Curs AP Maxim

Published on March 2017 | Categories: Documents | Downloads: 52 | Comments: 0 | Views: 1018
of 211
Download PDF   Embed   Report

Comments

Content

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ
CLUJ - NAPOCA

Conf. univ. dr. Aurel MAXIM

CURS de

CONSERVAREA BIODIVERSITĂŢII
pentru uzul studenţilor de la secţia de Ingineria şi protecţia mediului

2009

CUPRINS
Capitolul 1
Probleme generale privind biodiversitatea
Capitolul 2
Extincţie şi economie
2.1. Modele de extincţie
2.2. Economia ecologică
Capitolul 3
Valoarea biodiversităţii
3.1. Valori economice directe
3.1.1. Valorile utilizate pentru consum
3.1.2. Valoarea de utilizare a produselor
3.2. Valori economice indirecte
3.2.1. Valori economice neconsumabile
3.2.2. Valori opţionale
3.2.3. Valoarea existenţială
Capitolul 4
Elementele structurale şi factorii de influenţă ai biodiversităţii
4.1. Elementele structurale ale biodiversităţii
4.2. Factorii de influenţă ai biodiversităţii
Capitolul 5
Tipurile de diversitate
5.1.
Diversitate genetică (intraspecifică)
5.1.1. Consideraţii generale
5.1.2. Metode de evidenţiere a biodiversităţii intraspecifice
5.2. Diversitate specifică
5.2.1. Consideraţii generale
5.2.2. Numărul total de specii, extincţia şi descrierea de noi taxoni
5.2.3. Bogăţia specifică şi indicii de biodiversitate
5.3. Diversitate ecosistemică (sau ecologică)
5.4. Diversitate culturală
5.4.1. Aşezările umane
5.4.2. Gospodăriile
5.4.3. Agricultura şi creşterea animalelor
5.4.4. Silvicultura şi exploatările forestiere
5.4.5. Religie, ritualuri, obiceiuri
5.4.6. Limbă – limbaj – tradiţie
Capitolul 6
Ameninţări pentru diversitatea biologică
6.1. Consideraţii generale
6.2. Ratele de extincţie
2

6.3. Modelul biogeografic al insulelor şi ratele de extincţie moderne
6.4. Cauzele extincţiilor
6.4.1. Distrugerea habitatelor
6.4.1.1. Ameninţări pentru pădurea tropicală umedă
6.4.2.2. Alte habitate ameninţate
6.4.1.3. Deşertificarea Fragmentarea habitatelor
6.4.2. Fragmentarea habitatelor
6.4.3. Degradarea habitatelor şi poluarea
6.4.4. Supraexploatarea
6.4.5. Specii invadatoare
6.4.6. Bolile
6.5. Vulnerabilitatea la extincţie
Capitolul 7
Conservarea biodiversităţii la nivel de populaţie şi specie
7.1.
Problemele populaţiilor mici
7.1.1. Pierderea variabilităţii genetice
7.1.2. Mărimea efectivă a populaţiei
7.1.3. Variaţii demografice
7.1.4. Variaţiile factorilor de mediu şi catastrofele
7.2. Monitorizarea populaţiilor
7.3. Constituirea de populaţii noi
7.4.
Strategi de conservare ex situ
7.4.1. Grădinile zoologice
7.4.2. Acvariile
7.4.3. Grădinile botanice
7.4.4. Băncile de seminţe
7.5. Categorii de conservare a speciilor
7.6. Protecţia legală a speciilor
7.6.1. Legislaţii naţionale
7.6.2. Acorduri internaţionale
Capitolul 8
Conservarea biodiversităţii la nivel de comunitate biologică şi reconstrucţia
ecologică
8.1.
Ariile protejate
8.1.1. Clasificarea ariilor protejate
8.1.2. Situaţia actuală a ariilor protejate existente
8.1.3. Stabilirea priorităţilor pentru protecţie
8.1.4. Convenţii internaţionale privind ariile protejate
8.1.5. Proiectarea ariilor protejate
8.1.5.1.
Mărimea ariilor protejate
8.1.5.2.
Minimizarea efectelor de margine şi de fragmentare
8.1.5.3.
Habitatele coridor
8.1.5.4.
Ecologia peisajelor şi arhitectura ariilor protejate
8.1.6. Administrarea ariilor protejate
8.1.6.1.
Aspecte generale privind administrarea ariilor protejate

3

8.1.6.2.
Managementul habitatelor
8.1.6.3.
Managementul ecosistemelor
8.2. Conservarea agricolă in situ
8.3. Reconstrucţia ecologică
8.3.1. Abordări în reconstrucţia comunităţilor ecologice
8.3.2. Areale prioritare de reconstrucţie ecologică
8.3.2.1. Zone umede
8.3.2.2. Lacuri
8.3.2.3. Zonele urbane
8.3.2.4. Pajişti
8.3.2.5. Păduri tropicale uscate
8.4. Abordări internaţionale ale conservării şi dezvoltarea durabilă
Capitolul 9
Organismele modificate genetic (OGM) şi impactul lor asupra mediului
9.1.
Definiţia OGM-urilor şi etapele de obţinere a lor
9.2.
Semnificaţia şi pericolele transgenezei
9.3.
Microorganisme şi animale transgenice
9.4.
Plante transgenice
9.4.1. Plantele transgenice şi noile lor proprietăţi
9.4.2. Avantajele plantelor transgenice prezentate de producătorii şi apărătorii lor
9.4.3. Riscuri legate de cultura plantelor transgenice
9.4.4. Dezvoltarea culturilor trasngenice în lume
9.4.5. Brevetarea fiinţelor vii
9.4.6. OGM-urile şi biodiversitatea
9.4.7. Contestarea OGM-urilor
9.4.8. Acapararea culturii de către multinaţionale
Capitolul 10
Rolul conservaţioniştilor

4

Capitolul 1
PROBLEME GENERALE PRIVIND BIODIVERSITATEA
Comunităţile biologice, dezvoltate în milioane de ani, au început să fie
distruse de activităţile oamenilor. Un număr mare de specii suferă un declin
rapid, unele fiind aproape de punctul de unde începe extincţia lor, ca rezultat
al vânării excesive, distrugerii habitatelor, atacului sălbatic al prădătorilor
sau competitorilor introduşi de către om. Ciclurile hidrologice şi
biogeochimice naturale au fost perturbate datorită defrişării pădurilor,
activitate ce a cauzat erodarea anuală a miliarde de tone de orizont biologic
activ, spălarea şi transportul acestuia în râuri, lacuri şi oceane.
Climatul specific al planetei noastre a fost perturbat prin combinarea
poluării atmosferice cu defrişarea. Niciodată în istoria vieții pe Pământ nu
au fost atâtea specii în pericol într-un timp atât de scurt. Aceste pericole sunt
exacerbate o dată cu creşterea rapidă a populaţiei umane, a nevoilor sale
de consum şi a sărăcirii celor mai multe din ţările tropicale, care deţin o
abundenţă foarte mare de specii. Principalul inamic al biodiversităţii este
sărăcia iar protecţia acesteia trece, în mod obligatoriu, prin ameliorarea
bunăstării umanităţii şi lupta împotriva subdezvoltării .
Conservarea diversităţii biologice a apărut ca o nouă disciplină de
sinteză din dorinţa de a corela ameninţările pentru speciile şi habitatele
studiate cu activităţile umane şi este un domeniu multidisciplinar. În multe
privinţe această disciplină academică este o disciplină de criză.
Conservarea diversităţii biologice nu studiază doar specii şi habitate, ci şi
eficacitatea unor măsuri active de protecţie. Conservaţioniştii includ în
studiile lor şi aspecte sociale, economice, politice şi etice. Conservaţioniştii
nu lucrează numai în plan ştiinţific, ci şi in plan politic şi educational,
5

implicând oficialităţile locale, guvernamentale şi comunităţile locale în
planurile de protecţie.
Convenţia de la Berna (1979) ) a jucat un rol major în domeniul
conservarii florei şi faunei salbatice, a habitatelor naturale.
Este tot mai evident faptul că perioada interglaciară în care ne aflăm
suferă modificări climatice importante, in mare parte fiind datorate
diverselor activităţi umane. Începând cu Conferinta Natiunilor Unite asupra
Mediului Inconjurător de la Stockholm din iunie 1972 se recunoaște, oficial
şi la nivel international, interdependența dintre problemele sociale,
tehnologice, economice şi cele ecologice. Pornind de la acest adevăr, s-a
dezvoltat conceptul, apoi strategia, dezvoltării durabile, în cadrul căreia
ecologia joacă rolul unei adevărate plăci turnante. Recunoasterea
importanței acestei discipline, pătrunderea ideilor şi principiilor ecologice
în conştiinţa unei mari părţi a populaţiei, inserarea problemelor de mediu în
programele partidelor şi guvernelor etc. sunt realizări incontestabile. Lor li
se datorează dezvoltarea de programe internaţionale, elaborarea unor acte
normative coerente şi constituirea unor organisme naţionale şi internationale
specializate pe problemele mediului înconjurător.
Conferintele la nivel inalt de la Rio de Janeiro (1992), de la
Johanesburg (2002) ş.a. nu au făcut decat să întărească vointa de acţiune a
majorităţii ţărilor în domeniul mediului inconjurător şi a dezvoltării durabile.
Termenul de globalitate folosit pentru prima data în SUA, la primul
forum american National Forum on BioDiversity (1986), termenul (atribuit
lui E.O.Wilson, cunoscut entomolog şi sociobiolog). Transpunerea în
tiparele politice şi de drept international s-a realizat in 1992, la Conferinţa
Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare (CNUE) care va adopta
Conventia asupra Diversitatii Biologice (CBO), semnată de 168 de state.
6

Diversitatea biologică este definită ca fiind abundenţa de entităţi vii
pe Pământ, reprezentată de milioane de plante, animale şi microorganisme,
genele pe care acestea le conţin, complexitatea ecosistemelor pe care le
formează în mediul biologic.
Concluzionând, se poate afirma ca biodiversitatea reprezintă o
problemă globală a zilelor noastre, iar conservarea ei constituie o sarcină
majoră şi cu caracter permanent a tuturor celor care, într-un fel sau altul, se
simt ataşati ori sunt răspunzători de destinele generaţiilor viitoare, de însăşi
perenitatea vieţii pe Terra.

7

Capitolul 2
EXTINCŢIE ŞI ECONOMIE
Comunităţile umane de pe tot globul trebuie să conştientizeze faptul
că şi diversitatea biologică este importantă, chiar esentială pentru existenţa
umană. Acest lucru va fi o reuşită numai dacă oamenii vor simți însă că
scăderea diversitătii biologice produce pierderea unor valori.

2.1. Modele de extincţie
Diversitatea speciilor de pe Terra a crescut continuu de la aparitia
vieții. Această creştere nu a fost constantă, exist ând perioade cu o rată mare
a speciaţiei urmate de altele cu schimbări minime. In timp geologic s-au
produs cinci extincţii în masă. Cea mai mare extinctie a avut loc la sfârşitul
Permianului, acum 250 milioane ani, cand se pare că au dispărut între 77 –
96% din totalul speciilor marine. Este foarte probabil ca extinctiile să fie
cauzate de perturbatii majore (eruptii vulcanice pe mari suprafete sau
coliziunea cu un asteroid), care au determinat aparitia unor schimbări ale
mediului cărora multe specii nu le-au făcut faţă.
A trebuit să treacă 50 de milioane de ani pentru ca numărul mare de
familii pierdute in Permian să se refacă. Extincţia speciilor apare chiar şi în
absenta unui fenomen violent. O specie poate fi concurată puternic de alta
sau condusă spre dispariţie prin fenomenul de prădătorism. O specie de
succes poate evolua spre o alta nouă ca răspuns la schimbările de mediu,
prin jocul genelor din fondul de gene. Factorii care determină supravieţuirea
sau disparitia unei specii nu sunt clarificaţi, însă extinctiile ca şi speciaţiile
fac parte mai mult ca sigur din ciclul natural.
Chiar dacă extincțiile sunt un fenomen natural pierderea speciilor este
periculoasă atunci

când rata de extincţie este mai mare decât rata

8

speciaţiei. Atunci când rata speciaţiei este egală sau mai mare decât rata
extinctiei, biodiversitatea va rămâne constantă sau chiar va creşte. In
perioadele geologice trecute, pierderea speciilor a fost echilibrată de aparitia
celor noi.
Rata actuală de extincție este de 100 până la 1 000 de ori mai ridicată
decât ratele din trecutul geologic. Acest episod nou al extincțiilor este numit
a şasea extincţie şi este datorat exclusiv activităţii umane (tabelul 1).
Pierderea de specii este fără precedent şi ireversibilă.
Tabelul 1
Perioadele din istoria Pământului
Era

Perioada

milioane
ani

PRECAMBRIANĂ
(răsăritul vieţii)

Precambriană

4.600 – 545

PALEOZOICĂ
(viaţa veche)

Cambriană

545 – 495

Ordoviciană

495 – 445

Siluriană
Devoniană

445 – 415
415 – 355

Carboniferă

355 -290

Evenimente,
caracterizare
- Apariţia organismelor
unicelulare, apoi
pluricelulare, organisme
cu corp moale
- Primele organisme
monocelulare au apărut
acum cca 3500 milioane
de ani
- Primele animale cu
înveliş tare. Acest înveliş
le-a făcut mai rezistente
crescându-le şansele de
supravieţuire şi
reproducere
Primele plante terestre,
primii peşti

Primele animale terestre
Primii amfibieni (capabili
să respire şi în apă şi pe
uscat)
- Insecte mari, primele
reptile, primele păduri.
- multe zone ale globului
devin fierbinţi şi umede
ceea ce a condus la
creşterea nr. De plante şi
la formarea unor uriaşe
mlaştini aburinde. Aceste
zone au devenit habitatul
multor tipuri de insecte şi
de amfibieni

9

Extincţii

Prima extincţie: 50% din toate
familiile de animale, mulţi
trilobiţi (clasă de artropode
marine din era primară, cu înveliş
tare)
A doua extincţie: 30% din toate
familiile de animale, incluzând
peştii fără fălci şi mulţi trilobiţi

MEZOZOICĂ
(viaţa de mijloc)

CENOZOICĂ
(viaţa recentă)
Epoca mamiferelor
- a început o dată cu
dispariţia
dinozaurilor

Permiană
(epoca reptilelor)

290 – 250

Triasică

250 – 205

Jurasică

205 -140

Cretacică

140 – 65

Terţiară

65 – 1,8

Cuaternară

1,8 – prezent

- Primele reptile acvatice
- Amfibienii au evoluat în
reptile şi s-au răspândit pe
întregul glob, deoarace
continetele s-au unit întrun singur continent uriaş.
Un număr mare de
animale marine au murit
pt că apele mai puţin
adânci din jurul
continentelor au dispărut
Primii dinozauri, peşti
osoşi
Dinozauri mari, primele
mamifere şi păsări
Plante cu flori

- Mamifere moderne,
nevertebrate, păsări
- Mamiferele au putut
supravieţui schimbărilor
climatice deoarece puteau
sa-şi schimbe temperatura
corpului iar dinozaurii,
probabil, nu putea face
asta
Apariţia omului

A treia extincţie: 50% din toate
familiile de animale incluzând
peste 95% din speciile marine;
mulţi arbori, amfibieni etc.

A patra extincţie: 35% din toate
familiile de animale, incluzând
multe specii de reptile şi moluşte
marine
A cincea extincţie: reptile
(dinozauri) şi multe alte specii
incluzând foraminiferele
(protozoare marinece au corpul
acoperit cu o cochilie calcaroasă)
şi moluştele. Dinozaurii au fost
vertebrate dominante până acum
65 milioane de ani, când au
dispărut brusc, probabil din cauza
unei schimbări majore a climei

A şasea extincţie (extincţia
modernă): provocată de poluare,
distrugerea habitatului (cauzat de
creşterea populaţiei umane şi a
nevoilor)

2.2. Economia ecologică
Studiile efectuate arată că, în final, degradarea mediului este produsă
din ratiuni economice: pădurile sunt exploatate pentru vânzarea lemnului,
animalele sunt vânate pentru carne, blană sau alte produse. Habitatele
naturale sunt transformate în terenuri cultivate deoarece oamenii au nevoie
de hrană. Specii noi sunt introduse în spaţiile continentale ori insulare, în
care nu existau, fără a se evalua consecintele sau a gândi măsuri de protecţie.
Dacă degradarea mediului are cauze economice, soluţiile pentru
stoparea acestui fenomen trebuie să cuprindă neapărat principii economice.
Cercetările de mediu au început să includă elemente economice,

10

recomandările formulate de experţi cuprinzând acum şi astfel de argumente.
Una dintre cele mai acceptate doctrine economice moderne afirmă că o
tranzactie voluntară are loc doar atunci când aduce beneficii ambelor
părţi implicate. O tranzactie va putea fi posibilă doar atunci cand vânzătorul
şi cumpărătorul vor ajunge la un preţ agreat de ambele părti. Toate părţile
implicate într-un schimb aşteaptă să-şi îmbunătăţească propria situatie.
Este general acceptat faptul că beneficiile şi costurile liberului schimb
sunt consimțite de toți participanții la tranzacție. Costurile indirecte sau
beneficiile indirecte sunt cunoscute sub numele de externalităţi. Poate cea
mai notabilă şi frecventă externalitate este degradarea mediului care
apare ca o consecintă a acțiunii oamenilor.
Schimbarea fundamentală pe care o imprimă introducerea conceptelor
conservării diversităţii biologice este să se asigure faptul că toate costurile
rezultate din asemenea tranzacţii sunt înţelese. Companiile sau persoanele
particulare implicate în activităţi ce conduc la degradarea mediului nu
suportă toate costurile pentru reabilitarea ecosistemelor degradate, deseori
neplătind nimic. Costurile de mediu sunt adesea suportate de comunităţile
umane care trăiesc în vecinătatea acestor areale şi obțin un beneficiu mic
sau nul de pe urma acestor activităţi.
De exemplu, o rafinărie care emite gaze toxice şi deşeuri lichide
câştigă din vânzarea combustibililor către consumatori. Costurile de mediu
produse de aceste tranzacţii - degradarea calitaţii mediului, ape poluate,
creşterea incidenţei afecţiunilor respiratorii - sunt repartizate întregii
societăţi, adesea populaţia din arealul învecinat având foarte mult de suferit.
Ca răspuns la această nouă metodă de a cuantifica toate costurile
rezultate într-o tranzacţie economică, incluzând şi costurile de mediu, s-a
dezvoltat o nouă disciplină cunoscută sub numele de economie ecologică,
11

care studiază valoarea economică a diversităţii biologice şi integreaza
ştiintele economice, ştiinţele mediului, ecologia, asigurările publice.
Guvernele, bancherii, liderii corporaţiilor etc. pot fi mai repede
convinşi de necesitatea protejării diversităţii biologice dacă se aduc şi
justificări economice in sprijinul acestei activităţi.Costurile de mediu ale
unor proiecte mari precum barajele, drumurile, sistemele de irigaţii,
plantaţiile agricole sunt în creştere datorită necesităţii evaluării impactului
lor asupra mediului. Mediul este adesea definit în mod larg ca incluzând nu
numai resursele naturale ci şi calitatea aerului, apei, speciile in pericol etc.
Intr-o formă mai cuprinzătoare, analizele cost-beneficiu compară
valorile câştigate printr-un proiect cu valorile pierdute. Economia ecologică
contribuie la aceste analize prin includerea în calcul a tuturor costurilor şi
beneficiilor care implică mediul.
Se fac eforturi pentru a include în calculul Produsului Intern Brut
(PIB) şi a unor indici care relevă dezvoltarea şi pierderile resurselor
naturale, deoarece activităţile economice neproductive şi nedurabile duc la
creşterea PIB-ului dar acestea sunt distructive pe termen lung (ex.: pescuitul
in apele litorale, mineritul etc.).
Multe resurse naturale precum aerul, apele, solul, speciile rare,
peisajele deosebite sunt considerate a fi resurse comune care sunt bunul
întregii societăţi. Aceste resurse nu sunt întotdeauna asociate cu o valoare
monetară. Oamenii, industriile, utilizează şi degradează aceste resurse fără
a plăti decât simbolic sau deseori fără a plăti nimic, situatie descrisă ca
tragedia bunului comun. In sistemele ecologiste de evaluare utilizarea
acestor resurse comune este inclusă ca parte internă a afacerii in loc să fie
tratata ca externalitate.

12

Atunci când oamenii şi organizaţiile vor plăti pentru acţiunile lor se
va diminua şi degradarea mediului. Unele sugestii pentru a pune în practică
aceste afirmatii se referă la creşterea taxelor pe combustibilii fosili,
impunerea de penalizări pentru poluare, folosirea ineficientă a energiei,
apei, solului, la obligativitatea realizării programelor de reciclare etc. De
asemenea, subvenţiile acordate industriilor şi activitaţilor poluatoare
trebuie eliminate. Ca rezultat, noile investitii trebuie redirectionate spre
activităţi care imbunătăţesc calitatea mediului, sunt foarte putin poluatoare,
produc beneficii pentru un număr mare de oameni, în special pentru cei
care trăiesc în vecinătatea acestora. In final, penalizările pentru
degradarea diversităţii biologice pot fi majorate, astfel că industriile vor
avea politici de supraveghere mai severe şi vor fi mai precaute cu mediul.
Demonstrarea valorii diversităţii biologice şi a resurselor naturale este o
problemă foarte complexă, ea fiind determinată de o varietate de factori
economici şi etici. Un obiectiv major al economiei ecologice este
dezvoltarea metodelor de evaluare a componentelor diversităţii
biologice. Au fost elaborate metode pentru atribuirea de valoare economică
variabilitaţii genetice, speciilor, comunităţilor biologice şi ecosistemelor.

13

Capitolul 3
VALOAREA BIODIVERSITĂŢII
3.1. Valori economice directe
3.1.1. Valori utilizate pentru consum
Valorile utilizate pentru consum pot fi atribuite bunurilor care sunt
consumate local şi care nu apar pe pieţele naţionale şi internationale.
Oamenii care trăiesc aproape de terenurile productive utilizează adesea o
parte considerabilă a bunurilor produse pentru consumul propriu. Aceste
bunuri in mod normal nu sunt reflectate în PIB-ul tării, ele nefiind vândute
decât cel mult pe pieţele locale. In cazul în care populaţia din mediul rural
nu este capabilă să obţină aceste produse, ca urmare a efectelor degradării
mediului, supraexploatarii resurselor naturale sau datorită instituirii ariilor
protejate, standardul de viată va fi în scădere, fapt ce poate merge până la
punctul în care devine imposibilă supravietuirea şi este necesară mutarea în
alt loc.
Una din cerinţele vitale pentru populatia rurală este consumul de
proteine, care adesea sunt obţinute prin vânarea animalelor sălbatice din
care o parte importantă sunt consumate local.
Valoarea producţiei utilizată în consum poate fi calculată pentru
unele produse evaluând cât de mult trebuie să plătească populaţia dacă ar
cumpăra produse echivalente de pe piaţă şi sursele locale nu ar fi
disponibile. In cazul epuizării resurselor locale populaţia va sărăci sau va
migra spre centrele urbane.
Cu toate că dependenţa de produsele naturale locale este asociată cu
tările în curs de dezvoltare există zone rurale şi în ţări dezvoltate ca S.U.A.

14

sau Canada, unde sute sau mii de oameni sunt dependenti de combustibilul
lemnos pentru încălzire şi de vânat pentru hrană.
3.1.2. Valoarea de utilizare a produselor
Valoarea de utilizare a produselor este valoarea directă atribuită
produselor care sunt recoltate din mediul sălbatic şi vândute pe pieţele
comerciale naţionale sau internaţionale. Aceste produse sunt in mod
obişnuit evaluate prin, prin preţul plătit la primul punct de vânzare
scăzând costurile apărute înainte de acest punct.
In prezent, lemnul este cel mai important produs obţinut din mediul
natural, cu o valoare circulantă în comertul international de peste 120
miliarde USD an. Producţia de lemn este exportată în proporţie tot mai
mare din multe ţări tropicale, care obţin astfel valută pentru industrializare
sau plata datoriilor. Produsele nelemnoase din pădure, incluzând vânatul,
fructele, latex-ul, răşinile, plantele medicinale au de asemenea o valoare
productivă foarte mare. Aceste produse sunt numite deseori impropriu
„produse forestiere minore", în realitate ele fiind extrem de importante
din punct de vedere economic putând avea o valoare mai mare în timp
decât defrişarea pădurii. De exemplu, produsele nelemnoase exportate de
India reprezinta 63% din totalul exporturilor forestiere Valoarea produselor
nelemnoase impreună cu valoarea lemnului aduce o puternică justificare
economică pentru menţinerea ecosistemelor forestiere în bune conditii.
Cea mai importanta valoare de utilizare pentru multe specii
constă în capacitatea lor de a produce noi materii prime pentru industrie şi
de a îmbunătăţi genetic culturile agricole.
Populaţiile sălbatice produc sursa de material genetic care le poate
redresa genetic pe cele domestice. In cazul plantelor cultivate, speciile

15

sălbatice pot produce gene care conferă rezistenţa la boli sau determină
creşterea producţiei. Continua ameliorare genetică a plantelor cultivate
este necesară nu numai pentru creşterea producţiei dar şi ca protectie
împotriva insectelor rezistente la pesticide, virulenţei unor fungi, bacterii
sau viruşi necunoscuţi. Pierderea plantelor cultivate poate fi adeseori legată
direct de variabilitatea genetică redusă. Astfel în anul 1846 cartofii au fost
distruşi în Irlanda, iar în anul 1922 aproape decimaţi în fosta URSS. In anul
1984 aparitia mălurii citricelor în Florida a fost relaţionată cu slaba
variabilitate genetică a plantelor cultivate.
Speciile sălbatice pot fi adesea utilizate ca agenţi biologici de
control. Exemplu: viermele alb al maniocului (Phenacossus manihotis) a
fost introdus accidental în Africa unde a produs pagube de circa 2 miliarde
de USD/an reducând substanţial hrana a peste 200 de milioane de africani.
După cercetări intense, entomologii au descoperit o viespe din Paraguai,
necunoscută initial ca parazit al viermelui alb al maniocului. Un program
de creştere şi introducere a 250 000 de viespi in Africa a condus la
controlul dezvoltării viermelui şi reducerea a 95% din pierderile de manioc
(Manihot esculenta).
Lumea naturală este şi o importantă sursă de materii prime în
industria farmaceutică. Mai mult de 75% din primele 150 de
medicamente prescrise curent in S.U.A. sunt derivate din plante, animale,
fungi, bacterii. Două medicamente pentru disfunctii sexuale derivate dintrun melc de mare din Madagascar s-au dovedit a fi eficiente in tratarea
leucemiilor şi a altor boli de sânge. Aceste tratamente au crescut rata de
supravieţuire a copiilor cu leucemie de la 10% la 90%.
Comunităţile biologice ale lumii sunt în continuare cercetate pentru a se

16

descoperi noi plante, animale, fungi şi microorganisme care pot fi utilizate
in lupta oamenilor cu boli precum cancerul sau SIDA.

3.2. Valori economice indirecte
3.2.1. Valori economice neconsumabile
Comunităţile biologice produc o mare varietate de servicii de mediu
care nu sunt consumate prin utilizare. Ele previn inundaţiile şi
eroziunea solurilor, purifică apele şi creează locuri pentru recreere şi
studierea naturii. Economiştii sunt doar la început în domeniul calculului
valorii serviciilor ecosistemelor la nivel regional şi global. Chiar dacă sunt
încă la un nivel incipient, ele sugerează că valoarea serviciilor produse de
ecosisteme este enormă (ex. USA valoarea utilizării directe a biodiversităţii
= 18 trilioane USD/an) şi că societatea umană este dependentă în totalitate
de resursele naturale.
a.) Productivitatea ecosistemelor. Capacitatea fotosintetică a plantelor şi
algelor constă în captarea energiei solare de către ţesuturile vii. Acestea
reprezintă startul celor mai importante relaţii trofice care implică aproape
toate speciile pe care omul le exploatează. Aproximativ 40% din
productivitatea mediului terestru este utilizată direct sau indirect de om.
Distrugerea vegetatiei dintr-un areal conduce la pierderea producţiei de
biomasă şi deteriorarea comunităţilor de animale care trăiesc în acel
areal.
Chiar dacă ecosistemele degradate sunt refăcute - adesea cu
cheltuieli foarte mari - nu se mai poate restabili functionalitatea iniţială
a ecosistemelor, acestea nemaiavând aceeaşi bogăţie în specii.
Multe studii asupra pajiştilor naturale şi artificiale confirmă faptul
că pierderea unor specii determină declinul productivităţii, comunitatea
17

fiind mai putin capabilă să răspundă la variaţii ale mediului, precum
seceta. Atunci când sunt pierdute specii, comunităţile biologice işi vor
reduce substanţial capacitatea de adaptare la schimbările produse de
activitatea umană.
b.) Protectia apelor şi a resurselor edafice. Comunităţile biologice au o
importanţă vitală în protejarea resurselor de apă, protecţia ecosistemelor
împotriva inundaţiilor sau secetei şi menţinerea calităţii apei. Aparatul
foliar şi litiera interceptează ploaia şi reduc impactul picăturilor de apă cu
solul, rădăcinile plantelor şi microorganismele contribuie la aerarea solului,
mărindu-i capacitatea de a absorbi apa. Creşterea capacităţii de retenţie a
apei reduce posibilitatea de producere a inundatiilor care apar după ploile
puternice şi asigură o cedare lentă a acesteia, în zile sau săptămâni după
ploaie.
Atunci când vegetatia este degradată, rata de eroziune a solurilor şi
chiar alunecările de teren cresc rapid, reducând substantial valoarea
terenurilor. Mai mult, particulele de sol ajunse în apă pot elimina
animalele de apă dulce, viaţa marină din estuare (gura de vărsare a unui
fluviu în mare, lărgită şi adâncită în fromă de pâlnie, compusă în mare
parte de apă sărată). Sedimentele reduc indicele de potabilitate şi indirect
posibilitatea de utilizare a apei de către comunitătile umane ce trăiesc de-a
lungul râurilor. Creşterea debitului solid conduce la colmatarea accelerata
a lacurilor de acumulare, la diminuarea productiei de energie electrică
sau reducerea navigabilităţii.
In multe zone de pe glob, dezvoltarea urbană exercită o presiune
puternică asupra resurselor de apă necesare pentru consum menajer, irigaţii
şi uz industrial. Costurile tratarii apei sunt atât de mari încât protejarea

18

elementelor care în mod natural ii asigură calitatea este de prioritate
maximă.
c.) Ameliorarea climatului.
La nivel local arborii modifică temperatura prin reducerea insolatiei
directe şi procesul de evapotranspiratie. Efectul răcoritor diminuează
utilizarea ventilatoarelor şi aparatelor de aer condiţionat, sporeşte
confortul şi imbunătăţeşte productivitatea muncii.
La nivel regional, evapotranspiratia asigură secvente ale circuitului apei
in natură. Pierderea vegetatiei din unele regiuni de pe glob a condus la
reducerea, la nivel regional, a cantităţii anuale a precipitatiilor.
La nivel global, creşterea plantelor este corelată cu ciclul carbonului.
Diminuarea suprafetei ocupate de covorul vegetal are ca efect reducerea
capacitatii de absorbtie a CO 2, contribuind la creşterea concentraţiei acestui
gaz in atmosferă şi mai departe la efectul de încălzire globală.
d.) Depozitarea deşeurilor şi retenţia nutrienţilor. Comunităţile
biologice sunt capabile să reducă şi să imobilizeze poluanţi ca metale
grele, pesticide, ape uzate, care au fost introduşi în mediu prin activităţi
umane. Excesul de nutrienţi realizat în procesul de reducere poate fi
asimilat de alge şi plante constituind începutul unui nou lanţ trofic.
e.) Relatiile dintre specii. Existenta multora dintre speciile vânate de
oameni pentru valoarea lor economică depinde de alte specii sălbatice.
Astfel, declinul unei specii sălbatice cu importanta mică pentru oameni
poate determina diminuarea numărului celor vânate. O parte din
animalele sălbatice vânate sunt dependente de insectele şi plantele necesare
hranei. Declinul populatiilor de insecte şi al comunităţilor de plante va
conduce la scăderea efectivului de animale vânate de om. Numeroase
specii cultivate sunt entomofile, depinzând de insecte pentru polenizare.
19

Diseminarea multor specii sălbatice este dependentă de animalele care le
consumă fructele.
Unele din relaţiile cele mai semnificative din comunităţile biologice
sunt acelea dintre speciile de plante şi microorganismele din sol care
produc nutrienţii esenţiali prin descompunerea plantelor şi animalelor
moarte. Creşterea lentă şi moartea arborilor din pădurile Europei poate fi
atribuită, în parte, efectului ploilor acide şi poluării aerului asupra fungilor
din sol.
f.) Recreerea şi ecoturismul. Un scop important al activităţilor
recreaţionale este acela de relaxare în natură prin intermediul unor
activităţi precum drumeţia, fotografiatul, tabere ornitologice, observarea
balenelor etc. Valoarea monetară a acestor activităţi, numită uneori
valoarea farmecului poate fi considerabilă. Sistemul complet al
cheltuielilor, care include taxe, transport, cazare, masă şi echipament
sugerează că valoarea recreaţională a ecosistemelor lumii a fost estimată la
circa de 800 miliarde USD/an.
Ecoturismul este o industrie in rapidă dezvoltare, implicând peste 200
milioane de persoane pe an şi rulând miliarde de USD/an in lume. Vizitarea
unor ţări de către această categorie de turişti şi cheltuielile făcute sunt
realizate cu scopul de admira comunităţile biologice şi specii rare. Rolul
ecoturismului este în particular important in multe ţări tropicale.
Ecoturismul poate furniza o justificare imediată, pragmatică pentru
protejarea diversităţii biologice, în mod particular atunci când activităţile
pe care le presupune sunt integrate într-un plan general de management.
g.)Valoarea educaţională şi ştiinţifică. Multe cărti, reviste, programe de
televiziune, materiale multimedia, filme produse în scopuri educationale şi

20

recreative sunt bazate pe teme din natură. Aceste produse educaţionale
valorează probabil miliarde de dolari pe an.
h.) Monitorizarea factorilor de mediu. Speciile care au sensibilităţi
aparte la toxine pot servi drept sistem initial de avertizare intr-un program
de monitorizare a stării de sanogeneză a mediului. Unele specii pot servi ca
inlocuitori ai unor echipamente de detecţie deosebit de costisitoare. Cei mai
cunoscuţi indicatori sunt lichenii care cresc pe roci şi absorb substanţele
chimice din ploi sau aer. O cantitate mare de substante toxice distruge
lichenii, fiecare specie avand un nivel distinct de toleranţă la poluarea
atmosferică. Compoziţia comunitătilor de licheni dintr-un areal poate fi
utilizată ca indicator biologic (biomarkeri) al nivelului de poluare a
atmosferei, iar abundenţa lor poate indica arealele contaminate. Moluştele
şi algele sunt de asemenea utilizate ca indicatori biologici.
3.2.2. Valori opţionale
Valoarea optională a speciilor constă în potentialul de a produce un
beneficiu economic societăţii umane în viitor. Continua schimbare a
societăţii umane generează necesităţi, deci trebuie să existe metode care să le
satisfacă. Adesea soluţia problemei este un animal sau o plantă necunoscută
anterior. Căutarea de produse naturale noi este foarte extinsă. Entomologii
caută insecte utilizabile ca agenti biologici de control, microbiologii caută
bacterii care să asiste procesele biochimice industriale, zoologii caută sa
identifice specii ce pot produce proteine animale mai eficiente etc. Posibila
valoare economică a speciilor este greu de precizat deoarece este bazată pe
produse sau procese neimaginabile incă.
Agenţiile de asigurări medicale şi companiile farmaceutice sunt
angajate în eforturi mari de colectare şi prelucrare a unor plante pentru a
exploata capacitatea lor de a lupta cu diverse maladii. Descoperirea unui
21

agent anticancer in tisa pacifică (Taxus brevifolia) un arbore specific
pădurilor seculare nord-americane, este unul din rezultatele recente ale
acestor căutări. O altă specie cu valoare în producerea unor medicamente
este arborele Ginkgo biloba care mai vegetează spontan doar în câteva
localităţi izolate din China. In decursul ultimilor 20 de ani, o industrie de
500 milioane de USD/an a fost dezvoltată in jurul plantatiilor de ginkgo. De
asemenea s-au dezvoltat linii tehnologice în fabricile de medicamente din
Europa şi Asia, care extrag din frunze un complex extrem de util în tratarea
problemele de circulatie, accidente cerebrale, pierderea memoriei.
Unele specii sunt evaluate aparent ca neavând valoare economică
considerabilă. Dacă doar una din aceste specii devine extinctă înainte de
descoperirea ei va fi o pierdere iremediabilă pentru economia globală,
chiar şi în cazul în care majoritatea celorlalte specii vor fi prezervate.
Diversitatea speciilor poate fi comparată cu un manual care ne explică
cum ar fi posibilă menţinerea Pământului în viaţă. Pierderea unor specii
este echivalentul ruperii anumitor pagini din acest manual; dacă
informaţiile din paginile pierdute vor fi necesare pentru a ne salva pe noi
sau o altă specie vom constata prea târziu ca informaţiile dispărute sunt de
neînlocuit. Niciodată nu vom face prea mult pentru a salva specii sau
ecosisteme, niciodată nu putem spune că o specie este importantă sau nu.
Practic nu avem cum să ne dăm seama de dimensiunea dezastrului pe
care îl poate declanşa pierderea unei specii.
3.2.3. Valoarea existenţială
Foarte multi oameni din lumea intreagă au grijă de animalele
salbatice şi sunt preocupati protecţia lor. Acest lucru poate fi asociat cu
dorinţa că într-o zi putem vizita habitatul unei specii şi chiar să o
observăm

în

sălbăticie.

Câteva
22

specii,

denumite

megafauna

charismatică, ca panda, leii, elefantii, bizonii şi numeroase păsări
evidenţiază răspunsuri emoţionale din partea oamenilor. Aceştia valorifică
emoţiile trăite în mod direct bucurându-se şi contribuind cu bani în
susţinerea organizaţiilor de mediu, care la rândul lor participă la protecţia
acestor specii şi habitatelor lor.
Populatia şi organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale
contribuie anual cu sume de ordinul a miliardelor de dolari la protejarea
diversităţii biologice, îndeosebi în tările dezvoltate. Aceste sume se regăsesc
în valoarea existenţială a speciilor sălbatice şi comunităţilor biologice,
reprezentând de fapt fondurile pe care oamenii sunt dispuşi să le plătească
pentru a preveni extincţia speciilor şi distrugerea habitatelor.
In concluzie, economia ecologică ajută la punerea in evidenţă a unei
game largi de bunuri şi servicii produse de diversitatea biologică. Acest lucru
a permis cercetătorilor sa evalueze mai corect proiectele, cuantificând şi
impactele asupra mediului, variabile care înainte erau scoase din ecuaţie.
Unele proiecte care initial păreau a fi un succes merg acum pierdere
economică. De exemplu, evaluarea indicatorilor de succes ai unui proiect de
dezvoltare precum irigaţiile care utilizează apa deviată din râurile ce străbat
zone umede tropicale evidentiază un beneficiu pe termen scurt
(imbunătăţirea capacităţii de cultură) însă costurile de mediu devin din ce in
ce mai mari, ajungând sa anihileze profiturile.

23

Capitolul 4
ELEMENTELE STRUCTURALE ŞI FACTORII DE
INFLUENŢĂ AI BIODIVERSITĂŢII
1.1. Elementele structurale ale biodiversităţii
Pe Pământ, diversitatea biologică este reprezentată prin câteva
milioane de forme organice care trăiesc în cele mai diferite medii. Până în
prezent sunt descrise aproximativ 1,8 milioane de specii.
In fiecare an sunt descoperite mii de noi specii, cele mai multe dintre
ele fiind insecte şi animale mai puţin însemnate; păsări şi mamifere circa 1-5
specii/an.
Taxonomia este disciplina care se ocupă cu teoria şi practica
descrierii şi clasificării organismelor. Organismele sunt clasificate într-o
anumită ierarhie, bine stabilită (fig. 1). Taxonul este un grup de organisme
recunoscut ca unitate formală în cadrul oricarei trepte a clasificării ierarhice.
Principalele ranguri de taxoni admişi, în ordine descendentă sunt:
- Regnul
- lncrengătura
- Clasa
- Ordinul
- Familia
- Genul
- Specia
Biologii moderni recunosc în lumea vie trei domenii cu şase regnuri:
- primul domeniu şi regn este Bacteria şi include speciile
unicelulare fără nucleu propriu-zis;

24

- al doilea domeniu şi regn este Archaea, considerat ca fiind
evoluţionar distinct, reuneşte specii asemănătoare bacteriilor
care trăiesc adesea în condiţii de mediu extreme;
- al treilea domeniu este Eucarya, specii cu nucleu propriu-zis,
domeniu care include 4 regnuri: Protista, Fungi, Animalia şi
Plantae. Regnul Animalia are cele mai mare număr de specii
iar domeniile Bacteria şi Archaea sunt cele mai puţin
cunoscute.
Specia constituie unitatea taxonomică de bază a lumii vii.
În cazul plantelor şi animalelor domesticite soiul sau cultivarul
pentru plante şi rasa pentru animale. Soiul, respectiv rasa, reprezintă un
grup de indivizi, cu o structură genetică proprie, ce se transmite de la o
generaţie la alta. Ei se caracterizează prin asemănare fenotipică
specifică a indivizilor componenti, cu adaptare la anumite condiţii ecologice
şi care corespunde cerinţelor economice ale omului. Atât soiul, cât şi rasa
sunt rezultatul acţiunii de ameliorare genetică desfăşurată în mod conştient
de către om.
Specia este taxonul biologic fundamental cu care se lucrează în
sistematică şi reprezintă un grup de indivizi compatibili sexual, care nu se
încrucişează în mod normal cu indivizii altei specii şi au foarte mare
asemănare morfofiziologică. In natura, specia este reprezentată de indivizi
răspândiţi neuniform, pe o anumită suprafaţă denumită areal. Arealul unor
specii este foarte întins şi întrerupt de spaţii nefavorabile, care pot izola
indivizii sau grupurile de indivizi aparţinând aceleaşi specii, formând aşa
numitele populaţii locale.

25

Specia cuprinde în cadrul sau un grup de taxoni inferiori numiti
infraspecifici însă nu sunt toţi recunoscuţi de Codul Internaţional Botanic:
varietatea, populaţia, biotipul, ecotipul.

Fig. 1. Regnul animal

26

Taxonii infraspecifici utilizaţi la plante sunt numai parţial comuni,
pentru speciile cultivate şi cele spontane, după urmează:
La plantele spontane:

La plantele cultivate:

subspecia (subsp.)

subspecia (subsp.)

varietatea (var.)

convarietatea (convar.)

forma (f.)

varietatea (vac)
conculta (conc.)
cultivarul

4.2. Factorii primari de influenţă ai biodiversităţii
Procesul de creştere şi dezvoltare a unui organism, cuprinzând toate
stadiile şi perioadele de la începutul până la sfârşitul existentei sale ca
individualitate, poarta numele de ontogenie. Daca ontogenia este proprie
tuturor organismelor vii, cuprinzând întreaga lor existenţă, adică istoria
dezvoltării unui individ, prin filogenie se inţelege istoria dezvoltării
speciilor sau raselor.
In timp ce filogenia impune un anumit sens directiei dezvoltării,
ontogenia creează forme şi funcţii noi datorită influenţei masive a
factorilor intâmplători, variabili, care tind să abată sistemul de la linia
evolutiei sau chiar să-1 distrugă.
La baza amplificării biodiversităţii stă procesul de speciaţie în care se
formează specii noi
Speciaţia poate fi: - alopatrică când aparitia unei specii noi poate avea loc
prin izolarea geografică a unui grup de indivizi din populatia ancestrală şi
modificând frecvenţa genelor, respectiv a caracterelor în functie de conditiile
de mediu;
- simpatrică când aparitia unei specii noi se poate realiza
şi prin izolare reproductivă a unei micropopulatii de populaţia ancestrală,
27

fără izolarea geografica a indivizilor. Aici se incadrează poliploizii apăruti
spontan la plante şi animale, care de regulă nu se pot incrucişa cu formele
diploide din care provin.
Diversitatea biologică este consecinţa factorilor primari ai evoluţiei
care sunt următorii:
a.) Mutatia poate fi definită ca schimbare în structura şi chimismul unei
gene, sau o schimbare bruscă a bazei ereditare a unui individ. Mutaţia
reprezintă o sursă inepuizabilă de variaţii ereditare.
Mutaţiile pot fi naturale sau artificiale. În decursul evoluţiei, au apărut
mutaţii în interiorul speciilor care au împiedicat încrucişarea indivizilor
mutanţi cu cei aparţinând formei iniţiale. Astfel de “bariere de încrucişare”
au permis apariţia unor populaţii în cadrul speciilor, cu modificări genetice,
unele transformându-se în specii. Asupra acestora a acţionat cu multă
severitate selecţia naturală, în urma acestui proces, supravieţuind numai
acele forme care prezentau o superioritate evolutivă, în special o mai bună
adaptabilitate la noile condiţii de mediu.
b.) Migraţia, sau contaminarea cu gene străine se produce prin transferul
de gene de la o populaţie la alta, prin deplasarea indivizilor sau a grupelor de
indivizi în arealul altor populaţii în care frecvenţa genelor comune este
diferită, sau, la plante, prin participarea gameţilor (polenului) dintr-o
populaţie la polenizarea florilor dintr-o altă populaţie datorită fecundării
străine (incrucişate), prin intermediul insectelor, vântului etc.
De regulă, transferul de gene are loc între populaţiile aceleiaşi specii
şi foarte rar între populaţii aparţinând la specii diferite.
c.) Recombinarea sexuată
Recombinarea este o sursă importantă de variaţii ereditare şi constă în
procesul de unire sexuată (împerechere) a doua forme parentale cu
28

constitutie genetică diferită, proces în urma căruia rezultă descendenţi cu o
bază genetică nouă, diferită de cea a părinţilor.
Dupa gradul de înrudire a părinţilor care participă la încrucişare,
recombinările sexuale pot fi de natură intraspecifică, interspecifică şi
intergenerică. Ultimele două sunt mai dificile de realizat datorită
neomologiei genoamelor şi diferenţelor date de numărul diferit de
cromozomi.
d.) Selecţia naturală
Selectia naturală este o lege caracteristică sistemelor populaţionale sau
speciei, prin care sunt favorizate acele variaţii individuale care sunt utile,
în primul rând, supravietuirii speciei.
In esenţă, selectia naturală este un proces continuu, neîntrerupt, prin
care are loc creşterea gradului de adaptare a populaţiilor la condiţiile de
mediu.
Un merit deosebit pentru elaborarea teoriei ştiintifice a evolutiei
speciilor revine naturalistului Charles Darwin, care a publicat in anul 1859
lucrarea sa fundamentală “Originea speciilor sub influenta selectiei
naturale". Selecţia naturală acţionează la diferite niveluri de organizare:
individual (selecţia gametică), populaţional (în interiorul unei populaţii, sau
între populatii conspecifice), în ecosistem (între speciile biocenozei sau
selectia de biotop).
e.) Driftul genetic - schimbare, directionată sau nedirecţionată, în frecvenţa,
alelelor unei gene (existente la un anumit locus) în populaţiile mici sau
experimentale datorită jocului întâmplării. Fluctuaţiile în frecventa genei
poate determina pierderea completă a unei alele si extinderea altei alele fără
vreo legătură cu valoarea adaptivă.

