un spațiu în care sunt ridicate clădiri de toate felurile, ci ca o succesiune de spații între clădiri care ori se alătură ori se întrepătrund pentru a crea o textură urbană eterogenă. Acestea sunt spațiile din care se percepe fondul construit și pe care le poți străbate ca vizitator sau ca locuitor al Bucureștiului, nu clădirile, care, prin definiție, închid/ încapsulează spațiul pe care și‐l apropriază. De‐a lungul timpului, în București s‐au format – și au fost formate – spații publice cu caractere și din considerente diferite, dar care la o anumită scară și daca ar fi utilizate într‐un anumit fel ar putea fi considerate spații de calitate. Unele străzi, cum sunt cele din „Centrul Vechi”, care, deoarece au dimensiuni mici și sunt mărginite de clădiri cu o arhitectură care se face plăcută privirii, sunt favorabile traficului pietonal. Spațiile verzi, cum sunt grădinile Kiseleff sau Cișmigiu care erau principalele locuri de promenadă de la mijlocul secolului al XIX‐lea, sunt o serie de spații, de această dată proiectate, care se alătură țesutului construit. Aceste spații se dezvăluie pietonului care nu merge cu mai mult de 5 km/h, nu utilizatorului mașinii care din viteza cu care se deplasează nu poate percepe toate detaliile. În 1893 începe aplicarea oficială a planurilor de sistematizare a tramei stradale a Bucureștiului, când intră în vigoare ”Legea pentru crearea unei Case a Lucrărilor Orașului București” iar de‐a lungul bulevardelor nou‐construite care vor constitui axele nord‐sud și est‐vest apar noi tipuri de spații – promenade însoțite de linii de tramvai și alveole de‐a lungul lor. La rândul lor, țesuturile rezidențiale oferă diferite tipuri de spații, de la parcelările de la sfârșitul secolului al XIX‐lea și începutul secolului XX cum sunt cele din Cotroceni, cu străzi verzi și liniștite, sau cea din jurul parcului Ioanid (1909‐1910) până la spațiile apărute în și în jurul ansamblurilor de locuințe colective. Cvartale precum cel din piața Lahovari sau de lângă Academia Militară constituie spații diferite de cele care au apărut între blocurile construite în special în perioada postbelică. În aceste ansambluri cu plan liber, proiectate după recomandările Cartei de la Atena, (și ulterior îndesite datorită cererii tot mai mari de locuințe) apar spații neierarhizate, dar care și‐au constituit un caracter propriu, de spații „între blocuri”. Spațiile pe care nu le‐am menționat până acum și asupra cărora vreau să insist în continuare sunt spațiile urbane care au ajuns să fie destinate în exclusivitate mașinilor. Faptul că pietonii nu au loc pe o autostradă sau pe un pod care face parte dintr‐un drum european administrat de ministerul transporturilor este de înțeles. Dar spații care se află în teritoriul administrativ al Bucureștiului (și nici
1 “What attracts people most, it would appear, is other people.”, William H. Whyte, The Social Life of Small Urban Spaces 1
Campus Martius ‐ Piața Victoriei
măcar la periferie) cum este legătura dintre cartierul Pajura și Calea Griviței – care se poate naviga ca pieton doar traversând calea ferată prin tunel la bordul unui autobuz sau tramvai sau pe deasupra prin noroaiele care ne conduc spre și de la șinele de tren – nu pot în nici un caz să aparțină și să participe la viața orașului. Cel mai nefericit caz în acest sens mi se pare că a ajuns Piața Victoriei. Un spațiu dominat în totalitate de mașini cu o poziție foarte favorabilă în cadrul orașului și un potențial imens. Piața Victoriei reprezintă o suprafață cu puțin mai mare de un hectar din București care este dedicată în întregime mașinilor. (01)
CAPUL PODULUI MOGOȘOAIA – MOMENTE CHEIE
În 1846, în Piața Victoriei de astăzi era reprezentată pe planul Borroczyn Bariera Mogoșoaia, care fusese până cu puțin timp înainte pe limita Bucureștiului și principalul punct de intrare în oraș dinspre nord. (02) Pe 23 septembrie 1847 se inaugurează Parcul Kiseleff, care a devenit unul din principalele locuri de promenadă din București până la cel de‐al doilea război mondial. În 1878, după ce Principatele Unite ale Țării Românești și Moldovei își câștigă independența în fața Imperiului Otoman, pentru a comemora această ocazie sunt redenumite vechile străzi: Podul de Afară devine Calea Moșilor, Podul Calicilor – Calea Rahovei, Podul de Pământ – Calea Plevnei, Podul Beilicului devine Calea Șerban Vodă, Splaiul Dâmboviței – Splaiul Independenței, iar Podul Mogoșoaiei și capul Podului Mogoșoaia devin Calea Victoriei și respectiv Piața Victoriei. 1908 – (24 mai) Se inaugurează clădirea Muzeului de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, construită de inginerul Mihail Rocco și fațadizată în stil neoclasic de Grigore Cerchez. În același an se termină lucrările și la clădirea Muzeului de Geologie de vis‐a‐vis, construită în doi ani după proiectul arhitectul Victor Ștefănescu. 1937 – Sistematizarea Pieței Victoriei și studii de amplasament pentru Palatul Victoria, arhitect Duiliu Marcu.
