Adult Er
Content
Iisus, judecătorul femeii păcătoase
Iisus, judecătorul femeii păcătoase
Prof. univ. dr. Mircea DUȚU
Episodul „femeii păcătoase” (relatat de Evanghelia după Ioan, 8) se înscrie în cadrul primei etape a
prigonirii declanşate de autorităţile religioase ale Ierusalimului împotriva lui Iisus din Nazaret, după
ce Marele Preot Caiafa decretase că „e mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot
neamul” (Ioan 11, 50) şi care avea să fie continuată şi desăvârşită, după eşecul atingerii rezultatului
scontat, cu procesul judiciar condus de Pilat din Pont care va pronunţa condamnarea la moarte
şi autoriza executarea sa. Este vorba de acele curse, „ispite”, sub forma întrebărilor formulate de
farisei şi cărturari, de genul celei dacă se cuvine ca iudeii să dea dajdie cezarului, şi în care dacă ar fi
căzut, prin răspunsul oferit, Iisus putea să fie pedepsit şi mişcarea sa lichidată. Cum niciuna dintre ele
nu izbutesc se va recurge la tentativa de linşaj în şedinţa Sinedrului şi, în cele din urmă, la judecata
prefectului roman. Până atunci însă Iisus trăieşte propria-i experienţă de judecător. Într-adevăr,
de această dată El ne apare, prin forţa împrejurărilor, în ipostaza de judecător ad-hoc, dar situaţia
concretă este depăşită în semnificaţiile sale prin implicaţiile transcendentale ale gesturilor lui.
Inserarea sa în relatarea iohanică se justifică prin semnificaţiile transmise de spusele lui Iisus:
Voi judecaţi după trup (adică după fapte materiale ori aparenţe); Eu nu judec pe nimeni (numai
pe baza acestor date). Nu e vorba de o parabolă, ci de un episod care se doreşte a fi o capcană
întinsă Mântuitorului, depăşită de acesta şi transformată într-o ocazie de a-şi exprima propriile
învăţături într-o problemă spinoasă precum cea a judecării aproapelui pentru o infracţiune dată.
Într-un plan mai general, în tradiţia biblică porunca „să nu fi desfrânat” interzicea, la început
orice relaţie sexuală a unei femei căsătorite cu un alt bărbat decât soţul, dar nu şi pe cea a
unui bărbat căsătorit sau nu cu o femeie măritată. Această diferenţă de tratament decurgea din
faptul că femeia căsătorită era considerată proprietatea soţului său şi deci adulterul devenea
un act împotriva justiţiei şi însemna o uzurpare a dreptului altui bărbat. Totuşi, semnificaţia
cea mai profundă a unei atari interdicţii consta în protejarea familiei, structură fundamentală
a societăţii. Adulterul era considerat astfel un rău social, un atentat împotriva familiei. Iisus
confirmă şi radicalizează această învăţătură în Predica de pe munte: „Aţi auzit că s-a zis celor de
demult: «Să nu săvârşeşti adulter». Eu însă vă spun vouă: Oricine se uită la femeie poftind-o,
a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5, 27-28). Aici este condamnat atât adulterul comis
de o femeie, cât şi cel săvârşit de un bărbat şi atacă aceiaşi intenţie: inima adulteră! Iisus insistă
asupra atitudinii interioare, care trebuie să susţină şi să anime gestul exterior.
Niciunul, Doamne (Nemo Domine)
Scena este relatată sumar, dar semnificativ, în Evanghelia după Ioan. În Templu, aşezat Iisus învăţa
poporul când fariseii şi cărturarii aduc o femeie prinsă în adulter şi o aşează în mijloc. Apoi se
adresează cu insistenţă Învăţătorului: această femeie a fost prinsă asupra faptului de adulter şi
potrivit Legii lui Moise (Torah), trebuie lapidată. Tu ce zici? Depăşind ispita, Iisus rosteşte celebrele
cuvinte care au devenit dilema-simbol a omului păcătos: „Cel fără de păcat dintre noi să arunce
cel dintâi piatra asupra ei” (Ioan 8, 7). Auzind aceasta şi mustraţi de cuget ispititorii dispar fără
ISTORIA JURIDICĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 3/2014 | 113
Mircea DUŢU
urmă. Apoi, ridicându-şi ochii asupra femeii Mântuitorul o întreabă: „... unde sunt pârâşii tăi?