29

Capitolul 5
TIPURI DE DIVERSITATE
De îndată ce s-a lansat acest termen de biodiversitate, consemnăm,
ca

un

fapt

pozitiv,

demararea

unor

programe

comunitare

(DIVERSITAS, LIFE, NATURA-2000 etc.) menite să inventarieze şi să
propună măsuri de identificare şi conservare a biodiversităţii locale şi
regionale.
Nivelurile la care este şi trebuie abordată diversitatea sunt
următoarele:
• diversitatea genetică (intraspecifică)
genotipurilor şi genofondului

din

reprezintă variabilitatea

interiorul

populaţiilor unei

specii, pe întregul său areal de răspândire;
• diversitatea

specifică

(interspecilîcă)

cuprinde

totalitatea

speciilor aflate într-un anumit biotop, o anumită regiune, ţară
ş.a.m.d, privite şi prin prisma importanţei biogeografice, a
efectivelor populaţiilor şi a suprafeţelor ocupate de acestea;
diversitatea
realizat

ecologică

(a

ecosistemelor)

priveşte

mozaicul

de diversele comunităţi de organisme, integrate într-

un anumit biotop, dar şi complexul de relaţii funcţionale care
guvernează ecosistemele prezente. În funcţie de particularităţile
ecotopului

în

biodiversitate

cadrul
de

unui ecosistem

tip a (ce sugerează

se poate identifica,
un

ecotop

o

uniform),

biodiversitate de tip ß (indicând un ecotop cu mare heterogenitate) şi de
tip γ (când aprecierea se face la scară regională);
• diversitatea culturală considerăm că reuneşte toate practicile,
tradiţiile şi creaţiile umane, care au ca obiect ori ca bază de
30

inspiraţie componente ale viului, în toată complexitatea sa. Prin aceste
practici şi tradiţii, omul a reuşit să creeze biodiversitate (specii hibride,
varietăţi, soiuri şi rase) ori să conserve anumite
ecosistemele apropiate sufletului

fragmente

din

unei anumite comunităţi umane şi

într-o anumită perioadă a dezvoltării societăţii.

5.1. Diversitatea genetică (intraspecifică)
5.1.1. Consideraţii generale
Acest tip de biodiversitate priveşte variabilitatea existentă în interiorul
populaţiilor unei specii, evaluare realizată prin folosirea unor metode specifice,
fie ale taxonomiei ori ale geneticii clasice, fie ale geneticii moleculare, fie ale
biochimiei. De la utilizarea rezultatelor geneticii în biotaxonomie şi ameliorare,
în prezent, ele au evoluat spre scopul practic, al identificării şi utilizării lor în
conservare, în biotehnologii şi în diverse alte sectoare ale vieţii socioeconomice.
Pentru a înţelege importanţa cunoaşterii biodiversităţii genetice în
acţiunile de conservare, vom apela la următoarele exemple:
- este cunoscut faptul că izolarea populaţiilor reprezintă un factor
important în procesul de speciaţie, fie că este vorba despre o izolare
geografică sau de una etologică (de comportament). Pe baze fenotipice,
taxonomiştii au descris o serie de subspecii, varietăţi sau forme în
cadrul

uneia şi aceleaşi specii, infrataxoni care, în fond, evidenţiază

modificări ale materialului genetic din genofondul uneia sau alteia
dintre populaţii.
Astfel, studiindu-se distanţa genetică (pe baza secvenţelor de
nucleotide din ADN mitocondrial) a populaţiilor de urs brun (Ursus
arctos) din Europa, s-au identificat trei grupe în dendrograma realizată:
populaţiile din Spania şi din Pirinei, populaţiile din Slovenia, Croaţia,
31

nordul şi centrul Italiei, precum şi cele din Laponia, Rusia şi România. In
strategia de conservare, cunoscându-se acest fapt şi presupunând că există
o strânsă corespondenţă între gradul de heterozigoţie şi succesul
reproductiv, se vor folosi doar indivizi din populaţiile apropiate
genetic, chiar dacă morfologic urşii sunt asemănători. Altfel, distanţa
genetică mare va împiedica succesul recolonizărilor.
S t u d i i l e d e b i o d i v e r s i t a t e nu privesc doar populaţiile de
plante spontane ori de animale sălbatice, ci ele abordează şi soiurile
şi rasele, Omul fiind, de fapt şi un creator de biodiversitate, nu
numai un factor de erodare a acesteia. De-a lungul timpului, cel mai
adesea prin metode empirice, comunităţile umane au obţinut un
număr impresionant de soiuri tradiţionale sau locale (circa 4.000
soi u r i de cartof, circa 3.000 soiuri de măr, circa 2.000 soiuri de
orez etc), precum şi de rase (circa 1.470 rase de bovine, 600 rase
de caprine, 1.490 rase de ovine, 650 rase de porcine, 730 rase de
găini, 800 rase de porumbei, 800 r a s e de câini etc. Este adevărat,
însă, şi faptul că un mare număr d i n acesle soiuri şi rase au
dispărut: aproximativ 250 rase de bovine, 1 8 0 rase de ovine, 1 5 1
rase de porcine etc. Principala cauză a reprezentat-o şi o reprezintă
«concurenţa» soiurilor şi raselor noi, cuplată cu <<uitarea>> celor
mai puţin productive, dar foarte bine adaptate condiţiilor locale
în care au fost formate, deseori şi cu anumite interese de grup.
Tot prin studiile privitoare la variabilitatea intraspecifică s-au
stabilit şi centrele genetice ale speciilor cultivate ori domesticite,
aspect cunoscut şi important pentru cercetările de ameliorare.
Geneticianul Vavilov a constat că sunt conturate 10 mari regiuni d i n
c a r e provin principalele plante de cultură, regiuni care adăpostesc
32

cea mai mare variabilitate genetică (intraspecifică) a speciilor
spontane

parentale. Aceasta

impune

o

atenţie

sporită

pentru

conservarea rezervelor de germoplasmă păstrate de aceste zone
(fig.2).
5.1.2. Metode de evidenţiere a biodiversităţii intraspecifice
Aşa cum s-a subliniat anterior, la

început variabilitatea

intraspecifică s-a evidenţiat prin estimarea unor caractere morfoanatomice ale indivizilor diverselor populaţii şi descrierea unor unităţi
taxonomice infraspecifice (subspecii, varietăţi, forme, rase ecografice),
multe dintre acestea dovedindu-se ulterior a fi doar ecotipuri. Astfel de
studii ne pot totuşi sugera existenţa unor variaţii în structura genetică a
populaţiilor unei specii date, iar de aici se pot declanşa investigaţii mult mai
profunde.
Dintre metodele genetice utilizate, reţinem că studiile clasice au
urmărit evidenţierea numărului de cromozomi din populaţiile diverselor
specii, constatându-se:
- existenţa unor serii poliploide complete. Astfel, genul Festuca
(păiuşul) are specii diploide (cu 2n = 14 cromozomi - F. pratensis),
tetraploide (cu 4n = 28 cromozomi

- F. paratensis), hexa-

şi

octoploide (cu 6n = 42, respectiv 8n = 56 cromozomi - F. rubra) sau
decaploide (cu l0 n = 70 cromozomi - F. ovina);
- manifestarea aneuploidiei etc.
Cercetările moderne folosesc o serie de metode directe, prin care se
elucidează structura genetică la nivel molecular (secvenţa nucleotidelor),
folosind diverse tehnici moleculare.
Pe lângă studiile morfo-anatomice, conţinutul în enzime (identificat
mai ales prin metoda cromatografiei pe gel de poliacrilamidă) poate oferi
33

informaţii utile asupra structurii genotipurilor dintr-o populaţie, iar de aici se
pot realiza modele teoretice privind distanţa genetică dintre populaţii, posibilele
linii ale speciaţiei, restructurări taxonomice, dar şi aprecieri privitoare la
modalităţile de conservare (fig. 2).

Fig. 2. Speciile cultivate au o mare varietate genetică în arealele de origine

5.2. Diversitatea specifică (interspecifică)
5.2.1. Consideraţii generale
Reprezintă cea mai frecvent studiată dintre categoriile de diversitate
biologică şi evidenţiază numărul de specii dintr-o regiune, dintr-o
biocenoză sau dintr-un anume biotop ori tip de ecosistem, număr corelat
cu suprafaţa acestora, cu numărul de indivizi per specie, cu importanţa
biogeografică a fiecărei specii, cu particularităţile ecotopului. Aşadar,
acest tip nu se suprapune cu cercetările floristice şi faunistice, ci avem dea face cu o abordare calitativă, cantitativă şi ecologică a structurii
sistemelor biologice. Calcularea ulterioară a indicilor de diversitate oferă

34

posibilitatea evaluărilor şi comparaţiilor între diversele regiuni ori diferitele
ecosisteme studiate, iar, în final, şi o ierarhizare a acestora.
Inventarierea numărului de specii din diversele regiuni ale
Globului a dus la aşa-numita cartografiere a punctelor fierbinţi ale
biodivesităţii specifice, în cadrul căreia se vorbeşte despre:
- ţări

sau

regiuni cu

megadiversitatc (11 ţări, dintre care pe

primele locuri sunt Mexic, Columbia, Ecuador, Zairul şi China, i ar pe
ultimele două locuri sunt ocupate Indonezia şi Australia);
- ţări sau regiuni cu mare bogăţie de specii endemice pentru
un

anumit

endemice

grup taxonomic.

Astfel,

cele

mai

multe

mamifere

(210 specii) se întâlnesc în Australia, unde mai

supravieţuiesc şi cele mai multe reptile endemice (605 specii).
Desigur, procesul de inventariere nu este încheiat, el fiind dublat de
două fenomene contrastante: dispariţia unor specii (cunoscute deja sau
încă neidentificate) şi descrierea de taxoni noi.
Referitor la numărul total de specii existente în Biosferă, trebuie
precizat că datorită accepţiunii diferite a noţiunii de specie, estimările
oscilează de la un autor la altul. Astfel,

mulţi autori apreciază că noi

cunoaştem doar aproximativ 10% din biodiversitatea specifică a Terrei;
multe organisme dispar înainte de a fi identificate şi denumite de către
specialişti.
Numărul de specilor descrise de pe Glob este de 1.800.000 (13%) iar
numărul probabil de 13.600.000.
Dispariţia sau extincţia speciilor şi grupelor de organisme este
un proces mult discutat în ultima jumătate de secol. Mulţi specialişti
vorbesc despre un proces normal, firesc, bazându-se pe istoria planetei
noastre. Cei mai mulţi, însă, subliniază caracterul alarmant al acestui
35

proces care, de la o rată naturală a extincţiilor (de o specie/ 4 ani) a ajuns
una-două specii/

zi. Principalele cauze

constau

în

esenţă

în

supraexploatarea speciilor, supraexploatarea şi deteriorarea habitatelor
şi în explozia procesului de poluare artificială, cu toate efectele sale
asupra organismelor şi asupra climatului general. Alături de acestea
trebuie menţionat procesul geologic al acestor marilor extincţii care au
coincis cu o serie de evenimente drastice (impactul Terre cu meteoriţi
uriaşi, schimbări climatice severe, uneori generate fiind şi de schimbare;
înclinaţiei axei planetei noastre etc.).
5.2.2. Bogăţia specifică si indicii de biodiversitate
În studiile de biodiversitate specifică sunt necesare, pe lângă
identificarea taxonilor şi raportarea lor la tipul de ecosistem şi la suprafaţă,
precizări referitoare la următoarele categorii de specii:
- specii cheie (producători cheie, prădători cheie, prăzi cheie, modificatori cheie,
mutualişti cheie), cele care au un rol indicator în funcţionarea normală a
tipului de ecosistem şi care devin astfel, în acelaşi timp, şi specii de monitorizat.
Ele pot, sau sau nu să aparţină la categoria speciilor dominante, frecvent făcând
parte dintre cele indicatoare;
- specii ţintă, care prezintă un grad ridicat de vulnerabilitate şi care
trebuie să facă obiectul unor acţiuni de gestionare şi protecţie;
- specii redundante,
substitui anumite

incluzând acei taxoni care sunt capabili de a

specii

afectate

de

unele

perturbaţii,

fără

a

modifica major funcţionarea ecosistemului dat.
Toate aceste consideraţii nu pot fi realizate decât în condiţiile
cunoaşterii profunde a biologiei speciilor (vegetale şi animale) şi a
înţelegerii mecanismelor de funcţionare ale ecosistemului studiat. Iar
asemenea cercetări nu pot fi efectuate decât de echipe de specialişti din
36

domeniul biologiei şi ecologiei.
Prin noţiunea de bogăţie specifică se înţelege totalitatea speciilor
existente într-o anumită regiune geografică, într-un anumit tip de ecosistem
sau într-o anumită biocenoză, număr de specii corelat cu suprafaţa, cu
abundenţa fiecărei specii şi cu valoarea ei biogeografică. Tratarea
biodiversităţii trebuie făcută ţinând cont de

rolul ei în funcţionarea

ecosistemelor.
Majoritatea

specialiştilor

consideră



pot

fi

acceptate

cercetările axate pe un anumit grup de organisme (ex. biodiversitatea
specifică a cormofitelor, a briofitelor, a păsărilor) dintr-o anumită regiune
sau dintr-un anumit tip de ecosistem. Desigur, sintezele ce vor fi realizate
ulterior vor reuni şi interpreta valorile obţinute pentru spaţiul sau
ecosistemul dat.
Chiar dacă majoritatea studiilor privitoare la bogăţia specifică
privesc aproape exclusiv numărul de specii, dorim să subliniem încă o
dată faptul că acest număr nu poate constitui singurul criteriu de
apreciere a calităţii biodiversităţii unei unităţi studiate.
Spre exemplu, să presupunem că avem două biocenoze: A şi B,
aparţinând aceluiaşi ecosistem şi aceleiaşi regiuni geografice. Biocenoza A
cu 481 specii per kmp, iar biocenoza B cu 426 specii per kmp. Dacă
absolutizăm criteriul ,,număr de specii", biocenoza A pare să aibă o
biodiversitate specifică mai mare decât biocenoza ,,B". O asemenea
apreciere pare a fi justă, cu atât mai mult cu cât ,,B" deţine cu 55 specii mai
puţin decât „A".

Dacă biocenoza B însă are 22 specii din categoria

endemismelor, relictelor glaciare şi a speciilor protejate iar biocenoza „A"
doar 5 specii din aceste categorii, apare evidentă structura mai complexă a
biocenozei „B". La evaluarea biodiversităţii se vor lua în considerare
37

vigoarea populaţiilor la mai multe specii din această biocenoză, gradul
de diversificare a reţelei trofice etc.
Deşi ipotetic, acest exemplu sugerează necesitatea luării în considerare a
mai multor elemente, atunci când evaluăm biodiversitatea specifică a unui
obiectiv studiat.
În interpretarea bogăţiei specifice, mai trebuie să ţinem cont şi de
faptul că aceasta este supusă unor gradienţi, cum ar fi:
- poziţia latitudinală şi altitudinală a suprafeţelor studiate. Aceşti
gradienţi sunt bine cunoscuţi şi constau într-o reducere a numărului de
specii de la ecuator spre poli şi din etajul colinar-montan spre cel nivoglaciar;
-

mărimea

suprafeţelor

microhabitatelor

din

ocupate

interiorul

de

ei.

In

o

biocenoză
aceeaşi

şi

regiune

diversitatea
geografică,

biodiversitatea creşte paralel cu creşterea suprafeţei şi cu diversitatea
microhabitatelor din interiorul unui anumit ecosistem. Spre exemplu, un făget
carpatin, dezvoltat pe 100 ha şi în interiorul căruia se găsesc mici luminişuri,
grohotişuri, izvoare şi trunchiuri căzute şi cu grade diferite de putrezire, va
avea o bogăţie specifică mult mai mare decât un altul care ocupă doar 10 ha şi
nu dispune de o diversitate de microhabitate;
- stadiul evolutiv al ecosistemului dat. Din stadiile de tinereţe, spre cel de
climax, ecosistemele devin mai complex structurate şi cantitatea de
informaţie creşte, implicit şi diversitatea specifică generală;
- troficitatea mediului în care se dezvoltă comunităţile studiate. Dinamica
bogăţiei specifice urmează o curbă de tip gaussian, pornind de la mediile
extrem de sărace, cu un maxim în cazul celor mezobazice şi cu o scădere
spre cele megabazice;

38

- intensitatea presiunii antropo-zoogene. Cu cât această presiune este mai
intensă şi de durată mai mare, cu atât vor fi eliminate mai multe specii
vegetale şi animale din suprafaţa afectată, cu atât mai mult va dura
procesul de restaurare a ecosistemului respectiv. Deseori, refacerea este
imposibilă ori ea durează milenii, rareori secole, în funcţie şi de capacitatea
regenerativă a speciilor componente, de posibilităţile de autoepurare oferite
de biotopul respectiv.
În interpretarea acestor gradienţi, vom avea în vedere şi legile
ecogradienţilor:
- legea lui Bergmann (cu cât climatul este mai rece, cu atât talia
animalelor cu sânge cald este mai mare);
- legea lui Allen (diverşii apendici şi extremităţile se scurtează odată
cu răcirea climatului);
- legea lui Malthus (în lipsa concurenţei indivizii se înmulţesc
exponenţial).

5.3. Diversitatea ecosistemică (sau ecologică)
Acest tip de biodiversitate este, în mod cert, cel mai puţin studiat,
întrucât el nu priveşte numai tipul de ecosistem şi structura sa specifică, ci
mai ales bogăţia şi lungimea lanţurilor şi reţelelor trofice, modul în care
se realizează circulaţia materiei şi energiei, precum şi evaluarea
capacităţii de producţie şi de suport a fiecărui tip de ecosistem în parte.
Cauza acestei situaţii este reprezentată de complexitatea unor astfel de
cercetări, de lipsa echipelor de specialişti, de costurile ridicate, precum şi
de timpul necesar elucidării înluror aspectelor menţionate mai sus.
Literatura de specialitate vorbeşte, în ultimul timp, despre
„diversitate ecologică", care ar include clasificările realizate la diverse

39

scări şi cuprinzând biomurile, bioregiunile, peisajul, ecosistemele,
habitatele, populaţiile şi comunităţile.
Frecvent, biodiversitatea ecosistemică se apreciază în funcţie de
tipurile de alianţe de vegetaţie dintr-un spaţiu dat (numărul lor, numărul
de asociaţii subordonate, suprafaţa ocupată, stadiul de evoluţie, relaţia cu
factorii orografici), modalitate care a dus la o clasificare a tipurilor de
habitate, ierarhizate apoi în funcţie de biodiversitatea specifică, în interiorul
aceleiaşi categorii.
La nivel naţional şi continental, diversitatea ecologică este
evaluată pe baza tipurilor de habitate, stabilite prin convenţii
internaţionale (Convenţia de la Berna, Direcţia Habitate, EUNIS) ori
p r i n acte normative naţionale ( l a n o i î n ţ a r ă prin Legea nr.
462/2001), desigur, fiecare dintre acestea fiind rezultatul muncii
echipelor de specialişti (naturalişti şi j ur i ş t i ) . Î n R o mâ n i a s u n t
descrise 19 categorii de habitate.
Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra principalelor tipuri de
biomuri descrise pe Terra, enumerăm mai jos clasificarea acestora:
Biomurile terestre se recunosc mai ales datorită plantelor, corespunzând
zonărilor geografice.
Biomurile descrise pe Terra sunt următoarele:
I.) Biomurile acvatice continentale:
1. biomul lotic (sau reofil) al izvoarelor şi apelor curgătoare
2. biomul lacustru (sau lentic) - al lacurilor
3. biomul palustru - al bălţilor
4. biomul mlaştinilor
5. biomul deltaic, inclusiv mangrovele (vegetaţie tropicală de arbori, şi
arbuşti cu rădăcini adventive, caracteristică ţărmurilor marine mlăştinoase)
40

II.) Biomurile marine şi oceanice:
1. biomul marin
2. biomul oceanic
III.) Biomurile terestre:
1. biomul deşerturilor:
a. tropicale şi subtropicale;
b. temperate;
c. nivo-glaciare;
2. biomul savanelor. Savana este o asociaţie vegetală specifică zonelor
subtropicale şi este formată din ierburi înalte şi tufişuri rare de arbuşti spinoşi şi
arbori. Cuprind zone ale Americii de Sud, Africii, Australiei şi Indiei. Savana este
creaţia celor două anotimpuri: cel ploios (vara) şi cel secetos (iarna). În timpul
sezonului ploios vegetaţia este luxuriantă, iar în perioada secetoasă aceasta moare,
terenul devenind arid.
3. biomul stepelor [stepă – întindere de pământ arid (tipică Asiei şi Europei
orientale) cu vegetaţie compusă din graminee, tufişuri, plante spinoase etc.]
4. biomul formaţiunilor lemnoase din zonele tropicale şi subtropicale:
a. păduri tropicale umede sempervirescente (păduri ecuatoriale,
caracterizate prin precipitaţii abundente în tot timpul anului; vegetaţie luxuriantă,
cu multe straturi, bogate în liane şi specii epifite; răspândite în zone din America de
Sud, Africa, Asia)
b. păduri tropicale cu frunze căzătoare
c. păduri subtropicale umede (reprezentate de păduri subtropicale
umede întinse care populează zone din America de Nord – Florida – Africa de Sud,
insulele Canare, Madagascar, Estul Chinei, sudul Japoniei, Noua Guinee, sud-estul
Australiei, Tasmania, Noua Zeelandă)

41

d. păduri şi tufărişuri subtropicale xerofile, cu frunze dure şi
mate
5. biomul formaţiunilor lemnoase din zona temperată:
a.

păduri şi tufărişuri cu frunze căzătoare

b. păduri de conifere
6. biomul pădurilor de conifere boreale (taigaua) – regiune împădurită,
formând o centură boreală de conifere şi mesteceni, situată între zonele arctice
acoperite de tundră şi zonele acoperite de stepă. Este o zona lată care se întinde
peste toată Siberia, peninsula navă, Scoţia şi continuă în America de Nord.
Precipitaţiile anuale variază între 250 şi 1000 mm/an. Acestea, combinate cu
temperaturi joase, creează condiţii bune de umiditate;
7. biomul tundrelor arctice peisaj climatic extrem, din regiunea arctică.
Este caracterizat ca zonă de graniţă a copacilor, cu perioadă scurtă de vegetaţie,
secondaţi de tufişuri şi arboret pitic cu sol care se topeşte pe timp de vară, pe câţiva
centimetri , în timp ce stratul dedesubt rămâne îngheţat. Aici există temperaturi
scăzute şi vara şi precipitaţii de 25 mm/an. Sunt zone bogate în petrol şi minereuri)
şi alpine (etaj bioclimatic situat la limita superioară a etajului alpin, la altitudini de
peste 2200 m, cu condiţii foarte grele pentru vegetaţie, temperatura medie anuală
fiind de -2oC, precipitaţiile peste 1200 mm/an, iar perioada de vegetaţie de 70
zile/an.).
IV.) Biomul subteran, cu viaţa din peşteri, grote şi din reţeaua interstiţială faună
care se dezvoltă în golurile nisipoase; microfaună a sistemului nisipos al
litoralurilor marine şi al apelor dulci.

42

Fig. 3. Harta vegetaţiei Globului. (Brockmann şi colab., 1968). 1. Mangrove, 2. Păduri tropicale umede sempervirescente, 3. Păduri tropicale cu frunze căzătoare şi păduri
tropicale xerofile, 4. Păduri subtropicale umede, 5. Savana cu arbori, 6. Savana cu ierburi, 7. Păduri şi tufărişuri sempervirescente cu frunze dure mediteraneene, 8. Deserturi,
9. Semideşertuiri, 10. Stepele din zona temperată, 11. Silvostepe, 12. Păduri de foioase caducifoliate din zona temperată, 13. Păduri mixte de foioase si de conifere boreale, 14.
Păduri de conifere boreale, 15. Silvotundra, 16. Tundra, 17. Tundra montană, 18. Vegetaţie alpină seminivală, 19. Vegetaţia ierboasă xerofilă montană din zona caldă, 20.
Deserturi reci nivoglaciare

5.4. Diversitatea culturală
In toate regiunile Globului, de-a lungul secolelor, populaţia
umană şi-a construit aşezări şi şi-a dezvoltat un anumit sistem agrosilvo-pastoral care a ajuns la un anumit echilibru cu ambianţa
ecologică în care se practică. În acelaşi timp, s-a consolidat o serie de
tradiţii populare, de ritualuri păgâne sau creştine, multe având ca
„actori" elemente din mediul înconjurător. De la aceste practici s-au
dezvoltat şi atitudini (protective ori distructive) faţă de ambianţa
ecologică. Eliminarea acestor practici şi tradiţii a dus şi duce, implicit,
la dispariţia factorilor care au menţinut o anumită specie, un anumit
tip de habitat în spaţiul comunităţii respective.
Pentru cei avizaţi, analizând într-o localitate: tipul de case şi de
organizare a gospodăriei, limbajul, arta culinară, arta decorativă a
costumelor şi ţesăturilor, ritualurile ori modul de practicare a
agriculturii, zootehniei şi s i l v i c u l t u r i i , se deschide o interesantă
carte, din care putem afla care au fost interferenţele culturale,
generate de migraţiile populaţiilor, ce atitudine are populaţia
respectivă faţă de anumite elemente ale n a t u r i i , d i n ce regiune
geografică a provenit acea populaţie, dar şi cât de conservativă este
comunitatea umană analizată.
Multe societăţi tradiţionale au principii de conservare puternice,
mai subtile şi mai clar evidenţiate decât obiectivele de conservare din ţările
dezvoltate. Un exemplu bine documentat este acela al indienilor Tukano
din nord-vestul Braziliei, a căror hrană zilnică este formată din rădăcini de
plante şi peşte. Ei au restricţii culturale şi religioase puternice faţă de
exploatarea pădurii de-a lungul cursului superior al Rio Negro, pe care o
consideră drept importantă în menţinerea populaţiilor de peşti. Indienii

Tukano consideră că aceste păduri aparţin peştilor şi nu pot fi tăiate de către
oameni. Ei au creat de asemenea refugii întinse pentru peşti şi permit
pescuitul de-a lungul a mai puţin de 40% din malurile fluviului. Credinţe
precum acestea sugerează faptul că uneori populaţia locală ia iniţiativa
în protejarea diversităţii biologice împotriva distrugerii prin influenţe
externe. Distrugerea pădurilor comunale prin defrişări aprobate de guvern a
fost o ţintă frecventă a protestelor populaţiilor tradiţionale în întreaga lume.
Multe dintre eşecurile ecologice au la bază tocmai schimbarea
unor tradiţii seculare cu tehnologii importate, străine populaţiei băştinaşe
(agricultura intensivă în regiunile tropicale este unul din exemplele tipice
în acest sens).
Diversitatea biologică este în strânsă legătură cu diversitatea
culturală. Zonele tropicale, unde se înregistrează cea mai mare
concentrare de specii, sunt şi zonele în care se găsesc colectivităţile umane
cu cea mai mare diversitate culturală şi lingvistică.
Izolarea geografică, creată de barierele montane şi sistemele
hidrologice complexe, favorizează diversitatea biologică şi diferenţierea
culturilor umane. Protecţia acestor culturi tradiţionale în mediile lor naturale
oferă oportunitatea de a îndeplini obiectivele de protejare a biodiversităţii
şi prezervare a diversităţii culturale.
Într-o ţară caracterizată de o mare diversitate culturală a locuitorilor
din zonele rurale este dificilă trasarea unei politici de conservare fără a
ţine cont de dimensiunea culturală şi de relaţia profundă ce a existat din
vremuri imemoriale între natură şi cultură
Fiecare specie de plante, grup de animale, tip de sol şi peisaj are
aproape întotdeauna o expresie lingvistică corespondentă, o categorie de
cunoştinţe, o utilizare practică, un înţeles religios, un rol în ritualuri, o
45

vitalitate individuală sau colectivă. Protejarea naturii fără conservarea
culturilor ce le-au făcut simţite înseamnă reducerea naturii la ceva
static, distant, aproape mort.
Diversitatea culturală este strâns corelată cu diversitatea genetică a
plantelor cultivate. In special în zonele montane, culturile izolate din
punct de vedere geografic dezvoltă varietăţi locale de plante. Aceste
culturi

agricole

sunt

adaptate

climatului

local,

solurilor

şi

dăunătorilor şi satisfac gusturile populaţiei locale. Variaţia genetică a
acestor specii are o importanţă globală pentru agricultura modernă
datorită potenţialului de îmbunătăţire a speciilor cultivate.
5.4.1. Aşezările umane
Mai întâi, comunităţile umane au înfiinţat ceea ce noi numim astăzi
„spaţiu rural": sălaşe, cătune, sate, comune, împreună cu terenurile
aferente. Primele locuinţe au fosi peşterile şi grotele, pentru ca apoi să
evolueze spre bordee, case din lut şi bârne, case din cărămidă, piatră
sau lemn. Întotdeauna însă aceste aşezări nu s-au plasat pe lunca
inundabilă a apelor curgătoare (aşa cum se întâmplă astăzi, iar efectele
s-au văzut în timpul inundaţiilor), iar arhitectura locuinţelor era
integrată în peisajul natural şi ţinea cont de o serie de factori :
precipitaţii (lichide şi solide), pierderea minimă de căldură şi chiar
mascarea lor (mai ales în timpul marilor migraţii).
Spaţiul urban s-a dezvoltat ulterior de obicei în jurul unor
fortificaţii ori a unor drumuri comerciale. „Inima" oraşelor era
reprezentată de piaţa centrală (de obicei un simbol pentru fiecare oraş),
unde casele reprezentau deopotrivă locuinţa, atelierul de producţie şi
spaţiul comercial. Modernizările şi sistematizările s-a declanşat puternic în
secolele 18 şi 19, iar metropolele s-au născut doar în veacul trecut.
46

Ce se contruieşte astăzi, unde şi cum vedem la tot pasul, dar nu
dorim să comentăm, ci doar să precizăm faptul că, în orice ţară dezvoltată,
construcţiile se realizează pe baza unui plan de urbanism (PUG), gândit
de, specialişti şi aprobat de administraţia locală, uneori fiind discutat chiar
în comunitate.
Biodiversitatea acestor aşezări prezintă structuri şi dinamici
particulare, o serie de specii îşi modifică radical comportamentul,
dispariţiile sunt masive, dar sunt favorizate speciile antropofile, iar
habitatele semi-naturale sunt înlocuite de cele artificiale.
5.4.2. Gospodăriile
Odată consolidată şi nemaifiind ameninţată de năvălirile popoarelor
migratoare, aşezarea rurală începe să se organizeze după reguli pe care
noi astăzi le-am putea denumi principii:
- construirea anexelor gospodăreşti să fie în apropierea locuinţei;
- terenurile de cultură sunt eşalonate la distanţe diferite de casă
ori de vatra satului, în funcţie de volumul de muncă necesar şi de
consumul energetic presupus de transportul produselor;
- reciclarea deşeurilor;
- diversificarea culturilor în spaţiul din apropierea casei, mai ales a
celor care se folosesc zi l ni c (legume, fructe).
Dacă la începutul constituirii oraşelor se mai putea vorbi de
gospodării, treptat spaţiul este ocupat de locuinţe, cu arhitecturi şi
conforturi variabile. In acelaşi timp, orăşeanul devine doar consumator şi
„poluator", pe când ţăranul mai îndeplineşte încă funcţia de producător,
consumator şi exportator (iar în ultima jumătate de veac tinde spre
păguboasa funcţie de poluator).

47

5.4.3. Agricultura şi creşterea animalelor
Preocupări de bază ale societăţilor umane, cultivarea plantelor şi
creşterea animalelor s-au dezvoltat în concordanţă cu particularităţile
fizico-geografice locale şi cu stadiul dezvoltării comunităţilor umane
respective. Dar, pe lângă aceste aspecte, în sistemul tradiţional existau trei
elemente în plus, care ni se par esenţiale şi care aproape au dispărut astăzi:
- mândria producătorului de a avea soiuri şi rase care să-1 reprezinte;
- schimbul reciproc de material reproductiv;
- controlul comunităţii rurale asupra acţiunii fiecăruia dintre locuitori.
Industrializarea, cu toate implicaţiile sale, a produs o adevărată
revoluţie şi în sistemul agro-silvo-pastoral şi, implicit, modificări profunde
ale peisajului natural.
Se spune că, „O societate umană care obligă ţăranii săi să
părăsească pământul este o societate care se sinucide"
Modificările radicale, socio-politice, din 1989 au afectat puternic
economiile fostelor ţări socialiste şi, implicit, viaţa cetăţenilor. In 1996,
spre exemplu populaţia din cele 10 ţări candidate cheltuia pentru
hrană, în medie, 38,5% din venitul

lunar (recordul deţinându-i

românii, cu 58%, comparativ cu slovenii), în timp ce populaţia din
ţ ăr i l e UE aloca doar 18%. Evident că, dintre cele două categorii de
cetăţeni se va interesa de conservare, de biodiversitate, de OGM-uri ?
Creşterea animalelor a evoluat de la tipul nomad spre cel
tradiţional şi astăzi sistemul de t i p industrial. In sistemul tradiţional,
această activitate s-a împletit cu agricultura, deoarece, pe lângă
produsele animaliere obţinute (lapte, carne, ouă, puf, lână, piele,
miere, ceară etc), o serie de animale erau folosite ca f o r ţ ă de muncă
(cabalinele şi bovinele), i a r dejecţiile lor (bine fermentate) asigurau
48

reciclarea resurselor provenite din terenurile cultivate (această
reciclare trecând prin tubul digestiv al animalelor domestice). In plus,
acest sistem a generat, şi apariţia unor adevărate meserii (prisăcar,
văcar, porcar, cioban), persoanele respective fiind nu doar nişte paznici,
ci buni cunoscători ai biologiei speciilor şi a alimentelor adecvate
variatelor maladii.
Sistemul de tip industrial necesită un mare consum energetic,
regăsit apoi în preţul produselor. In acest sistem sunt necesare construcţii
speciale (grajduri, staule, complexe

modernizate);

hrana

trebuie

transportată (aproape zilnic) fie de pe terenurile special destinate în
acest scop, fie importată de la mari distanţe; pentru stimularea creşterii şi
pentru tratamente sunt utilizate substanţe anabolizante şi medicamente;
marile acumulări de dejecţii pun probleme extrem de complexe; animalele
sunt supuse unui puternic stress, reflectat şi în calitatea produselor etc.
La oraşe, odată cu diminuarea convivialităţii, un număr tot mai
mare de oameni cresc aşa-numitele (mai nou) animale de companie
(câini, pisici, păsări exotice şi chiar maimuţe ori reptile), cu întregul
cortegiu de probleme pe care le pun acestea (hrană, alimente, „hoteluri
pentru animale" în perioada concediilor, afectarea spaţiilor verzi etc.
Este îmbucurător faptul că actualele principii şi strategii naţionale,
cuprind şi aspecte protecţioniste. Documentul intitulat Cartea verde
stabileşte cele 8 regiuni de dezvoltare, cu structuri organizatorice
responsabile şi programe de dezvoltare susţinute de finanţări interne şi
externe. Cum vor fi gestionate acestea este o întrebare care va primi
răspunsul în anii ce urmează.

49

5.4.4. Silvicultura şi exploatările forestiere
Odată sedentarizate, comunităţile umane au început să-şi extindă
terenurile de cultură prin defrişarea pădurilor, construcţiile şi
fortificaţiile au avut la bază tot lemnul, iar resursele secundare oferite de
pădure constituiau un supliment important al alimentaţiei lor. Treptat,
dintr-un bun comunitar, pădurea (sau anumite suprafeţe ale ei) a devenit
bun privat, fiecare gestionând-o după interesele sale ori după spiritualitatea
sa. In Europa, a cuceri pădurea, a o defrişa, a o supune erau considerate acte
de civilizaţie.
Nemaiavând suprafeţe împădurite suficiente ori conştiente
de rolul

lor ecologic major, statele puternic dezvoltate s-au orientat spre

ţările lumii a treia şi spre cele în curs de dezvoltare, dispuse să vândă
orice doar spre a-şi rezolva, vremelnic, unele din problemele sociocconomice care planează asupra populaţiilor respective. Intre aceste ţări
„exportatoare" se numără şi România, care, în epoca modernă, a avut trei
mari perioade de defrişări masive: 1920-1935 - când s-a defrişat circa 1/5
din suprafaţa împădurită a ţării; 1946-1964 - când a fost obligată să plătească
ex-URSS-ului ,,datorii de război"; şi 1990-prezent când privatizarea, specific
românească, a dus la exploatări necontrolate, abuzive şi la un export masiv
de lemn rotund (în ciuda existenţei a numeroase fabrici de prelucrare
industrială a lemnului). Se pare că noi, românii, încă nu am înţeles cuvintele
marelui silvicultor M. Drăcea: „lemn se poate cumpăra, dar pădure nu" !
Oricum, noi suntem tentaţi să-i dăm crezare şi lui MENOTT
(1998) care, analizând procesul de globalizare şi de distrugere a
pădurilor, consideră că un rol important îl joacă (în ţările lumii a treia)
impunerile de exporturi de către Banca Mondială şi Fondul Monetar

50

Internaţional, precum şi imposibilitatea controlării marilor corporaţii
transnaţionale.
Pădurea trebuie să fie protejată şi gestionată. Iar această activitate nu
are la bază doar considerente sentimentale, ci solide argumente privind
rolul său productiv şi protectiv. Dar pentru ca pădurea să protejeze, ea
însăşi are nevoie de protecţie.
Sub aspect legislativ, gestionarea pădurilor în ţara noastră este
reglementată în primul rând prin Codul silvic (1996). Acesta precizează
faptul că, indiferent de natura dreptului de proprietate, fondul forestier...
este un bun de interes naţional...", statuând norme privitoare la regimul
silvic (art. 9), la amenajamentul silvic (art. 16), la zonarea funcţională a
pădurilor (art. 20), la regulile de protecţie (art. 64-67), la controlul acestor
activităţi ctc.
5.4.5. Religie, ritualuri, obiceiuri
Cunoaşterea aspectelor religioase, a ritualurilor şi obiceiurilor
diverselor comunităţi umane reprezintă o latură importantă a acţiunilor
de conservare a biodiversităţii în ansamblul ei. În primul rând, prin aceasta
vom înţelege mai uşor realitatea şi evoluţia obiectivelor de protejat,
apoi vom putea găsi mijloacele optime pentru gestionare şi, în fine, vom
putea antrena populaţia locală în acţiunile noastre.
Religia, ca formă particulară a filozofiei, a jucat şi va juca un rol
important în ceea ce se doreşte a fi „etica biologică":
În filozofiile şi religiile tao, shinto, hindu şi budistă, zonele naturale
sunt preţuite şi protejate pentru capacitatea lor de a produce experienţe
spirituale intense. Aceste filozofii acceptă o relaţie directă între lumea
naturală şi spirituală, o conexiune care dispare atunci când lumea naturală
este alterată sau distrusă de activitatea umană. Descrierea hazardelor de
51

mediu (incendiile, inundaţiile şi cutremurele) ca fiind rezultatul unei acţiuni
împotriva zeilor aparţine societăţilor tradiţionale.
Triburile primitive, mitizând elemente din natură, şi-au dezvoltat o
„religie a naturii" în care omul, planta şi animalul sunt privite
în interdependenţă şi guvernate de aceeaşi esenţă spirituală;
Mahomedanii, prin cuvântul lui Allah îl ridică pe om mai presus de
îngeri, motiv pentru care şi puterile lor asupra lumii sunt considerate
ca fiind nelimitate;
În religia creştină, prevalează ideea că Dumnezeu a creat natura în
beneficiul omului şi pentru uzul acestuia. În Geneză, prima carte a Bibliei,
Dumnezeu i-a povăţuit pe Adam şi Eva să fie prolifici, să se înmulţească şi
să preia controlul asupra tuturor fiinţelor vii. “Intrucţiunile” din Biblie
sunt suportul tendinţei dominatoare a filozofiei occidentale. Conform
acesteia natura trebuie, cât mai rapid posibil, convertită în resurse
disponibile omului. Acest punct de vedere a justificat utilizarea fiecărui
petic de teren şi induce ideea că a lăsa terenul neutilizat este o blasfemie
adusă Domnului. În lumea medievală, zonele sălbatice erau percepute ca
zone fără menire, deseori existând convingerea că aceste areale erau locuite
de spirite rele şi monştrii.
Creştinismul s-a dezvoltat pe filozofia iudaică şi a stat

la baza

dezvoltării antropocentrismului (iniţiat, de fapt, de Aristotel), curent
filozofic care guvernează comportamentul majorităţii populaţiei
Globului.

Viziunea

antropocentrică

a

determinat

exploatarea

şi

degradarea vastelor resurse din regiunile colonizate de europeni,
începând cu secolul al XVI-lea. De bogăţiile care au rezultat din
aplicarea acestei politici au beneficiat puterile coloniale, nevoile
indigenilor fiind dezagreate.
52

Ritualurile, fie ele păgâne sau creştine, cuprind elemente din
natură care, cel puţin pentru acest scop erau conservate. Chiar şi atunci
când se recolta o plantă necesară descântecelor şi tratamentului, această
ocupaţie era însoţită de un ritual bine respectat, spre a nu supăra spiritul
acesteia. In epoca modernă, multe din aceste ritualuri s-au transformat
în sărbători şi chiar în serbări deseori lipsite de sensurile şi mesajele
iniţiale.
Lăsând deoparte ritualurile care marchează etapele principale ale
vieţii omului (naşterea, căsătoria, moartea), ne vom opri doar la ritualurile
curăţeniei. Acestea urmau, în fapt, ciclurile biologice ale dăunătorilor din
locuinţe şi din jurul acestora:
• de Sf. Mucenici (9 martie) se aprindeau focuri în faţa casei şi se
presăra cenuşă în jurul acesteia (pentru a o apăra de şerpi);
• de Sf. Alexa (18 martie) se făcea curăţenie generală în case şi livezi
(legenda spunând că Alexa ar fi scăpat racla în care Dumnezeu
a strâns toate „gângăniile şi jivinele" spre a-i scăpa pe oameni de aceste
„necazuri");
• la Sf. Gheorghe (23 aprilie), o nouă curăţenie era menită să îndepărteze
ielele (folosindu-se leuştean, cu care se frecau tocurile de la ferestre şi
uşi);
• la Sânziene (sau Drăgaica, 24 iunie) se puneau între haine şi la
icoane sânziene şi sulfină;
• la Sf. Mărie (15 august) se punea pelin în casă;
• de Ziua Crucii ( 1 4 septembrie) se făcea o nouă curăţenie, pentru ca de
Sf. Andrei (30 noiembrie), după o nouă curăţenie, să se folosească
usturoiul (pe ramele casei şi pe mobilier) etc.
Dacă mai adăugăm şi curăţeniile care se făceau în preajma marilor
53

sărbători religioase (Crăciunul, Paştele, Ispasul, când în case se puneau
ramuri şi frunze de nuc, flori de soc), precum şi faptul că toate plantele
utilizate au efecte antifungice, insectifuge sau insecticide, bacteriostatice,
vom înţelege că aceste ritualuri aveau şi un rol igienic important, că aceste
practici pot servi ca inspiraţie pentru cercetările de combatere biologică.
Deşi obiceiurile sunt definite ca practici îndelungate, devenite apoi
reguli nescrise sau scrise, noi vom accepta sensul mai larg, cel al activităţilor
tradiţionale, cuplate (deseori) cu diverse credinţe:
• etnolatria (medicina populară) nu îşi are originile în magie (cum
consideră unii), ci în observaţia atentă a fenomenelor şi justa cunoaştere a
mediului ambiant. Experienţa milenară a

comunităţilor este

valorificată astăzi prin identificarea principiilor active şi, deseori,
prin sintetizarea industrială a acestora.
Organoterapia este tratamentul cu organe de animale însă
revigorarea acestui obicei poate afecta serios populaţiile speciilor vizate.
De exemplu, tigrului bengalez, medicina tradiţională asiatică
găsit utilizări
cataractă,

pentru

turbare,

fiecare organ în

astm,

reumatism,

i-a

parte: epilepsie, malarie,
paralizii,

tuberculoză

ganglionilor limfatici, furunculoze, răni, hemoroizi,

a

impotenţă,

tulburări gastrice etc. Alături de c e i l a l ţ i factori (deteriorarea
habitatelor, vânatul pentru blană), această „modă" (stimulată de
cei care dispun de resurse financiare substanţiale) a

agravat

declinul populaţiilor subspeciilor de tigri.
Mai puţin dăunătoare pentru mediu este mineraloterapia care
utilizează cărbunele, argila, cenuşa, sarea etc, produse care, în parte, se
regăsesc şi în comerţ.
Biolatria include adorarea şi închinarea la plante sau la
54

animale, multe dintre speciile vizate devenind apoi embleme pentru
comunitatea umană respectivă. Astfel, mai multe popoare din Europa
au fost impresionate de acvila imperială, imortalizând-o pe stemele
naţionale; dacii aveau cunoscutul steag cu cap de lup, iar descendenţii
lor din secolele XIX-XX au declanşat campania de distrugere a lupilor;
vâscul (Viscum album), considerat de greci şi romani ca fiind o plantă
magică, de egipteni ca aducător de nemurire şi regenerare, era folosit de
gali ca plantă sfântă la sărbătorirea solstiţiului de iarnă, iar în ultimul
secol a ajuns şi în tradiţia românească;laleaua (Tulipa sp) este un simbol al
purităţii şi fecundităţii iar la populaţia maghiară, o întâlnim frecvent ca
motiv decorativ.
Este foarte greu să explicăm de ce o serie întreagă din aceste e l e m e n t e
adorate ori emblematice au dispărut sau populaţiile lor s-au redus drastic.
Unii specialişti spune că „Masacrul etnodiversităţii, care caracterizează
timpurile moderne, a produs ceea ce se poate numi, aculturaţia
popoarelor autohtone, adică o pierdere de cultură".
5.4.6. Limbă-limbaj-tradiţii
Trebuie să recunoaştem faptul că una din cele mai mari
„invenţii" a comunităţii umane este limba, căci ea a deschis porţile
comunicării, a dat posibilitatea oamenilor să se numească şi să
denumească elementele care-i înconjurau. In cultura fiecărei populaţii,
limba este una dintre primele caracteristici care-i dau originalitate, motiv
pentru care politica mondială a dezvoltării durabile cuprinde şi strategii de
conservare a limbilor materne, indiferent de limba declarată ca oficială
(care, însă, în orice stat, trebuie cunoscută).
La ora actuală, în baza de date a UNESCO sunt înregistrate 6.528
de limbi vorbite pe Glob, dar care dispar într-un ritm de aproximativ
55

una la două săptămâni. Ca şi în cazul organismelor, s-a elaborat o „carte
roşie" a limbilor aflate în pericol de dispariţie, din care rezultă că cele
mai ameninţate sunt cele de pe continentul asiatic (31,2%), african
(30,6%) şi din insulele Pacificului (20,5%), iar în cel european doar 3,2%.
Pe lângă diminuarea populaţiilor care vorbesc o limbă, să-i spunem
„exotică", cauza principală este impunerea alteia, considerată mai
puternică. Din păcate, puterea unei limbi este dată de forţa economică,
politică şi militară de care dispun cei ce o vorbesc şi o răspândesc in lume.
Ca adepţi ai menţinerii biodiversităţii, susţinem acţiunile de
conservare a limbilor şi dialectelor, considerând acest proces ca un act
de cultură a umanităţii şi fiind convinşi că generalizarea (impunerea) uneia
nu va fi de natură a rezolva reconcilierea mondială, a duce la dispariţia
naţionalismului îngust, a terorismului ori a ambiţiilor regionale.
Limba şi limbajul au evoluat şi evoluează paralel cu dezvoltarea
fiecărei societăţi, apărând cuvinte noi (neologisme), gesturi noi, expresii
noi şi dispărând, treptat, cele care priveau practici sau tradiţii
dispărute. Dar, conservând în anumite regiuni sau localităţi o serie de
tradiţii, implicit vom conserva şi cuvintele legate de acestea:
Arta culinară tradiţională riscă să se înăbuşe de presiunea
concurenţei meniurilor de tip „McDonald's", „Fast-food" etc. şi să
rămână doar în cărţile de bucate unele mâncăruri tradiţionale..
Cultura şi prelucrarea unor plante au dezvoltat şi limbajul
corespunzător acestor activităţi.
Mulţi străini sunt dispuşi să plătească pentru a vedea snopi şi
stoguri de grâu, căpiţe şi clăi de fân, urzeală sau ţesătură d i n cânepă,
să mănânce preparate tipice (dar servite în condiţii de igienă şi în
veselă tradiţională), să doarmă într-o casă t i p i c ţărănească (dar nu pe
56

dormeze moderne şi cu carpete „Răpirea d i n Serai" pe pereţi). Iar o
parte din populaţia locală va câştiga făcând ceea ce ştiu să facă foarte
bine şi din generaţie în generaţie.
Sperăm că viitorul civilizaţiei mondiale nu va putea fi altceva
decât coaliţia, la scară planetară, de culturi care-şi păstrează fiecare
originalitatea sa" şi că oamenii vor continua să fie însetaţi de cultură. Din
păctate pentru mulţi,

cultura este o aspiraţie permanentă, ce îl

însoţeşte până la capătul vieţii dar nu are un capăt ce poate fi atins.