În propunerea sa, Duiliu Marcu modifică traseele străzilor care se întâlnesc în piață pentru a o lărgi cu intenția de a o transforma într‐un model al identității politice și naționale. Intervenția lui Duiliu Marcu, deși potrivită scopului pe care și l‐a propus, lărgește poate prea mult spațiul și deoarece nu propune nici un fel de centru focal al spațiului nou creat pentru a nu rivaliza cu Palatul Victoria deschide posibilitatea evoluției ulterioare ca spațiu adresat în exclusivitate mașinilor. Statutul de prototip pentru instituțiile publice moderne și care îl face și un simbol pentru domnia lui Carol al II‐lea este desemnat chiar de autor, pentru care fațadele și interioarele ilustrează „preocuparea de a păstra fundamentul clasic şi de a face să apară în concepţia de ansamblu şi în studiul detaliilor ideea de simplitate modernă”2. Astfel arhtitectul marchează trecerea de la o arhitectură în stil neoclasic și neoromânesc la o arhitectură modernistă, chiar totalitară în opinia Ramonei Feraru. O explicație mai credibilă o dă Giuseppe Cinà: „[…] Marcu evoluează de la înclinația către ornament și desen la alegerea unui sistem compozițional care nu mai depinde de partitura decorativă, ci este mai conform rolului social al arhitecturii.”3 (03) (04) (05) (06)
1941 – Se finalizează construcția actualului Muzeu al Țăranului Român după planurile lui Nicolae Ghika‐Budești. 1946 – Datorită distrugerilor suferite în timpul războiului, Palatul Sturdza din fața Palatului Victoria este demolat. 1986 – Se demarează lucrările la Pasajul Piața Victoriei și la stația de metrou care unește magistralele 2 și 3. 1988 – Începe construcția blocurilor de pe latura sudică a pieței, finalizate după 1990. 2007 – Concurs pentru consolidarea și extinderea Palatului Victoria. 2 FERARU, Ramona; „Palatul Victoria – clădirea considerată de inspiraţie fascistă” 3 CINÀ, Giuseppe, București, de la sat la metropolă, p.141 2
Campus Martius ‐ Piața Victoriei
CAMPUS MARTIUS – CENTRUL ABSENT AL UNEI METROPOLE DESCENTRALIZATE
– sau cum un parc poate salva un oraș de la dezastru –
Detroit, „orașul mașinilor”, trece prin cea mai neagră perioadă din istorie. O cumulare de factori diverși care au afectat orașele Statelor Unite în general, dar și economia Detroitului în special4, au condus la abandonarea centrului orașului de către locuitori. Suburbanizarea crescândă a metropolelor americane, în care populația (în general albă) cu venit mediu și ridicat a orașelor își mută domiciliul în noile cartiere construite la periferia orașelor mari pentru a avea parte de un mediu (spun ei) mai sănătos și mai propice pentru a întemeia o familie, conduce la scăderea valorii imobiliare a clădirilor din centrele orașelor care sunt ocupate de populație mai săracă sau chiar abandonate dacă nu mai sunt viabile din punct de vedere financiar. În Detroit, această tendință, însumată cu declinul industriei auto americane – în concurența cu producătorii străini – de la sfârșitul secolului XX, face ca majoritatea clădirilor din oraș aflate în poziții, de cele mai multe ori, centrale să ajungă să fie abandonate. În această situație nu au ajuns doar clădirile rezidențiale, ci și cele cu caracter comercial și de birouri, pentru că o companie odată ce se extinde își mută sediul într‐o zonă suburbană care este în dezvoltare și unde prețurile terenului sunt în creștere. Problema Detroitului în acest context la mijlocul anilor ’90 era critică, iar punctul zero al orașului, Campus Martius, ajunsese încă de la începutul secolului nimic mai mult decât o intersecție pe care o puteau naviga doar automobilele. (07) Cu un zel optimist de invidiat, poate amestecat cu un sentiment de disperare și curaj în sensul că nu mai e nimic de pierdut, autoritățile conduse, în 1999, de primarul Kwame Kilpatrick, investesc 20 de milioane de dolari într‐o dezvoltare a pieței orientată spre comunitate și care va deveni un catalizator pentru revitalizarea centrului Detroitului.5 Cinci ani mai târziu se deschide Campus Martius Park. Din punct de vedere compozițional, parcul își păstrează amplasarea istorică6 cu orientare nord‐sud. Toate bulevardele radiale își au punctele de start marcate cu o