Nu te-a osândit niciunul?” (Ioan 8, 10). Recunoscându-l, ea îi răspunde: „Niciunul, Doamne.”.
Aşadar, dacă cu mai câteva clipe înainte fariseii şi cărturarii i se adresaseră cu apelativul
„Învăţătorule”, aceasta recunoaşte în el pe însuşi Fiul Omului.
Dintr-o anumită perspectivă, „capcana” întinsă astfel lui Iisus de către cărturari şi farisei este
evidentă: dacă El pronunţa o condamnare atunci şi-ar fi negat milostenia prin care, de atâtea
ori, impresionase auditoriul său; dacă propovăduia indulgenţa, venea contra Legii şi risca să fie
condamnat. În această situaţie, spre a depăşi impasul, Iisus uzează de armele adversarilor săi:
el le aminteşte de prevederile legale care obligau martorii acuzării să înceapă cu propriile mâini
executarea unui condamnat, invitându-i în acelaşi timp ca, mai întâi, să se judece pe ei înşişi.
Şi pentru a le permite să se retragă fără ruşine, dacă se considerau păcătoşi, întoarce ochii,
priveşte în jos şi scrie pe pământ.
Textul nu precizează dacă, aşa cum sugerează Sf. Jeronim, aceste „Insemne” le dădeau de
gol păcatele, cu atât mai multe cu cât erau mai înaintaţi în vârstă. Dar, nu fără maliţiozitate,
evanghelistul notează că toţi au plecat, „unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni şi până
la cei din urmă”.
Femeia păcătoasă poate fi văzută ca o victimă ispăşitoare, iar lapidarea ca un mecanism sacrifical
prin care societatea se curăţă de păcat.
Justiţie din afară, justiţie dinăuntru
Punând pe farisei şi pe cărturari a se întreba, spre a găsi în ei „anti-ţapul ispăşitor”, cel care este
fără de păcat s-a inversat complet perspectiva. Astfel, Iisus îi forţează să treacă de la o justiţie din
afară, la o justiţie dinăuntru, de la una manifestată prin execuţie publică, colectivă şi anonimă
a sentinţei, la o justiţie întemeiată pe examenul conştiinţei, în forul interior al fiecăruia asupra
problemei responsabilităţii individuale a celui care aruncă primul piatra.
Aşadar, Iisus nu spune că acela care nu a comis niciodată păcatul de adulter să ridice primul
piatra, ci, mai exact, „cel care dintre voi este fără de păcat”, care nu a comis niciodată nici o
greşeală, să îndeplinească gestul.
ISTORIA JURIDICĂ
Eu nu judec pe nimeni...
Desigur, ceata fariseilor şi cărturarilor venind să-l întrebe pe Iisus ce spune despre pedeapsa care
i se cuvine femeii adultere, nu îl instituie într-un grad suprem de jurisdicţie, un judecător suveran
învestit deopotrivă cu puterea de a graţia condamnatul şi cu autoritatea necesară de a le ridica
lor abilitarea de a judeca, făcându-i să mărturisească, prin retragerea din scenă, că se găsesc ei
înşişi adulteri în adâncul sufletului lor.
Nu e vorba de a dezarma pe acuzatori făcând apel la conştientizarea universalităţii păcatului, ci,
mai degrabă, de a arăta că sentinţa de condamnare la moarte este, din punct de vedere ontologic,
inexecutabilă din perspectiva responsabilităţii individuale a executantului acesteia, care nu poate
ieşi din dilemă (numai „cel fără de păcat” poate duce la moarte păcătosul, dar dacă o face devine
el însuşi păcătos), decât declarându-se învins, părăsind locul.