Capitolul 6
AMENINŢĂRI PENTRU DIVERSITATEA BIOLOGICĂ
6.1. Consideraţii generale
Termenul extinct are multe nuanţe şi explică multe fenomene, în funcţie
de context.
O specie poate fi considerată extinctă atunci când nici un reprezentant al
speciei respective nu mai poate fi întâlnit într-un alt loc pe glob. Dacă indivizii
speciei au rămas în viaţă doar în captivitate sau în alte locuri controlate de
oameni atunci specia se numeşte extinctă în sălbăticie.
In ambele situatii avem de a face cu specii extincte global. O specie este
considerată extinctă local atunci când nu mai apare în sălbăticie într-un areal pe
care-1 ocupa în trecut. Unii cercetători vorbesc şi despre specii devenite
extincte ecologic, adică acele specii care mai au doar câţiva indivizi, dar
care şi-au pierdut rolul în comunitate.
Când populatia ajunge la un număr minim critic de indivizi, aceasta
va deveni extinctă. In unele populaţii, indivizii pot supravieţui ani sau zeci
de ani, se pot reproduce, dar în ultimă instanţă populaţia va deveni extinctă.
In această situaţie se impun măsuri ferme de conservare şi repopulare a

57

vechilor areale. Arborii izolaţi aparţinând diverselor specii, dar care nu
sunt fertili pot supravieţui zeci de ani. Aceste specii numite fosile vii nu
sunt tehnic vorbind extincte până când nu dispare şi ultimul exemplar. O
asemenea populaţie nu mai este viabilă din punct de vedere reproductiv,
deci este limitată ca durată de viaţă la perioada în care mai supravieţuiesc
indivizii rămaşi. Pentru ca programele de conservare să aibă succes,
cercetătorii trebuie să identifice acele activităţi umane care afectează
stabilitatea populaţiei şi determină extincţia speciilor. Se impune de
asemenea să fie identificaţi şi alţi factori care conduc populaţiile spre
extincţie.

6.2. Ratele de extincţie pentru ecosistemele continentale,
Acvatice şi pe insule
Biodiversitatea globală creşte odată cu timpul, atingând valorile
cele mai mari în perioada geologică actuală. Cele mai avansate grupuri de
organisme - insectele, vertebratele şi plantele cu flori - au devenit
dominante acum circa 30 000 de ani. Totodată, în zilele noastre bogăţia în
specii a scăzut odată cu creşterea numărului locuitorilor planetei. In prezent,
peste 40% din producţia biologică primară a ecosistemelor terestre este
utilizată sau transformată în deşeuri în diferite moduri de către oameni.
Acest procent reprezintă circa 25% din biomasa Terrei.
Omul joacă un rol tot mai dominant şi în determinarea stabilităţii
altor componente ale ecosistemelor, precum circuitul carbonului sau circuitul
azotului. Eliminarea mamiferelor mari din Australia, America de Nord şi de
Sud în timpul colonizării poate fi considerat primul efect notabil al activităţii
oamenilor în ratele extincţiilor. In scurt timp după ce europenii au ajuns în aceste
continente, 74% până la 86% din mamiferele mari (animale mai grele de 44 kg)

58

au devenit extincte. Extincţiile sunt legate direct de vânătoare dar pot fi
explicate şi ca un efect secundar al incendierii şi defrişării pădurilor sau al
introducerii de boli necunoscute sistemelor imunitare ale acestor specii. In toate
continentele şi în numeroase insule există dovezi de alterare sau distrugere a
habitatelor de către oamenii preistorici. Dovezile oferite de izvoarele istorice
conduc la concluzia că există o strânsă legătură între ratele mari de extincţie a
speciilor şi activităţile distructive ale oamenilor.
Ratele de extincţie sunt mai bine cunoscute în cazul păsărilor şi
mamiferelor deoarece aceste specii sunt relativ mari şi au fost mai intens
studiate. Ratele de extincţie pentru celelalte specii sunt în prezent puţin
cunoscute. În ultimii 150 de ani, rata extincţiei pentru păsări şi mamifere a
putut fi evaluată la o specie pe decadă în perioada 1600 -1700 şi o specie pe an
între 1850 şi 1950. Această creştere a ratei de extincţie indică faptul că există o
tendinţă al cărui ritm poate fi accentuat, ceea ce reclamă identificarea pericolelor
ce ameninţă diversitatea biologică.
Există semne că ratele de extincţie pentru păsări şi mamifere s-au mai
moderat în ultimele decade. Fenomenul poate fi atribuit procedurilor
adoptate de organizaţiile conservaţioniste de a lista o specie ca extinctă
numai dacă nu a fost observată în ultimii 50 de ani sau când o cercetare
exhaustivă nu a identificat indivizi supravieţuitori. Multe specii au fost decimate
de activităţile antropice şi supravieţuiesc doar prin câteva exemplare. Aceste
specii sunt extincte ecologic deoarece nu mai au nici un rol în organizarea
ecosistemelor din care fac parte.
Aproximativ 11% din speciile păsărilor lumii sunt ameninţate cu
extincţia, un procent similar fiind întâlnit şi în cazul mamiferelor sau
arborilor. Ameninţările pentru speciile de peşti şi moluşte pot fi la fel de
serioase. Speciile de plante sunt şi ele ameninţate, gimnospermele şi palmele
59

fiind grupurile cele mai vulnerabile. Chiar dacă extincţia este un proces
natural, mai mult de 99% din speciile extincte în zilele noastre au dispărut
sub presiunea activităţilor umane.
Dintre toate speciile care au devenit extincte din 1600 până în prezent,
50% au fost specii care au arealul în insule, chiar dacă insulele reprezintă doar o
mică fracţiune din suprafaţa emersă a Terrei. În mediul oceanic extincţiile nu
pot fi estimate, deşi se pare că fenomenul este la fel de grav ca pe continente.
Situaţia este cu atât mai îngrijorătoare cu cât unele genuri, familii sau chiar
ordine sunt reprezentate printr-o singură specie.
Majoritatea speciilor extincte de plante cu flori şi a peştilor din apele
curgătoare sunt localizate la nivelul continentelor dat fi faptul că la nivelul
acestora numărul de specii cunoscute este mai mare. In urma cercetărilor
efectuate asupra speciilor de peşti din Peninsula Malacca rezultă că doar 121 din
cele 266 de specii cunoscute au mai fost găsite. In ceea ce priveşte
nevertebratele acvatice (cazul moluştelor de exemplu) pericolul de extincţie
este şi mai mare, în special datorită impactului barajelor, speciilor noi
introduse şi distrugerii habitatelor iniţiale.
Cele mai mari rate de extincţie care au apărut în zilele noastre sunt
caracteristice insulelor. Mai mult de 80% din speciile de plante endemice
din insulele oceanice sunt extincte sau în pericol de extincţie. Speciile din
insule sunt vulnerabile la extincţie deoarece multe dintre ele sunt
endemice pentru una sau mai multe insule, au câteva populaţii sau doar o
populaţie. Totuşi ratele mari de extincţie întâlnite în insule apar şi datorită
faptului că aceste teritorii sunt mai bine studiate.
O specie poate fi endemică pentru o arie geografică mare,
cum este cazul speciei Prunus serotina, găsită în America de Nord,
America Centrală şi America de Sud; sau poate fi endemică pentru o
60

arie geografică mică, cum este cazul dragonului de Komodo
(Varanus komodensis) care este găsit doar în câteva insule mici din
arhipelagul indonezian. Exemplu de endemicitate pentru un areal foarte
mic este specia Dianthus callizonus care trăieşte numai în Piatra
Craiului.
Un exemplu notabil de arie geografică izolată cu o rată
înaltă de endemicitate este insula Madagascar. Aici, pădurea
tropicală umedă este foarte bogată în specii endemice: 95% din cele
28 de specii de primate, 99% din cele 144 de specii de batracieni şi
mai mult de 70% din speciile de plante. Prin comparaţie în Insulele
Britanice puternic antropizate, doar 1% din speciile de plante sunt
endemice. Dacă comunităţile din Madagascar sau alte insule sunt
distruse sau degradate, ori dacă populaţiile lor sunt exploatate intensiv,
aceste specii endemice vor devenit extincte. Prin contrast, speciile
comune, ubicviste, nu vor fi afectate foarte mult dacă pierd o
populaţie.
Este important de precizat faptul că dacă extincţiile trecute au
avut loc mai ales în insule, în viitor vor apărea îndeosebi pe
continente, pădurea tropicală în acest caz fiind cea mai ameninţată.

6.3. Modelul biogeografic al insulelor şi ratele de
extincţie moderne
Studierea comunităţilor insulare a condus la elaborarea unor
reguli de distribuţie a diversităţii biologice, sintetizate în modelul
biogeografic al insulei. Elementul central pe care acest model încearcă
să-l explice este relaţia specie-areal. Insulele cu suprafaţă mare au un
număr mai mare de specii decât insulele cu suprafaţă mică. Această

61

relaţie este realizată în sens intuitiv, deoarece insulele mari au
tendinţa de a avea mai multe tipuri de habitate şi deci comunităţile
biologice sunt mai diversificate. De asemenea, insulele mari au un
număr mai mare de populaţii per specie, crescând posibilitatea de
a apărea speciaţia şi reducându-se probabilitatea ca speciile nou
apărute sau nou introduse să dispară.
Modelul biogeografic al insulei a fost utilizat pentru a prognoza
numărul şi procentul speciilor care vor deveni extincte în cazul distrugerii
habitatelor. Este acceptat faptul că dacă o insulă îşi reduce arealul,
habitatele rămase vor suporta un număr mai mic de specii, corespunzător
suprafeţei viabile rămase. Acest model a fost extins şi aplicat pentru
parcurile naţionale şi rezervaţiile naturale înconjurate de habitate
destructurate. Aceste arii protejate au devenit cu timpul habitate insulare
într-o „mare" inospitalieră formată din habitate degradate. Modelul a permis
formularea aserţiunii că dacă 50% din insulă (sau habitat insular) este
distrus vor dispărea 10% din specii. Dacă 90% din habitate vor fi
degradate atunci se vor pierde 50% din specii, procentul urcând la 75%
în cazul distrugerii a 99% din habitate. Utilizând acest model s-a estimat că
30% din primatele ce trăiesc în pădurile africane vor deveni extincte din
cauza pierderii habitatelor (fig. 4).

62

Fig. 4. În conformitate cu modelul biogeografic al insulei, numărul de specii prezente
într-un areal creşte asimptotic spre o valoare maximă. In cazul in care arealul habitatului
este redus cu 50%, numărul de specii scade cu 10%: A - dacă habitatul este redus cu
90% atunci numărul de specii scade cu 50%; R - Forma curbei diferă de la o regiune
la alta şi de la un grup de specii la altul, modelul oferind-ne o imagine generală asupra
efectului distrugerii habitatelor.

Pădurea tropicală adăposteşte cea mai mare parte a speciilor
lumii, estimarea ratei prezente şi viitoare a extincţiei speciilor de aici
ne oferă informaţii asupra ratelor globale de extincţie. Dacă
despăduririle vor continua şi pădurea tropicală se va menţine doar în
parcurile naţionale şi în alte arii protejate, aproape două treimi din
speciile de plante şi animale vor deveni extincte.
Utilizând o rată de dispariţie a pădurii tropicale de 1% pe an, se
estimează că între 0,2% şi 0,3% din specii (adică între 200 000 şi 300
000 de specii dacă considerăm că există 10 milioane specii) vor dispărea
anual. Mai exact, vor dispărea 68 de specii în fiecare zi, altfel spus trei
specii pe oră. Intre anii 2000 şi 2010 vor deveni extincte circa 250 000 de
specii. Studiile asupra unor grupuri de vertebrate terestre arată că în
umătoarele decade trebuie să ne aşteptăm la rate alarmante de extincţie.
Ratele de extincţie pot fi mici dacă un areal bogat în specii este subiectul
63

unor programe de conservare şi pot fi mari dacă în arealul în care se
găsesc multe specii se practică pe scară largă defrişarea. Este clar că sute
de mii de specii vor deveni extincte în viitorii 50 de ani.
De aceea se impun acţiuni imediate pentru a preveni extincţiile locale
ce pot fi devastatoare pentru comunităţile în care apar.

6.4. Cauzele extincţiilor
Ameninţările majore pentru comunităţile biologice rezultă din
activităţi umane precum: distrugerea, fragmentarea şi degradarea
habitatelor

(inclusiv

poluarea),

schimbările

climatice

globale,

supraexploatarea de către om a speciilor, invazia speciilor exotice şi
răspândirea bolilor. Multe specii ameninţate se află sub presiunea mai
multor probleme de mediu, care grăbesc extincţia şi îngreunează eforturile
de conservare.
Cele şapte ameninţări pentru diversitatea biologică sunt cauzate
de accelerarea utilizării resurselor naturale şi creşterea exponenţială a
numărului populaţiei umane. Dacă până acum câteva sute de ani, rata de
creştere a populaţiei umane era relativ mică, cu o natalitate puţin peste
rata mortalităţii, în ultimii 150 de ani s-a înregistrat o explozie a creşterii
populaţiei umane, numărul locuitorilor planetei fiind de circa 1 miliard în
1850, 2 miliarde în 1930 şi 6 miliarde pe 12 octombrie 1998. Se estimează că
în 2050 se va ajunge la 10 miliarde locuitori. Rata natalităţii este extrem de
crescută, suprapunându-se pe o rată a mortalităţii în declin. Creşterea
numărului populaţiei umane este redusă în ţările industrializate, dar se menţine
la cote mari în ţările tropicale din Africa, America Latină, Asia, adică acolo
unde şi diversitatea biologică este mare.
Creşterea numărului populaţiei este răspunzătoare de pierderea diversităţii
biologice. Oamenii utilizează resurse naturale precum masa lemnoasă,
64

vânatul, plantele sălbatice şi transformă habitatele naturale în zone agricole şi
rezidenţiale. Unii cercetători afirmă că elementul cheie în protejarea
diversităţii biologice este controlul populaţiei umane.
Creşterea numărului populaţiei umane nu este singura cauză a extincţiei
speciilor şi distrugerii habitatelor. Extincţia speciilor şi distrugerea
ecosistemelor nu este cauzată totdeauna de oameni pentru a-şi satisface nevoile
existenţiale. Utilizarea ineficientă a resurselor naturale este de asemenea o
cauză majoră a declinului diversităţii biologice. în multe ţări există o distribuţie
extrem de inegală a bunurilor (bani, terenuri, resurse forestiere, etc.) un procent
mic din populaţie deţinând majoritatea resurselor. Locuitorii mediului rural
sunt forţaţi să distrugă comunităţi biologice şi să vâneze specii în pericol de
extincţie, fiind prea săraci şi lipsiţi de resurse şi terenuri proprii (Skole şi alţii,
1994).
In multe situaţii, cauzele distrugerii habitatelor sunt industrializarea,
mineritul, fermele zootehnice, pescuitul comercial, silvicultura, plantaţiile,
construirea de baraje.
Responsabilitatea pentru distrugerea diversităţii biologice în ţările lumii
tropicale o are utilizarea resurselor naturale de către ţările industrializate.
Locuitorii acestor ţări şi un procent redus din locuitorii ţărilor în curs de
dezvoltate consumă o parte importantă din resursele energetice şi minerale ale
lumii. În fiecare an, un cetăţean al S.U.A. consumă în medie de 43 de ori mai
mult petrol, de 34 ori mai mult aluminiu şi de 386 de ori mai multe produse din
hârtie decât consumă în medie un cetăţean al Indiei. Consumul excesiv al
resurselor nu oferă o perspectivă de durabilitate, de aceea locuitorii din ţările
industrializate şi-au reevaluat stilul de viaţă, ei devenind apărători ai
diversităţii biologice.

65

6.4.1. Distrugerea habitatelor
Cel mai mare pericol pentru diversitatea biologică este pierderea
habitatelor, prin urmare cea mai importantă acţiune pentru protejarea
diversităţii biologice este prezervarea habitatelor. Pierderea habitatului
unei specii se poate face prin distrugerea habitatului, degradarea lui fiind
asociată cu poluarea şi fragmentarea. Pierderea habitatului este
ameninţarea cea mai importantă pentru majoritatea speciilor de plante şi
animale vulnerabile, efectele negative cumulându-se cu alţi factori, în
principal cu invaziile de specii străine şi supraexploatarea. In multe părţi ale
lumii, în particular în insule şi acolo unde densitatea populaţiei umane este
foarte mare, numeroase habitate originale au fost distruse. Astfel mai mult de
50% din habitatele forestiere din ţările Africii, precum Kenya şi Madagascar,
ori Asiei, India, Filipine şi Thailanda, au fost distruse.
Ca rezultat al fragmentării habitatelor, agriculturii, exploatării
forestiere şi a altor activităţi antropice, între zonele „culturale" şi pădurea
virgină a rămas intactă o foarte mică parte din pădure. Totuşi, în multe ţări
tropicale (America Latină – Brazilia, Venezuela) se întâlnesc încă trupuri
intacte de pădure de tranziţie, suficient de mari pentru a cuprinde toate
aspectele biodiversităţii. În regiunea mediteraneană care a fost dens
populată în ultimele sute de ani, se mai păstrează doar 10% din pădurea
iniţială.
6.4.1.1. Ameninţări pentru pădurea tropicală umedă.
Distrugerea pădurii tropicale umede a devenit sinonimă cu pierderea
speciilor. Pădurea tropicală umedă ocupă 7% din suprafaţa Terrei, dar se
estimează că adăposteşte peste 50% din specii lumii. Arealul original al
pădurii tropicale umede a fost estimat, pe baza modelului de distribuţie a
ploilor torenţiale şi temperaturii, la 16 milioane km 2. Compararea datelor
66

obţinute prin cercetări a arătat că în anul 1982 mai existau doar 9,2 milioane
km2, adică un areal aproape egal ca mărime cu suprafaţa continentală a
S.U.A. şi ceva mai mic decât Europa. O altă investigaţie din anul 1991 a
arătat că s-au pierdut alte 2,8 milioane km2 de pădure în anii '90. În prezent
se pierd anual mai mult de 140 000 km 2 de pădure tropical umedă - un areal
de circa 60% din suprafaţa României. Jumătate din acest areal este
pierdut complet, cealaltă jumătate fiind distrusă până la punctul în care
compoziţia în specii şi procesele din ecosistem sunt puternic alterate.
Din păcate pădurea tropicală umedă este uşor de degradat deoarece
solurile sunt sărace în nutrienţi şi repede levigate de ploile puternice.
Previziunile arată că la rata actuală de pierdere a pădurii, după anul
2040 va rămâne intactă o foarte mică regiune cu pădure tropicală umedă,
exceptând micile arii protejate. Situaţia este şi mai îngrijorătoare dacă se ia
în calcul creşterea populaţiei umane care conduce la mărirea presiunii
antropice asupra pădurii tropicale.
La scară globală, circa 61% din pădurea tropicală umedă pierdută a
fost distrusă ca urmare a agriculturii practicate de fermierii săraci.
Unele din terenurile folosite de aceştia sunt transformate în terenuri
agricole permanente sau sunt păşunate, dar există areale mari care sunt
utilizate pentru agricultura itinerantă. Acest tip de agricultură se practică
defrişând (prin tăiere şi/sau incendiere) şi cultivând pentru câteva sezoane,
până când fertilitatea solului nu mai poate susţine culturile agricole.
Terenul este astfel abandonat, fiind ocupat treptat de formaţii vegetale
secundare. În această categorie pot fi incluse şi pădurile defrişate pentru
extragerea lemnului de foc, utilizat în special de către locuitorii din
proximităţile lor. Mai mult de două miliarde de oameni îşi gătesc

67

mâncarea la foc făcut cu lemne, ca atare şi impactul lor este
semnificativ.
Defrişările în scopuri comerciale şi extragerea selectivă a masei
lemnoase sunt responsabile pentru 21% din rata anuală de pierdere a
pădurii tropicale umede. Defrişările făcute cu scopul de a creşte animale
determină pierderea a 11% din pădure. La acestea se adaugă defrişările
în vederea înfiinţării plantaţiilor (palmier de ulei, palmier de cocos, arbore
de cauciuc etc.) construcţiei de drumuri, practicării exploatărilor miniere
în carieră precum şi a altor activităţi ce contribuie în total cu 7% la rata
anuală de pierdere a pădurii tropicale umede.
Silvicultura, agricultura şi creşterea animalelor - ramuri dezvoltate
în detrimentul pădurii tropicale umede - au apărut adeseori datorită
activităţilor din ţările industrializate, care solicită materie primă
ieftină precum: cauciuc, cocos, ulei de palmier, lemn, furnir şi carne de
vită.
Ca exemple ale distrugerii habitatelor forestiere pot fi date
următoarele areale: Madagascar, Coasta atlantică a Braziliei, Coasta
Ecuadorului.
6.4.1.2. Alte habitate ameninţate.
Starea actuală a pădurii tropicale umede este probabil cel mai
mediatizat caz de distrugere a habitatelor, există însă şi alte habitate în pericol
de dispariţie.
A.) Pădurea tropicală uscată. Terenul ocupat de pădurea tropicală uscată se
pretează mai bine decât cel ocupat de pădurea tropicală umedă la practicarea
culturilor şi păşunatului. În consecinţă, în arealul pădurii tropicale uscate din

68

America Centrală populaţia umană are o densitate de cinci ori mai mare decât
în cel al pădurii tropicale umede.
B.) Zonele umede şi habitatele acvatice. Zonele umede sunt habitate vitale
pentru peşti, nevertebrate acvatice şi păsări. Ele sunt de asemenea
importante în controlul inundaţiilor, autoepurarea apei şi producţia de
energie. Zonele umede sunt adesea inundate, drenate prin amenajări sau
alterate prin regularizarea cursurilor de apă, crearea de baraje şi poluarea
chimică. Pretutindeni pe Glob, populaţiile de salmonide sunt în declin
datorită construcţiei barajelor, care împiedică migraţiile în lungul râurilor şi
fluviilor.
În ultimele decenii, o ameninţare foarte importantă s-au dovedit a fi
proiectele de dezvoltare care prevedeau drenarea, irigarea sau îndiguirea unor
zone umede. Zonele umede sunt oarecum contradictorii: conţin multe specii
comune dar au şi un procent mare de endemicitate. De exemplu, Lacul
Victoria din estul Africii are un coeficient de endemicitate foarte ridicat,
mai ales în ceea ce priveşte speciile de peşti. Aproape 250 de specii de peşti de
aici sunt în pericol de extincţie din cauza poluării apelor şi introducerii unor
specii exotice care au relaţii de prădătorism cu speciile endemice în pericol.
C.) Mangrovele. Printre cele mai importante comunităţi din ariile tropicale
sunt pădurile de mangrove. Speciile de mangrove sunt printre puţinele specii
lemnoase care tolerează apa sărată. Pădurile de mangrove ocupă areale
costiere cu apă puţin adâncă sărată sau salmastră. Aceste habitate sunt
similare cu cele ocupate de mlaştinile sărate din zonele tropicale. Pădurile de
mangrove sunt extrem de importante deoarece sunt zone de cuibărit pentru
păsări sau de depunere a icrelor pentru peşti. În Australia, două treimi din
speciile capturate de pescari sunt dependente într-un grad sau altul de

69

ecosistemele de mangrove. Dincolo de marea valoare economică, pădurea
de mangrove este defrişată, în mod special în sud-estul Asiei, pentru a face
loc culturii orezului, crescătoriilor de languste şi creveţi. Mangrovele sunt de
asemenea sursă pentru producerea obiectelor din lemn sau a mangalului,
obţinerea acestora pe scară industrială

conducând la supraexploatare şi

degradarea habitatului.
D.) Pajiştile. Pajiştile temperate sunt un alt tip de habitat care a fost aproape
în totalitate distrus prin activităţi umane.
E.) Recifii de corali. Recifii de corali tropicali adăpostesc circa o treime din
speciile de peşti din oceane, chiar dacă ocupă doar 0,2% din suprafaţa acestora.
Deja 10% din corali au fost distruşi, mai mult de 50% putând dispărea în
deceniile următoare. Cea mai severă degradare apare în Filipine, unde 90% din
corali de recifi au murit sau sunt aproape distruşi. Cea mai importantă cauză
este poluarea, care acţionează direct provocând moartea coralilor sau
indirect prin dezvoltarea excesivă a algelor. La aceasta se adaugă
sedimentarea produsă ca urmare a defrişării terenurilor forestiere, pescuitul
intensiv, dezvoltarea moluştelor şi a altor specii ce concurează pe nişele
ecologice ale coralilor.
6.4.1.3. Deşertificarea
Multe comunităţi biologice din climatele cu sezoane uscate au fost
degradate şi transformate antropic în deşerturi artificiale printr-un proces numit
deşertificare. Aceste comunităţi biologice includ pajişti tropicale, tufărişuri şi
păduri cu frunze căzătoare, la care se adaugă tufărişurile şi pajiştile
temperate din regiunea mediteraneană, sud vestul Australiei, sudul Africii, Chile
şi sudul Californiei (fig. 5 şi 6). Chiar dacă aceste zone erau iniţial apte
pentru

70

Fig. 5. Deşerturile cele mai mari din lume

Fig. 6. Zonele de risc pentru extinderea deşerturilor

71

agricultură, monoculturile au condus la eroziunea solului şi la pierderea
capacităţii de câmp.
Terenurile suprapăşunate de animale domestice sau cele de pe care
sunt tăiate tufărişurile se transformă în deserturi artificiale. Rezultatul este o
degradare progresivă şi ireversibilă a comunităţilor biologice şi pierderea
solurilor până la punctul de unde zona capătă aspect de deşert. Pe Glob
aproape 2 milioane km2 de terenuri din zona climatelor aride au fost
transformate prin acest proces în deşert. Deşertificarea este severă în regiunea
Sahel din Africa, o zonă la graniţa de sud a Saharei. Aici cele mai multe
specii de mamifere sunt în pericol de extincţie din lipsă de hrană. Dimensiunea
umană a problemei este ilustrată de faptul că în Sahel trăiesc de 2,5 ori mai mulţi
oameni decât poate suporta arealul fără a practica agricultură intensivă.
6.4.2. Fragmentarea habitatelor
Inainte de a fi distruse, habitatele care ocupau suprafeţe mari au fost
divizate în areale mici de către şosele, terenuri cultivate, oraşe şi alte
construcţii. Fragmentarea habitatelor este un proces prin care un areal mare,
continuu, este redus ca suprafaţă şi divizat în două sau mai multe fragmente.
Chiar dacă habitatele sunt distruse, mai pot rămâne fragmente din acestea,
adesea depărtate unele de altele, puternic modificate sub raport structural
şi a compoziţiei floristice şi faunistice. Situaţia poate fi descrisă prin modelul
biogeografic al insulei, aceste fragmente funcţionând ca habitate insulare
într-o lume umană inospitalieră. Fenomenul de fragmentare apare în timpul
reducerii severe a habitatului, dar se poate produce şi dacă arealul este redus
foarte puţin ca în cazul dezvoltării drumurilor, căilor ferate, linilor electrice,
conductelor sau a altor bariere care împiedică mişcarea liberă a speciilor.

72

Habitatele fragmentate sunt diferite de habitatele originale prin două
însuşiri:
- fragmentele conţin habitate de lizieră mai mari decât cele normale (habitate
în contact direct cu activităţile umane);
- centrul fragmentului de habitat este mai aproape de lizieră decât în
habitatele originale.
Pentru a ilustra aceste caracteristici poate fi luat ca exemplu habitatul unor
păsări.
Considerăm o rezervaţie în formă de pătrat cu o suprafaţă de 1 km 2
complet înconjurată de terenuri în care se desfăşoară activitate antropică.
Arealul total va fi deci de 1 km2 (100 ha); perimetrul (sau liziera) va avea
4000 m, iar centrul rezervaţiei va fi situat la 500 m de oricare punct de pe
lizieră. Dacă pisicile domestice care trăiesc în habitatele locuite de oameni
pătrund doar 100 m în interiorul pădurii ele vor îrnpiedica păsările să-şi crească
aici puii, aşadar de 64 ha din rezervaţie mai sunt la dispoziţia păsărilor pentru
cuibărit. Ca atare habitatul de lizieră, inapt pentru cuibărit, ocupă 36 ha. În
acest moment rezervaţia este divizată în 4 arii egale de un drum de 10 m care o
străbate de la nord la sud şi de o cale ferată lată tot de 10 m, care străbate
rezervaţii de la est la vest. Aceste căi de transport au transformat 2 x 1000 x 10
m din arealul rezervaţiei (2 ha). Deoarece doar 2% din rezervaţie este
transformată de către drum şi cale ferată oficialităţile guvernamentale
consideră că impactul acestor inserţii asupra rezervaţiei este neglijabil.
Totodată, rezervaţia a fost divizată în 4 fragmente, fiecare din ele având 495 x
495 m, distanţa de la lizieră la centrul fiecărui habitat reducându-se la 247
m, mai puţin de jumătate din distanţa iniţială. Pisicile domestice pot pătrunde
acum mai adânc în pădure pe drum şi calea ferată, astfel că păsările îşi vor
creşte puii doar în interiorul celor 4 noi fragmente. Fiecare areal pe care îl pot
73

utiliza păsările are 8,7 ha deci habitatul viabil este acum doar de 34,8 ha.
Chiar dacă drumul şi calea ferată au transformat doar 2% din rezervaţie
habitatul păsărilor s-a redus cu aproximativ 50% (fig. 7).

Fig. 7. Acest exemplu ipotetic arată cum este redus arealul unui
habitat prin fragmentare, datorită efectului de limită: a - aria protejată de 1
km2 (100 ha) iniţial nu este fragmentată. Considerând că efectul de limită
(manifestat în arealul gri) se simte până la 100 m adâncime în interiorul
ariei protejate rezultă că rămân 64 ha de habitat corespunzător
pentru păsările clocitoare; b - traversarea ariei protejate de două căi de
comunicaţie, şosea şi cale ferată, chiar dacă aparent nu degradează decât o
mică suprafaţă din rezervaţie, extinde aria aflată sub influenţa efectului
de limită, înjumătăţind habitatul corespunzător pentru păsările clocitoare.
Fragmentarea habitatelor pune în pericol existenţa speciilor pe căi şi mai
subtile. Primul aspect se referă la faptul că fragmentarea poate limita potenţialul
de dispersie şi colonizare al speciilor. Multe specii de păsări, mamifere şi
insecte din interiorul pădurii nu traversează zonele deschise din cauza
prădătorilor. Ca rezultat, multe specii nu vor recoloniza fragmentele de
pădure după ce populaţia originală va dispărea. Mai mult, dacă răspândirea
animalelor estel redusă prin fragmentarea habitatelor, plantele zoochore vor fi
afectate la fel de mult. Astfel, habitatele izolate nu vor fi colonizate de speciile
74

native. Aceste specii vor deveni extincte în habitatele naturale, iar alte specii noi
nu vor putea străbate barierele, fragmentele de habitat urmând a intra in declin.
Un al doilea aspect negativ al fragmentării habitatelor este că acest
proces poate reduce capacitatea animalelor native de a găsi hrană. Multe
specii de animale care trăiesc în grup sau solitar, în funcţie de variabilitatea
sezonieră a resurselor de hrană au nevoie de mişcare pentru a le găsi. O resursă
poate fi necesară doar câteva săptămâni pe an sau chiar ani în şir. Dacă specia
este izolată într-un habitat fragmentat, aceasta poate să nu fie capabilă să
migreze pentru a-şi găsi hrana. De exemplu, îngrădirea unor terenuri
împiedică migraţia naturală a erbivorelor mari (cerbi, elani), determinând
suprapăşunarea terenului, efectul fiind degradarea habitatului.
Habitatele fragmentate pot grăbi declinul populaţiei, pot determina chiar
extincţia lor, mecanismul fiind divizarea unei populaţii în două sau mai multe
subpopulatii, fiecare dintre acestea având un areal restrâns sub necesităţile
minime (Rochelle şi alţii, 1999). Aceste subpopulaţii sunt mai vulnerabile la
consangvinizare, drift genetic sau alte probleme asociate populaţiilor mici.
Efecte de margine. Fragmentarea habitatelor determină creşterea
dramatică a suprafeţei de margine în comparaţie cu interiorul habitatelor, aşa
cum s-a demonstrat mai sus. Micromediul suprafeţei de limită este diferit de
cel al pădurii din interior. Unul din cele mai importante efecte de margine este
fluctuaţia mare a nivelului de lumină, a temperaturii, umidităţii şi vitezei
vântului. Aceste efecte de margine sunt evidente până la 250 m în interiorul
pădurii. Deoarece plantele sunt adaptate la anumite condiţii de temperatură,
umiditate sau nivel de lumină, aceste schimbări vor elimina unele specii din
pădurea fragmentată. Toleranţa la umbră a plantelor cu flori din pădurea
temperată, succesiunile forestiere târzii din pădurea tropicală şi sensibilitatea la
umiditate a unor animale precum amfibienii pot determina dispariţia speciilor
75

sensibile dintr-o pădure fragmentată. Atunci când o pădure este fragmentată
creşte intensitatea vântului, scade umiditatea şi creşte temperatura, astfel că
pădurea de limită este expusă la incendii mai mult decât habitatul original.
Fragmentarea habitatelor creşte vulnerabilitatea la invazia speciilor
exotice şi parazite. Pădurea de limită este o pădure vulnerabilă în
care speciile parazite se pot înmulţi repede şi apoi dispersa în interiorul
pădurii. Unele omnivore (exemplu câinele enot) se înmulţesc rapid în
pădurea de limită şi obţin hrană din ambele teritorii. Prădătorii pot mânca
ouăle păsărilor, astfel că reproducerea este împiedicată, speciile trebuind să
se depărteze mult faţă de această zonă. Paraziţii de cuiburi trăiesc în
câmpuri deschise şi pătrund spre interiorul pădurii unde distrug ouăle şi
cuiburile păsărilor cântătoare. Combinaţia dintre fragmentarea habitatului,
creşterea prădătorilor cuiburilor şi distrugerea habitatelor de hibernare este
probabil responsabilă pentru declinul unor păsări cântătoare migratoare din
America de Nord.
Fragmentarea habitatelor de către terenurile cultivate pune în
contact populaţiile sălbatice cu plante şi animale domestice. Bolile
speciilor domestice se pot răspândi rapid la speciile sălbatice, care au o
imunitate scăzută. Există de asemenea şi posibilitatea ca pe măsură ce
contactul creşte bolile animalelor sălbatice să se răspândească la cele
domestice, la plantele cultivate sau chiar la oameni.
6.4.3. Degradarea habitatelor şi poluarea
Cea mai subtilă şi mai răspândită formă de degradare a mediului este
poluarea, cauzele frecvente ale acesteia fiind pesticidele, substanţele chimice,
apele uzate deversate de industrii şi aşezări umane, emisiile de noxe de la
fabrici şi autoturisme. Aceste tipuri de poluare nu sunt întotdeauna percepute
vizual, chiar dacă ne confruntăm cu ele zi de zi în orice parte a globului. Efectul
76

general al poluării este o ameninţare nu numai a calităţii apelor, aerului,
climatului global ci şi a diversităţii biologice şi a aşezărilor umane.
A.) Poluarea cu pesticide.
Pericolul poluării cu pesticide a fost adus în atenţia lumii în anul 1962 de
scriitoarea Rachel Carson în influenta carte ”Silent Spring” Rachel Carson a
descris procesul cunoscut sub numele de bioacumulare, proces prin care DDTul şi alte substanţe organoclorurate se concentrează şi migrează pe nivelurile
inferioare sau superioare ale lanţurilor trofice. Aceste pesticide, utilizate în
cultura plantelor pentru a elimina insectele sau împrăştiate peste ape pentru a
distruge larvele de ţânţari au afectat un număr mare insecte, păsări sau alte
animale expuse la DDT sau produse organoclorurate. Păsările, în special cele de
pradă precum şoimii şi vulturii, acumulează în ţesuturi cantităţi mari de
pesticide. Păsările afectate au început să depună ouă anormale, cu coajă subţire,
care se sparg uşor în timpul clocirii. Chiar dacă ponta este normală, embrionul nu
se dezvoltă întotdeauna normal. Ca urmare populaţiile de păsări de pradă sunt
în declin peste tot in lume. În lacuri şi estuare, DDT-ul şi pesticidele s-au
concentrat în peştii răpitori şi unele mamifere marine cum ar fi delfinii. În
arealele agricole, insectele au fost distruse ca urmare a acestor practici. În
acelaşi timp, ţânţarii şi alte insecte vizate iniţial, au prezentat rezistenţă la DDT.
Recunoaşterea eşecului a condus treptat la renunţarea producerii şi utilizării DDTului în multe ţări industrializate. In prezent se fac eforturi pentru a reface
populaţiile unor specii în pericol afectate de aceste practici precum vulturul
peregrin (Falco peregrinus), vulturul de mare (Pandion haliaetus) şi vulturul
pleşuv (Haliaetus leucocephalus).
Utilizarea în continuare a pesticidelor în ţările sărace determină nu
numai dispariţia unor specii ci pune în pericol şi sănătatea oamenilor care
manipulează aceste substanţe.
77

În mediul acvatic pesticidele sunt remanente zeci de ani după ce au fost
utilizate şi continuă să afecteze sistemul reproductiv al multor vertebrate
acvatice.
B.) Poluarea apelor
Distrugerea resurselor de hrană precum peştii sau moluştele şi
contaminarea apelor potabile prin poluare are efecte negative asupra
comunităţilor umane. Pe de altă parte poluarea apelor are efecte negative şi
pentru comunităţile biologice. Poluarea apelor ameninţă 90% din speciile de
peşti în pericol şi moluştele de râu din S.U.A. Râurile, lacurile şi oceanele sunt
utilizate adeseori ca loc de deversare a apelor uzate industriale şi menajere.
Pesticidele, erbicidele, deşeurile petroliere, metalele grele (mercurul, plumbul,
cadmiul, zincul etc), detergenţii şi deşeurile industriale ucid organismele vii din
mediul acvatic.
Dacă depozitarea de deşeuri în mediul terestru are efecte locale,
deşeurile din mediul acvatic sunt transportate de curenţi şi dispersate întrun areal foarte mare. Substanţele chimice toxice pot fi letale, chiar şi în
cantităţi mici, pentru organismele acvatice care filtrează volume mari de apă.
Păsările şi speciile de mamifere care consumă aceşti indivizi contaminaţi sunt şi
ele afectate de substanţele respective.
Mineralele esenţiale sunt benefice speciilor de plante şi animale dar în
cantităţi mari devin poluanţi puternici. În prezent prin activitatea umană se
introduc cantităţi mari de minerale esenţiale în comunităţile biologice, acestea
neputând fi preluate şi prelucrate pe fluxurile energetice ale
ecosistemelor. Apele uzate menajere, produsele industriale, fertilizatorii şi
detergenţii produc o cantitate foarte mare de azot şi fosfor care ajunge în mediul
acvatic determinând apariţia procesului cunoscut sub numele de eutrofizare
culturală. Doar o mică parte din cantităţile de azot şi fosfor intrate în acest mod
78

în ecosisteme stimulează creşterea plantelor şi animalelor, concentrarea mare
determinând dezvoltarea excesivă a algelor. „Explozia" algelor poate fi atât
de puternică încât acoperă toată suprafaţa apei prin producerea fenomenului de
înflorire, determinând diminuarea cantităţii de lumină din mediul acvatic.
Urmare a acestui proces aproape că dispar celelalte specii de plante superioare
la care se adaugă cordatele şi nevertebratele din regnul animal.
Bacteriile şi fungii care descompun algele moarte se dezvoltă excesiv şi
absorb oxigenul din apă. Fără oxigen organismele rămase nu pot supravieţui,
astfel că la acest stadiu se observă pe suprafaţa apei nenumărate moluşte şi
peşti morţi. Comunitatea biologică se simplifică, supravieţuind doar speciile
care tolerează poluarea şi un nivel scăzut al concentraţiei de oxigen. Procesul
de eutrofizare poate afecta suprafeţe marine întinse, zone litorale sau mări
întregi, cum ar fi Golful Mexic, Marea Nordului, Marea Baltică, mările din
jurul Japoniei.
Eroziunea şi transportul sedimentelor din mediul acvatic determină
creşterea turbidităţii şi diminuarea cantităţii de lumină, elemente ce împiedică
dezvoltarea speciilor oxifile sau a celor care depind de un anumit nivel de lumină
ca de exemplu coralii.
C.) Poluarea aerului
În trecut se credea că atmosfera este extrem de vastă, substanţele emise
putând fi difuzate rapid, efectul lor fiind minim. Iată că azi poluarea aerului a
devenit o problemă foarte importantă care afectează toate ecosistemele, neţinând
seamă de nici o frontieră.
a.) Ploaia acidă. Industria metalurgică, termocentralele ce funcţionează
pe bază de cărbuni sau păcură emit în aer o cantitate foarte mare de oxizi de
azot şi oxizi de sulf, substanţe care se combină cu apa şi produc acid azotic şi
acid sulfuric. Dioxidul de sulf este principalul compus cu sulf emis
79

antropogen. Numai în SUA se produc anual peste 40 milioane m3 de oxizi de
azot şi oxizi de sulf. Acizii sunt încorporaţi în sistemul de nori şi determină
scăderea dramatică a valorii pH-ului precipitaţiilor. Ploaia acidă schimbă pHul solului şi apelor stătătoare cum sunt lacurile şi bălţile. Aciditatea are
influenţe negative asupra plantelor şi animalelor. Dacă aciditatea apelor creşte,
mulţi peşti vor fi incapabili să se reproducă sau chiar vor muri.
Introducerea de prădători noi în ecosisteme, schimbarea climatului, creşterea
nivelului de raze ultraviolete, răspândirea bolilor exotice, creşterea acidităţii şi
poluarea apelor determină declinul dramatic al populaţilor de amfibieni. Multe
specii de amfibieni depind de apă cel puţin într-o perioadă a ciclului
ontogenetic. Scăderea calităţii apei are corespondenţă directă în creşterea
mortalităţii ouălor şi larvelor sau indirect determinând apariţia unor boli
la care organismele nu mai pot prezenta un răspuns imun. Multe bălţi şi lacuri
din arealele industrializate si-au pierdut comunităţile de animale ca rezultat al
ploilor acide. Multe cursuri de apă situate la sute de kilometri de zonele
industrializate poluate sunt degradate; de exemplu, acidifierea este deja evidentă
în 39% din lacurile Suediei şi 34% din lacurile Norvegiei. Deşi aciditatea apei de
ploaie este fi scădere datorită măsurilor de reducere a poluării totuşi suntem
departe de nivelul normal (Kerr, 1998).
Efectele poluării aerului asupra comunităţilor forestiere au fost
intens studiate deoarece pădurea are o mare valoare economică în
termeni de producţie lemnoasă, protecţie a resurselor de apă
(managementul bazinelor hidrografice) şi recreere. Este larg acceptată
ideea că ploaia acidă distruge mulţi arbori şi îi face vulnerabili la
atacul insectelor, fungilor sau neimuni la boli virale. „Moartea pădurilor"
în Europa şi America de Nord a fost pusă pe seama ploilor acide şi a
altor poluanţi precum oxizii de azot sau ozonul. Atunci când arborii
80

mor, celelalte specii din pădure devin extincte la scară locală. Chiar
dacă comunităţile biologice nu sunt distruse de aerul poluat, unele specii
pot fi afectate şi eliminate.
Lichenii (organisme simbionte compuse din fungi şi alge care
trăiesc în medii naturale) sunt extrem de sensibili la poluanţii
atmosferici, ei fiind utilizaţi ca bioindicatori ai poluării (biomarkeri).
Nivelul poluării aerului este în declin în unele areale precum America
de Nord sau Europa, însă continuă să crească în multe alte zone din
lume. Creşterea nivelului de poluare a aerului va fi extrem de
puternică în multe ţări asiatice cu o densitate a populaţiei ridicată şi
cu o rată mare de industrializare. Arderea cărbunilor cu un
conţinut ridicat de sulf în industria grea a Chinei şi creşterea
numărului de automobile din Asia de Sud sunt exemple de potenţiale
ameninţări pentru diversitatea biologică. Speranţele în privinţa
controlului poluării aerului în viitor depind de reducerea emisiilor la
automobile, dezvoltarea unor sisteme de transport controlat al
mărfurilor, eficientizarea filtrelor care să reducă emisiile industriale,
reducerea consumului de energie.
Multe din aceste măsuri sunt deja implementate în ţări din Uniunea
Europeană şi în Japonia.
b.) Producţia de ozon şi depunerile de azot. Automobilele,
termocentralele şi alte activităţi industriale folosesc hidrocarburi
pentru a funcţiona şi elimină oxizi de azot ca deşeuri de producţie. În
prezenţa luminii, aceste substanţe reacţionează în atmosferă rezultând
ozon, iar ca produşi secundari de reacţie alte substanţe - întreaga reacţie
are ca rezultat producerea smogului fotochimic.