serie de obeliscuri sau monumente, iar spre vest parcul se deschide spre piața Cadillac care, construită ulterior, completează activitățile oferite de spațiu. (08) Ce este fascinant în legătură cu succesul acestui spațiu atât la nivelul orașului cât și în cercurile profesionale este că nu a fost construit la scara bulevardelor care se deschid radial pe perimetrul său sau la scara zgârie‐norilor din jur, ci la scara oamenilor care îl folosesc. Bulevardele sunt preluate de un inel de circulație perimetral care eliberează spațiul central, iar spațiul central este divizat de fântâna istorică Woodward Fountain și fiecare din cele trei zone astfel create propune o serie aproape interminabilă de
4 în Detroit rețeaua de transport în comun era aproape inexistentă pentru că toată lumea folosea mașina personală pentru a se deplasa, situație care mie îmi amintește foarte mult de București 5 Primarul a cerut designerilor să conceapă un parc care, spune el, ”va deveni cel mai bun spațiu public din lume”, iar în 2010 acest spațiu a fost inclus în top 10 al spațiilor publice din SUA de către American Planning Association 6 Un foc a devastat orașul în 1805, iar reconstrucția sa a pornit din punctul în care s‐a construit Campus Martius 3
Campus Martius ‐ Piața Victoriei
activități de‐a lungul întregului an.7 Acesta, împreună cu fântânile care maschează zgomotul mașinilor, sunt cel mai probabil motivele pentru care în ciuda traficului auto interminabil din jur parcul se bucură de un asemenea succes. Până în 2010 parcul a adus în centrul Detroitului investiții de 750 de milioane de dolari ceea ce a însemnat o adevărată revitalizare a centrului orașului. Detroitul însă nu se poate spune că a scăpat de toate problemele doar cu redesenarea unui simplu spațiu mai mic de un hectar, dar influența benefică pe care a avut‐o mizând doar pe aportul pe care îl aduc oamenii unui spațiu este indubitabilă.
FUNDAMENTE TEORETICE
Project for Public Spaces și Detroit 300, grupurile care au conceput Campus Martius și‐au bazat tehnicile pe o serie de studii întreprinse de William H. Whyte între 1969 și 1979 și publicate în 1980 în cartea ”The Social Life of Small Urban Spaces” laolată cu un film documentar omonim. Cercetările lui Whyte au făcut parte dintr‐o serie de reforme urbane care s‐au petrecut în urbanismul american în anii ’60 din care au făcut parte Kevin Lynch, Jane Jacobs și mai târziu și Christopher Alexander. Acești autori au observat falimentul metodelor de planificare urbană moderniste importate în SUA și au căutat aproape fără excepție o relaționare mai îndeaproape cu individul făcând apel la psihologia sa perceptivă și comportamentală. Acești autori demonstrează că nevoile primare ale indivizilor care folosesc spațiile urbane neconstruite nu sunt satisfăcute de o anumită compoziție arhitecturală a ansamblului ci de ușurința perceperii și orientării în spațiu (Lynch), nivelul de implicare a oamenilor (de toate vârstele) în viața stradală – și nu separarea acestora în spatele unor garduri sau pereți (Jacobs), existența unor spații care să aducă oamenii împreună și să le permită interacțiunea (Alexander) sau simpla existență a unor locuri și unor motive de stat, fie ele cafenele, bănci, scaune sau pur și simplu trepte (Whyte). Satisfacerea unor exigențe compoziționale poate rezulta direct din satisfacerea celorlalte nevoi ale utilizatorului spațiului public. Spre exemplu, în analiza sa, Whyte dovedește că piața din fața Seagram Building a lui Mies van der Rohe, cu toată estetica sa regulată si rigidizată într‐o compoziție minimalistă poate oferi trecătorilor și utilizatorilor o experiență din cele mai plăcute, fiind cea mai activă piață analizată de el.
PIAȚA VICTORIEI – POSIBIL SPAȚIU PENTRU OAMENI
Cu toate că nu este în același stadiu economic, Bucureștiul poate profita enorm dintr‐o intervenție cum este Campus Martius, mai ales în zona Pieței Victoriei, unde toate oportunitățile culturale oferite de muzeele cu care se învecinează se pierd fără un spațiu pietonal care sa le deservească și să le unească. Bucureștiul are nevoie de un spațiu creat pentru oameni chiar în mijlocul traficului intens din Piața Victoriei.