114 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 3/2014
| ISTORIA JURIDICĂ
Iisus, judecătorul femeii păcătoase
Iată de ce Iisus va afirma: „Eu nu judec pe nimeni” (Ioan 8, 15). Aşadar, fariseii se prefac a se
referi la jurisdicţia lui; dimpotrivă, acordându-i postura de Învăţător, doreau să vadă până unde
el putea merge în contestarea aplicării literei Torei. „Şi aceasta ziceau, inspitindu-L, ca să aibă de
ce să-L învinuiască” (Ioan 8, 6).
Dar Tu ce zici?
Cărturarii întinzându-i cursa şi oferindu-i lui Iisus posibilitatea de a vorbi, îi oferă totodată şi
mijlocul de a nu cădea în ea.
Acestui predicator care a venit la Templu spre a propovădui învăţăturile sale, care deranjau
(„... şi tot poporul venea la El; şi El, şezând, îi învăţa”, Ioan 8, 2) fariseii îi cer să participe la propriul
exerciţiu de exegeză a Legii. „... Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea să le ucidem
cu pietre. Dar Tu ce zici?” (Ioan 8, 5).
Întrebarea este, în acelaşi timp, o invitaţie de a-si exprima propria părere, dincolo de ordinea
juridică de drept pozitiv, una filosofică, de fundamentare. Dar Iisus rămâne consecvent poziţiei
sale asupra uniunii dintre un bărbat şi o femeie. Concepţia sa privind adulterul (aşa cum rezultă
din Evanghelia după Matei – 5, 8 –) nu este una primitivă, ci, dimpotrivă, deosebit de aspră, de o
asemenea rigurozitate încât acceptarea indisolubilităţii legăturii, ca una de drept divin, natural,
exclude repudierea. Pentru a trece în dreptul pozitiv, Legii lui Moise a trebuit să i se aducă unele
ajustări, printre care învoirea bărbatului de a-şi lăsa femeia, în anumite condiţii. Totuşi, femeia
şi complicele său erau condamnaţi la moarte pentru adulter, în timp ce soţul care avea o relaţie
extraconjugală cu o femeie nemăritată risca numai oprobriul public. În accepţiunea cristică
adulterul nu era trans-agresiunea puterii soţului asupra femeii, ci atingerea gravă a reciprocităţii
legăturii dintre soţ şi femeia lui.
Nu te osândesc nici Eu...
Cărturarii şi fariseii abandonează demersul lor întrucât întâlnesc o coerenţă fără fisură în discursul
Învăţătorului, fiind pe cale să piardă disputa. În zadar au încercat să-l prindă în cursă, să îndrepte
propriile cuvinte împotriva lui însuşi. Diavolul este cel care caută să îi divizeze, să influenţeze
cărturarii şi fariseii: „Şi aceasta ziceau, ispitindu-L” (Ioan 8, 6). Dar atunci când Iisus adaugă
„Nu te osândesc nici Eu. Mergi; de acum să nu mai păcătuieşti!” (Ioan 8, 11), este important de
reţinut semnificaţia cuvântului „osândesc” (condamn), în acest context.
Într-adevăr, el nu înseamnă „a se pronunţa asupra vinovăţiei”, căci femeia adulteră nu are nimic
din prezumţia inocenţei; ea a fost surprinsă asupra faptului, în flagrant, probele sunt covârşitoare,
nu pot fi contestate.
Relatarea evanghelică vizează un episod survenit după proces, când vinovăţia a fost stabilită şi
sentinţa deja pronunţată. Numai executarea acesteia din urmă, prin lapidare mai era în discuţie,
act final pe care Iisus îl evită. Astfel, el nu-i spune femeii „credinţa ta te-a vindecat”, ori „păcatele
tale sunt iertate”, ceea ce nu şterge vinovăţia, ci o confirmă. Dimpotrivă, Iisus ratifică sentinţa
de vinovăţie şi condamnare la moarte, dar el, chemat să aducă lumina vieţii (Ioan 8, 12) va face
imposibilă executarea acesteia, care însemna provocarea morţii.
ISTORIA JURIDICĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 3/2014 | 115
Mircea DUŢU
Sentinţa neexecutată
Sentinţa de condamnare la moarte care rămâne neexecutată a avut ecouri în planul dreptului.