81

Ozonul din atmosfera înaltă este şi un important filtru în calea
radiaţiei ultraviolete, dăunătoare plantelor şi animalelor. În cantităţi mai
mari ozonul afectează ţesuturile plantelor cultivate şi reduce
productivitatea agricolă. Comunităţile biologice de pe tot globul pot
suferi alterări sau degradări dacă compuşii cu oxizi de azot se depun prin
intermediul prafului sau ploii, conducând la creşterea concentraţiei de
nutrienţi din sol până la un potenţial nivel toxic. Ozonul şi smogul sunt
substanţe foarte periculoase pentru oamenii şi animalele care le-ar inhala,
aşadar controlul poluării ar aduce beneficii directe oamenilor şi diversităţii
biologice.
c.) Metalele toxice. Îmbogăţirea cu plumb a produselor
petroliere, mineritul, metalurgia şi alte activităţi industriale produc o
cantitate mare de plumb, zinc sau alte metale toxice care sunt eliminate
în atmosferă. Efectele acestor metale grele sunt evidente mai ales în jurul
platformelor metalurgice, aici viaţa putând fi afectată pe zeci de kilometri.
După cum se ştie, viaţa nu ar fi putut evolua fără intervenţia ionilor
metalici, dar care în concentraţii mari pot deveni toxici. Cobaltul este un
component al vitaminei B l2, dar care adăugat în exces ca stabilizator al
spumei de bere (1 ppm) a produs decesul a 20 oameni.
Din punctul de vedere al concentraţiei şi rolului în organism, ionii
metalici se clasifică în mai multe grupe care cuprind:
A. Macroelemente, cum sînt Na, K, Ca şi Mg, ce se găsesc în
concentraţii mari, esenţiale şi pe care omul în mod normal le poate
menţine la nivele fiziologice prin utilizarea sistemelor homeostazice.
B. Microelcmente esenţiale, ce se găsesc în organisme în concentraţii
sub 0,01% (ţesut uscat) cuprinzînd Fe, Zn, Cu, Co, Ni, Cr, Mo, Mn, V,
Se,I, Si, F, Al, Sn, Li.
82

C.

Microelemente posibil esenţiale, cum sînt Ba, Br, Rb, Sr, As,

Ge,
Ti.
D. Elemente toxice, cum sînt Pb, Hg, Cd, U ş.a.
În primul rând, ionii metalici contribuie foarte mult la stabilizarea
sau destabilizarea macromoleculelor acizilor nucleici, aşa cum a fost şi în
cazul unor proteine. În cazul reacţiilor enzimatice la care participă acizii
nucleici, prezenţa ionilor metalici, în special al Mg asigură realizarea
complexului enzimă-substrat, cît şi specificitatea procesului. Datorită
volumului atomic apropiat şi a proprietăţilor reactive redox înrudite,
ionii de Mg, care par a fi cei fiziologici pot fi înlocuiţi cu alţii, ca Zn, sau
Mn sau în cel mai nefericit caz cu cei de Pb sau Cd.
Înlocuirea unor microelemente cu altele, apropiate favorizează
producerea unor erori în transmiterea informaţiei genetice şi creează
condiţii pentru apariţia unor mutaţii sau a unei malignizări. Această
capacitate a microelementelor de a se înlocui în unele reacţii din
organisme începe de fapt odată cu absorbţia lor. Sursele obişnuite
(alimente, apă) conţin un dezechilibru natural în aportul necesar în
microelemente. În consecinţă vor apare interferenţe în absorbţiile sau în
distribuţia în organism.
Dacă mai amintim că absorbţia elementelor depinde în mare
măsură de forma sub care se găseşte în alimente (săruri minerale,
combinaţii organice) reiese evident cît de imprevizibilă este asigurarea unui
aport adecvat sau a asimilării unor microelemente toxice. Combinaţii
organice şi anorganice (citraţi, oxalaţi, fosfaţi, sulfaţi) pot mări sau
micşora absorbţia elementelor prin formarea unor complexe solubile sau
insolubile.
83

D.) Schimbări climatice globale.
Dioxidul de carbon, metanul şi alte gaze din atmosferă sunt
transparente lăsând să treacă lumina solară şi să încălzească suprafaţa
terestră. Totodată gazele şi vaporii de apă (sub formă de nori)
împiedică transferarea radiaţiei terestre (eliminate de suprafaţa
globului sub formă de căldură) spre atmosfera înaltă. Aceste gaze sunt
numite gaze de seră deoarece funcţionează ca sticla unei sere,
transparente pentru energia solară, dar care păstrează în interior căldura.
Concentrarea acestor gaze în atmosferă

determină

încălzirea

suprafeţei terestre, rezultând efectul de seră.
Efectul de seră a fost extrem de important pentru apariţia şi
dezvoltarea vieţii pe Pământ - fără el temperatura Terrei era scăzută şi
nu ar fi fost posibile transformările moleculare care se presupune că ar
fi stat la baza apariţiei vieţii. Problema care există azi este acutizarea
acestui proces atât de mult încât el afectează climatul Terrei. Termenul de
încălzire globală este utilizat pentru a defini amplificarea efectului de
seră ca rezultat al activităţilor umane.
În ultimii 100 de ani a crescut considerabil nivelul global de
dioxid de carbon, metan şi alte gaze în urme din atmosferă, în
principal ca rezultat al arderilor combustibililor fosili precum:
cărbuni, petrol şi gaze naturale. Tăierea şi arderea pădurii pentru
crearea de terenuri agricole, arderea combustibilului lemnos pentru
încălzit sau pregătirea hranei contribuie la creşterea nivelului de CO2.
Nivelul de CO2 din atmosferă a crescut de la 290 ppm la 360 ppm
în ultimii 100 de ani şi se preconizează că se va dubla până în 2050. Chiar
dacă imediat, prin eforturi deosebite s-ar reduce producţia de CO2 efectul
84

ar fi insignifiant, deoarece moleculele de CO2 sunt stabile în atmosferă,
descompunându-se în circa 100 de ani sub acţiunea plantelor şi a
proceselor geochimice naturale. Aşadar nivelul de CO2 va fi în continuare
ridicat.
Mulţi sunt convinşi că nivelul de gaze de seră a afectat deja
climatul Terrei, acest lucru urmând a fi şi mai evident în viitor. Un studiu
extrem de amplu a evidenţiat încălzirea climei cu 0,3 - 0,6°C în ultimul
secol.
Dovezi recente au indicat faptul că şi temperatura apelor
Oceanului Planetar este în schimbare în ultimii 50 de ani, astfel că
temperatura apelor din Oceanul Atlantic, Oceanul Pacific şi Oceanul
Indian a crescut cu o medie de 0,06°C.
De asemenea există un consens în rândul meteorologilor atunci
când se afirmă că în următorul secol climatul va fi mai călduros cu 1
până la 3,5°C datorită creşterii nivelului de CO 2 şi a altor gaze. Asociind
schimbarea regimului precipitaţiilor şi creşterea incidenţei factorilor de
risc precum uraganele, valurile de căldură, ploile puternice şi secetele, este
evident că multe specii nu vor putea să se adapteze destul de repede pentru
a supravieţui acestor modificări antropogenice care apar mai rapid decât
modificările naturale.
Chiar dacă detaliile sunt încă subiectul unor discuţii între oamenii
de ştiinţă, nu există nici un dubiu că efectul creşterii temperaturii va fi
extrem de greu de suportat de comunităţile biologice. De exemplu,
regiunile climatice temperate din emisfera nordică şi sudică vor avansa
spre poli. Speciile adaptate la condiţiile oferite de pădurile nemorale
(vegetaţie zonală care se caracterizează prin perioade scurte de îngheţ)

85

din estul Americii de Nord vor migra cu 500 - 1 000 km spre nord în
secolul al XXI-lea.
Aceste extincţii vor fi accelerate şi de fragmentarea habitatelor,
care se vor constitui în bariere de diseminare. Speciile care trăiesc
acum doar pe vârfuri izolate ale munţilor sau speciile de peşti găsite doar
într-un lac ori bazin hidrografic sunt extrem de vulnerabile. Sistemul
actual de parcuri naţionale şi rezervaţii naturale nu va fi capabil să ofere
protecţie pentru speciile şi ecosistemele pentru care au fost create.
Creşterea temperaturii se pare că a afectat deja gheţarii montani şi
calotele polare. Ca rezultat şi următorii 50 -100 de ani nivelul mării va
creşte în zonele de coastă cu 0,2 - 1,5 m. Această ridicare a nivelului va
determina inundarea zonelor costiere, actualele zone umede şi
numeroase localităţi. Foarte expuse sunt căile de comunicaţie, aşezările
umane şi digurile construite în spaţiul actualele zone umede. Aceste
probleme se pare că au determinat distrugerea sau alterarea a aproximativ
80% din zonele umede costiere din S.U.A. În ţările expuse la inundaţii
precum Bangladesh, foarte multe suprafeţe terestre vor fi acoperite de ape
în viitorii 100 de ani.
Creşterea nivelului mării va afecta şi multe specii de corali care au
cerinţe speciale de adâncime, lumină şi curenţi marini. Unii recifi nu se
vor putea dezvolta suficient de repede pentru a face faţă creşterii
nivelului mării şi vor fi treptat „înecaţi". Pagubele vor fi mai mari dacă
luăm în considerare şi temperatura apelor. Anormalitatea temperaturii
apelor Oceanelor Indian şi Pacific a condus în 1998 la moartea algelor
simbionte care trăiesc în interiorul coralilor. Coralii „curăţaţi" mor
rapid, rata de mortalitate fiind estimată la circa 70% în recifii Oceanul
Indian.
86

Schimbările climatice globale şi creşterea concentraţiei de CO 2
din atmosferă determină restructurări radicale în comunităţile
biologice, favorizând acele specii care pot să se adapteze la noile condiţii.
Procesul este deja este evident prin deplasarea arealului păsărilor şi
fluturilor şi debutul timpuriu al fenofazelor de înfrunzire. Deoarece
implicaţiile încălzirii globale sunt încă destul de greu de prevăzut este
necesară o monitorizare atentă în viitor. Pentru a ajuta speciile şi
comunităţile biologice să supravieţuiască trebuie să se înfiinţeze arii
protejate noi pe liniile de migraţie nord-sud. O altă strategie ar fi
transferarea populaţiilor izolate de specii rare şi în pericol în areale noi,
situate la înălţimi mai mari sau spre poli, acolo unde pot supravieţui.
Schimbările climatice globale nu trebuie să abată atenţia de la
principala cauză a extincţiei speciilor - distrugerea habitatelor.
Păstrarea

comunităţilor

biologice

intacte

şi

reconstruirea

comunităţilor degradate sunt obiective principale imediate ale conservării
diversităţii biologice.
Este important să atragem atenţia că încălzirea globală va avea un
impact negativ şi în economia mondială: arealele agricole vor fi
redistribuite; va creşte numărul furtunilor, valurilor de căldură şi
frecvenţa secetelor; vor fi necesare diguri complexe pentru a proteja
oraşele de coastă. Probabil că ţările în curs de dezvoltare vor fi cele mai
afectate deoarece depind de culturile agricole, au aşezări umane puţin
dezvoltate ca infrastructură iar copiii sunt vulnerabili la boli. Comunităţile
biologice şi umane vor plăti pentru indecizia autorităţilor în rezolvarea
acestei probleme.
6.4.4. Supraexploatarea

87

Oamenii întotdeauna şi-au vânat sau cules hrana şi alte resurse
necesare supravieţuirii. Câtă vreme au vânat pe scară mică sau au folosit
metode rudimentare se poate aprecia că trăiau în armonie cu plantele şi
animalele utilizate, fără a le conduce spre extincţie. Atunci când populaţia
umană a crescut numeric, utilizarea mediului a fost mai intensă,
metodele de vânătoare şi de culegere fiind mai eficiente, ceea ce a
condus la dispariţia marilor mamifere. Aşa au rezultat acele stranii
habitate ,fantomă" din Europa de Vest.
Treptat, armele perfecţionate au înlocuit arcurile cu săgeţi sau alte
arme tradiţionale. Ambarcaţiunile motorizate fac ca pescuitul să fie extrem
de eficient, motorizarea extinzându-se atât de mult încât şi pescarii care nu
pescuiesc industrial şi-au dotat canoele sau bărcile cu motoare puternice,
permiţându-le deplasarea în zone în care anterior nu puteau ajunge.
Chiar şi în societăţile preindustriale exploatarea intensă a dus la
extincţia locală a unor specii. De exemplu, pentru ceremonia „îmbrăcatului
pelerinei" de către regii hawaieni, era realizată o pelerină din penele păsării
mamo (Drepanis sp.); o singură pelerină fiind confecţionată din penele a 70
000 de păsări, specia fiind azi extinctă. Unele specii prădătoare pot intra în
declin atunci când prada lor este vânată de oameni, apărând o concurenţă
directă, neloială, cu omul. Supraexploatarea de către oameni este o
ameninţare pentru circa 25% din vertebratele în pericol din S.U.A. şi
pentru aproape 50% din speciile de mamifere în pericol.
În societăţile tradiţionale, restricţiile previn supraexploatarea
resurselor naturale. De exemplu: dreptul de a vâna în teritorii delimitate este
foarte bine controlat; vânătoarea în unele areale este restricţionată; există perioade
de prohibiţie când nu se vânează femele, juvenili sau indivizi care nu au o
anumită talie; există perioade de timp când nu se vânează deloc; unele metode
88

de vânătoare nu sunt acceptate. Aceste tipuri de restricţii permit existenţa
societăţii tradiţionale pe baze durabile şi sunt similare multor restricţii din statele
industrializate, mai ales în domeniul pescuitului .
In multe zone din lumea de azi, resursele sunt exploatate cât de rapid este
posibil. Dacă există piaţă de desfacere pentru produsul respectiv populaţia
locală îl va căuta, exploata şi vinde. Indiferent dacă sunt săraci sau bogaţi
oamenii vor utiliza orice metodă disponibilă pentru a avea acel produs. Unele
societăţi tradiţionale îşi vând drepturile de proprietate asupra resurselor
(exemplu resurse minerale, de hidrocarburi etc.) pentru a face rost de bani, în
vederea cumpărării bunurilor dorite sau necesare.
In comunităţile rurale extracţia masivă a resurselor naturale este
practicată în special de noii veniţi, care nu respectă regulile controlului
tradiţional. În ţări afectate de conflicte civile precum Somalia, fosta Iugoslavie,
R.D. Congo şi Rwanda armele de foc s-au răspândit foarte mult, iar conflictele
au distrus reţelele de distribuţie a hranei. In aceste situaţii oamenii au început
să exploateze fără limită mediul, folosind tehnici extrem de brutale. La scară
locală şi regională, vânătorii din ţările în curs de dezvoltare s-au mutat spre
fondurile de vânătoare, parcurile naţionale şi spre alte zone apropiate de drumuri,
au atacat mamiferele mari, uşor de reperat şi ucis. In acest mod au apărut
„pădurile fantomă": terenuri cu comunităţi de plante intacte, dar fără animale.
Supraexploatarea resurselor a fost rapidă atunci când s-au dezvoltat pieţe
dedicate unor anumite specii, aşa cum este şi comerţul internaţional cu
blănuri. Comerţul legal sau ilegal din spaţiile sălbatice este responsabil de
declinul a numeroase specii.
In cele mai multe cazuri modelul supraexploatării este comun. O
resursă este identificată, se dezvoltă o piaţa comercială pentru ea, populaţia
locală se mobilizează să o extragă şi să o vândă. Resursa este extrasă în
89

cantităţi mari astfel că specia devine rară sau extinctă. În acest moment piaţa
caută alte specii sau alte regiuni pentru a funcţiona. Comerţul cu peşte urmăreşte
fidel acest model, industria „mutându-se" dintr-un loc în altul. Şi companiile
forestiere au o politică asemănătoare, calculând şi timpul în care pădurea se
reface şi este capabilă să producă din nou. Există o literatură foarte bogată în
domeniul managementului vieţii sălbatice, a pescuitului, a silviculturii, care
defineşte capacitatea maximă de exploatare.
Capacitatea maximă de exploatare se defineşte ca fiind cea mai mare
cantitate a resursei respective care poate fi colectată în fiecare an şi care
poate fi înlocuită prin creştere naturală. Calcularea ratei de creştere şi a
capacităţii de suport (cel mai mare efectiv de indivizi care poate fi suportat de
mediu) sunt utile pentru a estima capacitatea maximă de colectare.
De exemplu, reprezentanţii industriei pescuitului au calculat în acest mod
capacităţile maxime de colectare a tonului (Thunnus thynnus). In Oceanul
Atlantic companiile menţin cantitatea pescuită la cote mari, chiar dacă
populaţiile s-au redus cu 90% în ultimii ani. Pentru a satisface cerinţele pieţei
şi a proteja locurile de muncă, guvernele menţin rate ridicate de colectare
producând astfel prejudicii resurselor. Colectarea ilegală, neînregistrată de
statisticile oficiale, conduce şi ea la supraexploatare, un astfel de exemplu fiind
vânarea balenelor din Antarctica. O proportie considerabilă de peşti
„necomerciali" sunt pescuiţi odată cu cei utili, astfel că în timpul pescuitului
industrial sunt extrase mult mai multe specii din ecosistemele acvatice. Un alt
aspect negativ este că ratele de colectare sunt constante chiar dacă efectivele
fluctuează anual; pescuitul se desfasoară în timpul întregului an fără a se ţine
cont de evoluţiile fenomenelor meteorologice care distrug şi ele efectivele de ton.
Şansele de supravieţuire a multor specii sunt legate de faptul că vor deveni
atât de rare încât nu vor avea o valoare comercială, astfel că în timp dacă nu mai
90

sunt recoltate se vor reface. Afirmatia nu este universal valabilă. Populaţiile
multor specii precum rinocerii, unele feline sălbatice şi-au redus efectivele
atât de mult încât nu se mai pot reface, în aceste cazuri raritatea determina
colectarea lor: atunci când rinocerii au devenit foarte rari, preţul pieilor a crescut
pe piaţa neagră. In zonele rurale din ţările în curs de dezvoltare, populaţia săracă
şi înfometată caută asiduu specii de plante şi animale pentru a le vinde. Cu banii
obţinuţi îşi pot hrăni familia mult timp după aceea. Găsirea unor metode de
protecţie şi management a indivizilor care au mai rămas este o prioritate şi
trebuie să aibă o puternică susţinere pentru dezvoltarea economică a zonelor
respective.
6.4.5. Specii invadatoare
Repartiţia geografică a unor specii este restricţionată de marile bariere
climatice, orografice şi hidrografice, de condiţiile de mediu în general,
habitatele izolate având tendinţa de a permite apariţia de specii endemice.
Omul a intervenit in aceste modele de evoluţie prin transportarea unor
specii pe tot globul.
In timpurile preindustriale, oamenii au transportat seminţele unor
plante spre a le cultiva şi animale domestice cu care au colonizat noi teritorii.
Animale precum caprele şi porcii au fost transferate de către europeni în insule
pentru a-şi putea asigura hrana.
În vremurile moderne speciile sunt transportate în număr şi mai mare,
deliberat sau accidental, populând locuri care nu erau în arealul de origine al
acestora. Cele mai importante căi de introducere a unor specii noi au fost:
- Colonizarea europeană. Colonizatorii europeni au introdus în regiunile nou
descoperite (Noua Zeelandă, Australia, Africa, Americile etc.) sute de specii de
păsări şi mamifere, pentru a-şi face locurile mai familiare şi a-şi procura
elementele faunistice de vânat;
91

- Horticultura şi agricultura. Un număr impresionant de specii au fost
introduse şi cultivate în noile regiuni, ca plante ornamentale sau culturi
agricole. Multe din aceste specii au scăpat din cultură şi s-au adaptat la
comunităţile locale.
- Transportul accidental. Speciile sunt adesea transportate neintenţionat de
oameni. De exemplu seminţele plantelor ruderale şi segetale pot fi
transportate accidental odată cu cele ale plantelor cultivate sau cu diverse
categorii de deşeuri. Tot accidental se pot răspândi şobolanii şi insectele
(vectorii fiind diverse mijloace de transport), bacteriile şi alte specii parazite
(odată cu specia gazdă). Vapoarele transportă frecvent specii exotice în
balastul navei.
Marea majoritate a speciilor exotice care apar în afara arealului natural
sunt aduse de oameni, de obicei mediul nefiind favorabil dezvoltării lor.
Există şi specii care „cuceresc" areale noi fără intermediul omului, acestea
fiind denumite specii invadatoare. Aceste specii exotice (alien species)
îndepărtează speciile native prin competiţia interspecifică.
Speciile invadatoare pot fi prădătoare pentru unele specii native,
astfel că acestea din urmă, lipsite de adaptări şi comportament de apărare pot fi
conduse spre extincţie. Speciile exotice invadatoare reprezintă o ameninţare
pentru 49% din speciile în pericol din S.U.A., în mod deosebit pentru păsări şi
plante.
Specii invadatoare ale insulelor. Izolarea unor habitate insulare
încurajează dezvoltarea de comunităţi cu numeroase specii endemice, care
pot fi uşor concurate de speciile invadatoare. Animalele introduse în
insule au devenit prădători eficienţi ai speciilor native şi au determinat
extincţia acestora din urmă. Comunităţile native de mamifere mici nu fac

92

faţă unor prădători precum pisicile şi şobolanii. Totodată speciile native nu au
imunitate la bolile exotice şi uneori contactul cu animale purtătoare de boli
necunoscute poate fi fatal întregii populaţii.
De exemplu, în insulele pacifice a fost introdus accidental şarpele
Boiga irregulanis care a devastat populaţiile de păsări. Acest şarpe se hrăneşte
cu ouă, juvenili şi specii adulte, astfel că numai în insula Guam a provocat
dispariţia a 10 specii de pasări endemice, vizitatorii remarcând prezenţa
„habitatelor tăcute" dată fiind lipsa păsărilor cântătoare.
Specii invadatoare ale habitatelor acvatice. Speciile exotice pot
afecta grav comunităţile lacurilor, cursurilor de apă sau chiar ecosistemele
marine. Comunităţile acvatice din râuri şi fluvii sunt similare cu cele din
insulele oceanice, fiind izolate de un mediu neprielnic (mediul terestru) şi
vulnerabile la impactul produs de speciile exotice. Introducerea în
ecosistemele marine, în estuare sau lacuri a unor specii de peşti, pentru a le
„îmbogăţi" sub raportul valorii comerciale sau sportive constituie un pericol
pentru speciile native. O mare parte din specii au fost introduse neintenţionat
prin canalele antropice sau balastul lichid al vaselor. Adesea speciile exotice
le agresează pe cele native şi intră în competiţie de tip pradă-prădător.
Abilitatea speciilor exotice de a invada noi areale. Se pune
întrebarea de ce sunt atât de eficiente speciile exotice atunci când invadează
noi habitate şi se substituie speciilor native? Un motiv ar fi absenţa
prădătorilor, bolilor şi paraziţilor naturali în noul habitat. De exemplu
speciile introduse în Australia s-au dezvoltat dincolo de limitele de
suportabilitate ale habitatelor şi au concurat speciile de plante native până
când acestea au dispărut, deoarece nu exista un sistem natural de control al
comunităţilor. Eforturile de control a efectivelor de iepuri din Australia s-au

93

concentrat pe găsirea unor factori limitativi care să determine reglarea
populaţiei până la capacitatea normală de suport a mediului.
Activitatea umană a creat medii noi pentru unele specii native
(distrugerea orizontului de sol; creşterea incidenţei incendiilor, creşterea
nivelului de lumină), iar uneori a ajutat indirect speciile exotice să se
adapteze mai repede. Concentrarea mare de specii invadatoare în anumite
areale se datorează şi degradării mediului prin activităţi antropice. In sud-estul
Asiei de exemplu, degradarea progresivă a pădurilor a determinat micşorarea
populaţiilor native care trăiau în aceste habitate.
Speciile invadatoare sunt considerate a fi cea mai importantă
ameninţare pentru sistemul de parcuri naţionale a S.U.A. Dacă degradarea
habitatelor, fragmentarea şi poluarea pot fi teoretic corectate sau reparate în ani
sau în decenii, invazia speciilor exotice nu poate fi contracarată. Speciile
invadatoare alcătuiesc rapid populaţii viguroase şi se răspândesc, eliminarea lor
fiind foarte dificilă şi costisitoare. Speciile de arbori nativi din S.U.A. sunt atacaţi
şi chiar distruşi de insectele şi fungii care au pătruns aici, cauzând pagube foarte
importante pentru economia nord-americană.
6.4.6. Bolile
Infecţiile cu organisme patogene sunt comune atât populaţiilor în
libertate cât şi celor din captivitate. Infecţiile pot fi produse de microparaziţi
(viruşi, bacterii, fungi, protozoare) sau macroparaziţi (helminţi, artropode
parazite). Aceste boli constituie un pericol foarte mare pentru speciile rare,
putând fi elementul care le elimină.
Pentru managementul centrelor de creştere se aplică trei
principii epidemiologice de bază.
Animalele din sălbăticie şi din captivitate care au o densitate
mare sunt mai expuse la boli.
94

În ariile de conservare fragmentate populaţiile îşi pot mări mult
efectivele, astfel că rata de transmitere a bolilor este mai mare. In
situaţii din natură, rata de transmitere este diminuată atunci când
animalele migrează departe de locurile în care au eliminat excremente, au
salivat sau şi-au schimbat pielea. Aceste locuri sunt focare importante de
infecţie. In grădinile zoologice, coloniile de animale sunt ţinute în aceeaşi
cuşcă, astfel bolile sau paraziţii se transmit rapid.
Al doilea principiu este acela că distrugerea habitatelor creşte
indirect predispoziţia speciilor la îmbolnăvire. Când o populaţie este
obligată să trăiască într-un areal restrâns datorită degradării habitatului,
ea acţionează negativ asupra acestuia, micşorându-i capacitatea de a
produce hrană, astfel că indirect populaţia este expusă la boli.
Concentrarea populaţiei într-un areal restrâns duce şi la stresul social al
populaţiei, în acest caz răspunsul imun fiind mai mic. Poluarea reduce de
asemenea capacitatea de apărare faţă de agenţii patogeni, în special în
mediul acvatic.
Al treilea principiu afirmă că în multe arii de conservare, grădini
zoologice, parcuri naţionale sau zone agricole, speciile noi vin în contact
cu specii necunoscute, inclusiv cu omul sau animalele domestice, astfel
că bolile se pot răspândi rapid de la o specie la alta. Odată infestate
animalele captive nu trebuie eliberate în natură deoarece pot contamina
întreaga populaţie sălbatică.

6.5. Vulnerabilitatea la extincţie
Atunci când mediul este degradat prin activităţi umane, mărimea
populaţiilor multor specii se va reduce, unele dintre acestea devenind extincte.
Ecologii au observat că nu toate speciile au aceeaşi probabilitate de a deveni

95

extincte, existând categorii de specii foarte vulnerabile, care au nevoie de
monitorizare şi administrare atentă.
- Specii cu areale geografice restrânse. Unele specii trăiesc doar în areale foarte
restrictive, uneori chiar într-un singur loc. Dacă arealul este afectat de
activitatea umană aceste specii pot deveni extincte. Specii de păsări din
insulele oceanice constituie o dovadă a faptului că în cazul degradării
accentuate a habitatului dispar; multe specii de peşti sunt în aceeaşi situaţie.
- Speciile care au doar una sau câteva populaţii. O populaţie poate deveni
extinctă local ca urmare a unor dezastre naturale (cutremure, incendii) sau
antropice (boli, poluare). Speciile cu mai multe populaţii sunt mai puţin
vulnerabile la extincţie decât speciile cu populaţii puţine.
- Speciile cu populaţii mici - „paradigma populaţiilor mici". Populaţiile
mici devin mai repede extincte local decât populaţiile mari, în special
datorită vulnerabilităţii la fluctuaţiile demografice, ale condiţiilor de mediu
şi pierderii variabilităţii genetice. Speciile care au populaţii mici sunt mai ales
prădătorii şi cele foarte specializate, ele devenind mult mai repede extincte
decât consumatorii sau omnivorele.
- Speciile cu o densitate mică a populaţiei. O specie cu populaţii caracterizate de
o densitate mică este afectată mai puternic în cazul fragmentării arealului
decât speciile cu populaţii cu densităţi mari. In cazul fragmentării arealului unei
populaţii cu densitate mică fiecare fragment conţine o populaţie şi mai mică ce
poate fi uşor eliminată.
- Speciile care au nevoie de un habitat extins. Speciile ai căror indivizi sau
grupuri sociale a nevoie de o suprafaţă mare sunt extrem de vulnerabile
dacă habitatul este degradat sau fragmentat.

96

- Speciile de animale de talie mare. Animalele de talie mare au nevoie de un
habitat individual extins, necesită resurse de hrană mai mari, sunt mai uşor
de vânat, în consecinţă sunt şi vulnerabile la extincţie. Carnivorele mari sunt
deseori ucise deoarece sunt preferate ca atacă animalele domestice şi oamenii
sau intră in competiţie cu vânătorii. Din aceste motive, in Sri Lanka de
exemplu, leoparzii, vulturii şi speciile mari de erbivore (elefanţii, cerbii) sunt
în pericol de extincţie.
- Speciile care nu au un mecanism de dispersie eficient. In lumea naturală
schimbările de mediu obligă speciile să se adapteze comportamental şi/sau
fiziologic la noile condiţii oferite de habitat. Speciile care nu se pot adapta
migrează spre locuri mai prielnice sau devin extincte. Modificările aduse
mediului de către om pot împiedica adaptarea astfel că migraţia este
singura cale de supravieţuire.
Speciile care nu sunt capabile să traverseze drumuri, terenuri agricole
sau alte habitate antropizate dispar datorită poluării, speciilor invadatoare sau
schimbărilor climatice. Nevertebratele din America de Nord, care nu se pot
deplasa foarte departe nu se adaptează condiţiilor mediului antropizat.
Schimbarea condiţiilor de mediu se produce într-un timp mai scurt în
comparaţie cu capacitatea de adaptare a speciei, proces care nu se poate
realiza în timpul ciclului ontogenic ci a celui filogenetic. Aşa se explică de ce
68% din speciile de şerpi din S.U.A. au devenit extincte sau sunt în pericol de
extincţie în comparaţie cu libelulele care au supravieţuit datorită posibilităţilor
de deplasare în alte habitate în stadiile de larvă.
- Speciile cu migraţii sezoniere. Migranţii sezonieri depind de două sau mai
multe habitate. Dacă un habitat este degradat atunci specia nu va supravieţui.
Un trilion de păsări cântătoare aparţinând la circa 120 specii migrează anual

97

între Canada şi regiunile tropicale şi depind de ambele habitate pentru a
supravieţui şi a cuibări. Un alt exemplu îl constituie migraţia salmonidelor care
nu se poate produce datorită barajelor construite pe râuri.
- Speciile cu o variabilitate genetică mică. Variabilitatea genetică a populaţiilor
constituie un atu în lupta cu schimbările de mediu. Speciile cu o variabilitate
genetică mică sau absentă au tendinţa să devină extincte datorită bolilor,
noilor prădători sau schimbărilor de mediu.
- Speciile cu nişe ecologice specializate. Unele specii trăiesc într-un singur tip
de habitat, de obicei foarte rar (de exemplu peşteri, grote). Dacă habitatul este
degradat atunci aceste specii nu vor putea supravieţui. Speciile cu o dietă
restrictivă sunt de asemenea expuse acestui risc. Există seminţe de arbori care
încolţesc doar dacă sunt ingurgitate şi apoi excretate de o singură specie de
pasăre. Exterminarea păsării înseamnă extincţia arborelui.
- Speciile care au nevoie de condiţii de mediu foarte stabile. Multe specii s-au
adaptat la medii în care influenţa antropică este minimă (de exemplu
pădurea tropicală umedă). Aceste specii au adesea o creştere lentă, şi o rată
de reproducţie mică. Când pădurile sunt tăiate, păşunate, incendiate sau
afectate în alt mod de activitatea umană aceste specii nu se mai pot adapta la
noile condiţii de mediu (mai multă lumină, mai puţină umezeală o amplitudine
termică mai mare) şi nu pot face faţă competiţiei cu speciile succesiunii tinere
şi cu cele invadatoare.
- Speciile care formează colonii permanente sau temporare. Speciile care
trăiesc în grup sunt mult mai expuse la extincţie decât cele distribuite uniform
pe suprafeţe mai mari. De exemplu liliecii stau împreună în grote sau peşteri
în cursul zilei iar noaptea sunt solitari. Vânătorii pot ataca populaţiile în
cursul zilei, prinzându-i mai rapid şi mai eficient decât ar face-o pe timp de

98

noapte. Bizonii, porumbeii călători sau peştii tineri stau în colonii fiind o
pradă uşoară pentru prădători.
- Speciile care sunt vânate sau recoltate. Utilitatea unor specii constituie
deseori preludiul extincţiei. Supraexploatarea poate să ducă rapid la
reducerea mărimii populaţiei care prezintă interes economic pentru oameni.
Dacă vânătorii şi cei care recoltează specii sălbatice nu au o limită, alta decât
mecanismele pieţii, atunci speciile vizate vor deveni extincte.
Caracteristicile care duc la extincţia speciilor nu sunt independente ci
interdependente, tendinţa de a le grupa în anumite categorii fiind binevenită.
De exemplu, speciile de talie mare au de obicei populaţii cu densitate mică,
ocupă un teritoriu mare, sunt concurente omului şi uşor de vânat. Toate
caracteristicile la un loc pot conduce spre extincţie dar identificând
problemele şi tratându-le separat va fi mai uşor să concepem şi să punem în
aplicare un plan de conservare eficient.

99

Capitolul 7
CONSERVAREA BIODIVERSITĂŢII LA NIVEL DE
POPULAŢIE ŞI SPECIE
Un plan de conservare a unei specii necesită existenţa unui număr
mare de indivizi şi posibilitatea de a institui arii protejate. Această regulă
oferă doar linii directoare care să fie luate în calcul de amenajişti,
administratori de terenuri, politicieni şi cercetători, care împreună încearcă
să protejeze speciile în pericol de extincţie.
Obţinerea unei estimări precise a mărimii minime a populaţiei
pentru o specie necesită studii detaliate şi mai ales analiza factorilor de
mediu din habitat, studii extrem de costisitoare care necesită luni sau ani de
cercetări. Unii cercetători au sugerat că ar fi suficient să protejăm între 500
şi 5 000 indivizi dacă avem de-a face cu vertebrate, această mărime
asigurând prezervarea fondului genetic.
Protejând între 500 şi 5 000 exemplare putem asigura un minim de
indivizi care pot supravieţui anilor excepţionali şi care pot reface populaţia.
Pentru

speciile

cu

populaţii

variabile

ca

număr

(de

exemplu

nevertebratele, plantele anuale) protejarea a circa 10.000 indivizi se pare
că este suficientă.
Odată fixată mărimea minimă a populaţiei trebuie să stabilim
suprafaţa arealului minim acestei populaţii (minimum dynamic area),
care este tocmai habitatul necesar pentru a menţine mărimea minimă a
populaţiei.
Arealul minim dinamic poate fi estimat studiind mărimea
teritoriului de care are nevoie un individ sau grupul social al speciei
respective.

100

Se afirmă că o arie protejată cu suprafaţa între 10.000 şi 100.000 ha
ar fi suficientă pentru a proteja mamiferele mici. Prezervarea populaţiilor
de urşi grizzly din Canada necesită însă suprafeţe foarte mari: 49 000
km 2 pentru 50 indivizi şi 2.420.000 km 2 pentru 1 000 indivizi. Populaţiile
mici sunt ameninţate în mod deosebit.

7.1. Problemele populaţiilor mici
Aproape fără excepţie, speciile cu populaţii mici sunt în pericol real de
extincţie. Populaţiile mici intră în declin demografic şi pot deveni extincte local
din trei motive principale: (1) probleme genetice rezultate din pierderea
variabilităţii genetice, nefertilităţii şi driftului genetic; (2) fluctuaţii demografice
apărute datorită variaţiei întâmplătoare a ratelor de. Naştere şi de mortalitate;
(3) fluctuaţiile parametrilor mediului datorită prădătorilor, competiţiei,
incidenţei bolilor, resurselor de hrană, catastrofelor naturale (incendii,
inundaţii, secete etc).
7.1.1. Pierderea variabilităţii genetice
Variabilitatea

genetică

este

importantă

pentru asigurarea

adaptării

populaţiilor la schimbările de mediu. Indivizii pot avea caracteristici care săi ajute să supravieţuiască şi să se reproducă în condiţii noi, funcţie de alelele
exprimate. În cadrul unei populaţii, alelele particulare pot varia ca
frecvenţă de la comune la foarte rare. În populaţiile mici, frecvenţa alelelor
se poate schimba de la o generaţie la alta doar prin jocul statistic, al şansei,
de el depinzând indivizii care supravieţuiesc, acest proces este denumit
drift genetic. Atunci când alelele unei populaţii mici au o frecvenţă
redusă există o şansă mare ca ele să se piardă din generaţie în generaţie
prin jocul sorţii.
Potrivit teoriei lui Wright, o populaţie cu 50 indivizi va mai avea
doar 99% din heterozigoţi după o generaţie, şi 90% după zece generaţii. O
101

populaţie cu 10 indivizi va mai avea doar 95% din heterozigoţi după
prima generaţie şi 60% după zece generaţii.
Pierderile de variabilitate genetică pot apărea cu precădere la
populaţiile izolate, în mod special la cele din insule şi habitate separte de
bariere. Totodată, migrarea indivizilor între habitatele populaţiilor şi
mutaţiile genetice regulate cresc valoarea variabilităţii genetice şi
atenuează efectul driftului genetic. Chiar şi o frecvenţă redusă a
migrărilor între populaţiile mici determină minimizarea efectului de pierdere
a variabilităţii genetice a acestora.
Astfel, speciile de conifere din Noua Zeelandă, cu populaţii mai
mici de 1 000 indivizi, se confruntă cu o pierdere mare a variabilităţii
genetice, mult mai mare decât o populaţie de 10 000 indivizi.
A.) Criza endogamică.
O mare varietate de mecanisme previne endogamia la cele mai
multe populaţii naturale. În populaţiile mari ale speciilor de animale,
indivizii nu se împerechează cu exemplare apropiate. Ei se deplasează
departe de locul naşterii şi au anumiţi senzori, mai ales olfactivi, care le
inhibă tendinţele reproductive atunci când sunt în apropierea „rudelor".
La

multe

plante,

mecanismele

morfologice

şi

fiziologice

încurajează polenizarea încrucişată şi previne autopolenizarea.
In unele cazuri, atunci când populaţiile sunt mici, aceste mecanisme
dau greş şi este posibilă apariţia endogamiei. Împerecherea cu indivizi
apropiaţi (părinţi, fraţi, veri) şi autofertilizarea la speciile hermafrodite
poate genera o criză endogamică, care se caracterizează prin apariţia a mai
puţini pui sau sterilitatea noilor născuţi. Criza endogamică poate pune
102

serioase probleme populaţiilor mici din captivitate - din grădini zoologice
sau centre de creştere.
B.) Criza exogamică.
Indivizii separaţi prin bariere geografice, din populaţii distincte
genetic, se pot împerechea foarte rar, nu numai datorită separării fizice
ci şi datorită neconcordanţelor dintre mecanismele etologice, fiziologice
şi morfologice, mecanisme care asigură doar împerecherea indivizilor
similari genetic şi din aceeaşi specie.
O specie rară, cu habitatul degradat, se poate împerechea în
ultimă instanţă cu indivizi ai altei populaţii. Indivizii incapabili să-şi
găsească pereche în populaţia lor se vor împerechea cu indivizi din altă
populaţie. Rezultatul poate fi apariţia de descendenţi sterili, datorită
incompatibilităţii cromozomiale şi a substratului enzimatic al părinţilor,
acest proces numindu-se criză exogamică
Hibrizii astfel rezultaţi pot să aibă o combinaţie genetică care să nu
permită supravieţuirea în condiţiile locale. La cealaltă extremă, criza
exogamică poate rezulta şi prin împerecherea unor indivizi din specii
apropiate. Pentru a proteja specia de exogamie, programele de reproducere
trebuie să aibă în vedere aceste probleme.
Exogamia poate avea un efect important şi la plante, unde
împerecherea depinde foarte mult de posibilităţile de transferare a
polenului. O plantă rară care trăieşte în comun cu specii apropiate din
punct de vedere genetic, poate schimba polen cu acestea, mecanismele de
apărare putând fi înşelate. În acest mod se ajunge la apariţia de plante
sterile sau în cazul fericit la o nouă specie.
103

C.) Pierderea flexibilităţii evolutive.
Alelele rare şi combinaţiile neobişnuite de alele nu conferă un avantaj
imediat, dar pot fi importante în viitor. Pierderea variabilitătii genetice în
populaţiile mici poate limita abilitatea populaţiei de a răspunde pe termen
lung la schimbările de mediu precum poluarea, bolile noi, schimbările
climatice globale. Fără o variabilitate genetică care să asigure trecerea peste
asemenea perioade speciile pot deveni extincte.
7.1.2. Mărimea efectivă a populaţiei
Franklin (1980) a argumentat că 50 indivizi pot constitui un minim
necesar pentru a menţine variabilitatea genetică. Acest număr a fost apreciat
după multe experienţe cu animale domestice, care indică raptul că populaţia
poate fi menţinută cu o pierdere a variabilitătii genetice de 2-3% pe
generaţie. Utilizând datele despre ratele de mutaţie la musculiţa de fructe,
Franklin (1980) a sugerat că în populaţiile cu 500 indivizi rata variabilităţii
genetice creşte prin intermediul mutaţiilor, ceea ce duce la compensarea
pierderilor din populaţiile mici.
Regula 50/500 este dificil de aplicat ta practică deoarece se bazează pe
ipoteza că toată populaţia are şanse egale de a se împerechea şi de a avea
descendenţi. Mulţi indivizi dintr-o populaţie nu pot avea urmaşi datorită unor
factori precum vârsta, starea de sănătate, sterilitatea, malnutriţia, dimensiunea
mică sau structura socială. Ca rezultat al acestor restricţii s-a definit mărimea
efectivă a populaţiei, adică indivizii apţi să se reproducă.
O populaţie efectivă mică poate apărea în una din următoarele
circumstanţe:

104

a.) Un sex ratio neechilibrat. O populaţie poate avea un număr inegal de
masculi şi femele, număr ce determină şansele de împerechere. Intr-o populaţie
de gâşte monogame care are 20 de masculi şi 16 femele, doar 16 indivizi se vor
împerechea, astfel că în acest caz mărimea efectivă a populaţiei este de 12 şi nu
36. La alte specii de animale, sistemul social poate face ca unii indivizi să nu se
împerecheze, chiar dacă fiziologic vorbind sunt apţi să o facă.
b.) Variaţia numărului de urmaşi. La multe specii, numărul de urmaşi
poate varia substanţial de la individ la individ. Acest lucru este valabil în mod
deosebit la plante, unde urmaşii unui individ pot produce câteva seminţe pe
când alţii pot produce sute de seminţe.
c.) Fluctuaţiile populaţiei. La unele specii, mărimea populaţiei poate
varia dramatic de la o generaţie la alta. Un exemplu al acestor fluctuaţii sunt
unele insecte, plantele anuale şi amfibienii. În populaţiile cu asemenea
fluctuaţii, mărimea efectivă este undeva între foarte scăzută şi foarte ridicată.
7.1.3. Variaţii demografice
Intr-un mediu stabil ideal, populaţia va creşte până când va atinge
capacitatea de suport a mediului. La punctul în care media de naşteri
este egală cu media deceselor se poate aprecia că nu există nici o
schimbare a mărimii populaţiei. În realitate, indivizii nu produc neapărat
un număr mediu de urmaşi, ci se poate întâmpla să nu aibă urmaşi, să aibă
mai mulţi sau chiar mai puţini. Aceste valori trebuie studiate pe populaţii
întregi; dacă de exemplu media deceselor este studiată pe o populaţie
mare se va obţine un rezultat mult mai corect decât dacă se studiază un
segment de populaţie.