7 În fiecare vară se organizează în jur de 200 de activități diferite în parc printre care un festival de jazz, festival de arte și meserii, concursuri pentru copii, seri de film săptămânale, iar pe perioada iernii se deschide un patinoar. (PPS, Economic Impact Case Study) 4
Campus Martius ‐ Piața Victoriei
Apariția unui spațiu pietonal poate aduce și alte beneficii. Reorganizarea traficului pentru a păstra spațiul din mijloc liber ar putea scădea numărul de mașini care folosesc spațiul pentru tranzit. Legătura care se poate crea cu Parcul Kiseleff facilitează accesul mai multor oameni la parc, care ar putea redeveni un loc de promenadă. Muzeele care mărginesc piața se pot deschide spre stradă nu numai prin „signalistica” pe care o ofereau până acum mașinilor ci și la nivelul pietonului. Spațiul care a fost creat acum 60 de ani ca simbol al modernizării(modernității) în Bucureștiul de la mijlocul secolului al XX‐lea are potențial pentru a‐si recăpăta rolul și a deveni un catalizator pentru o nouă modernizare a Bucureștiului într‐o direcție care să răspundă mai bine nevoilor locuitorilor săi.
5
Campus Martius ‐ Piața Victoriei
BIBLIOGRAFIE FERARU, Ramona; „Palatul Victoria – clădirea considerată de inspiraţie fascistă”, în Cronica Română, 23 mai 2012, sursă online, http://cronicaromana.ro/2012/05/23/palatul‐victoria‐%E2%80%93cladirea‐considerata‐de‐inspiratie‐ fascista/ [Raiden]; „Piața Victoriei: șantierul timpului nostru”, în Bucureștii Vechi și Noi, 08 februarie 2011, sursă online, http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2011/02/piata‐victoriei‐santierul‐timpului‐nostru/ CONDIT, Julie; „Campus Martius ‐‐ city's heart may beat again”, în The Detroit News, 6 mai 2000, sursă online, http://apps.detnews.com/apps/history/index.php?id=160#ixzz1yrqb8W51 SUGRUE, Thomas J. ; „A Dream Still Deferred”, în The New York Times, 26 martie 2011, sursă online, http://www.nytimes.com/2011/03/27/opinion/27Sugrue.html?_r=1 Project for Public Spaces (pps.org) , Campus Martius ‐ Economic Impact Case Study, sursă online,
http://www.pps.org/pdf/Campus%20Martius%20Case%20Study.pdf
HARHOIU, Dana, București, un oraș între orient și occident, București, Uniunea Arhitecților din România, 1997 LASCU, Nicolae, Legislație si dezvoltare urbană, București, 1831‐1952 (teză de doctorat), București, 1997 CINÀ, Giuseppe, București, de la sat la metropolă, București, Editura Capitel, 2010 SAUSER, Jeff, „Measuring the Social Experience of Urban Spaces”, Georgia Institute of Technology, 2007 WHYTE, William H., The Social Life of Small Urban Spaces, New York, Project for Public Spaces, 2001 ALEXANDER, Christopher, et al., A Pattern Language, Oxford Univeristy Press, 1979 JACOBS, Jane, The Death and Life of Great American Cities, New York, Vintage Publishing, 1963 LYNCH, Kevin, The Image of the City, Massachusetts, MIT Press, 1960 GEHL, Jan, Cities for People, Washington, DC, Island Press, 2010
Sursele online au fost preluate la data de 26 iunie 2012.
6
Campus Martius ‐ Piața Victoriei
ILUSTRAȚII
(01) Piața Victoriei, 2009 Sursa: http://tramclub.org/
(02)Planul Borroczyn, 1846 Sursa: documente personale
(03) Palatul Ministerului de externe (Palatul Sturdza) și Palatul Victoria în 1937 Sursa: http://cutiacuvechituri.files.wordpress.com/
7
Campus Martius ‐ Piața Victoriei
(04) Propunere Sistematizare Piața Victoriei, 1938 Sursa: Curs AMCR, Prof. Nicolae Lascu
(05) Propunere Sistematizare Piața Victoriei, 1938 Sursa: Curs AMCR, Prof. Nicolae Lascu
(06) Vedere generala din Piata Victoriei, aprox. 1955 Sursa: http://3.bp.blogspot.com/
8
Campus Martius ‐ Piața Victoriei
(07) Campus Martius în 1910 Sursa: Wayne State University Library; adresă http necunscută
(08) Campus Martius Park (2004) Sursa: http://www.campusmartiuspark.org/park_siteplan.htm
9
Sponsor Documents
Recommended
No recommend documents