Dintr-un punct de vedere ultrapozitivist poate apărea ca o justificare periculoasă a inefectivităţii
deciziilor justiţiei, dacă nu-l vedem drept un caz excepţional de dispensă. Totuşi, episodul femeii
păcătoase nu este prezent în cele mai vechi manuscrise ale Evangheliei după Ioan, fiind, mai
degrabă, o interpolare tardivă, ceea ce înseamnă că nu reflectă o normă aferentă dreptului ebraic
contemporan lui Iisus[1].
A fortiori ar fi temerar de a compara injoncţiunea acestuia „Mergi; de acum să nu mai păcătuieşti”,
cu mecanismele dreptului penal; pocăinţa vinovatei pare implicit dovedită – fără aceasta, ar fi
recunoscut ea pe Domnul? – şi că, într-un anumit fel, consensul fariseilor şi al cărturarilor de a
nu arunca piatra asupra ei aduce deja un început de calmare a tulburării cauzate prin conduita
sa, ceea ce poate prezenta unele asemănări cu instituţia dispensei de pedeapsă (suspendării
executării acesteia).
Tot aşa, adversarii pedepsei cu moartea pot găsi în textul Evangheliei după Ioan un prim exemplu,
biblic de abolire a acesteia.
Judecătorul de apoi
Situaţia în care Iisus o plasează pe femeia adulteră, prin intervenţia sa, este, mai degrabă,
în afara normelor, în exteriorul oricărei ordini juridice pozitive ori prospective. Mesajul evanghelic
aferent poate fi interpretat şi ca pregătire a femeii adultere, a fiecăruia dintre noi prin intermediul
exemplului său, a părăsi „forul”, a face ca justiţia să părăsească incintele sale, şi chiar să fie
deposedată de lege. Un avertisment adresat juriştilor de a nu se făli că posedă monopolul justiţiei,
precum fariseii, că aceasta se află în noi şi dincolo de faptele noastre.
ISTORIA JURIDICĂ
Astfel, adevăratul subiect al Evangheliei după Ioan nu este procesul unei femei adultere, ci, mai
degrabă, cel al unei anumite forme de justiţie, şi unei anumite categorii de jurişti, procesul unei
maniere formaliste, legaliste, în cele din urmă mortificate de a aplica legea. Dimpotrivă, Iisus
arătând că sentinţa de condamnare la moarte nu poate, din punct de vedere ontologic, să fie
pusă în aplicare, nu abolea legea, ci o vivifica, repudia falsa ei aplicare.
Scena descrisă de Evanghelia după Ioan este una juridică, dar în sens metaforic. Iisus nu disculpă
femeia păcătoasă (adulteră), nu se prezintă ca un garant ori un interpret al acesteia, al cărei
cuvânt fusese tăgăduit de justiţie. El nu vine să restaureze procesul echitabil, respectarea
drepturilor apărării, imparţialitatea justiţiei; se află dincolo de procesul de adulter, într-un anumit
fel nu este judecătorul femeii adultere şi nici apărătorul acesteia. Fariseii nu vin la el spre a-i
supune la judecată o cauză penală, ci spre a-l provoca asupra unei teme de doctrină religioasă,
faţă de care adulterul nu este decât pretextul, cu posibile consecinţe majore pentru situaţia lui
Iisus. Ratarea capcanei ispitei de către farisei şi cărturari, netezeşte calea spre adevăratul proces
judiciar instrumentat de prefectul Pilat din Pont, în care Iisus nu va mai fi judecător, ci condamnat,
iar sentinţa va fi pusă în executare. Dar, în cele din urmă, prin aceasta, ne va aştepta pe toţi la
Judecata de apoi.
Pasajul din cea de-a patra evanghelie canonică care relatează episodul „femeii adultere” este o adăugare tardivă;
cele mai vechi manuscrise în greacă ale Bibliei îl ignoră, iar experţii au constatat că limba şi stilul său aparţin, mai
degrabă evangheliilor sinogtice decât lui Ioan. Dar, fiind astfel integrat în tradiţia apostolică confirmă canonicitatea sa,
caracterul inspirat nu este pus în discuţie.
[1]
116 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 3/2014
| ISTORIA JURIDICĂ
Reproduced with permission of the copyright owner. Further reproduction prohibited without
permission.