105

Atunci când populaţia scade sub 50 indivizi, variaţia ratelor de
naştere şi decese va evolua haotic (în plus sau în minus). Dacă mărimea
populaţiei scade într-un an, iar media de decese este mai mică decât media
naşterilor, rezultă că populaţia va fi mai susceptibilă la fluctuaţii
demografice în următorii ani. Fluctuaţiile întâmplătoare în sensul creşterii
numărului indivizilor sunt limitate de capacitatea de suport a
mediului, populaţia fiind readusă la dimensiuni normale pe cale naturală.
În consecinţă, odată ce o populaţie devine mică datorită distrugerii
habitatelor sau fragmentării acestora, variaţia demografică devine un
factor important, populaţia având o probabilitate mare de a deveni
extinctă.
Şansa ca o populaţie să devină extinctă este mai mare dacă speciile au
o rată naturală de naşteri mică (elefanţii de exemplu), deoarece ele au o
rată de reproducere mică, deci o şansă mai mare de reducere a populaţiei.
La multe specii de animale, populaţiile mici sunt instabile datorită
colapsului structurii sociale care se instalează când se ajunge un număr
minim de indivizi. Mamiferele erbivore care trăiesc în turme şi stolurile de
păsări pot fi incapabile să găsească hrană şi să se apere atunci când sunt în
grupuri mici. Animalele care vânează în grup precum lupii şi leii au nevoie
de un anume număr de indivizi pentru a putea fi eficiente.
Multe specii care trăiesc solitare precum urşii sau balenele nu pot săşi găsească perechea dacă densitatea populaţiei este foarte mică. La
speciile de plante dacă mărimea populaţiei este prea mică, distanţa dintre
indivizi creşte şi speciile polenizatoare nu vor putea vizita decât o singură
plantă izolată, ca atare se pierde polenul.

106

7.1.4. Variaţia factorilor de mediu şi catastrofele
Variaţia întâmplătoare a factorilor biologici, fizici şi chimici de
mediu este cunoscută ca stochasticitatea mediului, şi poate cauza variaţia
mărimii populaţiilor.
De exemplu, populaţia unei specii de iepuri în pericol poate fi
afectată de fluctuaţia populaţiei unei specii de căprioare care mănâncă
aceleaşi tipuri de plante ca şi iepurii. Fluctuaţiile mediului fizic pot avea
de asemenea o influenţă puternică în populaţiile de iepuri: aversele de
ploaie pot determina o abundenţă de hrană pe când seceta poate determina
lipsa ei.
Catastrofele naturale produse la intervale nepredictibile, precum
cutremurele, furtunile, inundaţiile, erupţiile vulcanice şi incendiile, pot
cauza fluctuaţii mari în populaţia respectivă. Catastrofele naturale pot
distruge o parte a populaţiei sau o pot elimina în întregime. Chiar dacă
probabilitatea ca aceste catastrofe naturale să se producă este mică
(câteodată la intervale de secole), ele au efecte foarte importante.
În general introducerea unor variabile în modelele de predicţie a
evidenţiat că unele populaţii cu rate mici de creştere şi mărime mică au o
probabilitate mare de extincţie.
In modelarea evoluţiei speciilor de palmieri de la tropice, mărimea
minimă viabilă a populaţiei (în acest caz numărul de indivizi care să
determine o şansă de supravieţuire a populaţiei de 95% în 100 de ani) este
de 48 indivizi maturi. Când este luată în calcul o variaţie mică a factorilor
de mediu populaţia minimă viabilă creşte la 140 indivizi. Atunci când
introducem o variaţie mare a factorilor de mediu populaţia minimă viabilă
ajunge la 380 indivizi. Aceste rezultate demonstrează că şi populaţiile mari
trebuie să fie protejate pentru a asigura supravieţuirea speciilor.
107

7.2. Monitorizarea populaţiilor
Cheia succesului protejării unei specii rare sau ameninţate este
înţelegerea relaţiilor pe care le are aceasta cu mediul înconjurător şi
statutul populaţiei sale.
Informaţiile de bază necesare pentru a iniţia un plan de conservare a
unei specii sau a determina statutul ei se pot obţine din trei surse majore:
- Literatura publicată. Această literatură poate conţine date istorice
despre mărimea şi distribuţia populaţiilor, ce pot fi comparate cu cele
colectate de cercetător. Internetul asigură accesul la o literatură tot mai
bogată precum baze de date, buletine electronice, liste de discuţii de
specialitate, sau facilitează abonarea la baze de date.
- Literatura nepublicată. O cantitate considerabilă de informaţii
în domeniul conservării biodiversităţii este găsită în rapoartele
nepublicate de către cercetători, agenţii guvernamentale sau organizaţii
neguvernamentale. Această aşa-zisă literatură gri este citată uneori în
publicaţii sau menţionată în conversaţii şi discursuri. Acest tip de
literatură este în creştere datorită faptului că poate fi uşor găsită şi pe
Internet. Adesea rapoartele pot fi consultate contactând direct autorii sau
organizaţiile neguvernamentale. Acest tip de literatură trebuie folosit cu
grijă, deoarece rareori poate fi verificată veridicitatea datelor.
- Cercetarea pe teren. Istoria naturală a speciilor este în mod frecvent
cercetată prin observaţii atente în teren. Cercetarea pe teren este necesară dat
fiind faptul că doar o mică parte a speciilor au fost studiate şi oricum ecologia
multor specii se schimbă de la un loc la altul. Doar pe teren poate fi corelat
statutul speciei şi relaţiile în mediul fizic şi biologic. Cercetarea pe teren
necesită o bună pregătire, o stăpânire de tehnici rapide şi este bine ca studiile să
108

fie supervizate de un cercetător cu experienţă sau să urmărim întocmai sfaturile
unui manual.
Pentru a cunoaşte statutul unei specii rare este necesar să inventariem
specia pe teren şi să monitorizăm un timp populaţiile sale. Prin inventarieri
repetate menţinând aceeaşi metodă putem determina schimbările într-un anumit
timp. Inventarierea pe o perioadă mai lungă de timp ne ajută să decelăm
tendinţele posibile de creştere sau descreştere datorită cauzelor antropice de
fluctuaţiile datorate variaţiilor climatice sau evenimentelor

naturale

nepredictibile.
Monitorizarea pe termen lung arată răspunsul populaţiilor la
schimbările de mediu. De exemplu prin monitorizarea atentă a unui
ecosistem s-a observat că declinul speciilor de orhidee este legat de speciile
erbivore mari care trăiesc în habitatul lor.
Studiile care implică monitorizările au crescut în ultimul deceniu, de
când agenţiile guvernamentale şi organizaţiile neguvernamentale au devenit mai
preocupate de protejarea speciilor rare şi ameninţate.
Inventarierea reprezintă doar o simplă numărare a indivizilor
prezenţi într-o populaţie. Prin repetarea în timp a inventarierii la anumite
intervale, putem determina dacă populaţia este stabilă numeric, în creştere
sau în descreştere. Inventarierea este o metodă neexpresivă şi limitată, care
însă răspunde la unele întrebări - câţi indivizi există în populaţie la un
moment dat; a fost populaţia stabilă în raport cu datele istorice.
Inventarierile pe un areal întins pot ajuta la determinarea arealului
speciilor şi a ariilor cu abundenţă locală.
Investigarea populaţiei

implică utilizarea unor metode de

prelevare repetabile, prin care se estimează densitatea speciei într-o

109

comunitate. Un areal poate fi împărţit în segmente de prelevare,
numărându-se indivizii din aceste segmente. Rezultatele obţinute pot fi
mediate şi apoi folosite pentru a estima mărimea populaţiei. Metodele de
calcul statistice sunt utilizate atunci când populaţia sau arealul sunt foarte
mari. Metodele de calcul statistice sunt bune atunci când ciclul de viaţă al
speciei este necunoscut sau foarte redus ca durată: stadiul de sămânţă,
plantulă la speciile de plante, stadiu larvar, pupă sau imago la insecte.
Studiile demografice iau în considerare indivizi şi/sau populaţii
cunoscute pentru a determina ratele de creştere, reproducere sau
supravieţuire. În studiu se pot include indivizi de toate vârstele şi
mărimile, populaţia poate fi studiată în ansamblu sau pe segmente. Dacă
se studiază populaţia în ansamblu trebuie număraţi toţi indivizii, de toate
vârstele (urmărindu-se mărimea, sexul). Este obligatorie marcarea pentru
identificări viitoare; este notată poziţia în areal şi se pot colecta probe de
ţesut pentru analize genetice. Tehnicile utilizate pentru a studia o populaţie
depind de scopul studiului şi caracteristicile speciei. Fiecare disciplină îşi are
propriile tehnici. Pentru a putea identifica indivizii mai târziu ornitologii
inelează păsările, mamalogii pot eticheta speciile, botaniştii ataşează
plăcuţe de aluminiu pentru a marca arborii.
Informaţiile studiilor demografice pot fi utilizate la calculul ratei de
schimbare a populaţiei şi identificarea stadiilor vulnerabile din ciclul de
viaţă .Studiile demografice oferă deci informaţii despre structura
populaţiei. O populaţie stabilă are în mod obişnuit o anumită proporţie de
juvenili, adulţi tineri şi adulţi bătrâni. Absenţa sau numărul mai mic al
unei clase de vârstă, în mod deosebit a juvenililor, indică faptul că populaţia
este în declin. Similar, un număr mare de juvenili sau adulţi tineri indică
faptul că populaţia este stabilă sau chiar în expansiune. Analiza atentă a
110

datelor pe termen lung şi a schimbărilor ce se produc în timp poate oferi
informaţii suficiente pentru a decela fluctuaţiile pe termen scurt de
tendinţele pe termen lung.
Monitorizarea pe termen lung a speciilor şi ecosistemelor .
Monitorizarea pe termen lung a fenomenelor dintr-un ecosistem
(temperatura, precipitaţiile, umiditatea, aciditatea solului, calitatea apei,
eroziunea solurilor etc.), comunităţilor (speciile de plante, tipul de înveliş
vegetal, biomasa pe fiecare nivel trofic etc.) şi populaţiilor (numărul de
indivizi dintr-o specie) este necesară deoarece ar fi dificil să decelăm între
fluctuaţiile normale şi tendinţele pe termen lung.
De exemplu, multe din populaţiile de amfibieni, insecte, plante sunt
variabile de la an la an, deci sunt necesare date din mai mulţi ani pentru a
putea stabili dacă specia este în declin, abundentă sau se află la parametrii
normali.
Observaţiile asupra populaţilor a două specii de flamingo din
Africa de Sud, efectuate pe parcursul a 40 de ani, au arătat că în anii cu
ploi bogate populaţia are un număr mai mare de pui. Numărul de pui
întâlniţi într-un an normal este mult mai mic decât în trecut, element ce ar
putea indica faptul că speciile de flamingo pot dispărea în câţiva ani.
Monitorizarea pe termen lung este foarte importantă atunci când
se abordează proiecte de conservare integrată şi dezvoltare, în care
protecţia diversităţii biologice pe termen lung este un obiectiv important.
Datele acestea pot fi folosite de manageri pentru a evalua dacă
obiectivele proiectelor au fost atinse, sau dacă trebuie făcute modificări
în planurile de management iniţiale.
Efectele în mediu ale unor probleme pot apărea la distanţă de mai
mulţi ani după ce cauza iniţială a început să acţioneze, deci schimbările
111

în ecosisteme trebuie înţelese şi în această direcţie. De exemplu, ploaia
acidă sau alte efecte ale poluării aerului pot apare după decenii de la
tăierea arborilor. Creşterea eroziunii solului şi transportul particulelor
erodate în mediul acvatic pot avea, peste ani, efecte negative, spre
exemplu pierderea habitatului larvelor unor specii rare de insecte. În acest
caz, cauza (poluarea aerului) se manifestă cu decenii înainte ca efectul
(declinul insectelor) să fie detectabil.
Ploaia acidă, schimbările climatice globale, succesiunea vegetaţiei,
excesul de azot şi invaziile de specii exotice sunt toate exemple ale
proceselor care determină schimbări pe termen lung în comunităţile
biologice. Unele informaţii pe termen lung sunt disponibile de la staţiile
meteo, recensămintele anuale ale speciilor, parcelele de monitorizare
forestieră, autoritatea de gospodărire a apelor, fotografii vechi ale
covorului vegetal, însă datele care sunt necesare pentru conservarea
diversităţii biologice sunt inadecvate. Pentru a remedia lipsa acestor date a
început implementarea unor programe de monitorizare a schimbărilor în
mediu. Aceste staţii vor face în viitor parte dintr-un sistem de avertizare în
cazul apariţiei unor disfuncţii sau a declinului ecosistemelor.

7.3. Constituirea de populaţii noi
Observarea pasivă a speciilor nu rezolvă problemele care determină
extincţia şi nici nu oferă soluţii concrete. De aceea au fost dezvoltate
proiecte ce au urmărit constituirea de populaţii noi de specii sălbatice şi
semisălbatice rare şi ameninţate şi creşterea mărimii populaţiilor existente.
Aceste experimente ne dau speranţa că speciile care acum trăiesc doar în
captivitate pot să-şi recâştige rolul ecologic şi evolutiv din comunitatea
biologică. Populaţiile naturale au şanse mai mici să fie distruse de
catastrofe (precum epidemii sau războaie) decât populaţiile captive. Mai
112

mult, simpla creştere a numărului şi mărimii populaţiei unei specii scade, în
general, probabilitatea de extincţie.
La nivel mondial, Grupul de Specialişti pentru Introducerea
Speciilor

(GSR)

din

cadrul

IUCN,

încurajează

reintroducerile

responsabile. Înfiinţat în 1988, GSR are peste 270 membri din toată lumea
şi este suţinut de o bază de date constituită din peste 400 de proiecte de
reintroducere realizate în peste 80 de ţări.
Aceste tipuri de programe nu pot fi un succes până când factorii
care au condus la declinul populaţiei iniţiale sunt bine înţeleşi şi
eliminaţi sau cel puţin controlaţi. De exemplu, o specie de pasăre
endemică a fost vânată intens de localnici, arealul de cuibărit este
degradat prin lucrări antropice, iar ouăle sale sunt mâncate de o specie
exotică - toate aceste probleme trebuie să-şi găsească rezolvarea pentru ca
specia să fie salvată de la extincţie. Simpla realizare a unui centru de
creştere în sălbăticie, fără o discuţie cu populaţia locală, fără a adapta
ulterior procedura de lucru şi fără controlul speciilor exotice, va fi un
eşec.
In practică sunt utilizate trei tipuri de programe pentru constituirea
de populaţii noi de animale şi plante. Un program de reintroducere implică
realizarea unui centru de creştere sau aducerea de specii într-un areal
istoric pe care specia nu-l mai ocupă. Trebuie să remarcăm că există o
mare confuzie între termenii ce redau reintroducerea populaţiilor, uneori
aceste

programe

fiind

denumite

de „restabilire" „restaurare" sau

„translocare". Principalul obiectiv al unui program de reintroducere este de a
avea o nouă populaţie în mediul pe care specia îl ocupa iniţial.
De exemplu, un program de reintroducere a lupilor, iniţiat în 1995 în
Yellowstone National Park urmărea să readucă echilibrul între prădători şi
113

erbivore care exista înainte de intervenţia omului în regiune. Indivizii sunt
„produşi" în vecinătatea sau în arealul din care au fost colectaţi strămoşii
lor. În foarte puţine cazuri indivizii noi sunt „produşi" chiar în arealul în care
v”r fi reintroduşi. Un exemplu în acest sens este cel al caprei negre
(Rupicapra rupicapra) din Munţii Rodnei. Dispariţia acestei specii în masiv
a fost determinată de numărul mare de stâne, de braconaj şi de staţionarea
unor unităţi militare în zonă în timpul celui de-al doilea război mondial. Deşi în
anul 1964 au fost promovaţi acţiuni de repopulare care au avut un real succes,
reinstalarea unor factori pertubatori (păşunatul, turismul neorganizat, braconajul
etc) pun sub semnul întrebării viitorul acestei specii în Munţii Rodnei.
Un program de creştere a efectivului populaţiei implică crearea de noi
indivizi într-o populaţie existentă pentru ai creşte mărimea şi fondul de gene.
Creşterea numărului de indivizi se face prin aducerea unor exemplare colectate
din alt areal sau obţinuţi în captivitate. Un exemplu de astfel de program este cel
care implică procedura „headstarting", în care puii foarte mici de ţestoase marine,
obţinuţi în captivitate sunt ţinuţi sub observaţie în timpul stagiului lor
vulnerabil, fiind mutaţi în sălbăticie doar după o perioadă de timp. Un program
asemănător este derulat în România începând cu anul 2001, în Parcul Natural
Porţile de Fier. Astfel în centrul de creştere al ţestoaselor lui Hermann de la
Eşelniţa (jud. Mehedinţi) sunt incubate ouă de ţestoase. După incubare puii
sunt ţinuţi în captivitate pentru observaţii, apoi urmărind o procedură de tip
„headstarting" sunt transferaţi în zonele cu densitate mică din judeţele Caras
Severin şi Mehedinţi.
Un plan de introducere de noi specii necesită o atenţie extrem de mare
pentru a nu degrada noul ecosistem sau a pune cumva în pericol populaţiile
indigene. Trebuie luate măsuri pentru a ne asigura că indivizii introduşi nu vor
contacta boli în captivitate, boli care se pot răspândi şi pot dăuna populaţiilor
114

sălbatice. Este tipul de program care trebuie monitorizat atent, foarte mult timp
după ce speciile au fost aduse în noul areal, fiind necesară existenţa unor
proceduri rapide de eliminare a speciilor pe care încercăm să le introducem,
atunci când apar probleme ce pot pune în pericol alte specii (procedura de
implozie). De asemenea, este necesară cunoaşterea etologiei speciilor
introduse pentru a adapta în mod corespunzător planurile de reintroducere.

7.4. Strategii de conservare ex situ
Cea mai bună strategie pentru protejarea diversităţii biologice pe termen
lung este prezervarea comunităţilor naturale şi a populaţiilor în sălbăticie,
cunoscută sub numele de prezervare in situ sau on-site. Doar în sălbăticie
speciile sunt capabile să continue procesele adaptării evoluţioniste chiar dacă
mediul este în schimbare. Dacă presiunea umană este în creştere, pentru
multe specii rare prezervarea ex situ nu mai este o opţiune viabilă. Dacă o
populaţie este prea mică ca să reziste sau dacă toţi indivizii rămaşi sunt găsiţi în
afara ariei protejate, prezervarea in situ nu poate fi efectuată, în aceste
circumstanţe este clar că singura cale de a preveni extincţia speciilor este
aceea de a menţine indivizii în condiţii artificiale, sub controlul oamenilor.
Această strategie este cunoscută sub numele de strategie de prezervare
ex situ sau off-site. Deja un număr mare de specii de animale sunt extincte în
libertate dar supravieţuiesc în captivitate. Scopul pe termen lung al multor
programe de conservare ex situ este formarea de populaţii noi în sălbăticie,
cu un număr suficient de indivizi şi un habitat propice.
Facilităţile oferite de tehnicile de prezervare ex situ includ: grădinile
zoologice, fondurile de vânătoare, acvariile şi centrele de creştere în captivitate.
Plantele sunt menţinute în grădini botanice, parcuri dendrologice şi bănci de
seminţe. O strategie imediată care combină elementele strategiei ex situ cu cele ale
strategiei in situ este monitorizarea şi managementul populaţiilor de specii rare şi
115

în pericol în mici arii protejate; aceste populaţii sunt încă întâlnite în sălbăticie, dar
intervenţia oamenilor poate fi acceptată ocazional pentru a opri declinul
populaţiei. Eforturile de conservare ex situ sunt o parte importantă din strategia
de conservare integrată de protejare a speciilor în pericol.
Strategiile ex situ şi in situ sunt materializate prin programe
complementare. Indivizii din populaţiile ex situ pot fi periodic puşi în
sălbăticie pentru a creşte succesul programelor de conservare in situ.
Populaţiile captive pot oferi informaţii utile despre biologia speciilor şi pot
sugera noi strategii de conservare in situ.
Populaţiile ex situ care se automenţin pot să reducă nevoia de a colecta
indivizi din sălbăticie, pentru ai expune sau în scopuri ştiinţifice. Expunerea
indivizilor din specii în pericol poate fi făcută în grădini zoologice, şi poate
ajuta la crearea unei educaţii pozitive.
Prezervarea in situ a speciilor este o alternativă pentru speciile care se
automenţin cu greu în captivitate, ca rinocerii. Conservarea ex situ se face cu
eforturi financiare foarte mari; costul menţinerii unui elefant african sau
rinocer într-o grădină zoologică este de 50 de ori mai mare decât protejarea
aceluiaşi individ în parcurile naţionale din Africa de est; costul menţinerii
grădinilor zoologice din S.U.A. este de aproape un miliard de dolari pe an.
7.4.1. Grădinile zoologice
Strategia

grădinilor zoologice

este

de

a

expune

speciile

charismatice ca urşii panda, girafele şi elefanţii, ignorându-le pe cele ce
aparţin insectelor, nevertebratelor etc. ameninţate şi ele cu dispariţia.
Unul din scopurile actuale al celor mai multe grădini zoologice este
acela de a realiza înmulţirea în captivitate a speciilor rare şi ameninţate cu
dispariţia. Doar un procent mic din speciile rare de mamifere crescute în
grădinile zoologice îşi autosusţin populaţia la o mărime care să asigure
116

menţinerea diversităţii genetice. Pentru a remedia această situaţie,
grădinile zoologice şi organizaţiile conservaţioniste afiliate au început, cu
eforturi mari, să construiască facilităţi şi să dezvolte tehnologii necesare
pentru a înfiinţa colonii de animale rare sau ameninţate, să elaboreze noi
metode şi programe de reintroducere a speciilor în arealele în care au
dispărut. Astfel de iniţiative au avut succes în cazul urangutanului (Pongo
pygmeus).
Unele specii sunt pur şi simplu foarte dificil de înmulţit, în ciuda
eforturilor oamenilor de ştiinţă. Un exemplu este ursul panda, animal care au în
libertate o rată de reproducere redusă, în captivitate fiind aproape imposibilă
înmulţirea, în ciuda eforturilor considerabile şi costisitoare. Naşterea unui pui de
panda într-o grădină zoologică este un eveniment de importanţă mondială.
7.4.2. Acvariile
Pentru a se putea ocupa de speciile acvatice ameninţate, ihtiologii, biologii
marini şi experţii în recifi care lucrează pentru acvariile publice, colaborează
din ce în ce mai mult cu cercetătorii din institutele de cercetări marine,
departamente de pescuit şi organizaţii conservaţioniste, pentru a putea dezvolta
programe eficiente de conservare a comunităţilor acvatice.
Se fac eforturi majore pentru a putea realiza tehnici de reproducere în
acvarii în scopul menţinerii speciilor rare şi a reintroducerii unele specii în
natură. Multe dintre tehnicile folosite în reproducerea peştilor au fost realizate
iniţial de către cercetătorii din întreprinderile piscicole pentru aprovizionare
cu specii valoroase economic (păstrăv, somon). Alte tehnici au fost folosite în
acvariile comercianţilor de peşti care încercau să înmulţească peştii tropicali
pentru a-i vinde.
Programele de reproducere a peştilor marini ameninţaţi şi a speciilor de
corali sunt încă într-o fază incipientă, însă acesta este un domeniu de cercetare
117

activă în momentul de faţă. Acvacultura are o pondere tot mai importantă în
asigurarea alimentaţiei omului, fiind dezvoltate numeroase programe de
îmbunătăţire genetică.
Acvariile au un rol deosebit de important în conservarea cetaceelor
ameninţate cu dispariţia, răspunzând adesea dorinţei oamenilor de a salva
balenele eşuate pe plaje sau dezorientate în ape puţin adânci. Comunitatea
acvariilor poate utiliza experienţa câştigată în activitatea cu speciile captive,
pentru a dezvolta programe care să ajute speciile ameninţate.
7.4.3. Grădinile botanice
Peste 1600 grădini botanice din lume găzduiesc colecţii importante de
plante ce reprezintă o resursă crucială pentru eforturile de conservare. In prezent, în
grădinile botanice ale lumii vegeteazâ 3 circa 4 milioane de plante, reprezentând
80.000 specii, aproximativ 30% din flora cunoscută a lumii. Specii adiţionale sunt
cultivate în sere, grădini de legume, grădini de flori şi alte asemenea amenajate
(aceste specii au deseori doar câţiva indivizi per specie). Cea mai mare grădină
botanică din lume Royal Botanic Gardens Kew, din Anglia, cultivă circa 25.000
de specii de plante (10% din totalul speciilor cunoscute), din care 2.700 sunt în
pericol sau ameninţate cu dispariţia.
Grădinile botanice trebuie să mărească numărul de indivizi cultivaţi
din fiecare specie pentru a le proteja diversitatea fondului genetic.
Grădinile botanice se concentrează din ce în ce mai mult pe cultivarea
plantelor aparţinând speciilor rare şi ameninţate, multe specializându-se în
cultivarea anumitor categorii de plante.
Grădinile botanice reprezintă adesea autorităţi recunoscute în
identificarea plantelor şi a statutului lor de conservare. Expediţiile
organizate de grădinile botanice descoperă specii noi şi fac observaţii
asupra speciilor cunoscute, în timp ce peste 250 de grădini botanice întreţin
118

rezervaţii naturale care reprezintă areale importante de conservare. Prin
programele lor grădinile botanice au rolul de a educa publicul în legătură
cu problemele conservării, estimându-se că sunt vizitate de 150 milioane
persoane pe an.
In cazul grădinilor botanice din România situaţia este destul de
dificilă, ele fiind prea mici şi având fonduri foarte reduse pentru a putea
ţine pasul cu cele din lume. Astfel, deşi cele trei mari grădini botanice din
România (Cluj-Napoca, Iaşi şi Bucureşti) aparţin universităţilor ele nu au
resurse de spaţiu pentru a derula programe de conservare ex situ, având
doar un rol educaţional, deşi se fac eforturi remarcabile, de a se alătura
eforturilor de conservare.
Rolul grădinilor botanice din România a fost în trecut mult mai
mare, astfel în perioada interbelică, ele aveau în custodie importante
rezervaţii naturale. De exemplu, Poiana Stampei, Suatul de Câmpie, Valea
Bâlii şi o parte din Parcul Naţional Retezat aparţineau Grădinii Botanice
din Cluj Napoca.
La
Secretariat

nivel

internaţional,

(BGCS)

din

Botanical

cadrul

Gardens

International

Conservation

Union

for

the

Conservation of Nature organizează şi coordonează eforturile de
conservare făcute de grădinile botanice din întreaga lume. Priorităţile
acestui program includ dezvoltarea unui sistem mondial de baze de date
pentru a coordona activităţile de colectare şi identificare a speciilor
importante care sunt puţin reprezentate sau lipsesc din colecţiile vii.
O problemă legată de distribuţia grădinilor botanice este aceea că
se află mai ales în zona temperată în timp ce majoritatea speciilor de
plante din lume se găsesc în zona tropicală. Deşi există o serie de mari
grădini botanice în Singapore, Sri Lanka, Java şi Columbia, între
119

priorităţile comunităţii internaţionale ar trebui să fie înfiinţarea de
mari grădini botanice la tropice şi in taxonomiştilor locali pentru a
completa personalul acestora.
7.4.4. Băncile de seminţe
Alături de grădinile botanice şi institutele de cercetare şi-au realizat
colectii de seminţe, numite uneori bănci de seminţe, colectate de la
plantele sălbatice şi de la cele cultivate. Activitatea demonstrează
eforturile ce se fac pentru a mări diversitatea fondului genetic al speciilor
de plante. Această activitate se realizează prin colectarea seminţelor de
la mai multe specii, prin prelevarea de seminţe de la populaţiile ce se
dezvoltă în condiţii de mediu diferite şi de la mai multi indivizi din
fiecare populaţie.
Seminţele celor mai multe specii de plante pot fi depozitate în
băncile de seminţe pentru perioade lungi de timp, în condiţii de
temperatură şi umiditate redusă. Este important însă ca, după un timp,
acestea să fie lăsate să germineze.
Capacitatea seminţelor de a rămâne în starea latentă este
deosebit de importantă pentru conservarea în afara habitatului,
deoarece permite ca seminţele a numeroase specii rare să fie îngheţate
şi depozitate în spaţii mici, cu supraveghere minimă şi costuri reduse.
In lume există peste 50 de mari bănci de seminţe, multe dintre ele în
ţări dezvoltate, activitatea fiind coordonată de Consultative Group on
International Agricultural Research (CGIAR).
Chiar dacă băncile de seminţe au un mare potenţial pentru
conservarea speciilor rare si ameninţate, ele au şi probleme importante.
Astfel, dacă se întrerupe furnizarea energiei electrice sau dacă
echipamentele nu mai funcţionează poate fi afectată întreaga colecţie de
120

seminţe congelate. De asemenea, chiar şi în cazul depozitării la rece,
seminţele îşi pierd treptat capacitatea de a germina datorită epuizării
rezervelor energetice şi acumulării de mutaţii dăunătoare. Pentru a depăşi
această deteriorare a calităţii seminţelor, la intervale diferite de timp,
acestea sunt puse la germinat, plantele sunt cultivate până la maturitate şi
apoi sunt prelevate noi seminţe pentru depozitare. In cazul băncilor de
seminţe cu colecţii mari, această testare şi reîntinerire a mostrelor de
seminţe, este o sarcină foarte grea.
Aproximativ 15% din plantele lumii au seminţe „recalcitrante",
care fie au nevoie de stare vegetativă, fie nu tolerează temperaturile scăzute
ale depozitării şi, în consecinţă, nu pot fi păstrate în astfel de bănci.
Seminţele acestor specii trebuie să germineze imediat sau mor. Speciile cu
seminţe recalcitrante sunt mult mai răspândite în pădurile tropicale decât
în zona temperată; seminţele multor arbori tropicali de importanţă
economică, cum ar fi arborii de cacao (Theobroma cacao) ori cel de
cauciuc (Hevea brasiliensis), nu pot fi depozitate. Unele din aceste specii de
plante pot fi menţinute în culturi de ţesuturi în condiţii controlate sau
transferate prin tăieri din planta-mamă. Aceste procedee sunt la ora
actuală mai costisitoare decât cultivarea plantelor din seminţe.
Băncile de seminţe sunt considerate de comunitatea ştiinţifică ca un
mod eficient de a conserva diversitatea genetică a culturilor agricole.
Adesea, genele de rezistenţă împotriva unei anumitor boli sau dăunători sunt
descoperite într-o singură varietate de cultură, cunoscută ca rasă locală,
care se dezvoltă doar într-un areal restrâns al lumii. Această diversitate
genetică este crucială pentru agricultură şi se fac eforturi în a menţine, a
creşte productivitatea culturilor moderne sau de a răspunde schimbărilor de
mediu, datorate ploilor acide, secetei şi salinizării solului.
121

Cercetătorii se află într-o cursă contra cronometru în încercarea de a
conserva diversitatea genetică a plantelor, deoarece agricultorii din toată
lumea îşi abandonează varietăţile locale de plante de cultură în favoarea
celor standard, foarte plastice din punct de vedere ecologic.
Multe dintre plantele importante de cultură, precum grâul,
porumbul, ovăzul şi cartofii, sunt bine reprezentate în băncile de
seminţe, iar altele ca orezul, meiul şi sorgul sunt colectate intensiv.
Oricum, plantele de cultură de importanţă regională, plantele
medicinale, plantele textile şi alte plante utile nu sunt reprezentate
corespunzător în băncile de seminţe. Nici plantele sălbatice înrudite cu
cele de cultură nu sunt reprezentate adecvat în băncile de seminţe, deşi
aceste specii sunt extrem de folositoare în programele de ameliorare a
culturilor.
Se fac eforturi speciale pentru a proteja resursele genetice ale
speciilor de arbori de importanţă comercială. Depozitarea seminţelor este
dificilă pentru multe genuri de arbori, ca stejarii (Quercus sp.) şi plopii
(Populus sp.). Chiar şi seminţele de pin nu pot fi stocate la infinit şi
eventual, trebuie plantate pentru a germina. În multe cazuri, seminţe de
arborii selecţionaţi sunt folosite pentru a realiza pepiniere în scopul
producerii de seminţe comerciale.
Protejarea spaţiilor naturale în care apar speciile cu valoare
comercială este considerată din ce în ce mai mult un mod de prezervare a
diversităţii genetice necesare silviculturii. În cercetările silvice este
necesară cooperarea internaţională deoarece, adesea, speciile cu valoare
comercială sunt cultivate departe de ţările de origine.
O controversă importantă asupra băncilor de seminţe este legată de cine
deţine şi controlează resursele genetice ale plantelor de cultură. Genele
122

raselor locale cultivate furnizează baza necesară realizării unor varietăţi
„de elită"

pentru

agricultura modernă” extrem

de

adaptabile.

Aproximativ 96% din diversitatea genetică necesară agriculturii modeme
provine din ţări în curs de dezvoltare ca India, Etiopia, Peru, Mexic,
Indonezia şi Egipt, cu toate că programele de realizare a acestor hibrizi
de elită se desfăşoară în ţările industrializate din America de Nord şi
Europa.
În trecut, băncile internaţionale de seminţe colectau liber seminţe
şi ţesuturi vegetale din ţările în curs de dezvoltare şi le livrau institutelor
de cercetare şi companiilor. Totuşi, după ce aceste companii selectau noi
hibrizi de elită prin programe sofisticate de încrucişare şi câmpuri
experimentale, vindeau seminţele la preţuri ridicate pentru a obţine profit
maxim. Ţările în curs de dezvoltare îşi pun acum problema de ce trebuie
să-şi împartă gratis resursele lor genetice şi după aceea trebuie să plătească
pentru seminţe superioare selectate pe baza resurselor genetice din ţara lor. O
soluţie a acestei dileme implică acorduri negociate în contextul
Convenţiei asupra Diversităţii Biologice în care statele acceptă să-şi
împartă resursele lor genetice în schimbul primirii de produse noi şi a unei
părţi din profituri. Astfel de acorduri includ şi crearea de rezerve strategice
pentru protejarea diversităţii biologice.

7.5. Categorii de conservare a speciilor
Multă vreme, naturaliştii au luat în considerare acele specii care erau
rare, ori prezentau o valoare biogeografică deosebită, chiar şi una
sentimentală. Aşa s-au declarat „monumente ale naturii", aşa s-au constituit
rezervaţiile ştiinţifice şi naturale şi, tot aşa, s-au elaborat primele „liste roşii ”
123

sau „cărţi roşii” şi s-a născut sozologia - ştiinţă a conservării
biodiversităţii.
Pentru a evidenţia, în scopul conservării, statutul speciilor rare, IUCN
a stabilit 10 categorii de conservare.
1.) Extinctă. O specie (sau alt taxon, ca subspecie şi varietate) despre
care se ştie că nu mai există. Prin cercetări repetate şi minuţioase efectuate în
areale în care specia a fost găsită anterior şi în alte situri posibile nu s-a reuşit
regăsirea ei
2.) Dispărută din sălbăticie. Specia există doar cultivată, în
captivitate sau ca populatii naturalizate în afara habitatului natural. Cercetările în
şirurile cunoscute nu au reuşit să regăseasca specia.
3.) In pericol iminent. Specii care prezintă un risc extrem de ridicat de a
dispărea din sălbăticie în viitorul imediat. Un interes aparte prezintă speciile al
căror număr de indivizi s-a redus până la la punctul în care supravieţuirea lor este
improbabilă dacă tendinţa de descreştere continuă.
4.) In pericol. Specii care prezintă riscul de a dispărea în viitor, iar pe
termen mediu pot fi incluse în categoria 3.
5.) Vulnerabilă. Specii cu riscul de a dispărea în viitor. Pe termen mediu
specia poate deveni în pericol.
6.) Dependentă de conservare. Nu este ameninţată în prezent, dar este
dependentă de un program de conservare, fără de care ar deveni ameninţată cu
dispariţia
7.) Aproape ameninţată. Specia este aproape de a fi considerată
vulnerabilă, dar nu este încă considerată ameninţată.
8.) Insuficient cunoscută. Specia nu este considerată aproape
ameninţată sau ameninţată deoarece nu sunt date suficiente pentru a putea face
o evaluare.
124

9.) Deficienţă de date. Datele existente sunt inexacte sau insuficiente pentru
a determina riscul de a dispărea al speciei. In multe cazuri, speciile nu au fost
văzute de ani sau zeci de ani deoarece nici un biolog nu a încercat să le caute.
Sunt necesare mai multe informaţii înainte ca specia să fie încadrată într-o
categorie ameninţată.
10. Neevaluată. Specia nu a fost încă evaluată pentru a fi încadrată într-o
categorie IUCN.
In scopul impunerii restricţiilor legale care însoţesc aceste categorii şi a
implicaţiilor financiare ce rezultă pentru proprietarii de terenuri, corporaţii,
guverne etc, a trebuit să fie lămurită definiţia fiecărei categorii. In 1994, IUCN
a realizat un nou sistem de clasificare a speciilor pe trei niveluri, bazat pe
posibilitatea extincţiei, elaborând definiţii şi îndrumări îmbunătăţite cu evaluări
cantitative.
1. Specii ameninţate în fază critică: au o probabilitate de 50% sau mai
mare de a dispărea în 10 ani sau 3 generaţii dacă au o durată de viaţă mai mare.
2.) Specii ameninţate: au o probabilitate de cca 20% de a dispărea în 20
de ani sau 5 generaţii.
3.) Specii vulnerabile: au o probabilitate de cca 10% de a dispărea în 100
ani.
Pentru încadrarea unei specii în una din aceste categorii este necesară
existenţa uneia dintre următoarele informaţii:
1. declin observabil în numărul de indivizi;
2. mărimea arealului geografic ocupat de specii şi numărul populaţiilor;
3. numărul total de indivizi vii şi numărul de indivizi fertili;
4. declinul prognozat aşteptat în numărul indivizilor, dacă continuă
tendinţele demografice curente sau distrugerea habitatului;

125

5. probabilitatea ca specia să dispară într-un anumit număr de ani sau
generaţii.
Aceste criterii cantitative de stabilire a gradului de ameninţare se bazează
pe analiza viabilităţii populaţiilor şi se concentrează în special pe tendinţele
demografice ale speciei şi condiţiile de habitat
De exemplu, o specie critică prezintă cel putin una din următoarele
caracteristici: mărimea populaţiei este mai mică de 250 de indivizi sau are
mai puţin de 50 de indivizi reproductivi.
De asemenea, speciile pot atinge un stadiu critic prin restrângerea
arealului (de exemplu pentru speciile de talie mare mai putin de 100 km 2
într-o singură locatie) pierderea habitatului observată sau prognozată, un
dezechilibru

ecologic

sau

exploatarea

comercială.

Evaluarea

vulnerabilităţii pe baza pierderii habitatului se poate realiza mai ales în
cazul speciilor a căror biologie este puţin cunoscută. In această categorie
pot fi încadrate multe specii de insecte tropicale, care pot fi declarate ca
ameninţate dacă habitatul lor este distrus.
Noul sistem de clasificare este avantajos pentru că oferă o metodă
standard, cantitativă, pe baza careia deciziile pot fi revăzute şi evaluate de
alţi cercetători în funcţie de criteriile cantitative şi orice informaţie
disponibilă. Incadrarea unei specii poate fi realizată şi arbitrar, în cazul
în care decizia luată cu date insuficiente; colectarea datelor necesare
pentru această abordare implică costuri prea mari şi timp îndelungat,
nefiind viabilă în special în ţările în curs de dezvoltare sau în situaţii de tete.
In ciuda acestor limitări, noul sistem de clasificare a speciilor prezintă o
îmbunătăţire evidentă şi va ajuta în încercările de a proteja speciile. Totuşi,
cea mai discutată categorie este cea a speciilor extincte deoarece

126

recomandarea ca aici să se includă speciile despre care nu avem nici un
dubiu rezonabil că au dispărut, este imposibil de aplicat.
Folosind categoriile IUCN, a evaluat şi descris ca amenintate aproape
60.000 specii vegetale şi 5.000 specii animale în seria Listelor Roşii (IUCN,
1990, 1996). Marea majoritate a speciilor de pe aceste liste sunt plante,
reflectând tendinţa de a declara ca ameninţate speciile de plante cu
habitatul destructurat.
Sistemul IUCN a fost aplicat unor areale geografice şi unor
grupuri de specii, ca mod de a evidenţia priorităţile de conservare.
Mamiferele prezintă un grad mai mare de ameninţare decât păsările.
Centrele regionale de culegere a datelor sunt întreţinute de sute de
persoane şi sunt consultate de 200.000 ori pe an pentru informaţii care să
ajute în eforturile de protejare a speciilor în pericol, evaluărilor impactului
asupra mediului, cercetării ştiinţifice şi luării deciziilor cu privire la
utilizarea terenurilor. Organizarea unei vaste cantităţi de informaţii
utile conservării este o activitate costisitoare şi intensivă, dar este o
componentă esenţială în eforturile de conservare. Trebuie să ştim ce specii
şi comunităţi biologice sunt în pericol şi unde apar pentru a le putea proteja.
In România, deşi au fost realizate Lista roşie a plantelor superioare
(1994) şi Carta roşie a verterbratelor (2000), nu există măsuri legislative
care să le facă aplicabile.
Din totalul de 3.700 de specii, în Lista roşie a plantelor superioare
din România sunt incluse 23 plante declarate monumente ale naturii, 74
extincte, 39 periclitate, 171 vulnerabile şi 1253 rare. De asemenea au fost
identificaţi 110 taxoni endemici (69 specii şi 41 subspecii) pentru
România (ex. garofiţa Pietrei Craiului - Dianthus callizonus - endemică

127

pentru Munţii Piatra Craiului, Andryala levitomentosa, endemism pentru
Munţii Rodnei etc).
Centre de faună endemică au fost identificate în munţii Rarău, Făgăraş,
Parâng şi Bihor. In anul 2000 Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei
Mediului a finanţat realizarea Cărţii roşii a vertebratelor din România. Au
fost identificate 707 vertebrate din care 55 periclitate, 69 vulnerabile şi 24
rare, cea mai mare pondere având-o păsările şi mamiferele.
7.6. Protecţia legală a speciilor
După identificarea speciilor care au nevoie de protecţie, pot fi adoptate
legi sau convenţii care să implementeze măsurile de conservare. Legile
naţionale protejează speciile în interiorul statelor, în timp ce acordurile
internaţionale legiferează în special comerţul între state cu aceste specii.
7.6.1. Legislaţii naţionale
In cea mai mare parte a lumii moderne, guvernele şi organizaţiile
conservaţioniste naţionale joacă un rol primordial în protecţia biodiversităţii
la toate nivelurile.
Legi naţionale sunt adoptate pentru a declara arii protejate, pentru a
legifera activităţi ca pescuitul, defrişarea pădurilor şi păşunatul şi
pentru a limita poluarea aerului şi apei. Tratatele internaţionale care se
referă la comerţul cu speciile în pericol sunt implementate la nivel
naţional şi aplicate la frontiere. Multe legi naţionale sunt concentrate pe
conservarea speciilor. Eficienţa cu care sunt aplicate aceste legi
demonstrează hotărârea naţiunilor de a-şi proteja resursele naturale şi
cetăţenii. În multe state este recunoscut faptul că menţinerea sănătăţii
mediului şi protejarea speciilor sunt în legătură directă cu sănătatea
oamenilor.

128

Modul de abordare a problemei diversităţii biologice diferă de la o ţară
la alta. Astfel, cele 15 state membre mai vechi ale Uniunii Europene, au la
baza programelor de protecţie a speciilor convenţiile internaţionale cum
sunt Convenţia asupra comerţului internaţional cu specii aflate în pericol CITES şi Convenţia asupra diversităţii biologice. În plus, aceste state au
promulgat reglementări şi directive pentru protecţia diversităţii biologice,
precum Directiva Păsărilor, care prevede ca ţările membre trebuie să
protejeze şi să conserve habitatele păsărilor, în special a celor
migratoare şi a celor care cuibăresc în Europa sau Directiva Habitate care
are în vedere stabilirea unei reţele europene de arii protejate NATURA
2000.
În S.U.A., principalele acte normative care protejează speciile sunt
Legea speciilor în pericol din 1973 şi Legea protecţiei mamiferelor
marine. Conform definiţiei din lege, speciile pe cale de dispariţie sunt cele
ameninţate cu extincţia, ca rezultat al activităţii antropice sau din cauze
naturale, în totalitate sau doar o parte a populaţiei lor; speciile ameninţate
sunt cele care este posibil ca în viitorul apropiat să devină specii pe cale de
dispariţie. Pe lângă declarare este necesar un plan de refacere pentru
fiecare specie din listă, incluzând conservarea, refacerea habitatului şi un
management activ al speciilor. Mai mult de 1.100 de specii din S.U.A. şi
peste 550 de specii din întreaga lume sunt incluse pe această listă. La ora
actuală, circa 4 000 de specii sunt canditate la un loc pe listă, însă probabil
că unele vor dispărea înainte de a fi introduse. De asemenea legea
împiedică persoanele private, oamenii de afaceri şi guvernele locale să
prejudicieze speciile de pe listă şi interzice orice fel de comerţ cu ele.