Iisus, judecătorul femeii păcătoase
Prof. univ. dr. Mircea DUȚU
Episodul „femeii păcătoase” (relatat de Evanghelia după Ioan, 8) se înscrie în cadrul primei etape a
prigonirii declanşate de autorităţile religioase ale Ierusalimului împotriva lui Iisus din Nazaret, după
ce Marele Preot Caiafa decretase că „e mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot
neamul” (Ioan 11, 50) şi care avea să fie continuată şi desăvârşită, după eşecul atingerii rezultatului
scontat, cu procesul judiciar condus de Pilat din Pont care va pronunţa condamnarea la moarte
şi autoriza executarea sa. Este vorba de acele curse, „ispite”, sub forma întrebărilor formulate de
farisei şi cărturari, de genul celei dacă se cuvine ca iudeii să dea dajdie cezarului, şi în care dacă ar fi
căzut, prin răspunsul oferit, Iisus putea să fie pedepsit şi mişcarea sa lichidată. Cum niciuna dintre ele
nu izbutesc se va recurge la tentativa de linşaj în şedinţa Sinedrului şi, în cele din urmă, la judecata
prefectului roman. Până atunci însă Iisus trăieşte propria-i experienţă de judecător. Într-adevăr,
de această dată El ne apare, prin forţa împrejurărilor, în ipostaza de judecător ad-hoc, dar situaţia
concretă este depăşită în semnificaţiile sale prin implicaţiile transcendentale ale gesturilor lui.
Inserarea sa în relatarea iohanică se justifică prin semnificaţiile transmise de spusele lui Iisus:
Voi judecaţi după trup (adică după fapte materiale ori aparenţe); Eu nu judec pe nimeni (numai
pe baza acestor date). Nu e vorba de o parabolă, ci de un episod care se doreşte a fi o capcană
întinsă Mântuitorului, depăşită de acesta şi transformată într-o ocazie de a-şi exprima propriile
învăţături într-o problemă spinoasă precum cea a judecării aproapelui pentru o infracţiune dată.
Într-un plan mai general, în tradiţia biblică porunca „să nu fi desfrânat” interzicea, la început
orice relaţie sexuală a unei femei căsătorite cu un alt bărbat decât soţul, dar nu şi pe cea a
unui bărbat căsătorit sau nu cu o femeie măritată. Această diferenţă de tratament decurgea din
faptul că femeia căsătorită era considerată proprietatea soţului său şi deci adulterul devenea
un act împotriva justiţiei şi însemna o uzurpare a dreptului altui bărbat. Totuşi, semnificaţia
cea mai profundă a unei atari interdicţii consta în protejarea familiei, structură fundamentală
a societăţii. Adulterul era considerat astfel un rău social, un atentat împotriva familiei. Iisus
confirmă şi radicalizează această învăţătură în Predica de pe munte: „Aţi auzit că s-a zis celor de
demult: «Să nu săvârşeşti adulter». Eu însă vă spun vouă: Oricine se uită la femeie poftind-o,
a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5, 27-28). Aici este condamnat atât adulterul comis
de o femeie, cât şi cel săvârşit de un bărbat şi atacă aceiaşi intenţie: inima adulteră! Iisus insistă
asupra atitudinii interioare, care trebuie să susţină şi să anime gestul exterior.
Niciunul, Doamne (Nemo Domine)
Scena este relatată sumar, dar semnificativ, în Evanghelia după Ioan. În Templu, aşezat Iisus învăţa
poporul când fariseii şi cărturarii aduc o femeie prinsă în adulter şi o aşează în mijloc. Apoi se
adresează cu insistenţă Învăţătorului: această femeie a fost prinsă asupra faptului de adulter şi
potrivit Legii lui Moise (Torah), trebuie lapidată. Tu ce zici? Depăşind ispita, Iisus rosteşte celebrele
cuvinte care au devenit dilema-simbol a omului păcătos: „Cel fără de păcat dintre noi să arunce
cel dintâi piatra asupra ei” (Ioan 8, 7). Auzind aceasta şi mustraţi de cuget ispititorii dispar fără
ISTORIA JURIDICĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 3/2014 | 113
Mircea DUŢU
urmă. Apoi, ridicându-şi ochii asupra femeii Mântuitorul o întreabă: „... unde sunt pârâşii tăi?