129

Deoarece legea protejează ecosistemele în care vieţuiesc speciile pe
cale de dispariţie, au fost protejate în acelaşi timp comunităţi biologice
întregi şi mii de alte specii.
Cu toate că rezultatul a fost protectia a mii de specii, o analiză atentă
aduce în prim plan o serie de deficienţe. Lista speciilor protejate nu este
atât de cuprinzătoare cât ar trebui să fie şi nu acoperă neapărat acele
specii sau grupuri caracterizate printr-un grad mare de risc de extincţie.
Cea mai mare parte a speciilor listate în lege sunt plante şi vertebrate, în
ciuda faptului că cele mai numeroase sunt speciile de nevertebrate.
Evident, sunt necesare eforturi mari pentru a studia numeroasele grupe de
nevertebrate şi pentru a extinde lista cu specii în pericol.
Protecţia oferită speciilor incluse pe lista este atât de puternică încât deseori
oamenii de afaceri interesaţi militează împotriva introducerii pe listă a
speciilor din zona lor de activitate. Unul din motivele pentru care există acest
curent este acela că refacerea speciilor până la un punct în care se pot scoate de
pe listă este extrem de dificilă.
Dificultăţile legate de implementarea planurilor de refacere a speciilor
sunt deseori nu de natură biologică, ci politică, administrativă şi nu în ultimul
rând financiară.
Interesele legate de implicaţiile Legii speciilor în pericol au determinat
adesea organizaţiile oamenilor de afaceri, grupurile de cercetători şi guvernul
S.U.A. să dezvolte o formă de comprompromis respectiv Planul de Conservare a
Habitatelor, care împacă conservarea cu interesele de afaceri. Un astfel de plan
include comunităţile de tufişuri litorale xerofile din sudul Californiei, care
cuprind 100 de specii rare, ameninţate sau în pericol. După dispute care au durat
mai mulţi ani asupra acestei specii valoroase, fermierii, organizaţiile de mediu şi
agenţiile guvernamentale au făcut un compromis prin care sunt protejate cele
130

mai importante comunităţi naturale, dar sunt permise în continuare
activităţi economice în siturile mai puţin importante. Planul de conservare
negociat acoperă 160.000 ha de habitat, incluzând 50 de oraşe, 5 districte şi
câteva baze militare. Chiar dacă nu este perfect acest plan constituie cel puţin o
încercare care va sta la baza noii generatii de planuri de conservare, axate pe
conservarea unor specii, ecosisteme sau comunităţi extinse peste o regiune
geografică, care include multe utilităţi, proprietăţi şi jurisdicţii. In acest caz,
ca şi în altele, rezultatul este un compromis prin care activităţile economice
continuă, dar plătesc un preţ mai mare pentru a suporta şi activităţile de
conservare.
7.6.2. Acorduri internaţionale
Convenţiile internaţionale sunt folosite pentru a proteja speciile şi
habitatele cele mai importante. Cooperarea internaţională este o cerinţă absolut
necesară, cel puţin din câteva motive.
În primul rând, speciile nu ţin seama de graniţele statale, migrând
regulat dintr-o regiune în alta.
În al doilea rând, comerţul internaţional cu produse biologice poate
conduce la supraexploatarea speciilor pentru a acoperi cererea. Controlul şi
managementul comerţului trebuie realizat în cele două puncte - de export şi de
import.
În al treilea rând, beneficiile diversităţii biologice sunt de importanţă
internaţională. Ţările dezvoltate din zona temperată care beneficiază de pe urma
diversităţii biologice din zona tropicală ar trebui să fie dispuse să ajute ţările mai
puţin dezvoltate pentru a putea conserva această biodiversitate.
Multe din problemele care ameninţă speciile şi ecosistemele au
dimensiune internaţională şi necesită pentru rezolvare cooperare între state.
Asemenea ameninţări se referă la pescuitul şi vânatul excesiv, poluarea
131

atmosferei, ploile acide, poluarea lacurilor, râurilor şi oceanelor,
modificarea climatului, rarefierea stratului de ozon.
Singurul tratat mai important pentru protecţia speciilor la nivel internaţional
este Convenţia cu privire la comerţul internaţional cu specii în pericol
(CITES), lansată în anul 1973 sub auspiciile Programului Naţiunilor Unite pentru
Mediu (UNEP). Acest tratat a fost semnat de mai mult de 120 de state şi
stabileşte liste cu speciile a căror comercializare necesita un control strict, ţările
membre consimţind să-şi reducă importul şi exploatarea distructivă a speciilor
menţionate în tratat.
Anexa I cuprinde 675 de specii animale şi vegetale a căror
comercializare este interzisă, iar Anexa II include circa 3 700 de animale şi
21 000 de plante a căror comercializare internaţională este monitorizată în
mod curent.
Dintre plante, Anexele I şi II cuprind specii

importante cum ar fi

orhideele, cicadatele, cactuşii, plantele carnivore şi ferigile arborescente.
Dintre animale putem menţiona papagalii, felinele mari, balenele, ţestoasele
marine, ţestoasele terestre, rinocerii, urşii, primatele, în general speciile
colectate pentru a deveni animale de companie, pentru grădini zoologice, acvarii,
pentru blănuri, piele şi alte produse comercializabile.
Tratatele internaţionale, cum ar fi CITES intră în vigoare atunci
când o ţară ratifică tratatul şi adoptă prevederile lui, încălcarea
reprezentând un act supus legilor internaţionale. O dată ce prevederile
CITES sunt adoptate de o ţară, poliţia, inspectorii vamali, agenţii
guvernamentali pot aresta şi acuza persoanele care posedă sau
comercializează specii de pe lista CITES. Asistenţa tehnică cu privire la
implementarea prevederilor tratatului este acordată şi ţărilor care nu au
aderat, de organizaţii neguvernamentale. Cel mai notabil succes al acestui
132

tratat a fost înregistrat în 1989 în cazul comerţului cu fildeş care era cauza
declinului sever înregistrat de populaţiile elefantului african.
Un alt tratat internaţional este Convenţia pentru conservarea
speciilor migratoare (Convenţia de la Berna), semnată în 1979, care
are ca obiectiv principal speciile de păsări. Această convenţie este un
instrument complementar convenţiei CITES, şi încurajează eforturile
internaţionale de a conserva speciile de păsări care migrează peste
graniţele statale şi favorizează contactele regionale în domenii precum
cercetarea, managementul speciilor etc. Cu toate acestea există câteva
probleme legate de această convenţie deoarece doar 45 de state au
ratificat-o, iar bugetul său este foarte limitat. De asemenea această
convenţie nu protejează şi alte specii migratoare cum sunt
mamiferele marine şi peştii.
Alte tratate internaţionale pentru protecţia speciilor sunt:
Convenţia pentru conservarea resurselor marine din Antarctica;
Convenţia

internaţională

pentru

reglementarea

pescuitului

balenelor; Convenţia internaţională pentru protecţia păsărilor şi
Convenţia Benelux pentru vânatul şi protecţia păsărilor; Convenţia
internaţională cu privire la tonul din Atlantic.
Acestora li se adaugă diverse acorduri regionale care
protejează grupe de animale precum: creveţi, raci, crabi, somoni,
lilieci etc. O latură negativă a acestor tratate este aceea că ratificarea
lor este un act voluntar, ţările având libertatea de a se retrage din
convenţie când realizează că îndeplinirea condiţiilor din acest tratat
este prea dificilă şi nu răspunde propriilor interese. Acest defect a fost
evident atunci când un număr de ţări au decis să nu ţină seama de
interdicţiile impuse de Comisia pentru pescuitul balenelor. Pentru
133

aplicarea prevederilor tratatelor şi acuzarea celor vinovaţi de
nerespectarea lor este nevoie de o campanie puternică pentru
convingerea şi atragerea opiniei publice.

Capitolul 8
CONSERVAREA BIODIVERSITĂŢII LA NIVEL DE
COMUNITATE BIOLOGICĂ ŞI RECONSTRUCŢIA
ECOLOGICĂ
Protejarea habitatelor unor comunităţi biologice sănătoase, intacte,
este cel mai eficient mod de a prezerva per ansamblu diversitatea
biologică. Unii cercetători ar putea argumenta chiar că este ultima soluţie de
conservare a speciilor, deoarece nu deţinem resursele şi cunoştinţele
necesare pentru a menţine în captivitate decât o mică parte a acestora. În
general sunt recunoscute ca fiind patru mijloace de prezervare a
comunităţilor biologice:
- crearea ariilor protejate;
- managementul efectiv al acestor zone;
- implementarea măsurilor de conservare în afara ariilor protejate;
- restaurarea comunităţilor biologice din habitatele degradate.
Există categorii diferite de comunităţi biologice, de la neafectate de activităţile
umane, cum ar fi cele de pe fundul oceanelor sau din cele mai izolate zone ale
pădurii tropicale umede, până la puternic modificate de activitatea umană
(terenurile agricole, oraşele, lacurile artificiale, zonele industriale). In cele mai izolate
regiuni ale Terrei, influenţa umană este resimţită prin creşterea nivelului CO2, poluarea

134

chimică sau prin colectarea produselor naturale de importanţă economică. Similar, chiar
şi în cele mai modificate medii există adesea reminiscenţe ale biotei iniţiale.
Habitatele cu un nivel de afectare intermediar prezintă unele din cele mai
interesante provocări şi oportunităţi pentru conservarea diversităţii biologice, deoarece
ele ocupă arii extinse.
Atunci când este creată o arie protejată, trebuie ajuns la un compromis între
protejarea diversităţii biologice, funcţionarea ecosistemelor şi satisfacerea nevoilor de
resurse imediate şi pe termen lung ale comunităţilor umane locale şi a guvernelor
naţionale.

8.1. Ariile protejate
Cel mai important pas în conservarea comunităţilor biologice îl reprezintă crearea
pe cale legislativă a ariilor protejate. Aplicarea legislaţiei şi crearea de arii protejate nu
asigură în totalitate prezervarea diversităţii biologice, dar reprezintă totuşi un
important punct de plecare în această acţiune.
Ariile protejate pot fi create printr-o varietate de modalităţi, două din cele mai
obişnuitei mecanisme fiind acţiunea guvernamentală (adesea la nivel naţional, dar şi la
nivel regional sau local) şi cumpărarea de terenuri de către persoane private sau
organizaţii implicate în activităţi de conservare.
Guvernele pot delimita terenuri care să fie folosite ca arii protejate şi pot
promulga legi ce permit anumite grade de utilizare economică a resurselor si
habitatelor. Multe arii protejate au fost create de organizaţii de conservare private.
Un model ce devine foarte utilizat este acela al parteneriatelor între guvernul
unei ţări în curs de dezvoltare şi organizaţii conservaţioniste, bănci multinaţionale
sau guverne ale unor ţări dezvoltate. In astfel de parteneriate, organizaţiile
conservaţioniste furnizează de obic fondurile, instruirea, experienţa ştiinţifică şi
managerială pentru asistarea ţării în curs (dezvoltare în crearea unor noi arii protejate.
Acest tip de parteneriat este în creştere datorită noilor căi de finanţare oferite de
135

Global Environmental Facility (GEF), creat de Banca Mondială şi de agenţiile
Organizaţiei Naţiunilor Unite.
8.1.1. Clasificarea ariilor protejate
Pe plan mondial există 10 categorii de arii protejate (conform
clasificării făcute de Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii IUCN): rezervaţii ştiintifice sau rezervaţii integrate, parcuri naţionale,
monumente ale naturii, rezervaţii de conservare a naturii, peisaje marine sau
terestre protejate, rezervaţii de resurse naturale, regiuni biologice naturale şi
rezervaţii antropologice, regiuni naturale amenajate petru utilizari multiple,
rezervaţii ale biosferei. La aceste zece categorii IUCN a mai admis o
categorie specială numită RAMSAR sau zone umede de importanţă
internaţională (mlaştini, păduri de mangrove, delte etc.). De la noi din ţară,
în această categorie este inclusă doar Delta Dunării.
I). Rezervaţii ştiinţifice sau rezervaţii integrale, cele destinate exclusiv
cercetării şi în care accesul este permis doar cu aprobarea forului ştiinţific
tutelar (în cazul nostru, Academia Română, prin CMN, respectiv consiliile
ştiinţifice ale parcurilor naţionale);
II.) Parcuri naţionale, care includ suprafeţe mari de uscat sau/ şi de
ape, în cadrul cărora ecosistemele se află într-un stadiu natural sau
cvasinatural şi care cuprind una sau mai multe arii cu statut de
rezervaţie integrală. E l e sunt destinate cercetării ştiinţifice, instruirii
şi educaţiei populaţiei, i ar structura lor trebuie să cuprindă minim trei
zone:
• de protecţie integrală;
• tampon;
• prepare.

136

Fiecare parc naţional trebuie să aibă un consiliu de administraţie şi un
consiliu ştiinţific, organisme care gestionează complexitatea problemelor
administrativ-financiare.

educaţionale,

promoţionale,

restaurative

şi

ştiinţifice;
III.) Monumente ale naturii, în care sunt incluse suprafeţe mai mici de 1/4
ha, fenomene geomorfologice deosebite ş.a.;
IV.) Rezervaţii de conservare a naturii sunt, în fapt, fostele rezervaţii
naturale de tip botanic, zoologic, geologic şi geomorfologic, paleontologic,
speologic, limnologic etc;
V.) Peisaje marine sau terestre protejate, în care se includ şi fostele
parcuri naturale;
VI..) Rezervaţii ele resurse naturale, desemnând zone întinse, puţin sau
deloc locuite, puţin studiate şi ale căror resurse pot fi, parţial, exploatate
numai după terminarea studiului integral;
VII.) Regiuni biologice naturale şi rezervaţii antropologice, în care se
includ regiuni de întinderi variabile, izolate şi în care se urmăreşte şi
conservarea diversităţii culturale;
VIII.)Regiuni naturale amenajate pentru utilizări multiple, o categorie
care încă nu există în realitate şi în care se are în vedere posibilitatea
armonizării protecţiei cu dezvoltarea;
IX.) Rezervaţii ale biosferei, parte componentă a patrimoniului natural
mondial, se pot constitui pornind de la categoriile I, II sau IV, dar
autenticitatea şi originalitatea trebuie să primeze, iar zonele structurale
trebuie să aibă în plus faţă de 11 şi o zonă de restaurare;
X.) Bunuri ale patrimoniului mondial pot fi considerate obiectivele cu
valoare de unicat şi cu un număr important de specii di n categoriile
sozologice CR şi EN.
137

În ţara noastră mişcarea de ocrotire a mediului are deja o tradiţie de
circa un secol. În continuare vor fi punctate siturile conservate la noi.
1.) Rezervaţiile ştiinţifice sau rezervaţiile naturale integrate în care nu
se intervine în nici un fel în desfăşurarea proceselor naturale, scopul urmărit
fiind de conservare şi studiere a speciilor. Ele aparţin statului şi sunt supuse
controlului şi protecţiei acestuia. Sunt arii “total închise”. La noi în ţară,
ariile protejate din această categorie sunt reprezentate de Parcul Naţional
Retezat, Delta Dunării şi Parcul Rodna.
2.) Parcurile naţionale includ suprafeţe mari de uscat sau/şi ape, în
cadrul cărora ecosistemele se află într-un stadiu natural şi cvasinatural şi
care cuprind una sau mai multe arii cu statut rezervaţie integrală. În aceste
arii sunt excluse exploatările economice, iar vizitarea lor este autorizată în
scopuri educative, de recreere sau culturale. Uneori, pe aceste suprafeţe sunt
admise mici aşezări. În România există 13 parcuri naţionale (Delta Dunării
care îndeplineşte condiţiile unui parc naţional, Domogled-Valea Cernei,
Retezat, Munţii Rodnei, Ceahlău, Călimani, Piatra Craiului etc.
3.) Monumente ale naturii sunt incluse elemente naturale unice
(peşteri, situri arheologice, suprafeţe cu o anumită floră şi faună), de o
valoare excepţională, care sunt protejate. Acestea sunt reprezentate de
peşteri, vulcani, dune, zone sălbatice împădurite etc. Ele sunt accesibile
publicului dar trebuie atent gestionate.
4.) Rezervaţii de conservare a naturii. (rezervaţii naturale dirijate)
sunt anumite suprafeţe de teren, care permit menţinerea în stare bună a
faunei sedentare sau migratorii şi a florei. În aceste areale se poate interveni
pentru asigurarea condiţiilor de trai pentru speciile protejate. Exemple:
Poiana Narciselor de la Făgăraş, rezervaţia Scăriţa-Belioara etc.

138

5.) Parcurile naturale în sunt în număr de 6 dintre care amintim:
Porţile de Fier, Apuseni, Bucegi.
6. Rezervaţii ale biosferei constituie areale protejate pe plan
internaţional, prin intermediul lor fiind demonstrată valoarea principiilor de
conservare a a umanităţii. Aici se realizează cercetări fundamentale şi are loc
monitorizarea întregii activităţi din biosferă. În rezervaţiile biosferei, pe
lângă cercetare şi supraveghere, se desfăşoară acţiuni complexe de educaţie,
formare şi demonstraţie. Rezervaţiile biosferei au luat naştere prin
programul UNESCO încă din 1984 (cuprinde peste 300 de teritorii). Statutul
acesta a fost acordat şi Deltei Dunării, din anul 1992.
7. Bunuri de patrimoniu internaţional au fost desemnate o serie de
obiective naturale, istorice, culturale etc. din toată lumea. La noi în ţară
amintim: mănăstirile din Bucovina, Mănăstirea Hurezi, Delta Dunării etc.
8.1.2. Situaţia actuală a ariilor protejate existente
Până în anul 1998 au fost declarate în întreaga lume circa 4 500 de arii strict
protejate (categoriile IUCN I - III), acoperind 500 milioane de hectare, 5 899 de arii
parţial protejate (categoriile IUCN IV - VI) însumând 348 milioane de hectare. Deşi
valorile par impresionante, ponderea lor reprezintă doar în jur de 6% din suprafaţa
continentelor Terrei. Categoriile strict protejate ale rezervaţiilor ştiinţifice,
parcurilor naţionale şi monumentelor naturii deţin doar 4% din suprafaţa terestră.
Suprafaţa ariilor protejate variază considerabil ca mărime de la o ţară la alta,
având ponderi importante în state ca Germania (25%), Austria (25%), Marea Britanie
(19%), şi surprinzător de mici în altele, cum ar fi Grecia (0,8%), Turcia (0,3%), etc. La
nivel mondial, cea mai mare arie protejată se găseşte în Groenlanda având o
suprafaţă de circa 97 milioane de hectare.

139

In România suprafaţa ocupată de arii protejate este de circa 1,66 milioane
hectare reprezentând 7 % din suprafaţa ţări. Cea mai mare parte din suprafaţa
protejată (92%) revine parcurilor naţionale, parcurilor naturale şi rezervaţiei
biosferei Delta Dunării. In afara acestor suprafeţe sunt incluşi în categoria ariilor
protejate şi 184 km din râurile interioare, importante pentru protecţia unor specii de
peşti ameninţate sau rare (de exemplu, lostriţa, aspretele, păstrăvul indigen).
Ponderea cea mai ridicată din totalul ariilor protejate din România se
înregistrează în spaţiul montan carpatic, unde se întâlnesc şi cele mai întinse
suprafeţe aflate sub regim de protecţie.
Cifrele prezentate sunt aproximative deoarece uneori legile din domeniul ariilor
protejate nu sunt aplicate. În practică sunt protejate doar sectoare din aceste spaţii, o mare
parte fiind folosite ca arii cu utilizări multiple. Regula se aplică şi în cazul ţării
noastre, unde deşi numărul de arii protejate este foarte ridicat (844 arii protejate, din
care 18 parcuri naţionale şi naturale) suprafeţele care beneficiază efectiv de protecţie
sunt deosebit de reduse.
In viitor, ariile protejate vor acoperi doar un mic procent din suprafaţa terestră
(7-10% sau uşor mai mare) datorită cererilor crescânde de resurse ale societăţii
umane. Crearea de noi arii protejate a fost intensă în perioada 1970-1975, declinul
înregistrat ulterior fiind probabil datorat lipsei de spaţii disponibile pentru această
utilizare.
O mare parte din habitatele protejate sunt gestionate pentru producerea de
resurse. Astfel, în România, o mare suprafaţă din ariile protejate este gestionată de
Regia Naţională a Pădurilor în regim de arie protejată în fond forestier.
Eforturile de conservare a mediului marin au rămas în urmă faţă de conservarea
mediului terestru. în prezent, doar 1 % din mediul marin este inclus în arii protejate, deşi
20% din el necesită protecţie cu scopul de a controla declinul producţiei de peşte
exploatat în scopuri comerciale.
140

Eforturile de protejare a diversităţii biologice marine au fost îngreunate de
dificultatea identificării comunităţilor biologice reprezentative, de migraţia şi
dispersia speciilor marine. La acestea se adaugă opoziţia unor companii
determinată de interesele legate de pescuit, impactul major al poluării marine şi
dificultatea încheierii de acorduri internaţionale. Toate acestea au încetinit şi mai mult
eforturile de creare a unor noi arii protejate marine.
În ciuda tuturor dificultăţilor, comunitatea ştiinţifică a identificat conservarea
mediului marin ca pe o prioritate, fiind în derulare programe de criză pentru protejarea
diversităţii biologice marine prin crearea de arii protejate marine. Intreaga lume au fost
create peste 1 300 de arii protejate marine şi costiere care totalizează 800 000 km2.
Jumătate din această suprafaţă este inclusă în trei din cele mari arii protejate din
Australia, Ecuador şi în Marea Nordului.
În privinţa mărimii ariei protejate, menţionăm că protejarea diversităţii
biologice nu va depinde foarte mult prezervarea unor suprafeţe întinse de
habitate comune cât de includerea reprezentanţii tuturor tipurilor de
habitate într-un sistem de arii protejate.
Ariile protejate bine selectate pot include multe, daca nu majoritatea
speciilor dintr-o ţară. În orice caz, evoluţia pe termen lung a multora dintre
speciile aflate în aceste arii protejate rămâne incertă. Populaţiile a
numeroase specii pot fi reduse într-o aşa măsură încât destinul lor este
dispariţia. În consecinţă, în timp ce numărul de specii existente într-o arie
protejată relativ nouă este important ca indicator al potenţialului acesteia,
valoarea reală este dată de posibilitatea de a susţine pe termen lung
populaţiile speciilor ocrotite. In această privinţă, mărimea ariei
protejate şi modul de administrare al acesteia sunt elemente critice, care
pot influenţa eficacitatea ariei protejate.

141

8.1.3. Stabilirea priorităţilor pentru protecţie
Intr-o lume aglomerată şi cu surse de finanţare limitate, trebuie
stabilite clar priorităţile pentru conservarea diversităţii biologice şi, cel
mai important, speciile care trebuie conservate. Deşi conservaţioniştii
promovează importanţa actuală sau potenţială a fiecărei specii, zilnic se
pierd iremediabil plante şi animale. întrebarea pe care trebuie să şi-o pună
orice om de ştiinţă este cum poate fi limitată această pierdere de specii date
fiind resursele umane şi financiare disponibile? Intrebările corelate ce ar
trebui adresate de cei care se ocupa de planificarea conservării sunt: Ce
trebuie protejat? Unde trebuie protejat? şi Cum trebuie protejat?.
Din cercetări rezultă că trei criterii pot fi folosite în stabilirea
priorităţilor de conservare a speciilor şi comunităţilor.
1. Unicitatea. O comunitate biologică reprezintă o prioritate pentru
conservare dacă este alcătuită în special din specii endemice rare, mai
mult decât dacă cuprinde preponderent specii comune, larg răspândite. O
specie este mai valoroasă pentru conservare dacă este taxonomic unică,
dacă este unica specie din genul sau familia sa decât dacă este membrul
unui gen cu specii multiple.
2. Pericolul de extincţie. Speciile pe cale de dispariţie prezintă o
preocupare mai urgentă decât speciile ce nu sunt ameninţate cu dispariţia;
Comunităţile biologice ameninţate cu distrugerea iminentă sunt de
asemenea o prioritate.
3. Utilitatea. Speciile cu valoare actuală sau potenţială pentru oameni
reprezintă o prioritate de conservare mai mare decât speciile fără un
interes economic evident. De exemplu, speciile sălbatice de grâu, cu
posibilităţi de utilizare în dezvoltarea unor varietăţi cultivate, reprezintă o

142

prioritate de conservare mai mare decât speciile erbacee a căror importanţă
economică nu a fost determinată. Comunităţile biologice cu valoare
economică mare, cum ar fi zonele umede costiere, pot prezenta o prioritate
mai mare conservare decât comunităţile mai puţin valoroase, cum ar fi
tufărişurile xerofite.
Cunoaşterea speciilor. Ariile protejate pot fi create pentru a conserva
doar unele specii. Numeroase arii protejate au fost create pentru a proteja
„megafauna charismatica” speciile vedetă, cum ar fi tigrii, care captează
atenţia publicului, au valoare simbolică şi sunt importante pentru
ecoturism. Alte arii protejate au fost create pentru specii indicatoare
aflate în pericol, a căror prezenţă demonstrează starea de sanogeneză
a ecosistemelor; protejarea acestora favorizeazând conservarea unor
comunităţi întregi, care pot fi constituite din mii de alte specii ce stau la
baza proceselor din ecosisteme. De exemplu, în India, Proiectul „Tiger" a
fost demarat în 1973 după un recensământ care a evidenţiat că tigrul
bengal este în pericol iminent de disparitie. Proiectul „Tiger" a ajutat la
conştientizarea publicului, obţinerea de fonduri şi elaborarea unor principii
pentru managementul ariilor protejate în India. Crearea a 18 arii protejate
în cadrul Proiectului „Tiger", coroborată cu înăsprirea măsurilor de
protecţie, au încetinit declinul rapid al numărului de tigrii şi degradarea
comunităţii biologice în care trăiau.
Identificarea arealelor geografice prioritare pentru conservare este
primul pas în dezvoltarea planurilor de supravieţuire pentru specii
individuale.

143

Cunoaşterea comunităţii şi a ecosistemelor. Numeroşi specialişti
susţin că «sistemele şi comunităţile ar trebui să fie ţinta eforturilor de
conservare şi nu speciile.
Conservarea comunităţilor biologice poate favoriza prezervarea mai
multor specii prin intermedierea autoreglării, în timp ce salvarea speciilorţintă este mult mai dificilă, costisitoare şi ineficientă. Cheltuirea unei
anumite sume de bani pentru protecţia şi managementul habitatelor poate
conduce la prezervarea mai multor specii pe termen lung decât cheltuirea
aceleaşi sume pentru eforturile intensive de salvare a unei specii
remarcabile. De asemenea, rolul ecosistemului în prezervarea habitatului
oferă adesea şi un puternic argument economic pentru acţiune.
Ariile protejate sunt adesea localizate astfel încât să fie areale
reprezentative pentru mai multe tipuri de comunităţi biologice. Un sit
reprezentativ include speciile şi condiţiile de mediu caracteristice unor
comunităţi biologice. Determinarea regiunilor, ţărilor şi comunităţilor
biologice ce beneficiază de o conservare adecvată sau au o nevoie urgentă
de protecţie suplimentară este critică pentru conservarea diversităţii
biologice. Resursele, cercetarea şi campaniile de informare trebuie
direcţionate către acele zone geografice care necesită protecţie suplimentară.
Astfel, regiunile geografice sunt evaluate pentru cunoaşterea procentului de
arii protejate, a ameninţărilor la adresa diversităţii biologice şi a necesităţii
unor acţiuni de conservare. Analizele realizate până acum indică faptul că
protejarea sistemelor lacustre şi pajiştilor temperate se numară printre cele
mai importante activităţi de conservare.
Centre de concentrare a biodiversităţii. În scopul stabilirii priorităţilor
pentru conservare, World Conservation Monitoring Centre, Birdlife
International, Conservation International şi alte organizaţii au încercat să
144

identifice arealele cheie din diversitate biologică, cu niveluri ridicate de
endemicitate sau sub imediata ameninţare a dispariţiei speciilor şi distrugerii
habitatului: aşa-numitele „puncte fierbinţi" ale prezervarii (fig. 2).
Utilizând aceste criterii, s-au identificat 25 de puncte fierbinti pe
Glob care împreună cuprind 44% din speciile de plante ale lumii, 28%
din speciile de pasari 30% din speciile de mamifere, 38% din speciile de
reptile şi 54% din cele de amfibieni pe doar 1,4% din suprafaţa totală a
Pământului.
Deoarece aceste puncte fierbinti includ si specii ubicviste, rezultă
că în spaţiul lor sunt reprezentate două treimi din vertebratele planetei
(cu excepţia peştilor). Multe dintre aceste puncte fierbinţi sunt în arealele
pădurii tropicale umede, cum ar fi Coasta Atlantică a Braziliei, Ecuadorul
de vest, America Centrală, pădurea din Guineea -Africa de Vest etc.
Arealele unor insule se găsesc de asemenea printre aceste puncte
fierbinţi, incluzând aici regiunea Caraibelor, Madagascar, Sri Lanka,
unele regiuni din Malaezia şi Indonezia, Filipinele, Noua Caledonie,
Noua Zeelandă etc.
Puncte fierbinţi se găsesc şi în arealele sezonier secetoase din zona
temperată, cum ar fi Bazinul Mării Mediterane, regiunea Californiei,
regiunea Caucazului, sud-vestul Australiei etc.

145

Fig.2.a. a - cincisprezece puncte fierbinţi din pădurea tropicală umedă, cu o rată înaltă rată de
endemicitate şi cu specii ce sunt ameninţate cu dispariţia. Arealele circulare includ zone insulare: Caraibe,
Madagascar şi insulele din Oceanul Indian etc. Regiunea Polinezia/Micronezia cuprinde şi un număr mare
de insule pacifice, inclusiv arhipelagul Hawaii, insulele Fuji, Samoa, Polinezia Franceză şi Marianele.
Literele indică regiunile tropicale neafectate de intervenţia umană: S -America de Sud, C - bazinul Congo
şi Noua Guinee: b zece puncte fierbinţi din alte tipuri de ecosisteme. Arealul circular include
Bazinul Mediteranean

De asemenea au fost incluse în categoria punctelor fierbinţi
pădurile tropicale uscate şi savanele din unele zone ale Braziliei,
munţii din estul Kenyei şi Tanzaniei, Anzii tropicali şi munţii din centrul
şi sudul Chinei. Lista acestor puncte fierbinţi poate continua.
In România, astfel de puncte fierbinţi pentru speciile ameninţate
pot fi considerate Lunca şi Delta Dunării.

146

O altă abordare a fost identificarea dintr-un total de peste 230
de ţări, a 17 ţări cu biodiversitate ridicată, care împreună înglobează
60-70% din diversitatea biologică a lumii: S.U.A., Mexic, Columbia,
Brazilia, Peru, Ecuador, Venezuela, R.D. Congo, Africa de Sud,
Madagascar, Indonezia, Malaezia, Filipine, India, China, Papua-Noua
Guinee şi Australia. Aceste ţări sunt posibile ţinte pentru
îmbunătăţirea conservării diversităţii biologice şi pentru deschiderea
unor noi linii de finanţare
8.1.4. Convenţii internaţionale privind ariile protejate
Convenţiile internaţionale asupra habitatelor sunt complementare cu
cele asupra speciilor, cum este cazul convenţiei CITES, evidenţiind
ecosisteme unice care necesită protecţie. În aceste habitate pot fi protejate
o multitudine de specii individuale. Trei dintre cele mai importante astfel de
convenţii sunt:
Convenţia Ramsar asupra zonelor umede
Convenţia privind protecţia patrimoniului cultural şi natural al
lumii
Programul UNESCO Man and the Biosphere.
Ţările care declară arii protejate în conformitate cu aceste convenţii se
obligă să le administreze în termenii prevăzuţi, dar nu transferă către
organismele internaţionale suveranitatea asupra acestor areale, ci deţin
controlul total asupra lor, aplicând norme unanim acceptate.
Convenţia de la Ramsar asupra zonelor umede a fost adoptată în
1971 pentru a opri distrugerea lor continuă (în special a acelora care sunt

147

importante pentru migraţia păsărilor) şi recunoaşterea valorii lor ecologice,
ştiinţifice, economice, culturale şi recreative.
Convenţia de la Ramsar se referă la ape curgătoare, zone
mlăştinoase, estuare, şi zone costiere, incluzând peste 895 de areale cu o
suprafaţă totală de peste 66 milioane de hectare. Fiecare din cele 94 de ţări
semnatare au fost de acord să conserve şi să protejeze zonele umede şi să
propună pentru conservare cel puţin o zonă umedă de interes internaţional.
Convenţia privind protecţia patrimoniului cultural şi natural al lumii a
fost realizată prin colaborarea UNESCO, IUCN şi International Council on
Monuments and Sites. Această convenţie a primit un sprijin neobişnuit de
larg, fiind semnată de 109 ţări. Obiectivul convenţiei este de a proteja zonele
naturale şi culturale de importanţă internaţională. Convenţia introduce un
element de noutate deoarece subliniază semnificaţia culturală şi biologică
a arealelor naturale şi recunoaşte faptul că statele au obligaţia să sprijine
financiar aceste obiective. Unele din cele mai importante areale de
conservare din lume sunt incluse în lista celor 127 de locaţii. Intre aceste
areale naturale amintim Serengeti National Park (Tanzania) şi Delta Dunării
(România).
Programul „Man and Biosphere" al UNESCO (MAB) a creat
începând din 1971 o reţea internaţională de rezervaţii ale biosferei.
Rezervaţiile biosferei sunt declarate pentru a funcţiona ca modele ce
demonstrează compatibilitatea dintre eforturile de conservare şi
dezvoltarea durabilă în beneficiul populaţiei locale. Numărul rezervaţiilor
biosferei a crescut semnificativ ajungând în anul 2000 la 360, înglobând
peste 300 milioane de hectare răspândite în 91 de ţări cu condiţii ecologice,
sociale, politice şi culturale variate.

148

Cele trei convenţii au permis realizarea unui consens general privind
conservarea diferitelor tipurilor de habitate. Au fost făcute eforturi
importante pentru a organiza aceste arii protejate în reţele internaţionale ce
pot fi folosite în soluţionarea problemele referitoare la conservarea
ecosistemelor şi biodiversităţii la nivel regional şi global.
Convenţii cu sferă mai redusă de aplicabilitate promovează
conservarea unor ecosisteme si habitate unicat în regiuni particulare
(Convenţia privind protecţia liliecilor, Carta europeană a regiunilor
montane).
Alte convenţii internaţionale au fost semnate pentru a preveni sau
limita poluarea ce constituie o ameninţare regională sau internaţională asupra
mediului. Convenţia asupra poluării atmosferice tranfrontaliere din
regiunile europene recunoaşte rolul pe care transportul pe distanţe mari a
poluanţilor atmosferici îl joacă în formarea ploii acide, creşterea acidităţii
lacurilor şi moartea pădurilor. Convenţia privind protecţia stratului de
ozon, semnată în 1985, a determinat scoaterea din uz a freonilor în ţările
semnatare, aceştia fiind corelaţi cu distrugerea stratului de ozon şi creşterea
nivelului radiaţiilor ultraviolete. Convenţia cadru a Naţiunilor Unite
privind schimbările climatice, adoptată în 1992, prevede stabilizarea şi
eventual reducerea emisiilor de gaze de seră, în principal a CO2. Convenţia a
fost adoptată de peste 160 de ţări şi este revizuită la conferinţe anuale.
In domeniul prevenirii şi combaterii poluării marine cele mai
importante tratate internaţionale sunt Convenţia privind prevenirea
poluării marine prin deversarea deşeurilor şi a altor materiale şi
Convenţia mărilor din Programul de Mediu al Naţiunilor Unite etc.
Poluarea marină este o problemă de interes datorită ariilor extinse de
ape internaţionale, a uşurinţei cu care poluanţii deversaţi într-o zonă
149

migrează către o alta, a biodiversităţii foarte ridicate, vulnerabilităţii şi
dificultăţii de aplicare a unor planuri de conservare.
8.1.5. Proiectarea ariilor protejate
Mărimea şi poziţia ariilor protejate în lume sunt frecvent
determinate de distribuţia populaţiei, potenţialul biologic al teritoriului,
eforturile politice şi factorii istorici. In multe cazuri, terenul este subiectul
unor măsuri de conservare deoarece nu are o valoare comercială imediată;
ariile protejate sunt frecvent situate pe terenuri greu accesibile, puţin fertile,
slab dotate cu resurse şi puţin locuite - numite „terenuri nedorite".
Deşi majoritatea ariilor protejate şi arealelor de conservare au fost
realizate fără logică, în funcţie de fondurile şi terenul disponibil, totuşi a
fost creată o importantă bază de date ştiinţifice cu tentă ecologistă, ce
oferă îndrumări despre cele mai eficiente căi de proiectare a arealelor de
conservare pentru protejarea diversităţii biologice.
Recomandările pentru proiectarea ariilor protejate nu reprezintă
neapărat soluţii universale.
8.1.5.1. Mărimea rezervaţiei
O dezbatere interesantă pe probleme de conservare a apărut pe
marginea întrebării dacă bogăţia în specii este maximizată într-o arie
protejată naturală extinsă sau în mai multe arii protejate mai mici cu o arie
totală egală cu cea mare.
Susţinătorii primei variante argumentează că numai ariile
protejate extinse pot conţine un număr suficient de specii de talie mare
şi cu densitate scăzută (cum ar fi carnivorele mari) pentru menţinerea pe
termen lung a populaţiilor. De asemenea, o arie protejată mare
micşorează efectul de margine, include mai multe specii şi are o
diversitate de habitate mai mare decât o arie protejată mică.
150

Acest punct de vedere are trei implicaţii practice: (1) când este creată o
nouă arie protejată, ar trebui realizată pe o suprafaţă cât mai extinsă cu
scopul de a prezerva cât mai multe specii cu putinţă; (2) când este posibil,
terenurile adiacente ariilor protejate naturale ar trebui achiziţionate cu
scopul de a spori suprafaţa acestora; (3) dacă trebuie ales între a crea o arie
protejată mică sau una mare într-un tip de habitat similar, este recomandată
cea de-a doua variantă.
Alţi cercetători preocupaţi de conservare susţin că ariile protejate
mici, bine poziţionate, sunt capabile să includă o mai mare varietate de
tipuri de habitate şi mai multe populaţii de specii rare decât ar face-o aria
bloc cu aceeaşi suprafaţă. De asemenea, crearea mai multor arii protejate,
chiar dacă mai mici, previne posibilitatea intervenţiei unei forţe
catastrofale unice, cum ar fi o specie exotică, o epidemie sau un incendiu,
ce ar distruge întreaga populaţie localizată într-o arie protejată unică.
În plus, ariile protejate mici localizate în vecinătatea unor zone populate
pot favoriza crearea unor centre de educaţie privind conservarea şi studiul
naturii, înlesnind obiectivele pe termen lung ale protecţiei mediului prin
conştientizarea publicului.
Consensul pare să fie asupra ideii că mărimea unei arii protejate
depinde de grupul de specii considerat, de terenul disponibil şi de
circumstanţele particulare. Este unanim acceptat faptul că ariile
protejate mari sunt mai bune decât cele mici deoarece sunt capabile să
susţină mai multe specii, prin mărimea superioară a populaţiilor şi
printr—o diversitate mai mare a habitatelor.
În orice caz, ariile protejate mici bine administrate sunt de
asemenea valoroase, în special pentru protecţia speciilor de plante,
nevertebrate şi vertebrate mici.
151

Deseori nu există o posibilitate de a alege deoarece nu sunt
disponibile terenuri suplimentare pentru scopuri de conservare. Acest
lucru este parţial adevărat în zone ce au fost intens cultivate şi locuite
de secole, cum ar fi Europa, China, nordul Africii şi Insula Jawa.
În cazul rezervaţiilor cu suprafaţă mare din România (peste
1000 ha) se pune problema dificultăţii de administrare a spaţiului,
instrumentele legale nefiind încă clar definite.
8.1.5.2. Minimizarea efectelor de margine şi de fragmentare
Este general acceptat faptul că ariile protejate trebuie proiectate
pentru a minimiza efectele de margine.
Arealele de conservare de formă rotundă minimizează
raportul limită-areal iar centrul unei astfel de arii protejate este mai
depărtat de limită decât în ariile protejate care au o altă formă.
Ariile protejate de formă liniară, lungi, au o graniţă mai mare şi
toate punctele sunt aproape de limită.
Aceste idei au fost rar, dacă nu chiar niciodată, implementate.
Majoritatea ariilor protejate au formă neregulată deoarece
achiziţionarea terenului s-a făcut mai degrabă în funcţie de oportunitate
decât de realizarea unui model geometric.
Fragmentarea ariilor protejate de către şosele, garduri, terenuri
agricole şi de alte proiecţii în mediu ale activităţilor umane trebuie
evitată pe cât posibil datorită efectelor negative multiple care pot afecta
speciile şi populaţiile.
Există cazuri în care separarea de zonele înconjurătoare a ariilor
protejate cu suprafaţă redusă a avut efecte benefice. Astfel, Rezervaţia
botanică Tinovul Lucina, cu o suprafaţă de 1 ha, aflată în lungul pârâului
Luncavei, în Obcina Mestecăniş, a fost delimitată cu gard pentru a fi păzită
152

de caii hergheliei Lucina şi de cirezile de bovine ce păşunează în zonă.
Declararea mlaştinii ca arie protejată şi îngrădirea ei a determinat
extinderea arealului speciei reliefare mesteacănul pitic (Betula nana), iar în
ultimile decenii nu au dispărut nici una dintre speciile semnalate anterior
şi nu s-a observat pătrunderea unor specii noi.
Colaborarea între proprietarii publici şi privaţi de terenuri are o
importanţă specială în dezvoltarea ariilor metropolitane, unde se găsesc
frecvent mici arii protejate izolate, aflate sub controlul agenţiilor
guvernamentale şi organizaţiilor private.
Ori de câte ori este posibil, ariile protejate ar trebui să includă un
ecosistem întreg (cum ar fi un curs de apă, un lac sau o unitate montană),
deoarece ecosistemul este unitatea optimă de administrare. Daunele
provocate unei părţi neprotejate a ecosistemului pot ameninţa starea de
sănătate a întregului ecosistem.
8.1.5.3. Habitatele coridor
O soluţie de administrare a unei reţele de arii protejate naturale a fost
aceea de a le lega într-un sistem prin intermediul unor habitate coridor,
care nu sunt altceva decât fâşii de terenuri protejate desfăşurate între
arii protejate. Astfel de habitate coridor, numite şi coridoare de
conservare sau de deplasare, pot permite plantelor şi animalelor să
treacă dintr-o arie protejată în alta, facilitând fluxul genetic şi
colonizarea altor terenuri favorabil.
Coridoarele de conservare pot ajuta şi la prezervarea animalelor
ce migrează sezonier de-a lungul unei serii de habitate diferite pentru
a-şi procura hrana; dacă aceste animale ar fi incluse într-o singură
arie protejată, ar putea muri din lipsă de hrană.

153

Coridoarele sunt mult mai necesare de-a lungul liniilor de
migraţie cunoscute ale speciilor de animale. Acestea au o importanţă
specială pentru păsările migratoare, care au nevoie de odihnă şi hrană.
Acolo unde coridoarele există deja ele trebuie prezervate. Multe din
coridoarele deja existente sunt situate de-a lungul cursurilor de apă şi
pot fi ele însele habitate de importanţă biologică.
Deşi coridoarele reprezintă o strategie de conservare promiţătoare,
ele pot avea şi anumite dezavantaje. Coridoarele pot facilita migraţia unor
tipuri de boli şi epidemii. Astfel o infestare singulară s-ar putea extinde
rapid către toate ariile protejate naturale conectate, devenind cauza
distrugerii unor populaţii de specii rare. De asemenea, animalele ce se
deplasează de-a lungul habitatelor coridor pot fi expuse unui risc de
vânătoare mare, deoarece vânătorii, ca şi animalele de pradă, tind să se
concentreze pe traseele utilizate de animalele sălbatice. În ciuda acestor
preocupări, cercetările ştiinţifice par să susţină valoarea coridoarelor de
conservare, deşi fiecare caz trebuie analizat separat.
Toate aceste teorii asupra designului ariilor protejate au fost create în
principal

pentru

vertebratele

terestre,

plantele

superioare

şi

nevertebratele mari.
Aplicabilitatea acestor principii la ariile protejate naturale acvatice,
unde mecanismele de dispersie sunt în mare parte necunoscute, necesită
investigaţii suplimentare. Promovarea ariilor protejate marine se impune
ca o prioritate pentru conservarea diversităţii biologice şi controlul
poluării.

154

8.1.5.4. Ecologia peisajelor şi arhitectura ariilor protejate
Ecologia peisajelor este importantă pentru protejarea diversităţii
biologice deoarece multe specii nu sunt limitate la un singur habitat, ci se
deplasează între habitate sau locuiesc la graniţa dintre două habitate.
Pentru

creşterea

numărului

şi

diversităţii

animalelor,

cei

ce

administrează viaţa sălbatică încearcă adesea să realizeze o variaţie cât
mai mare a peisajelor în cadrul unităţii administrate de ei. Sunt create şi
întreţinute câmpuri, pajişti, tufărişuri pitice, sădiţi pomi fructiferi, semănate
plante de cultură, tăiate periodic suprafeţe reduse de pădure, construite mici
iazuri şi baraje. De asemenea numeroase poteci şi drumuri de pământ
şerpuiesc de-a lungul şi de-a latul tuturor sectoarelor delimitate în cadrul
ariilor protejate. Rezultatul este o arie protejată transformată într-un
mozaic de fragmente, unde zonele de tranziţie abundă; viaţa sălbatică este
rezultatul locurilor unde două habitate se întâlnesc.
Scopul conservaţioniştilor este nu doar acela de a include cât mai
multe specii cu putinţă în arii protejate, ci şi de a proteja acele specii
care sunt în pericol de dispariţie ca rezultat al activităţii umane. Micile
arii protejate divizate în multiple unităţi de habitat, conţinând un peisaj
comprimat, pot include un număr mare de specii, dar este probabil
ca acestea să fie cu precădere specii cu utilitate economică redusă:
specii care depind de perturbarea umană şi specii străine zonei.
Pentru a schimba optica acestei abordări focalizate, diversitatea
biologică trebuie să fie administrată la nivel de peisaj regional, unde
mărimea unităţilor de peisaj - cum ar fi dealuri sau cursuri de apă permite reconstituirea unităţilor naturale înainte de a fi modificate
antropic.

155

O alternativă la crearea unui peisaj miniatural de habitate relativ
omogene la scară mică este de a lega toate ariile protejate dintr-o
zonă într-o reţea regională astfel încât să poată fi create unităţi extinse
de habitat. Unele dintre aceste unităţi de habitat ar putea fi suficient de
mari ca să protejeze speciile rare care nu sunt capabile să tolereze
presiunea umană.
8.1.6. Administrarea ariilor protejate
Odată declarată prin lege, o arie protejată trebuie, să fie efectiv
administrată pentru a menţine diversitatea biologică. Credinţa că
natura ştie mai bine şi că există o balanţă a naturii i-a condus pe mulţi
cercetători la concluzia că situaţia optimă pentru conservarea
biodiversităţii este aceea lipsită de intervenţia umană. Realitatea este
adesea foarte diferită, în multe cazuri, oamenii au modificat deja
mediul atât de puternic încât speciile şi comunităţile care mai există au
nevoie de intervenţia urgentă a omului pentru a supravieţui.
8.1.6.1. Aspecte generale privind administrarea ariilor protejate
Lumea este plină de „arii protejate pe hârtie" (sindromul paper
protected areas) care au fost create prin acte legislative guvernamentale,
dar care nu sunt administrate efectiv în teren. Din păcate România pare să
fie o campioană a declarării ariilor protejate prin acte guvernamentale.
Aceste acte legislative fac referire doar la suprafaţa ariilor protejate,
neexistând o delimitare concretă în teren şi, în consecinţă, o administraţie
care să le gestioneze.
Din 1990 şi până în anul 2000 nu a existat decât o arie protejată cu
administraţie proprie: Rezervaţia Biosferei Delta Dunării. Această situaţie a
condus la degradarea graduală sau rapidă a calităţii habitatelor şi la
pierderea unui număr apreciabil de specii valoroase. Astfel, Parcul Naţional
156

Bucegi, zonă care atrage importante fluxuri turistice estivale şi hivernale, a
fost victima propriilor sale frumuseţi, cunoscând o degradare accentuată
care se reflectă în calitatea habitatelor şi diversităţii biologice.
In unele ţări, oamenii nu ezită să practice agricultura, să defrişeze şi să
dezvolte activităţi miniere în ariile protejate deoarece cred că terenurile
guvernamentale sunt „proprietatea tuturor"; oricine poate lua orice doreşte
şi „nimeni" nu se oferă să intervină. Situaţia poate deveni critică şi din
această cauză ariile protejate trebuie activ administrate pentru a preveni
deteriorarea lor. Un exemplu semnificativ în acest sens este cel din Parcul
Naţional Călimani, în care pe versantul nordic al Vârfului Negoiu
românesc se exploatează, în carieră, de circa trei decenii sulf. Impactul
activităţilor miniere se reflectă în dinamica comunităţilor vegetale şi a
distribuţiei unor specii.
Cel mai eficient management al unei arii protejate se aplică atunci
când managerii beneficiază de avantajul informaţiilor dintr-un program de
cercetare şi deţin fonduri pentru implementarea planurilor de management.
Managerii de arii protejate entuziasmaţi că au eliminat copacii căzuţi
pentru a „îmbunătăţi" imaginea ariei protejate ar putea îndepărta cu bună
ştiinţă resurse vitale necesare anumitor specii de animale pentru cuibărit şi
hibernare.
Un aspect important al managementului ariilor protejate
implică dezvoltarea unui program de monitoring a componentelor
cheie şi a altor parametri, cum ar fi nivelul apei în lacuri, numărul
speciilor rare şi ameninţate, densitatea plantelor ierboase, a arborilor şi
a arbuştilor, perioadele de sosire şi plecare ale animalelor migratoare (în
special păsări) etc. Tipul informaţiilor colectate depinde de obiectivele
de management ale ariei protejate.
157

Monitorizarea

permite

managerilor

ariilor

protejate



determine nu numai starea de sanogeneză a unor componente ale
ariei protejate, ci şi tehnicile de management care sunt utile sau nu.
Având la îndemână informaţii corecte, managerii pot fi capabili să
ajusteze practicile de management pentru creşterea eficienţei actului
de administrare.
Cele mai serioase probleme de management în Australia, Noua
Zeelandă şi insulele pacifice au fost determinate de speciile de plante
introduse, pe când în America de Sud şi Africa principalele ameninţări au
fost exploatarea ilegală a vieţii sălbatice, incendiile, păşunatul şi
cultivarea plantelor.
În ţările industrializate, problemele cele mai importante legate de
administrarea ariilor protejate au fost cele determinate de activităţile
economice cum ar fi mineritul, exploatările forestiere, agricultura şi
amenajările hidrotehnice.
Deşi aceste modele generale oferă o imagine de ansamblu, orice
arie protejată are problemele ei specifice, cum ar fi: defrişările ilegale
sau braconajul în multe din ariile protejate ale Americii Centrale ori
numărul mare de turişti ce invadează parcurile naţionale din S.U.A. şi
Europa în timpul verii.
8.1.6.2. Managementul habitatelor
Uneori se impune ca o arie protejată să fie administrată agresiv
pentru a asigura protecţia tuturor speciilor şi habitatelor.
Multe specii ocupă doar un habitat specific sau un stadiu succesiv
specific al unui habitat.
În ariile protejate mici, pot lipsi stadii succesionale, iar din acest
motiv multe specii nu sunt reprezentate; de exemplu, într-o arie protejată
158

izolată, dominată de arbori seculari, speciile caracteristice stadiului
incipient al ierburilor şi arbuştilor pot lipsi. Din când în când, managerii
ariilor protejate trebuie să administreze activ aceste zone, în vederea
asigurării tuturor stadiilor succesionale. O cale frecvent folosită pentru
a realiza acest lucru este provocarea periodică a incendiilor controlate pe
terenuri cu ierburi, arbuşti şi în păduri, în scopul reînceperii procesului
succesional. Tipul şi perioada de desfăşurare a acestor acţiuni pot ajuta de
asemenea la eliminarea speciilor exotice care invadează arealul în
detrimentul speciilor native.
Gradul de utilizare antropică a resurselor naturale este o realitate
ce trebuie luată în considerare încă de la proiectarea ariilor protejate.
Oamenii au fost parte integrantă a tuturor ecosistemelor lumii timp de
mii de ani, iar excluderea omului din ariile protejate poate avea consecinţe
neprevăzute. De exemplu, o savană protejată de incendiile declanşate de
om se poate transforma într-o pădure, determinând pierderea speciilor.
Excluderea comunităţilor umane din ariile protejate poate fi singura
opţiune în cazul în care resursele sunt supraexploatate până la un punct la
care integritatea comunităţilor biologice este ameninţată. O astfel de
situaţie poate lua naştere datorită suprapăşunatului, defrişărilor intense
pentru obţinerea de masă lemnoasă sau a vânatului excesiv.
Recomandabil ar fi să se ajungă la un compromis între
conservaţionişti şi agenţii economici înainte de a ajunge la stadiul de
ameninţare a integrităţii comunităţilor biologice.
Utilizarea ariilor protejate de către populaţia locală şi vizitatori
trebuie să fie un subiect central al oricărui plan de management, atât în
ţările dezvoltate cât şi în cele în curs de dezvoltare. Populaţia care a
utilizat resursele din interiorul unor arii protejate, iar acum nu mai are
159

acces la acestea, va avea de suferit, fiind greu să supravieţuiască.
Atitudinea ei în acest caz este de înţeles, iar oamenii aflaţi în această poziţie
nu vor susţine măsurile de conservare.
Programul Man and the Biosphere (MAB) al UNESCO a creat sute
de rezervaţii ale biosferei în lumea întreagă într-o încercare de a integra
activităţile umane, cercetarea ştiinţifică, protecţia mediului natural şi
turismul într-o singură locaţie.
Conceptul de rezervaţie a biosferei implică existenţa unei structuri
care cuprinde una sau mai multe zone centrale în care ecosistemele şi
comunităţile biologice sunt strict protejate, înconjurate de zone tampon
în care activităţile umane tradiţionale - cum ar fi colectarea stufului, a
plantelor medicinale sau a lemnului de foc - sunt monitorizate şi este
dezvoltată o cercetare ştiinţifică nedistructivă. Zona tampon este la rândul ei
înconjurată de o zonă de tranziţie în care sunt permise anumite activităţi
economice (cum ar fi agricultura tradiţională, defrişările selective) şi
cercetarea ştiinţifică experimentală. Această strategie generală de delimitare
a zonelor centrale cu zone tampon şi de tranziţie poate avea mai multe
efecte. În primul rând, această structură poate încuraja locuitorii să
susţină obiectivele ariei protejate. In al doilea rând, anumite caracteristici
ale peisajului, create de utilizarea ecosistemelor de către comunitatea
umană, pot fi menţinute. In al treilea rând, zonele tampon pot favoriza
dispersia animalelor şi fluxul genetic între zonele centrale strict protejate şi
zonele de tranziţie populate şi zonele neprotejate.
Managerii ariilor protejate marine încearcă să găsească
echilibrul între nevoia de conservare şi cea de dezvoltare. În multe arii
protejate marine, în anumite areale este interzis pescuitul, pentru a permite
populaţiilor de peşti şi altor organisme să se reproducă. Speranţa este că
160

exemplarele din aceste arii protejate se vor dispersa spre arealele
exploatate şi vor contribui la refacerea populaţiilor afectate sau distruse.
Multe arii protejate sunt distruse datorită nesprijinirii măsurilor
de conservare, neglijenţei, ostilităţii sau supraexploatării lor de către
populaţia locală. Dacă scopul unei arii protejate este explicat populaţiei
şi dacă majoritatea locuitorilor sunt de acord cu obiectivele şi respecta
regulile, atunci zona poate menţine mai bine comunităţile naturale proprii. În
cel

mai

pozitiv

scenariu,

populaţia

locală

este

implicată

în

managementul ariilor protejate, oamenii sunt pregătiţi şi angajaţi de
către administraţiile ariilor protejate şi beneficiază de pe urma protejării
biodiversităţii şi reglementării activităţilor din interiorul acestor spaţii.
La cealaltă, extremă, dacă există o istorie a unor relaţii proaste şi de
neîncredere între populaţia locală şi guvern sau dacă scopul ariei
protejate nu este explicat suficient de clar, populaţia locală se poate opune
activităţilor din aria protejată şi va ignora regulile impuse de această formă
de gestiune a spaţiului. În acest caz, populaţia va intra în conflict cu
personalul ariei protejate.
Conservarea pentru şi către populaţie, cu supravegherea
guvernului, poate dezvolta o relaţie de colaborare intensă între guvern şi
populaţia dependentă de resurse. Aceasta poate reduce costurile de aplicare a
legii şi spori veniturile disponibile altor aspecte ale managementului vieţii
sălbatice, care pot ajuta la susţinerea acţiunilor de conservare ca şi pe
acelea ale comunităţii. O astfel de abordare va avea avantajul suplimentar
de a reda populaţiei locale un sentiment mai adânc al proprietăţii
tradiţionale şi al responsabilităţii faţă de resursele din aria protejată.
Dovada convingătoare că un astfel de parteneriat este posibil nu a fost încă
demonstrată, fiind mai mult teoretică decât practică.
161

Pentru ca managementul de arie protejată să fie efectiv, trebuie să
existe un personal suficient de numeros, bine echipat, antrenat şi motivat,
gata să aplice politica ariei protejate.
Este o ironie că sume mari sunt cheltuite pentru reproducerea în
captivitate şi pentru programe de conservare aplicate de către grădinile
zoologice şi organizaţiile de conservare, în timp ce diversitatea biologică a
ariilor protejate bogate din punct de vedere biologic aflate în ţări în curs de
dezvoltare se pierde datorită lipsei fondurilor necesare administrării. În
multe cazuri, costurile anuale de management pentru specii şi habitate
ameninţate sunt neglijabile comparativ cu costurile uriaşe ale eforturilor de
conservare pentru a salva specii pe cale de dispariţie sau ecosisteme în
pragul colapsului.
8.1.6.3. Managementul ecosistemelor
Administratorii de resurse sunt încurajaţi să îşi extindă atenţia spre
activităţile tradiţionale de producere de bunuri (prelucrarea lemnului,
industria ceramică) şi servicii (ecoturism) şi să ia în calcul problemele
legate de conservarea diversităţii biologice.
Temele majore ale managementului ecosistemelor includ:
1. cercetarea relaţiilor la toate nivelurile ierarhiei ecosistemelor şi la toate
scările; de exemplu, de la indivizi la specie şi de aici mai departe la
comunitate şi ecosistem;
2. asigurarea unor populaţii viabile pentru toate speciile, păstrarea
exemplarelor reprezentative din toate comunităţile biologice şi stadiile
succesionale, precum şi a funcţiilor ecosistemului;
3. monitorizarea componentelor cheie ale ecosistemului (date referitoare
la indivizii speciilor semnificative, acoperirea cu vegetaţie, calitatea apei
etc), strângerea datelor necesare şi utilizarea lor pentru adaptarea
162

practicilor de management într-o manieră potrivită (uneori numită
management adaptiv);
4. schimbarea treptată a politicilor şi practicilor rigide ale
gestionarilor de terenuri, încurajarea cooperării între departamente şi
integrarea la nivel local, regional, naţional şi internaţional, precum şi
cooperarea şi comunicarea dintre agenţiile publice şi organizaţiile private;
5. minimizarea ameninţărilor externe şi maximizarea beneficiilor
derivate prin adoptarea unor practici de management durabile;
6. recunoaşterea ideii că oamenii sunt parte a ecosistemelor şi că
valorile şi nevoile umane influenţează obiectivele de management.

8.2. Conservarea agricolă in situ
In multe zone ale lumii, fermierii care cultivă varietăţi de plante
adaptate la mediul local pot prezerva variabilitatea genetică a speciilor. De
exemplu, mii de varietăţi distincte de cartofi sunt crescute de fermierii din
ţările andine. Adesea, aceşti fermieri folosesc mai multe varietăţi în acelaşi
câmp pentru a minimiza riscul de eşec al culturilor şi pentru utilizări
diferite. Aceste varietăţi locale au frecvent gene unice pentru a rezista la
dăunători, boli, deficienţe de nutrienţi, secete şi alte variaţii de mediu. Aceste
varietăţi locale continuă să dezvolte noi combinaţii genetice, din care unele
pot fi eficiente în a opri apariţia unor ameninţări globale.
În orice caz fermierii din întreaga lume abandonează formele de
agricultură tradiţională, ce folosesc varietăţi locale, cu scopul de a creşte
productivitatea, promovând metode intensive. În ţări precum Indonezia, Sri
Lanka şi Filipine, peste 80% dintre fermieri au adoptat varietăţi moderne
pentru a le utiliza în cultivarea câmpurilor.

163

În timp ce recoltele superioare pot fi benefice pe termen scurt
pentru familiile de agricultori şi implicit pentru ţările lor, durabilitatea
agriculturii moderne depinde de prezervarea variabilităţii genetice
reprezentată de varietăţile locale.
O sugestie inovatoare a fost aceea ca un organism agricol
internaţional să subvenţioneze satele pentru a cultiva varietăţi locale.
Locuitorii acestor zone ar fi plătiţi pentru a dezvolta culturile lor într-o
manieră tradiţională, oferind o sursă importantă de gene pentru programele
de îmbunătăţire a celor moderne.
Programe încorporând practici de conservare in situ au fost deja
iniţiate în anumite locuri. În Mexic, un număr de programe de
dezvoltare încearcă să integreze agricultura tradiţională, conservarea
şi cercetarea.
Astfel, în vestul Mexicului, cu o suprafaţă de 140 000 ha, ce a fost
creată pentru a prezerva singurele populaţii cunoscute de Zea
diploperennis, o specie perenă de porumb; rezervaţia biosferei
protejează şi o pădure subtropicală foarte bogată, cu numeroase specii
noi pentru ştiinţă. Această plantă apare doar în milpas-uri abandonate
(milpas = câmp cultivat utilizând culturi alternative, tradiţionale) şi are un
mare potenţial de prezervare a genelor. La un moment dat specia poate
să fie folosită pentru protecţia producţiei de porumb, evaluată la 55
milioane de dolari anual. Imaginaţi-vă o specie de porumb perenă
rezistentă la dăunători şi boli ce nu trebuie plantată în fiecare an. În acest
caz, protecţia pe termen lung a speciei Zea diploperennis în sălbăticie
depinde de încurajarea fermierilor locali să rămână şi să lucreze terenul
conform practicilor agricole tradiţionale.

164

O abordare uşor diferită utilizată în regiunile aride din sud-vestul
Statelor Unite ale Americii implică corelarea agriculturii tradiţionale cu
genetica

conservaţionistă.

O

organizaţie

privată

numită

Native

Seeds/SEARCH colectează seminţele speciilor cultivate tradiţional
pentru a le prezerva pe termen lung. Organizaţia încurajează de
asemenea fermierii să cultive plante de cultură tradiţionale,
furnizându-le seminţe şi cumpărându-le producţia nevândută. Unele ţări
au creat rezervaţii speciale pentru a conserva zone conţinând rude
sălbatice ale plantelor de cultură. Asemenea rezervaţii de specii protejează
varietăţi sălbatice de grâu, ovăz şi orz în Israel şi lămâi în India.

8.3. Reconstrucţia ecologică
8.3.1. Abordări în reconstrucţia comunităţilor ecologice şi a
ecosistemelor
O ocazie specială pentru cercetători este aceea de a participa la
reconstrucţia ecosistemelor degradate. Scopul acestui proces este de a
reface

structura,

funcţiile,

diversitatea

şi

dinamica

specifice

ecosistemului.
Legislaţia de mediu obligă agenţii economici să reabiliteze
habitatele pe care le-au degradat. În realitate, mai ales în ţările în curs de
dezvoltare şi sărace, prevederile acestor acte legislative nu sunt aplicate
decât în puţine cazuri.
Ecosistemele pot suferi pagube şi datorită unor fenomene naturale
cum ar fi incendiile cauzate de fulgere, erupţii vulcanice sau furtuni. De
obicei, prin procesul de succesiune se recuperează biomasa originală, se
reface structura comunităţii şi pot reapare speciile iniţiale.

165

Anumite ecosisteme deteriorate prin activităţi umane sunt atât de
degradate încât capacitatea lor de refacere este puternic limitată.
Refacerea este puţin probabilă atunci când agentul perturbator este încă
prezent în ecosistem. De exemplu, reconstrucţia savanei cu arbori nu este
posibilă atâta timp cât terenul continuă să fie intensiv păşunat de
animalele domestice. Reducerea presiunii datorate păşunatului este
evident punctul de plecare în încercările de reabilitare.
Refacerea este de asemenea puţin probabilă atunci când majoritatea
speciilor originale au fost eliminate de pe o suprafaţă extinsă, astfel că nu
există nici o sursă de specii pentru repopulare. Refacerea este improbabilă
şi atunci când mediul fizic a fost atât de alterat încât speciile originale nu
mai pot supravieţui în acel areal. Exemple de astfel de situaţii includ
zonele miniere, unde reabilitarea comunităţilor naturale poate fi întârziată
decenii sau chiar secole datorită toxicităţii metalelor grele acumulate în
orizontul biologic activ şi nivelului redus al nutrienţilor din sol.
Restructurarea ecologică oferă teoria şi tehnicile de lucru pentru
tipuri variate de ecosisteme degradate. Sunt promovate patru abordări
principale în reconstrucţia comunităţilor biologice şi ecosistemelor:
1. Lipsa oricărei acţiuni, deoarece reconstrucţia este costisitoare,
încercările anterioare au eşuat sau pentru că experienţa a arătat că
ecosistemul se va reface singur. Ultimul caz este tipic terenurilor
abandonate din estul Americii de Nord, care au revenit la stadiul de pădure
în câţiva zeci de ani după abandonarea terenurilor agricole;
2. Înlocuirea unui ecosistem degradat cu un alt tip de ecosistem productiv;
de exemplu, înlocuirea unei zone forestiere puternic degradate cu o păşune
productivă. Înlocuirea creează o comunitate biologică specifică şi

166

reabilitează unele din funcţiile ecosistemului cum ar fi capacitatea de
retenţie a solului şi controlul inundaţiilor;
3. Reconstrucţia parţială cu scopul de a reface cel puţin câteva din funcţiile
ecosistemului şi din populaţiile speciilor originale dominante; de exemplu,
înlocuirea unei păduri degradate cu o plantaţie de arbori;
4. Restaurarea zonei pentru a se ajunge la compoziţia şi structura de specii
originale, printr-un program activ de reintroducere (plantarea şi sădirea
speciilor vegetale originale). Agenţii responsabili de degradarea habitatului
trebuie identificaţi şi eliminaţi sau reduşi. Procesele ecologice naturale
trebuie refăcute pentru a se asigura funcţiile iniţiale ale sistemului.
Cercetătorii implicaţi în proiectele de dezvoltare se confruntă cu
problema reconstrucţiei habitatelor degradate într-o manieră practică şi
tehnică. Obiectivele lor sunt: găsirea unor modalităţi economice de
stabilizare permanentă a terenurilor, prevenirea eroziunii solurilor,
îmbunătăţirea imaginii zonei pentru vecini şi publicul larg şi, dacă este
posibil, reabilitarea valorii productive a terenului. Ecologii contribuie la
eforturile de reabilitare prin dezvoltarea unor căi de reconstrucţie a
comunităţilor originale în termenii diversităţii şi compoziţiei speciilor, a
structurii vegetaţiei şi a funcţiilor ecosistemelor. Cei ce aplică metodele de
reconstrucţie ecologică trebuie să aibă o idee clară asupra funcţionării
sistemelor naturale şi fezabilităţii metodelor de reabilitare.
Concret, restaurarea ecologică trebuie să ţină seamă de viteza
reabilitării, de costuri, de eficienţa rezultatelor potenţiale şi de abilitatea
comunităţii biologice finale de a se menţine cu sprijin minor sau inexistent.
Costul şi disponibilitatea seminţelor, perioada de irigare a plantelor,
cantitatea de îngrăşăminte ce trebuie adăugată şi tehnicile de gestionare a
solului pot deveni esenţiale pentru succesul unui proiect.
167

Abordarea acestor detalii practice, deşi nu a constituit, în trecut, un
punct

de atractie pentru cercetători, trebuie să fie parte integrantă a

reconstrucţiei ecologice.
Reconstrucţia ecologică este o metodă importantă pentru ştiinţă. Ea
se constituie într-un test pentru cercetătorii care trebuie să demonstreze cât
de bine percep comunităţile biologice, astfel încât să fie provocaţi să le
reconstituie din rămăşiţe.
Eforturile de reconstrucţie a comunităţilor terestre degradate au
subliniat necesitatea refacerii comunităţiilor iniţiale de plante. Această
accentuare este corectă deoarece comunitatea de plante este de obicei
principalul producător al biomasei care susţine ecosistemul. O atenţie
specială trebuie acordată şi altor componente importante din comunităţile
biologice.
Ciupercile şi bacteriile micorizice joacă un rol vital în
descompunerea materiei organice şi în ciclul nutrienţilor; nevertebratele
din sol sunt importante în crearea structurii solului; animalele erbivore
sunt importante în reducerea competiţiei între plante şi menţinerea
diversităţii speciilor; multe vertebrate îndeplinesc funcţii vitale ca
diseminatori ai seminţelor, prădători pentru insecte şi agenţi de afânare a
solului. Multe din aceste specii pot fi transferate într-o zonă restaurată în
„eşantioane de gazon". Animale mari şi nevertebrate de suprafaţă trebuie
colectate într-un număr suficient de mare şi apoi eliberate în zonele
reabilitate. În cazul carierelor de exploatare la suprafaţă într-o zonă
minieră, arealul distrus poate fi reabilitat utilizându-se stratul superior de
sol, evacuat şi stocat la începutul activităţii, care conţine seminţe
îngropate, nevertebrate şi a alte organisme.

168

8.3.2. Areale prioritare pentru reconstrucţie ecologică
Eforturile de reconstrucţie a comunităţilor biologice s-au axat pe
zone umede, lacuri, areale urbane, pajişti şi păduri. Aceste medii au suferit
degradări severe datorită activităţilor umane şi sunt considerate areale
prioritare pentru reabilitare.
8.3.2.1. Zone umede
Unele din cele mai mari eforturi de reconstrucţie au fost depuse
pentru zone umede, incluzând mlaştini, lunci, pâraie, mici iazuri, râuri,
delte (porţiune de pământ de formă triunghiulară, cuprinsă între braţele unui
fluviu şi rezultată din depunerile de mâl şi de nisip la vărsarea acestuia în
mare) şi estuare (estuar – gură largă, în formă de pâlnie, la vărsarea unor
fluvii).
Zonele umede sunt adesea deteriorate, deoarece importanţa lor în
controlul inundaţiilor, menţinerea calităţii apei şi conservarea comunităţilor
biologice fie nu este cunoscută, fie nu este apreciată.
Delta Dunării, una din cele mai mari zone umede din Europa, se
constituie într-un complex unic de habitate şi comunităţi, situat pe marile
căi de migraţie a păsărilor. Delta Dunării (circa 4 150 km2, din care 3 446
km2 pe teritoriul României) este inclusă integral în Rezervaţia Biosferei
„Delta Dunării" (5 800 km2), care mai cuprinde o parte din Lunca Dunării
si apele marine adiacente frontului deltaic si lagunar (lagună – lac cu apă
sărată format pe malul unei mări sau al unui ocean, de care se separă
printr-o fâşie de uscat sau printr-o barieră de corali).
Importanţa ecologică şi ştiinţifică deosebită a Deltei Dunării este dată
de diversitatea biologică foarte ridicată, în special la nivelul ornitofaunei
şi ichtiofaunei, şi de dinamica specifică a parametrilor morfometrici şi

169

hidrologici, care fac ca Delta Dunării să fie un adevărat laborator de
monitorizare şi cercetare a mediului natural.
In Delta Dunării cuibăresc, hibernează sau sunt în pasaj (migraţie
periodică) circa 325 de specii de păsări, multe dintre ele declarate ca specii
de interes european şi mondial (de exemplu, pelicanul comun - Pelicanus
onocrotalus, egreta mare - Egretta alba, egreta mică — Egretta garzetta etc).
Acest paradis natural a început să fie modificat antropic mai ales după 1960
când s-a pus în practică un program de amenajare agricolă, piscicolă şi
stuficolă, în urma căruia reţeaua de gârle şi canale a fost puternic modificată.
în 1990 s-a ajuns la o suprafaţă îndiguită de 97 408 ha, din care 39 974 ha
pentru scopuri agricole. De asemenea, creşterea presiunii umane asupra
fondului piscicol a determinat diminuarea semnificativă a rezervelor de
peşte din Delta Dunării, cu influenţă directă asupra comunităţilor de
păsări acvatice şi a populaţiei umane. Astfel, dificultatea de promovare a
activităţilor turistice, datorită lipsei infrastructurii necesare pentru
susţinerea acestor activităţi, gradul ridicat de izolare (acces redus la servicile
sanitare şi educaţionale, legătura dificilă cu oraşele din apropiere, mai ales
în timpul iernii etc), precum şi gama redusă de resurse naturale, au
determinat existenţa unui indice de calitate a vieţii foarte scăzut în spaţiul
Deltei Dunării.
Declararea în anul 1990 a Deltei Dunării ca Rezervaţie a Biosferei şi
includerea ulterioară în Lista Zonelor Umede (Convenţia Ramsar) au
constituit paşi importanţi pentru reconstrucţia ecologică a acestei zone.
În anul 1993 în cadrul programului internaţional „Dunărea Verde" al
WWF a fost demarat proiectul de reconstrucţie ecologică a multor incinte
Reconectarea incintelor la regimul hidrologic al Deltei Dunării a permis
reconstrucţia principalelor funcţii ecologice ale ostroavelor (ostrov - insulă
170

în mare sau într-o apă curgătoare, adesea plutitoare, acoperită, de obicei, cu
vegetaţie):
- habitat pentru păsări şi animale specifice zonei aluviale;
- habitat şi zonă de reproducere pentru păsări acvatice;
- rezervor pentru biodiversitate şi asigurarea resurselor genetice;
- biocoridor;
- producţia biologică;
- rol în circuitele biogeochimice ale elementelor;
- reţinerea sedimentelor şi fixarea de substanţe toxice;
- biofiltru pentru Marea Neagră.
Aproape toate funcţiile ostroavelor au fost refăcute, iar în
privinţa avifaunei fiind înregistrate cele mai evidente progrese. Astfel s-a
refăcut populaţia de specii cuibăritoare acvatice (de exemplu 38% în
ostrovul Babina) dispărută complet în trecut şi a crescut numărul de
specii acvatice necuibăritoare.
In România, încă de la începutul secolului al XX-lea s-a
manifestat o preocupare ştiinţifică susţinută pentru studierea acestor
spaţii şi pentru sublinierea importanţei lor ecologice, ştiinţifice şi
economice. Astfel, în 1912, Gr. Antipa considera bălţile Dunării
supape de siguranţă ale fluviului contra inundaţiilor şi supraînălţării
nivelului său; din punctul de vedere biologic ele sunt pe de-o parte
refugiul multor specii de animale din fluviu în timpul când apa e prea
încărcată cu nămol, iar pe de alta ele sunt locurile de reproducere a
celor mai multe animale şi în special a majorităţii peştilor din fluviu.
Studiile realizate de oamenii de ştiinţă români în aceste zone umede în
scopul surprinderii importanţei acestor spaţii şi a pericolului pe care îl
reprezintă degradarea lor nu au fost suficiente.
171

In România numai în ultimii 50 de ani au fost degradate sau
distruse peste 400.000 ha zone umede, cea mai afectată zonă fiind
Lunca Dunării. Pentru reconstrucţia zonelor umede din Lunca
Dunării, în anul 2000, România a iniţiat împreună cu Bulgaria,
Republica Moldova si Ucraina proiectul Coridorul Verde al Dunării,
care se doreşte a fi o reţea ecologică la nivel regional cu o suprafaţă de
870.000 ha.
În orice caz, zonele umede reabilitate conţin frecvent o parte din
speciile de plante ale zonei umede iniţiale, şi adesea au anumite funcţii de
importanţă ecologică, socială şi economică, cum ar fi habitat pentru
viaţa sălbatică, controlul inundaţiilor ori reducerea poluării. Studiile
realizate şi cercetarea metodelor de reabilitare vor reprezenta o bază de date
solidă

pentru

viitoarele

acţiuni,

care

vor

avea

drept

rezultat

îmbunătăţirea tehnicilor de reabilitare a zonelor umede.
8.3.2.2. Lacuri
Unul din cele mai dramatice şi costisitoare exemple de reabilitare a
lacurilor este acela al lacului Erie. Lacul Erie a fost cel mai poluat dintre
Marile Lacuri între anii 1950 - 1970, fapt ce a determinat deteriorarea
calităţii apei, dezvoltarea excesivă a algelor, declinul populaţiilor
indigene de peşti, colapsul crescătoriilor piscicole şi dispariţia oxigenului
dizolvat la adâncimi mari. Legat de această problemă, începând cu
1972, guvernele Statelor Unite ale Americii şi Canadei au investit peste 7,5
miliarde de dolari în staţiile de tratare a apelor reziduale, reducând
cantitatea de fosfor deversată în lac de la 15.260 de tone în 1972 la 2.449
de tone în 1985.
Odată ce calitatea apei a început să se îmbunătăţească, între 1975
- 1985, numărul peştilor prădători a început să crească fără intervenţie
172

antropică. Cercetătorii nu s-au oprit aici, introducând peşti prădători
pentru a controla dinamica speciilor de ichtiofaună cu indivizi de
dimensiuni mici care se hrănesc cu zooplancton; păstrarea unei populaţii
optime de peşti care se hrănesc cu zooplancton a permis creşterea
volumului de zooplancton, efectul resimţindu-se în scăderea volumului
de alge şi în îmbunătăţirea calităţii apei. În ultimii ani, calitatea apei a
crescut substanţial în partea vestică a lacului, probabil datorită invaziei
midiilor (scoici de mare) care consumă algele din apă. Se constată şi o
creştere la adâncimi mari a cantităţii de oxigen dizolvat. Chiar dacă lacul
nu va reveni niciodată la condiţiile iniţiale datorită numărului mare de
specii exotice prezente şi alterării compoziţiei chimice a apei, controlul
calităţii apei şi investiţiile de miliarde de dolari au avut drept rezultat
reabilitarea acestui ecosistem lacustru, intens exploatat.
8.3.2.3. Zone urbane
Eforturi vizibile de reconstrucţie sunt depuse în multe zone urbane,
urmărindu-se reducerea impactului antropic asupra ecosistemelor şi
creşterea calităţii vieţii pentru locuitori. Grupuri de cetăţeni primesc
adesea cu bucurie propunerile de a lucra cu agenţiile guvernamentale şi
organizaţiile neguvernamentale ce se ocupă de reabilitarea zonelor
urbane.
Terenurile virane şi loturile abandonate permanent sau temporar
pot fi replantate cu arbuşti, arbori şi flori sălbatice. Carierele de balast
pot fi rambleate sau transformate în lacuri. Aceste eforturi au adus
beneficii suplimentare aşezărilor umane şi au favorizat creşterea
mândriei locale, creând un sentiment de comunitate şi sporind valoarea
proprietăţii locale.

173

Refacerea comunităţilor biologice native de pe uriaşele rampe de
deşeuri urbane reprezintă una din cele mai neobişnuite provocări. În
S.U.A., 150 de milioane de tone de deşeuri sunt depozitate în fiecare an în
peste 5 000 de rampe active. Când acestea au atins capacitatea maximă de
depozitare, sunt de obicei acoperite cu folii de plastic şi straturi de argilă
pentru prevenirea scurgerilor de substanţe toxice. Unele dintre ele sunt
acum ţinta eforturilor de conservare. Ignorarea acestor spaţii datorită valorii
lor economice reduse poate determina colonizarea lor de către specii
exotice. Plantarea de tufişuri şi arbori nativi pe zonele acoperite poate
atrage păsări şi mamifere care introduc şi împrăştie seminţele unui spectru
larg de specii native.
Un exemplu de reconstrucţie a terenurilor ocupate de halde este cel
promovat în regiunea oraşului Moldova Nouă din interiorul Parcului
Natural Porţile de Fier. Fixarea haldelor de steril s-a realizat cu ajutorul
vegetaţiei forestiere pe terenuri care au fost anterior acoperite cu pământ
vegetal. Speciile care s-au adaptat cel mai bine la condiţiile de habitat nou
create au fost sălcioara (Elaeagnus angustifolia), salcâmul (Robinia
pseudacaccia), cătina albă (Hippophae rhamnoides) şi plopul euramerican
(Populus x canadensis).
8.3.2.4. Pajişti
Multe loturi mici utilizate în trecut în agricultură în America de Nord
au fost restaurate la stadiul de pajişte. Pajiştile reprezintă spaţii ideale
pentru munca de reabilitare deoarece sunt bogate în specii, sunt gazda a
numeroase plante sălbatice şi pot fi reabilitate în câţiva ani. De
asemenea, tehnicile utilizate pentru reabilitarea lor sunt similare celor din
grădinărit şi agricultură şi se pot realiza prin activităţi voluntare.

174

Cea mai simplă metodă este recoltarea fânului de pe o pajişte
nativă şi utilizarea lui pentru însămânţare într-o zonă destinată
reabilitării.
Una din cele mai ambiţioase şi mai controversate scheme de
reconstrucţie propuse implică refacerea ecosistemelor de preerie, pe circa
380 000 km2, în statele „Câmpiilor Americane", din Dakota în Texas. Aceste
terenuri sunt utilizate în prezent pentru activităţi care nu aduc profituri şi
sunt dăunătoare mediului. Populaţia regiunii este în declin datorită
dezvoltării reduse a sectorului agricol, a ratei ridicate a şomajului şi migrării
tinerilor. Din perspectivă ecologică, sociologică dar şi economică, cea mai
bună destinaţie pe termen lung a acestei regiuni ar fi un ecosistem de
preerie reabilitat. Populaţia umană se poate stabiliza prin promovarea
unor activităţi economice mai puţin agresive cum ar fi turismul,
administrarea vieţii sălbatice şi păşunatul extensiv, lăsând doar cele mai
bune terenuri pentru agricultură.
8.3.2.5. Păduri tropicale uscate
Pe tot Globul, pădurile tropicale uscate au fost degradate prin
defrişări, păşunat, incendieri, cultivare şi extragerea de lemn utilizat drept
combustibil. Aceste păduri sunt degradate adesea până în momentul în care
rămân doar câţiva copaci ce au valoare redusă pentru populaţia locală.
Pentru a schimba aceste tendinţe, guvernele şi comunităţile locale
protejează acum pădurile rămase şi le administrează în vederea refacerii lor.
Pădurile tropicale din America Centrală au suferit îndelung de pe
urma transformărilor la scară largă datorită fermelor de animale şi
defrişărilor. Fragmentele reduse de pădure rămase sunt ameninţate în
continuare de defrişări şi vânătoare. Distrugerea pădurii tropicale uscate a

175

trecut neobservată, atenţia publicului şi a oamenilor de ştiinţă fiind focalizată
pe mult mai atractiva pădure tropicală umedă.
De exemplu, în Costa Rica s-a pornit o acţiune de reabilitare a unei
suprafeţe de 110 000 hectare de pădure tropicală uscată şi pădure
tropicală umedă. Reconstrucţia a inclus plantarea de copaci nativi şi
exotici pentru a umbri speciile ierboase introduse, eliminarea incendiilor
provocate de oameni, interzicerea defrişărilor şi vânătorii. Păşunatul a
fost iniţial utilizat pentru diminuarea abundenţei ierburilor, apoi a fost
eliminat pe măsură ce pădurea s-a extins prin dispersie anemochoră şi
zoochoră. În doar 15 ani, acest proces a dus la transformarea a circa
60.000 de hectare de păşune în pădure tânără, deasă şi bogată în specii.
Acest proces reface ecosistemul pădurii tropicale uscate şi aduce beneficii
şi pădurii tropicale umede adiacente (animalele din pădurea tropicală umedă
migrează sezonier în cea tropicală uscată), dar vor trece 200 - 500 de ani
până se va reveni la structura ecosistemului forestier iniţial.
Un element cheie în acest plan de reabilitare este reconstrucţia
bioculturală, ceea ce înseamnă că angajaţii ariilor protejate predau
biologia în teren tuturor elevilor din şcolile din vecinătatea ariei protejate.
Reconstrucţia

bioculturală

a

permis

formarea

unei

comunităţi

familiarizate cu problemele de conservare şi a unui punct de vedere local şi
nu un parc naţional „exclusivist".

8.4. Abordări internaţionale ale conservării şi
dezvoltarea durabilă
Diversitatea biologică este concentrată în cea mai mare parte în ţările
tropicale, care în marea lor majoritate sunt sărace sau relativ sărace şi au
rate accelerate de creştere a populaţiei. Ţările în curs de dezvoltare doresc

176

adesea să protejeze diversitatea biologică dar se întâmplă frecvent să nu
poată plăti prezervarea habitatelor, cercetarea şi managementul necesare
realizării acestui deziderat. Ţările dezvoltate (incluzând S.U.A., Canada,
Japonia, Australia, Marea Britanie, Franţa, Suedia, Germania, etc.) solicită
ca diversitatea biologică de la tropice să susţină materialul genetic şi
produsele naturale pentru agricultură, medicină şi industrie. O întrebare se
naşte: cum pot colabora ţările pentru prezervarea diversităţii biologice?
Earth Summit, Rio de Janeiro
Un eveniment semnificativ care evidenţiază progresul internaţional
în protejarea diversităţii biologice a fost Earth Summit, conferinţă ce s-a
desfăşurat timp de 12 zile, în iunie 1992, la Rio de Janeiro, Brazilia,
cunoscută oficial drept Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi
Dezvoltare. La această manifestare au participat reprezentanţi din 178 ţări,
peste 100 şefi de state, lideri ai Naţiunilor Unite, organizaţii
neguvernamentale şi de conservare. Scopul conferinţei principale şi al
celor asociate ce au urmat a fost de a discuta căile de combinare a
protecţiei sporite a mediului cu dezvoltarea economică eficientă în ţări mai
puţin bogate.
Conferinţa a fost încununată de succes în domeniu creşterii
conştientizării asupra crizelor mediului şi în plasarea acestor probleme în
centrul atenţiei mondiale. O trăsătură remarcabilă a conferinţei a fost că
participanţii au perceput legătura clară între protecţia mediului şi nevoia
de a diminua sărăcia ţărilor în curs de dezvoltare prin acordarea de
asistenţă financiară din partea ţărilor bogate. Participanţii la
conferinţă au semnat următoarele documente:
a.) Declaraţia de la Rio. Dreptul naţiunilor de a-şi folosi
resursele pentru dezvoltare economică şi socială este recunoscut, atât
177

timp cât mediul din aceste ţări nu este afectat. Declaraţia afirmă şi
principiul "poluatorul plăteşte", prin care companiile şi guvernele
trebuie să îşi asume responsabilitatea financiară pentru daunele cauzate
mediului.
b.) Convenţia asupra schimbărilor climatice. Această înţelegere şi
convenţiile ulterioare solicită ţărilor industrializate să-şi reducă
emisiile de dioxid de carbon şi alte gaze generatoare ale efectului de
seră la nivelul anului 1990 şi să prezinte rapoarte regulate asupra
evoluţiei emisiilor. Ţările în curs de dezvoltare trebuie să raporteze
corect nivelurile emisiilor.
c.) Convenţia asupra biodiversităţii. Convenţia asupra
diversităţii biologice are trei obiective importante:
- protecţia diversităţii biologice
- utilizarea durabilă a acesteia
- împărţirea echitabilă a beneficiilor produse de speciile sălbatice şi
domestice.
În timp ce primele două obiective sunt realizabile, cel de-al
treilea se referă la o problemă mai delicată deoarece presupune
recunoaşterea faptului că ţările în curs de dezvoltare ar trebui să
primească o compensaţie pentru utilizarea speciilor din interiorul
graniţelor lor.
Acest tratat a fost ratificat până acum de aproape 170 de ţări,
Congresul S.U.A. amânând aprobarea convenţiei datorită perceperii ca
o restricţie impusă industriei biotehnologice americane. Semnarea
unor înţelegeri separate între ţări şi companiile biotehnologice
privind împărţirea profiturilor rezultate din noi produse s-a dovedit a fi
178

un lucru dificil şi complex. În multe cazuri, ţările tropicale în curs de
dezvoltare au restricţionat sever sau chiar au oprit exploatarea
oricărui material biologic din ţările lor. Faptul a avut un efect
neaşteptat împiedicând cercetarea ştiinţifică internaţională care nu
este în legătură cu prospectarea biologică.
- Agenda 21. Documentul, însumând aproape 800 de pagini, este
o încercare inovatoare de a descrie într-o manieră explicită politicile
necesare pentru o dezvoltare armonioasă. Agenda 21 descrie relaţiile
dintre mediu şi alte probleme care adesea sunt considerate separate,
cum ar fi îngrijirea copiilor, sărăcia, discriminarea femeilor,
transferul tehnologic şi distribuţia inegală a bogăţiei.
Sunt descrise planuri de acţiune pentru a veni în întâmpinarea
problemelor generate de poluarea atmosferei, agricultură, dezvoltare
durabilă, despădurire, medii acvatice, medii montane.
Documentul descrie de asemenea mecanismele financiare,
instituţionale, tehnologice şi legale pentru a implementa planurile
de acţiune. Problema cea mai importantă dezbătută în cadrul acestei
reuniuni la vârf a fost găsirea unor surse de finanţare a
programelor lansate la Earth Summit, în special pentru Agenda 21.
Costurile acestor programe au fost estimate la circa 600 miliarde de
dolari pe an, din care 125 miliarde ar urma să vină din partea ţărilor
dezvoltate, ca asistenţă pentru dezvoltare transnaţională. Ţările
puternic dezvoltate, cunoscute şi sub numele de Grupul celor 7 au
acceptat în principiu să crească nivelul asistenţei externe la 0,7%
din Produsul Intern Brut până în anul 2000. Doar câteva ţări
dezvoltate din nordul Europei, ca Norvegia, Danemarca, Finlanda,

179

Suedia şi Olanda au atins acest obiectiv, în timp ce ţările dezvoltate
mai mari, inclusiv S.U.A. şi-au redus considerabil nivelurile de
finanţare.
O nouă sursă importantă de finanţare pentru protecţia mediului
şi conservarea diversităţii biologice în ţările în curs de dezvoltare a fost
creată în timpul conferinţei. Programul Global Environment Facility
(GEF) a fost promovat de Banca Mondială şi ţările dezvoltate, împreună
cu United Nations Development Programme (UNDP) şi United Nations
Environmental Programme (UNEP). GEF a fost creat ca un program pilot
cu finanţare curentă de 2,75 miliarde de dolari, pentru a fi folosiţi la
susţinerea de proiecte ce vizează probleme precum încălzirea globală,
biodiversitatea, poluarea apelor internaţionale şi distrugerea stratului de
ozon.
Unul din cele mai importante rezultate ale Summitului de la Rio de
Janeiro a fost seria de întâlniri programate a fi organizate pentru
îndeplinirea recomandărilor. Cel mai notabil succes a fost înţelegerea
internaţională la care s-a ajuns la Kyoto în decembrie 1997, de reducere în
ţările industrializate a emisiilor de gaze de seră sub nivelul anului 1990.
Acordul de la Kyoto a fost semnat de majoritatea statelor, inclusiv
Japonia, singurul stat care s-a pronunţat împotrivă fiind S.U.A. care a
propus totuşi recent un plan alternativ.

180

Capitolul 9
ORGANISMELE MODIFICATE GENETIC (OGM) ŞI
IMPACTUL LOR ASUPRA MEDIULUI
9.1. Definiţia OGM-urilor şi etapele de obţinere a lor
Odată cu începutul anilor 1970, o serie de tehnici ale geniului genetic
(adică manipularea directă a genelor de către om) permit extragerea unei
gene din genomul unui organism şi reimplantarea ei în genomul unui alt
organism, aparţinând unei alte specii sau chiar altui regn. Spre exemplu, o
genă umană transferată în genomul unei bacterii, al unei unei plante sau al
unui animal; o genă bacteriană transferată în genomul unei plante sau al unui
animal ş.a.m.d.
Acest transfer de gene este numit transgeneză pentru că el
presupune traversarea (transgresia) barierelor care, până nu demult,
împiedicau schimburile de gene între specii diferite, mai ales între cele
aparţinând unor regnuri diferite.
Gena care codifică un caracter pe care dorim să-1 transferăm unui alt
organism se numeşte genă de interes, devenită în momentul transferului
efectiv transgenă, iar organismul receptor va fi denumit organism
transgenic.
Obţinerea unui OGM implică următoarele etape principale:
1. identificarea şi pregătirea (multiplicarea) genei de interes;
2. introducerea ei (prin diverşi vectori) în celula gazdă, pentru că singură
nu este capabilă să străbată membranele celulare;
3. selectarea celulelor gazdă care au integrat transgena în genomul lor;
4. obţinerea, în cazul organismelor pluricelulare, a unui nou organism
pornind de la o singură celulă transgenizată;

181

5. verificarea transmiterii ereditare a caracterului codat de transgenă, la
descendenţii organismului transgenic.
Pentru selectarea celulelor care au integrat în genomul lor gena de
interes (deci care conţin transgena) se introduce şi o genă marker, a cărei
expresie fenotipică este mai uşor de verificat comparativ cu cea a genei de
interes. Cele mai utilizate în acest sens sunt genele care codifică rezistenţa la
un anumit antibiotic, la un anumit erbicid.
Dar, pentru ca transgena să se poată exprima în genomul celulei
gazdă, ea trebuie să deţină reglatori de expresie (promotor şi terminator)
adaptaţi noului mediu genomic. În fapt, chiar dacă codul genetic este
universal, expresia unei gene la un organism dat depinde de promotorul la
care se asociază. Dacă dorim să introducem o genă bacteriană într-o plantă,
trebuie să-i asociem acestei gene un promotor vegetal.
O transgenă este, aşadar, mult mai mult decât o simplă genă de
interes, ea este o veritabilă construcţie genetică.