Nu te-a osândit niciunul?” (Ioan 8, 10). Recunoscându-l, ea îi răspunde: „Niciunul, Doamne.”.
Aşadar, dacă cu mai câteva clipe înainte fariseii şi cărturarii i se adresaseră cu apelativul
„Învăţătorule”, aceasta recunoaşte în el pe însuşi Fiul Omului.
Dintr-o anumită perspectivă, „capcana” întinsă astfel lui Iisus de către cărturari şi farisei este
evidentă: dacă El pronunţa o condamnare atunci şi-ar fi negat milostenia prin care, de atâtea
ori, impresionase auditoriul său; dacă propovăduia indulgenţa, venea contra Legii şi risca să fie
condamnat. În această situaţie, spre a depăşi impasul, Iisus uzează de armele adversarilor săi:
el le aminteşte de prevederile legale care obligau martorii acuzării să înceapă cu propriile mâini
executarea unui condamnat, invitându-i în acelaşi timp ca, mai întâi, să se judece pe ei înşişi.
Şi pentru a le permite să se retragă fără ruşine, dacă se considerau păcătoşi, întoarce ochii,
priveşte în jos şi scrie pe pământ.
Textul nu precizează dacă, aşa cum sugerează Sf. Jeronim, aceste „Insemne” le dădeau de
gol păcatele, cu atât mai multe cu cât erau mai înaintaţi în vârstă. Dar, nu fără maliţiozitate,
evanghelistul notează că toţi au plecat, „unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni şi până
la cei din urmă”.
Femeia păcătoasă poate fi văzută ca o victimă ispăşitoare, iar lapidarea ca un mecanism sacrifical
prin care societatea se curăţă de păcat.
Justiţie din afară, justiţie dinăuntru
Punând pe farisei şi pe cărturari a se întreba, spre a găsi în ei „anti-ţapul ispăşitor”, cel care este
fără de păcat s-a inversat complet perspectiva. Astfel, Iisus îi forţează să treacă de la o justiţie din
afară, la o justiţie dinăuntru, de la una manifestată prin execuţie publică, colectivă şi anonimă
a sentinţei, la o justiţie întemeiată pe examenul conştiinţei, în forul interior al fiecăruia asupra
problemei responsabilităţii individuale a celui care aruncă primul piatra.
Aşadar, Iisus nu spune că acela care nu a comis niciodată păcatul de adulter să ridice primul
piatra, ci, mai exact, „cel care dintre voi este fără de păcat”, care nu a comis niciodată nici o
greşeală, să îndeplinească gestul.
ISTORIA JURIDICĂ
Eu nu judec pe nimeni...
Desigur, ceata fariseilor şi cărturarilor venind să-l întrebe pe Iisus ce spune despre pedeapsa care
i se cuvine femeii adultere, nu îl instituie într-un grad suprem de jurisdicţie, un judecător suveran
învestit deopotrivă cu puterea de a graţia condamnatul şi cu autoritatea necesară de a le ridica
lor abilitarea de a judeca, făcându-i să mărturisească, prin retragerea din scenă, că se găsesc ei
înşişi adulteri în adâncul sufletului lor.
Nu e vorba de a dezarma pe acuzatori făcând apel la conştientizarea universalităţii păcatului, ci,
mai degrabă, de a arăta că sentinţa de condamnare la moarte este, din punct de vedere ontologic,
inexecutabilă din perspectiva responsabilităţii individuale a executantului acesteia, care nu poate
ieşi din dilemă (numai „cel fără de păcat” poate duce la moarte păcătosul, dar dacă o face devine
el însuşi păcătos), decât declarându-se învins, părăsind locul.
114 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 3/2014
| ISTORIA JURIDICĂ
Iisus, judecătorul femeii păcătoase
Iată de ce Iisus va afirma: „Eu nu judec pe nimeni” (Ioan 8, 15). Aşadar, fariseii se prefac a se
referi la jurisdicţia lui; dimpotrivă, acordându-i postura de Învăţător, doreau să vadă până unde
el putea merge în contestarea aplicării literei Torei. „Şi aceasta ziceau, inspitindu-L, ca să aibă de
ce să-L învinuiască” (Ioan 8, 6).
Dar Tu ce zici?
Cărturarii întinzându-i cursa şi oferindu-i lui Iisus posibilitatea de a vorbi, îi oferă totodată şi
mijlocul de a nu cădea în ea.
Acestui predicator care a venit la Templu spre a propovădui învăţăturile sale, care deranjau
(„... şi tot poporul venea la El; şi El, şezând, îi învăţa”, Ioan 8, 2) fariseii îi cer să participe la propriul
exerciţiu de exegeză a Legii. „... Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea să le ucidem
cu pietre. Dar Tu ce zici?” (Ioan 8, 5).
Întrebarea este, în acelaşi timp, o invitaţie de a-si exprima propria părere, dincolo de ordinea
juridică de drept pozitiv, una filosofică, de fundamentare. Dar Iisus rămâne consecvent poziţiei
sale asupra uniunii dintre un bărbat şi o femeie. Concepţia sa privind adulterul (aşa cum rezultă
din Evanghelia după Matei – 5, 8 –) nu este una primitivă, ci, dimpotrivă, deosebit de aspră, de o
asemenea rigurozitate încât acceptarea indisolubilităţii legăturii, ca una de drept divin, natural,
exclude repudierea. Pentru a trece în dreptul pozitiv, Legii lui Moise a trebuit să i se aducă unele
ajustări, printre care învoirea bărbatului de a-şi lăsa femeia, în anumite condiţii. Totuşi, femeia
şi complicele său erau condamnaţi la moarte pentru adulter, în timp ce soţul care avea o relaţie
extraconjugală cu o femeie nemăritată risca numai oprobriul public. În accepţiunea cristică
adulterul nu era trans-agresiunea puterii soţului asupra femeii, ci atingerea gravă a reciprocităţii
legăturii dintre soţ şi femeia lui.
Nu te osândesc nici Eu...
Cărturarii şi fariseii abandonează demersul lor întrucât întâlnesc o coerenţă fără fisură în discursul
Învăţătorului, fiind pe cale să piardă disputa. În zadar au încercat să-l prindă în cursă, să îndrepte
propriile cuvinte împotriva lui însuşi. Diavolul este cel care caută să îi divizeze, să influenţeze
cărturarii şi fariseii: „Şi aceasta ziceau, ispitindu-L” (Ioan 8, 6). Dar atunci când Iisus adaugă
„Nu te osândesc nici Eu. Mergi; de acum să nu mai păcătuieşti!” (Ioan 8, 11), este important de
reţinut semnificaţia cuvântului „osândesc” (condamn), în acest context.
Într-adevăr, el nu înseamnă „a se pronunţa asupra vinovăţiei”, căci femeia adulteră nu are nimic
din prezumţia inocenţei; ea a fost surprinsă asupra faptului, în flagrant, probele sunt covârşitoare,
nu pot fi contestate.
Relatarea evanghelică vizează un episod survenit după proces, când vinovăţia a fost stabilită şi
sentinţa deja pronunţată. Numai executarea acesteia din urmă, prin lapidare mai era în discuţie,
act final pe care Iisus îl evită. Astfel, el nu-i spune femeii „credinţa ta te-a vindecat”, ori „păcatele
tale sunt iertate”, ceea ce nu şterge vinovăţia, ci o confirmă. Dimpotrivă, Iisus ratifică sentinţa
de vinovăţie şi condamnare la moarte, dar el, chemat să aducă lumina vieţii (Ioan 8, 12) va face
imposibilă executarea acesteia, care însemna provocarea morţii.
ISTORIA JURIDICĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 3/2014 | 115
Mircea DUŢU
Sentinţa neexecutată
Sentinţa de condamnare la moarte care rămâne neexecutată a avut ecouri în planul dreptului.
Dintr-un punct de vedere ultrapozitivist poate apărea ca o justificare periculoasă a inefectivităţii
deciziilor justiţiei, dacă nu-l vedem drept un caz excepţional de dispensă. Totuşi, episodul femeii
păcătoase nu este prezent în cele mai vechi manuscrise ale Evangheliei după Ioan, fiind, mai
degrabă, o interpolare tardivă, ceea ce înseamnă că nu reflectă o normă aferentă dreptului ebraic
contemporan lui Iisus[1].
A fortiori ar fi temerar de a compara injoncţiunea acestuia „Mergi; de acum să nu mai păcătuieşti”,
cu mecanismele dreptului penal; pocăinţa vinovatei pare implicit dovedită – fără aceasta, ar fi
recunoscut ea pe Domnul? – şi că, într-un anumit fel, consensul fariseilor şi al cărturarilor de a
nu arunca piatra asupra ei aduce deja un început de calmare a tulburării cauzate prin conduita
sa, ceea ce poate prezenta unele asemănări cu instituţia dispensei de pedeapsă (suspendării
executării acesteia).
Tot aşa, adversarii pedepsei cu moartea pot găsi în textul Evangheliei după Ioan un prim exemplu,
biblic de abolire a acesteia.
Judecătorul de apoi
Situaţia în care Iisus o plasează pe femeia adulteră, prin intervenţia sa, este, mai degrabă,
în afara normelor, în exteriorul oricărei ordini juridice pozitive ori prospective. Mesajul evanghelic
aferent poate fi interpretat şi ca pregătire a femeii adultere, a fiecăruia dintre noi prin intermediul
exemplului său, a părăsi „forul”, a face ca justiţia să părăsească incintele sale, şi chiar să fie
deposedată de lege. Un avertisment adresat juriştilor de a nu se făli că posedă monopolul justiţiei,
precum fariseii, că aceasta se află în noi şi dincolo de faptele noastre.
ISTORIA JURIDICĂ
Astfel, adevăratul subiect al Evangheliei după Ioan nu este procesul unei femei adultere, ci, mai
degrabă, cel al unei anumite forme de justiţie, şi unei anumite categorii de jurişti, procesul unei
maniere formaliste, legaliste, în cele din urmă mortificate de a aplica legea. Dimpotrivă, Iisus
arătând că sentinţa de condamnare la moarte nu poate, din punct de vedere ontologic, să fie
pusă în aplicare, nu abolea legea, ci o vivifica, repudia falsa ei aplicare.
Scena descrisă de Evanghelia după Ioan este una juridică, dar în sens metaforic. Iisus nu disculpă
femeia păcătoasă (adulteră), nu se prezintă ca un garant ori un interpret al acesteia, al cărei
cuvânt fusese tăgăduit de justiţie. El nu vine să restaureze procesul echitabil, respectarea
drepturilor apărării, imparţialitatea justiţiei; se află dincolo de procesul de adulter, într-un anumit
fel nu este judecătorul femeii adultere şi nici apărătorul acesteia. Fariseii nu vin la el spre a-i
supune la judecată o cauză penală, ci spre a-l provoca asupra unei teme de doctrină religioasă,
faţă de care adulterul nu este decât pretextul, cu posibile consecinţe majore pentru situaţia lui
Iisus. Ratarea capcanei ispitei de către farisei şi cărturari, netezeşte calea spre adevăratul proces
judiciar instrumentat de prefectul Pilat din Pont, în care Iisus nu va mai fi judecător, ci condamnat,
iar sentinţa va fi pusă în executare. Dar, în cele din urmă, prin aceasta, ne va aştepta pe toţi la
Judecata de apoi.
Pasajul din cea de-a patra evanghelie canonică care relatează episodul „femeii adultere” este o adăugare tardivă;
cele mai vechi manuscrise în greacă ale Bibliei îl ignoră, iar experţii au constatat că limba şi stilul său aparţin, mai
degrabă evangheliilor sinogtice decât lui Ioan. Dar, fiind astfel integrat în tradiţia apostolică confirmă canonicitatea sa,
caracterul inspirat nu este pus în discuţie.
[1]
116 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 3/2014
| ISTORIA JURIDICĂ
Reproduced with permission of the copyright owner. Further reproduction prohibited without
permission.