9.2. Semnificaţia, pericolele şi evoluţia transgenezei
Până la apariţia geniului genetic, ameliorarea plantelor şi
animalelor s-a realizat prin selecţia indivizilor care prezentau caracteristici
morfologice sau fiziologice interesante (apărute prin mutaţii spontane)
şi prin sistemul încrucişare - selecţie a hibrizilor dintre soiurile sau
rasele aceleiaşi specii.
Prin suprimarea barierelor naturale ce împiedicau schimburile de
gene între specii şi regnuri diferite, geniul genetic permite crearea de
organisme transgenice, dotate cu proprietăţi noi, total necunoscute înainte
şi într-un timp scurt (de ordinul unui deceniu), fără nici o relaţie cu
ritmul multimilenar al evoluţiei fiinţelor vii.

182

Tehnicile transgenezei conferă astfel omului puterea de a modifica
patrimoniul ereditar al tuturor fiinţelor care-1 înconjoară, inclusiv al propriei
sale specii. Este vorba, aşadar, de o veritabilă revoluţie biologică !
In 1973, odată cu anunţarea de către doi cercetători americani a
posibilităţii transferării la Escherichia coli a genelor unui virus
cancerigen (prezent la maimuţe), asistăm şi la conştientizarea pericolelor
potenţiale ale geniului genetic.
După un an de la această descoperire au urmat o serie de reuniuni ale
oamenilor de ştiinţă de pe întregul mapamond şi s-au elaborat reglementări
legale ale cercetărilor din domeniul genetic.
Enormele potenţialităţi ale tehnicii transgenice au interesat şi
interesează industriile pentru agricultură, pentru medicină şi farmacie
ş.a. Au început să se dezvolte mici întreprinderi particulare
specializate în transgeneză. Cercetările efectuate în aceste mici (dar
rentabile) societăţi au contribuit din plin la creşterea cunoştinţelor în
genetica moleculară, dar costul foarte mare al acestor studii a antrenat şi
protecţia

rezultatelor,

prin

brevete,

pentru

a

asigura

şi

„compensaţia investiţiei".
În cursa pentru brevete asistăm la o cumpărare progresivă a acestor
mici firme de către marile societăţi producătoare de seminţe, foarte
interesate în plante transgenice. Unele dintre ele vor fi, la rândul lor,
cumpărate de către societăţi multinaţionale din domeniul agrochimiei
şi farmaciei.De aici au rezultat câteva multinaţionale gigantice, cum ar fi
MONSANTO, în SUA şi NOVARTIS, în Europa, fiecare dezvoltându-şi
puternice echipe de cercetare.
Până în prezent, aplicaţiile comerciale ale OGM-urilor privesc în
principal microorganismele şi plantele din cultura mare.
183

9.3. Microorganisme şi animale transgenice
Unul dintre primele microorganisme transgenice obţinute a fost o
bacterie capabilă de a „absorbi" petrolul din mareele negre, realizare a unui
cercetător indian (Chakrabarty, 1971), care lucra în acea perioadă pentru
societatea „General Electric ". El a devenit celebru, nu atât pentru realizarea
sa, cât pentru că a solicitat un brevet pentru aceasta, iar „afacerea
Chakrabarty" a stat la originea acordării primului brevet pentru un
organism viu.
Începând cu finele anilor 1970, interesul industriilor s-a îndreptat
mai cu seamă spre microorganismele utilizate în sectoarele alimentare şi
farmaceutice.
Exemple: - o serie întreagă de tulpini de drojdie (aparţinând speciei
Saccharomyces cerevisiae), ameliorate pentru fabricarea diverselor
tipuri de pâine, bere şi vin; bacterii (în special E. coli) sintetizatoare de
proteine umane, folosite în scop terapeutic: insulina, hormon de creştere,
interferon.
Primul animal transgenic a fost obţinut (în 1982) de către un grup de
cercetători americani. Este vorba de un şoarece gigant, de două-trei ori mai
mare decât cel normal, caracter generat prin transferarea în genomul său
a genei ce codifică hormonul de creştere la şobolan. Acest „super-şoarece" a
inspirat pe specialiştii din zootehnie, care au văzut în astfel de transgeneză
un mijloc de a spori performanţele productive ale şeptelului şi peştilor.
Avantaje generate de transgeneza animală:
- mari progrese în descifrarea mecanismelor de dezvoltare a bolilor la om şi
în obţinerea de noi medicamente şi vaccinuri,
animalelor transgenice experimentale;
184

toate

prin

folosirea

- producerea de organe pentru transplanturi de către animalele „umanizate"
va contribui la umplerea enormului deficit în organe de transplant (inclusiv
la eliminarea teribilei pieţe negre cu organe umane) şi

va permite

salvarea unui număr mult mai mare de vieţi omeneşti;
- creşterea productivităţii animalelor domestice.
Întrebări şi riscuri generate de transgeneza animală:
- riscul transmiterii de boli pacienţilor care au suferit o xenogrefă;
- o serie de virusuri sau agenţi patogeni inactivi care, în mod normal, se
găsesc în organele animalelor donatoare ar putea deveni patogeni pentru
om.

9.4. Plante transgenice
9.4.1. Plantele transgenice şi noile lor proprietăţi
Entuziasmul suscitat de aplicaţiile potenţiale ale transgenezei vegetale
era extraordinar printre pionierii noii biotehnologii. În SUA, entuziasmul a
fost cel mai mare şi, prin urmare, giganţi ai agrochimiei, ai chimiei şi
farmaciei doreau să investească masiv în producerea de seminţe
transgenice.
Proprietăţile plantelor transgenice cultivate deja pe scară mare sunt
următoarele:
a) Rezistenţa la erbicide:
Plantele modificate genetic au capacitatea de a continua să trăiască şi
să se dezvolte în ciuda mai multor pulverizări cu o substanţă toxic-mortală,
iată o performanţă extraordinară a plantelor transgenice rezistente la un
erbicid total ! Acest caracter nou (dat de transferul genei Bar) şi, sub aspect
biologic, cu totul surprinzător este dat de diversele tipuri de acţiuni
enzimatice (enzime codificate de transgene de origine bacteriană şi, în
câteva cazuri, de origine vegetală): transformarea erbicidului într-un compus
185

netoxic (detoxificarea lui), uşoara modificare a enzimei vizate sau
supraexprimarea sintezei sale, într-o astfel de manieră încât planta tratată să
dispună în orice moment de cantităţi suficiente de enzime pentru a se
dezvolta normal.
Dar trebuie să făcută următoarea remarcă importantă: rezistenţa unei
plante de tip OGM este unispecifică, adică ea nu se manifestă decât faţă de
erbicidul produs de întreprinderea producătoare de seminţe transgenice.
b) Rezistenţa la insecte dăunătoare
Plantele care posedă această proprietate sintetizează în permanenţă, în
ţesutul lor, o proteină insecticidă care duce la moartea unor insecte fitofage
dăunătoare. Gena care codifică rezistenţa la insecte provine de la o bacterie
din sol (Bacillus thuringiensis; pe care o vom nota în continuare Bt.),
cunoscută de mult timp pentru proprietăţile insecticide şi folosită în lupta
biologică (integrată) din agricultura convenţională, precum şi în silvicultură
(împotriva omizilor defoliatoare).
Preparatele obţinute din suşele naturale de Bt. conţin proteina
insecticidă, aşa cum se prezintă ea în bacterie, adică inactivă. Numai după
ingestia sa şi contactul cu sucurile digestive ale dăunătorului, ea este
activată şi provoacă moartea într-un timp mai lung sau mai scurt. Astfel
respectiva genă a fost modificată, astfel ca să codifice proteina activă, situaţie
care face ca OGM-ul să conţină o toxină mult mai rapidă şi eficace, chiar
înaintea ajungerii ei în tubul digestiv al insectei.
c) Rezistenţa la boli
Prin transferul genei care codifică proteina capsidei virale (gena cp. coat protein) s-au obţinut plante care rezistă la bolile generate de anumite
virusuri, deoarece ea blochează propagarea virusurilor în planta
transgenică. Se ştie că sinteza de către plantă a unor mici cantităţi din
186

această proteină împiedică dezvoltarea virusurilor şi, astfel, declanşarea
bolilor virale (virozelor).
O serie de alte realizări privesc rezistenţa la atacul ciupercilor
fitopatogene, în esenţă, prin inserţia în plante a genelor care codifică enzime
capabile să distrugă pereţii ciupercilor.
d) Rezistenţa la îngheţ
OGM-urile rezistente la îngheţ nu se cultivă pe scară largă. Strategiile
utilizate pentru a le conferi această proprietate sunt:
- tratamentul culturilor de soiuri convenţionale, prin pulverizarea cu
bacterii transgenice „antigel", pentru protejarea acestor culturi de
îngheţurile târzii.
- inserţia unor gene provenind de la peştii din apele reci, cum ar fi spre
exemplu o genă de Hippoglossus hippoglossus (peşte din Marea Nordului)
transferată la căpşuni.
e.) Maturarea întârziată
O astfel de însuşire a fost conferită, pentru prima dată, unei legume
de importanţă economică mondială: tomatele. Şi în acest caz sunt utilizate
două metode principale:
- inserţia unei gene care blochează galacturonaza, enzimă responsabilă de
înmuierea fructelor;
- blocarea sintezei hormonului de maturare, acest ultim proces (cel de
maturare) fiind apoi declanşat prin tratamentul cu etilenă, înaintea punerii pe
piaţă a tomatelor transgenice. Cele mai recente cercetări vizează obţinerea
de soiuri bogate în elemente nutritive, cu un spectru nutriţional mai
echilibrat.

187

9.4.2. Avantajele plantelor transgenice, prezentate de producătorii
şi apărătorii lor
a.) Pentru amelioratori
Creşterea eficacităţii în ameliorarea plantelor. Tehnicile transgenezei
sunt mult mai precise şi mult mai rapide, întrucât ele privesc doar gena (sau
genele) de interes, pe când tehnicile clasice de hibridare folosesc genomurile
parentale în totalitatea lor, fiind deseori necesare retro-încrucişări pentru a
se accentua manifestarea unei gene parentale ori pentru eliminarea
efectelor secundare nedorite.
b.) Pentru agricultori
În primul rând, se simplifică procesul de combatere a buruienilor,
prin eliminarea utilizării erbicidelor administrate în perioada preemergentă şi în perioada de vegetaţie, folosindu-se doar un singur erbicid
total. Apoi, graţie organismelor nou obţinute şi rezistente la boli şi dăunători,
sunt eliminate insecticidele şi fungicidele folosite curent în sistemul
convenţional.
În ciuda preţurilor mari ale OGM-urilor, cresc randamentul şi
beneficiul realizate de culturile transgenice, pe de o parte prin eliminarea
concurenţei buruienilor, a agenţilor patogeni şi a insectelor, iar pe de altă
parte prin renunţarea la consumul energetic necesar administrării pesticidelor.
c.) Pentru industriaşi
Prin noile calităţi deţinute de plantele transgenice, se ameliorează şi
procesele de prelucrare industrială: amidon modificat, lemn sărăcit în
lignină (fabricarea pastei pentru hârtie devine mai puţin poluantă),
bioplasticele, obţinerea mai uşoară a proteinelor umane cu scop terapeutic
etc.
d..) Pentru consumatori
188

Depozitarea şi păstrarea fructelor cu maturizare tardivă se realizează
mai uşor şi cu pierderi minime.
e.) Pentru mediul înconjurător şi pentru viitorul umanităţii
Se apreciază o reducere a poluării ecosistemelor prin pesticide. În
plus, are loc o creştere a producţiei agricole, iar, într-un viitor apropiat, se
speră că va fi eliminată foametea în lume (prin extinderea suprafeţelor
cultivate cu OGM-uri rezistente la salinitate, la secetă, la aciditatea crescută a
solului, la temperaturi mai scăzute etc).
9.4.3. Riscurile legate de cultura plantelor transgenice
Anumiţi oameni de ştiinţă pun la îndoială superioritatea tehnicilor
de transgeneză actuală faţă de tehnicile de hibridare - selecţie folosite până
în prezent, amintind caracterul aleatoriu al localizării transgenelor în
genomul celulelor gazdă. Transmiterea şi împerechierile naturale ale
cromozomilor se fac după legi mult mai precise decât inserţia unei
transgene.
Opozanţii OGM-urilor consideră că principalii beneficiari ai acestor
organisme sunt producătorii de seminţe. În primul rând, prin brevetarea
fiecărui soi transgenic se asigură o revenire a unei bune părţi din
investiţie, apoi, prin interzicerea agricultorului de a folosi o parte a recoltei
sale drept sămânţă, se garantează producătorului de seminţe-OGM o
vânzare anuală sigură (o piaţă de desfacere asigurată).
În ceea ce priveşte ideea dezvoltării unei agriculturi transgenice
mondiale pentru a hrăni omenirea se ştie că foametea în lume este, înainte de
toate, o problemă de acces la hrană, lucru generat de conflictele locale şi/
sau internaţionale, de sistemele politice, de epuizarea solurilor sau, de
accesul la pământ. Superproducţiile agricole realizate în sistemul

189

convenţional nu se datorează OGM-urilor, doar repartizarea globală a
acestor producţii obţinute este deficitară!
a.) Riscuri legate de tehnicile actuale ale transgenezei vegetale
- Efecte secundare

nedorite.

Prima

„versiune"

a

tomatei

cu

maturare întârziată era făinoasă, cu gust metalic şi suportă greu transportul,
căci pieliţa sa era fragilă, motive pentru care consumatorii

americani

au refuzat-o.
- „Slăbiciuni"

în

expresia

transgenelor.

În

SUA,

în

1996,

culturile comerciale de bumbac-OGM au fost devastate în proporţie de
60% de către insectele la care aceste plante erau socotite ca fiind rezistente.
Unii au atribuit acest eşec verii calde din acel an care, pe de o parte a
favorizat fecunditatea insectelor, iar pe

de

altă parte

a

diminuat

capacitatea bumbacului-OGM să sintetizeze proteina-insecticid.
b.) Riscuri ambientale
- Limitele

evaluării

riscurilor

prin

culturi

experimentale.

Culturile experimentale efectuate în 15 ţări, înaintea primelor culturi
comerciale de OGM-uri, nu au urmărit şi nu au furnizat niciodată informaţii
privind eventualul impact asupra mediului înconjurător. De fapt, scopul
principal al acestor culturi experimentale era de a se asigura mai bine
„securitatea biologică" a plantelor testate, adică optimizarea condiţiilor
de expresie şi conservare a transgenelor.
Nici un studiu serios de impact ambiental nu s-a făcut înaintea trecerii
în cultura la scară mare a primelor OGM-uri: dacă se încrucişează specii
înrudite, dacă au influenţă asupra insectelor polenizatoare, dacă influenţează
microorganismele din sol etc.

190

c.) Riscuri privind diseminarea de polen transgenic
- Încrucişări între plante transgenice şi plante spontane înrudite.
Apariţia unor buruieni rezistente la erbicidele totale.
De exemplu, practicând o monocultură de rapiţă transgenică,
rezistentă la un erbicid determinat, se riscă, accelerarea selecţiei de
buruieni hibride, rezistente la acelaşi erbicid. În caz de rotaţie a
culturilor cu specii non-transgenice, practica obişnuită de erbicidare
înaintea semănării va fi ineficace dacă erbicidul total utilizat va fi acelaşi la
care rapiţa transgenică era rezistentă, deoarece plantele de rapiţă-OGM vor
rezista şi vor deveni buruieni în noua cultură. Iar pentru a le distruge va
trebui folosit un alt erbicid total, deci investiţii suplimentare.
Posibila apariţie a unor buruieni rezistente la erbicide nu este negată
de producătorii de OGM-uri, care au în vedere remedierea prin producerea
de noi erbicide şi de noi OGM-uri rezistente la acestea. Aşadar, din nou,
alte investiţii şi alte riscuri.
- Încrucişări între varietăţi transgenice şi convenţionale ale aceleiaşi
specii.
De exemplu, polenul de rapiţă poate ajunge până la câţiva km, cel de
porumb (specie anemofilă) ar putea ajunge la zeci de km etc. Pericolul
hibridărilor cu porumb-Bt. (la care s-a transferat o genă modificată de
Baccilus thuringiensis) a fost puternic denunţat în Franţa, chiar de la
începutul autorizării primelor culturi. În ceea ce-i priveşte pe agricultorii care
practică agricultura biologică, apare pericolul imposibilităţii de a garanta
că porumbul lor este lipsit de OGM-uri, existând riscul hibridizărilor cu
porumbul transgenic. Astfel, în anul 2000 au fost descoperite seminţe de
rapiţă transgenică rezistentă la un erbicid total. Aceeaşi situaţie s-a găsit şi la
soia, deşi au fost respectate reglementările privind distanţa dintre culturile
191

convenţionale şi cele transgenice. Aceeaşi situaţie a fost descoperită şi la
porumb, în vara anului 2000, în Franţa, pe 4500 ha.
Urmare a acestor accidente şi după lungi discuţii şi dezbateri,
guvernul francez a decis distrugerea culturilor de rapiţă şi soia poluate cu
organisme transgenice, dar s-au menţinut culturile de porumb datorită
proporţiei foarte reduse (2/1.000) a seminţelor transgenice.
În iulie 2001, Agenţia Franceză de Securitate Sanitară (AFSS)
sublinia că 41% din eşantioanele de porumb prelevate din culturile
convenţionale conţineau secvenţe de OGM-uri.
Sunt foarte posibile trei piste: polenizarea provenită din culturile
experimentale învecinate (în Franţa au fost autorizate 12 soiuri
transgenice), polenizarea din culturile transgenice comerciale (lucru puţin
probabil, deoarece astfel de culturi nu sunt autorizate în Franţa) sau poluare
cu seminţe care provin din ţări unde culturile transgenice comerciale sunt
deja foarte extinse (SUA şi Canada, în special).
Aceasta se poate numi poluare genetică. Şi in Mexic s-a detectat
o poluare genetică a porumbului comercial, fiind poluate 35% dintre
eşantioane. Se cunoaşte faptul că, în 1998, Mexicul (patria de origine a
porumbului şi, încă, rezervorul biodiversităţii acestuia, prin cele circa 50
varietăţi identificate în stare spontană) a instaurat un moratoriu care
interzicea cultura de porumb-OGM.
Raportul din primăvara anului 2002 (European Enviroment Agency)
confirmă caracterul cvasi-inevitabil al poluării genetice a culturilor
convenţionale şi a speciilor sălbatice înrudite, pornind de la culturile-OGM.
- Contaminarea porumbului transgenic de un altul, tot de tip OGM.
De exemplu la finele lui septembrie 2000, puternica societate KRAFT
FOOD USA retrage din circulaţie 2,5 milioane de cutii de plăcinte din
192

porumb, întrucât laboratorul „Genetic ID" (solicitat de asociaţia ecologistă
„Friends of the Earth") descoperise în aceste plăcinte, 1% porumb Starlink,
rezervat numai în scop furajer. Acest porumb s-a dovedit a fi alergizant
pentru om.
d. Riscuri legate de plantele rezistente la atacul insectelor
- Apariţia de dăunători rezistenţi la proteina-insecticid a porumbuluiBt.
Apariţia insectelor rezistente la insecticide este cunoscută de mai
bine de 50 de ani şi ea nu a încetat să crească rapid, pe măsură ce se
intensifica folosirea pesticidelor în agricultura de tip industrial.
În cazul plantelor transgenice, problema se va pune într-o manieră şi
mai accentuată, căci prezenţa constantă a formei active a toxinei
insecticide în toate ţesuturile plantei va intensifica presiunea selecţiei şi va
accelera apariţia mutantelor rezistente.Producătorii de OGM-uri sunt
totuşi optimişti, estimând că acest lucru nu va apărea mai repede de 8 ani şi
că, până atunci, vor produce noi organisme transgenice, rezistente la un alt
insecticid.
- Intoxicarea altor insecte de către „plantele insecticide", în afara celor
ţintă. Această intoxicare a fost demonstrată experimental la Universitatea
din New York. Sunt în curs de desfăşurare şi alte experiemente, privind
studiul albinelor care vizitează florile unei rapiţe transgenice.
- Toxicitatea

„plantelor

insecticide"

pentru

prădătorii

insectelor dăunătoare. O echipă de cercetători elveţieni a constatat o
puternică creştere (peste 2/3) a mortalităţii indivizilor speciei Chrysopa
carnea, hrăniţi cu omizi

(de

Ostrinia nubilaris şi

unipunctata) care au consumat porumb-Bt.

193

de Leucania

În Scoţia, o serie de cercetări au arătat că buburuzele care au
consumat purici crescuţi pe cartofi transgenici depuneau cu 38% mai
puţine ouă, 50% trăiau mai puţin şi manifestau o fertilitate masculă mai
scăzută, comparativ cu cele hrănite cu purici de pe cartofii normali.
e. Drumul toxinelor insecticide în lanţurile trofice şi în soluri
- Riscuri legate de cultura plantelor rezistente la virusuri.
Cunoaştem astăzi că principalul mecanism de evoluţie naturală a
virusurilor îl constituie recombinările secvenţelor genetice. De aceea,
anumiţi cercetători au lansat ideea unei posibile recombinări între gena
virală cp, prezentă într-o anumită plantă, cu gene ale unui virus înrudit
care a infectat o plantă rezistentă sau care se află în mod natural în
aceasta. Astfel de recombinări au fost deja observate experimental în
laborator, fără a se fi putut determina dacă noul virus ar fi mai mult sau
mai puţin patogen decât virusul parental. Marele necunoscut este
reprezentat, desigur, de frecvenţa cu care aceste recombinări s-ar
produce în natură, mai ales în vastele culturi transgenice, unde sunt
prezente numeroase gene virale.
Îngrijorările sunt generate de apariţia posibilă a unor noi virusuri
dăunătoare plantelor.
f. Evaluarea riscurilor pentru sănătatea oamenilor in acest domeniu
În acest domeniu răspunsurile nu sunt unanime şi incertitudinile sunt
numeroase.
Apărătorii OGM-urilor consideră că plantele modificate genetic nu
prezintă nici un pericol pentru sănătatea omului considerând că transgenele
vor dispărea fie în timpul digestiei, fie în timpul proceselor de transformare
industrială.

194

Opozanţii consideră că testele de nutriţie sunt incomplete şi nu s-au
făcut într-un timp suficient, înaintea lansării pe piaţă a alimentelor provenind
din OGM-uri. Ei cer continuarea şi dezvoltarea cercetărilor privind evaluarea
riscurilor.
- Apariţia unor noi alergii.

De exemplu, o soia îmbogăţită în metionină,

pentru mărirea valorii furajere, s-a dovedit a nu fi alergizantă pentru
animale, dar periculoasă pentru consumul uman.
Opozanţii plantelor transgenice cer ca aceste plante, conţinând
transgene provenite de la microorganisme şi virusuri, să nu facă parte
niciodată din alimentaţia oamenilor, mai ales că puterea alergică a noilor
proteine este necunoscută.
- Creşterea rezistenţei la antibiotice. Această problemă se pune pentru
că porumbul-Bt comercializat conţine gene ale rezistenţei la un
anumit antibiotic, gene folosite ca markeri şi pe care producătorii nu leau eliminat, considerându-le fără pericol pentru om. Motivaţia adusă de
ei este aceea că ele fie nu se exprimă în plantă, fie că ele codifică
rezistenţa la un antibiotic care nu mai este utilizat în medicina umană.
În plus, ei consideră ca foarte puţin probabil transferul acestor gene
din alimente în bacteriile prezente în tubul digestiv al omului.
Experienţele efectuate timp de trei la Universitatea din Jena au
arătat că rezistenţa la un erbicid total a unei rapiţe-OGM se poate
transmite la bacterii şi drojdii crescute pe medii în care s-a introdus
conţinutul intestinal al albinelor care au consumat polenul unei astfel
de rapiţe.
- „Afacerea Pusztai". În ediţia sa din 29 mai 1999, cunoscutul
săptămânal medical britanic

The Lancet estima că „...plantele

transgenice pun probleme pentru sănătatea oamenilor..." şi denunţa
195

„...

iresponsabilitatea autorităţilor publice şi a furnizorilor de plante

transgenice". În acelaşi timp, se atrăgea atenţia asupra faptului că un
reputat cercetător, A. Pusztai (de la Rowett Institut, Scoţia locul de
naştere al cunoscutei Dolly, eutanasiată în februarie 2003), şi-a pierdut
slujba în urma unei emisiuni televizate, în care prezenta cercetările
sale personale ce puneau la îndoială consumabilitatea unui cartof
transgenic, care sintetiza o proteină insecticidă (caracter transferat de
la un ghiocel). Experienţele efectuate de el asupra şobolanilor arătau că
cei hrăniţi exclusiv cu acest cartof transgenic prezentau atrofieri ale unor
organe (mai ales ale ficatului) şi o deficienţă a sistemului imunitar, în
timp ce lotul hrănit cu cartofi „normali", dar la care s-a adăugat în mod
artificial aceeaşi proteină insecticidă, erau normali.
„Cazul Pusztai" a divizat lumea ştiinţifică internaţională.
Experienţele lui Pusztai ilustrau o serie de perturbaţii metabolice provocate
de inserţia transgenei: efecte ale poziţiei acesteia (am precizat deja că
tehnicile actuale nu permit localizarea punctului său de inserţie), reamintim
expresia nedorită a altor gene decât cea de interes etc.
Contrar concluziilor lui Pusztai, o serie de cercetători chinezi nu
au constatat diferenţe semnificative de greutate şi stare generală între
şobolanii hrăniţi cu tomate şi ardei transgenici şi cei care trăiau în stare
sălbatică.
9.4.4. Dezvoltarea culturilor transgenice în lume
a.) Primele culturi comerciale de plante transgenice datează de pe
la mijlocul anilor 1990, ele debutând în SUA, apoi în Argentina, Canada,
China, Africa de Sud, Australia, Mexic, Portugalia, Ucraina, România. La
numai şapte ani de la debutul lor oficial, aceste culturi comerciale de

196

plante transgenice au atins o suprafaţă totală de circa 60 milioane ha, la
care s-ar mai putea adăuga culturile ilegale.
O situaţie particulară se întâlneşte în ţările Europei Occidentale,
unde asemenea culturi întârzie să ia amploare. Explicaţia constă în faptul că
mai multe state membre ale UE au solicitat instaurarea unui moratoriu
care să interzică autorizarea importurilor şi culturilor de plante-OGM în ţările
Uniunii (solicitare aprobată în iunie 1999) pentru că se iau în considerare,
din ce în ce mai mult, rezervele exprimate de unii oameni de ştiinţă,
opoziţia agricultorilor şi a ecologiştilor, iar, de puţin timp, şi solicitările
cetăţenilor-consumatori.
b. Piaţa mondială de plante-OGM este asigurată aproape în totalitate de
doar 4 specii: soia, bumbac, porumb şi rapiţă, restul de plante transgenice
(cartof, papaia, tutun, dovleac ş.a.) ocupând suprafeţe reduse şi
necuantificabile la nivel mondial.
c. Referitor la caracterul transferat acestor plante, se constată faptul că
în primul an de culturi-OGM la scară mare (1996), aproximativ 2/3 o
reprezentau varietăţile rezistente la o insectă dăunătoare (mai ales
bumbacul-Bt şi porumbul-Bt) şi doar 1/3 dispuneau de rezistenţa la un
erbicid total. Din 2002 încoace, situaţia se inversează: circa 75% o
reprezintă varietăţile rezistente la un erbicid total, aproximativ 17% cele
rezistente la atacul unor insecte.
d. O analiza a situatiei din 2002 scoate în evidenţă faptul că producţia
mondială de plante-OGM este asigurată cvasitotal de 4 ţări (SUA, Argentina,
Canada si China).
9.4.5. Brevetarea fiinţelor vii
Până la venirea „la putere" a geniului genetic, dreptul de brevetare nu
privea decât invenţiile şi inovaţiile de aparate sau procedee de tip industrial.
197

Se ştie că acordarea unui brevet de invenţie (ca expresie juridică legală)
trebuie să răspundă următoarelor criterii: noutate, utilizare, aplicabilitate
practică şi o descriere detaliată a sa, pentru a permite reproducerea de către
orice specialist din domeniul respectiv. Brevetul garantează deţinătorului
monopolul exploatării invenţiei sale pentru o perioadă limitată de timp (în
general 20 de ani).
În SUA, ca şi în Europa, brevetabilitatea fiinţelor vii era total exclusă.
Dar apariţia de OGM-uri a modificat profund câmpul de aplicaţie şi
condiţiile acordării de brevete de invenţie, treptat acestea fiind adaptate şi
pentru fiinţele vii.
Aşa cum s-a precizat anterior, dreptul de a breveta o fiinţă vie s-a
născut în SUA ca urmare a celebrei „afaceri Chakrabarty", după numele
microbiologului indian care a obţinut o bacterie capabilă să degradeze
hidrocarburile din petrol. În 1980, acest cercetător a solicitat acordarea unui
brevet pe care a obţinut-o.
Această premieră, în materie de brevetare a viului a fost urmată rapid
de acordarea a numeroase brevete privind microorganismele genetic
modificate, utilizate în industria farmaceutică şi agro-alimentară atât în
SUA cât şi în UE.
Pentru a armoniza legislaţia SUA-UE, în 1998, Consiliul de Miniştri
al UE şi Parlamentul European au adoptat o hotărâre favorabilă brevetajului
OGM-urilor (Directiva 98/44). Aceste prevederi au generat, declanşarea a
numeroase critici în Italia, Olanda, Norvegia şi alte ţări europene.
Brevetarea plantelor transgenice privează agricultorul de cel puţin
unul dintre drepturile sale fundamentale: acela de a folosi o parte din propriai recoltă ca material pentru semănat în anul următor.

198

Atunci când un agricultor cumpără seminţe transgenice, el trebuie să
semneze un contract prin care se angajează să nu păstreze nimic din
recoltă pentru a fi folosită în scopul unor semănături viitoare. Cu alte
cuvinte, el se obligă să cumpere în fiecare an seminţe transgenice de la
producător, îşi anulează astfel dreptul legitim de a reproduce propria-i
cultură, în caz contrar fiind prevăzute sancţiuni contravenţionale şi penale.
Firmele producătoare nu pot fi înşelate, căci ele îşi trimit inspectori care
controlează pe teren respectarea contractelor. Astfel de controale sunt uşor
de realizat în SUA, unde fermele au suprafeţe foarte mari, dar el este mai
dificil atunci când dimensiunea parcelelor este mică şi numărul
agricultorilor este foarte mare (aşa cum este cazul celor mai multe ţări din
Europa). Nu se mai pune la socoteală situaţia din ţările îndepărtate, în curs
de dezvoltare, unde agricultorii nu pot înţelege aceste aspecte şi continuă
să facă schimburi de seminţe pentru micile lor suprafeţe cultivate.
Acestea sunt raţiunile pentru care producătorii de seminţe transgenice
încearcă să înlocuiască îngrădirile juridice impuse agricultorilor şi
costisitoarele controale prin îngrădiri de ordin biologic: sterilizarea, prin
geniul genetic, a seminţelor produse de plantele transgenice. Este vorba de
procedeul numit „Technology Protection System", sugestiv denumit
„Terminator", întrucât el „termină" viaţa plantei, împiedicând-o să se
reproducă. Această „performanţă biologică" se realizează printr-o tehnică
transgenică foarte sofisticată, chiar „diabolică". Producătorii de OGM-uri şi
unii oameni de ştiinţă salută procedeul pentru că el va permite suprimarea
fluxului de transgene în mediul înconjurător. Agricultorii văd în el o consacrare
a interzicerii de a utiliza propriile seminţe. Alţi oameni de ştiinţă şi asociaţiile
ecologiste îl consideră inacceptabil sub aspect etic. Procedeul a fost criticat de

199

către toţi opozanţii OGM-urilor. Astfel, MONSANTO a decis întârzierea punerii
în aplicare a procedeului “Terminator”.
9.4.6. OGM-urile şi biodiversitatea
Încă din anii ’80, oamenii de ştiinţă au anticipat caracteristicile de
bază a agriculturii mondiale astfel:
- diminuarea considerabilă a diversităţii plantelor cultivate prin
dispariţia miilor de varietăţi selecţionate de-a lungul timpului de către ţărani,
prin înlocuirea acestora de către un număr limitat de varietăţi noi, „cu
randament ridicat";
- acapararea agriculturii mondiale de către marile multinaţionale
furnizoare de seminţe „selecţionate şi ameliorate";
- sporirea produşilor chimici ceruţi, în cantităţi tot mai mari, de
tehnologia de cultură a acestor noi varietăţi.
O analiză lucidă a agriculturii de la începutul mileniului trei ne va uimi
prin asemănarea cu precizarea de mai sus !
Dezvoltarea obţinerii şi cultivării plantelor transgenice nu a făcut
altceva decât să agraveze situaţia existentă acum două decenii. Şi, de fapt,
transgeneza utilizează aceleaşi varietăţi foarte performante (cunoscute
anterior şi care au fost create prin tehnicile tradiţionale), care sunt
„ameliorate" prin inserarea unei gene, ceea ce dă dreptul exclusiv de
producere şi comercializare multinaţionalelor menţionate.
Extinderea culturilor de plante transgenice a afectat şi va afecta
biodiversitatea specifică spontană (sălbatică) prin:
- pulverizările cu erbicide totale a culturilor de OGM-uri
rezistente la aceste erbicide, prin care vor dispărea, mai întâi, toate
buruienile anuale din aceste culturi. Apoi, acest „spray drift" cu erbicide va

200

afecta şi zonele marginale ale culturilor, acoperite de fitocenoze ierboase
perene ori de tufărişuri, din care, treptat, vor dispărea şi speciile perene;
- sărăcia bazei trofice a fitofagilor şi a granivorelor din aceste
locuri, care, în final, va determina dispariţia lor progresivă din biocenozele
respective;
- intoxicarea şi moartea, „prin ricoşeu", a animalelor utile şi a
celor care nu erau vizate. OGM-urile rezistente la anumiţi dăunători pot fi
consumate direct sau indirect (de-a lungul lanţului trofic) şi de alte
organisme, iar toxina insecticidă din aceste plante ar putea să provoace
moartea şi dispariţia unui şir nesfârşit de animale neţintă;
un alt pericol generat de OGM-uri vizează transferul de gene prin
polenul acestora unor specii sălbatice înrudite. Apărătorii OGM-urilor ar
putea saluta acest lucru ca fiind un proces de creştere a biodiversităţii. Dar,
mai mult ca sigur, o generalizare a culturilor transgenice va determina o
masivă difuzare a transgenelor care prezintă caractere selective avantajoase
şi pot induce o eradicare a populaţiilor non-transgenice (cu un genofond
mai bogat şi mai diversificat decât cele puternic „ameliorate", aspect
cunoscut şi demonstrat deja).
9.4.7. Contestarea OGM-urilor
Până la pătrunderea în Europa occidentală a primelor alimente
provenite din plante transgenice, OGM-urile rămăseseră ignorate de marele
public. Dar situaţia s-a schimbat brusc, începând cu 1996, când, descărcarea
în mai multe porturi europene de soia şi porumb american (conţinând
în proporţie necunoscută material transgenic), a „înfuriat" organizaţia
ecologistă GREENPEACE care, adesea violent, s-a opus debarcării
containerelor. Minoritatea ştiinţifică angajată, fără a pune în discuţie
interesul pentru tehnicile transgenezei, estima că sunt încă insuficient
201

cunoscute riscurile diseminării în mediul înconjurător a OGM-urilor
şi, ca urmare, şi-a multiplicat acţiunile de informare a marelui public.
În SUA, nu se cere agricultorilor să recolteze, în mod separat, cele
două tipuri de plante, transgenice şi convenţionale.
O serie de asociaţii ale consumatorilor şi-au manifestat îngrijorarea
pentru „invadarea farfuriilor lor" cu alimente provenind din OGM-uri.
Anumite ţări (Austria, Italia, Danemarca) au refuzat intrările de OGM-uri pe
teritoriul lor.
Pentru a calma spiritele, UE (cea care a autorizat aceste importuri) a
emis o directivă care impune etichetarea alimentelor provenite din plante
transgenice.
Puternic afectaţi de relativ recenta catastrofă alimentară (cea a „vacii
nebune" şi a variantei sale la om), consumatorii europeni nu mai au
încredere în declaraţiile oficiale ale experţilor sau ale cercetătorilor care
apără OGM-urile. Ei se tem tot mai mult de artificializarea crescândă a
agriculturii industriale şi, în mod special, de ultima sa înflorire - OGM-urile.
Polemica dintre partizanii şi opozanţii OGM-urilor s-a intensificat în
cursul anului următor 1998.
Un nou scandal alimentar a zguduit Europa în 1999: „puii cu
dioxină", produşi în crescătorii uriaşe din Belgia, livraţi pe piaţă atât în
Belgia, cât şi în alte ţări din Europa sau din alte continente. Originea dioxinei
a fost atribuită uleiului industrial folosit în fabricarea hranei pentru păsări.
Această „afacere" ilustrează, încă o dată în plus, pericolul agriculturii şi
zootehniei industriale pentru sănătatea oamenilor şi a animalelor domestice.
Astfel de evenimente sporesc teama consumatorilor faţă de orice aliment
de origine transgenică.

202

Probabil, în curând, datorită strategiei stabilite de GREENPEACE,
alimentele care conţin OGM-uri vor dispărea progresiv din magazinele
alimentare ale UE. Mai rămâne, ca excepţie, carnea provenită de la
crescătoriile industriale, unde animalele sunt furajate cu soia-OGM
importată din SUA. Această problemă figurează ca următorul obiectiv pe
agenda organizaţiilor anti-OGM.
Dacă primele autorizări de culturi transgenice au sedus pe
responsabilii marilor întreprinderi agricole de tip industrial din SUA, care
doreau să le dezvolte la scară mare, ele au generat o puternică opoziţie din
partea fermierilor care practicau o agricultură de tip familial.
În lumea agricolă a UE, aceste culturi au fost primite în moduri
diferite. Astfel, în Germania, agricultorii cu ferme biologice au intentat
acţiune judiciară împotriva proprietarilor de culturi-OGM experimentale
din vecinătatea lor, temându-se de o poluare genetică a culturilor proprii
care trebuiau să fie „garantate fără OGM".
În Spania, singura ţară din UE în care s-a reuşit dezvoltarea de culturiOGM comerciale, doar o treime din sindicatele agricole este încă favorabilă
acestor culturi.
În Franţa, cea mai mare ţară agricolă din UE, asistăm şi la cea mai
puternică opoziţie şi contestaţie a culturilor OGM. O pozanţi se tem de o
poluare genetică a culturilor lor convenţionale prin culturile
transgenice experimentale, a căror localizare şi natură sunt ţinute secret în
ciuda obligaţiilor legale de a le declara. Ei au distrus mai multe culturi
experimentale în câmp şi au cerut o dezbatere publică asupra OGM-urilor.
În iunie 1999, aceiaşi opozanţi au distrus plantele de orez-OGM,
obţinute de un laborator aparţinând unei instituţii publice. În cursul verii

203

2001, poluarea genetică a culturilor convenţionale a fost recunoscută,
oficial, în Franţa.
Tot în Franţa, contestarea OGM-urilor i-a cuprins şi pe producătorii de
vinuri. În urma unei anchete desfăşurate de cercetători, s-a descoperit
existenţa

unor

culturi

experimentale

de

viţă-de-vie

transgenică.

Aproximativ 20 de mari producători de vinuri din Franţa, Germania şi
Australia cer un moratoriu asupra cercetărilor făcute şi asupra drojdiilorOGM, care accelerează fermentaţiile şi care dau vinurilor arome noi.
Neîncrederea în alimentele de origine transgenică se manifestă deja
şi în alte regiuni şi ţări industrializate, situate în afara UE. În 1999
(Japonia, Australia, Noua Zeelandă, Coreea de Sud, India, Filipine,
Thailanda etc.)
Anul 1999 înseamnă o victorie pentru contestarea OGM-urilor şi în
SUA. După ce au acceptat alimentele-OGM, consumatorii din această parte a
lumii au început să-şi pună întrebări privitoare la pericolul pentru
sănătatea lor şi la monopolul instaurat de multinaţionale. Giganţii din
sectorul agro-alimentar urmăresc toate aceste evenimente şi cer separarea
produselor OGM/non-OGM.
9.4.8. Acapararea agriculturii de către multinaţionale
a. Controlul asupra pieţei mondiale a seminţelor
Astăzi, 10 giganţi ai agrochimiei şi farmaciei controlează o
treime din piaţa mondială a seminţelor şi 9/10 din piaţa mondială a
îngrăşămintelor minerale, pesticidelor şi a altor produşi chimici solicitaţi
de agricultura de tip industrial. Dintre cele 10 multinaţionale, jumătate
controlează, în totalitate, piaţa mondială a seminţelor-OGM.
Apariţia OGM-urilor a favorizat şi mai mult dominarea pieţei
mondiale a seminţelor de către multinaţionalele amintite. Prima care s204

a lansat în „aventura OGM" a fost MONSANTO care, în 1984, a
inaugurat la Saint Luis (SUA) un enorm centru de cercetare.
Firma MONSANTO asigură vânzarea a circa 80% din seminţeleOGM din SUA, trecând apoi la „cucerirea" Americii de Sud, a Europei şi
a

altor

continente.

conducătorilor

Beneficiind

politici

din

ţara

de
sa

susţinere
de

din

origine,

partea
puternica

multinaţională a stabilit „relaţii privilegiate" cu autorităţile oficiale din
numeroase ţări, în special cu cele aflate în curs de dezvoltare. Aproape
peste tot în lume au fost experimentate culturile-OGM provenind din
seminţe ale acestei firme.
Au urmat apoi firma elveţiană NOVARTIS, al doilea gigant
mondial în chimie şi farmacie, firma anglo-suedeză ASTRA ZENECA etc.
b. Controlul circulaţiei mondiale a OGM-urilor
Până acum au avut loc deja trei mari reuniuni internaţionale pentru
stabilirea unui protocol care să statueze regulile internaţionale ale circulaţiei
OGM-urilor în lume, protocol cerut de către semnatarii Convenţiei
asupra Diversităţii Biologice (CDB) de la Rio de Janeiro (1992).
1. Columbia (februarie 1999) unde 132 de ţări din cele 138 prezente au
fost de acord să se aducă restricţii circulaţiei OGM-urilor, dar nu au reuşit
să-şi impună voinţa în faţa celor 6 ţări, dintre care primele trei controlează
94% din producţia mondială de OGM-uri (SUA, Argentina, Chile,
Uruguay, Canada şi Australia).
2. Montreal (31 ianuarie 2000) unde s-a reuşit să obţinerea semnăturilor a
130 de ţări pe o „Convenţie asupra biosecurităţii". Şi de această dată SUA a
refuzat să semneze.
3. Nairobi (mai 2000) a debutat prin „Protocolul de biosecuritate", care
autoriza statele să reglementeze importul de OGM-uri şi prevedea
205

identificarea acestora după o metodologie ce urma să se stabilească ulterior.
Protocolul a fost semnat de 64 de ţări. Australia şi Canada au refuzat, iar
SUA nu a dorit să se pronunţe, deoarece ea nu a semnat „convenţia asupra
biosecurităţii", care pregătise de fapt acest protocol.
Astfel, până acum, multinaţionalele care controlează piaţa OGMurilor au reuşit să-şi impună punctul lor de vedere: ele consideră că orice
reglementări privind OGM-urile „constituie o piedică în calea liberului
comerţ" şi că circulaţia acestora este o „simplă problemă comercială",
care priveşte doar OMC (Organizaţia Mondială a Comerţului).
În martie 2000, guvernul bolivian a încercat să aplice protocolul
de biosecuritate Montreal-Nairobi 2000 însă, Argentina a fost aceea
care a ameninţat, astfel că Bolivia a fost obligată să renunţe la
proiectul său. La fel s-a întâmplat şi în Sri Lanka şi în Croaţia, unde
presiunile SUA au avut acelaşi rezultat.
În

final,

după

4

ani

de

negocieri,

Protocolul

pentru

Biosecuritate a fost ratificat de 50 de ţări, intrând în vigoare la 11
septembrie 2003. Acest protocol prevede, printre altele, o procedură care
obligă exportatorii de OGM-uri să furnizeze o listă detaliată a compoziţiei
produselor lor, iar statele vor avea astfel posibilitatea să accepte sau să
refuze importul acestora.
c. Noua reglementare europeană
Confruntată pe de o parte cu opinia publică, din ce în ce mai ostilă
OGM-urilor, pe de altă parte cu lobby-ul industriaşilor dornici de a dezvolta
piaţa plantelor transgenice, Comisia Europeană a elaborat o nouă directivă
(Directiva 2001/18) mult mai preocupată de aplicarea principiului
precauţiilor şi, totuşi, fără penalizări importante pentru industriile
biotehnologice.
206

Noua reglementare prevede obligativitatea etichetajului pentru orice
aliment care conţine peste 0,9% ingrediente provenite din OGM-uri
autorizate în UE, atât pentru alimentaţia umană, cât şi pentru cea animală.
Din păcate, reglementarea nu include necesitatea menţionării faptului că
animalele au fost hrănite cu produse-OGM.
Pe lângă etichetaj, reglementarea prevede asigurarea urmăririi şi
localizării OGM-urilor începând de la seminţe până la produsul finit, astfel
ca ele să poată fi retrase rapid în caz de necesitate (aşa cum s-a întâmplat în
cazul scandalurilor cu „vaca nebună" şi cu puii cu dioxină).
Obţinerea oricărei autorizaţii noi este supusă unei metodologii de control
omologat prealabil.
în ansamblul ei.
Totuşi, Directiva UE constituie un progres remarcabil, căci ea va da
posibilitatea unei mai bune informări a cetăţenilor şi le va permite să aleagă
între o alimentaţie cu sau fără OGM-uri.
De la publicarea acestei reglementări europene, SUA s-a opus
puternic etichetajului obligatoriu şi procedurilor de evaluare care sunt
costisitoare pentru producători. În august 2003, SUA depune o plângere la
OMC împotriva moratoriului european, considerându-1 ca o îngrădire a
liberei circulaţii a mărfurilor, ca responsabil pentru pierderea mai multor
sute de milioane de dolari, rezultaţi din exportul de porumb american în UE.
Şi ameninţările cu alte plângeri continuă.
d.) Declinul OGM-urilor în Europa
La începutul anului 2000 au intervenit schimbări importante în
strategia multinaţionalelor europene producătoare de OGM-uri. Astfel, sub
presiunea unei opinii publice şi a agricultorilor, ostile OGM-urilor şi tot
mai exigente, aceste societăţi se reorientează spre sectorul farmaceutic, mult
207

mai „lucrativ" (beneficii de 30%, faţă de doar 15% în agrochimie-OGMuri).
Începând cu anul 2002 cifrele de afaceri a unor firme producătoare de
OGM-uri au început să scadă.

Capitolul 10
ROLUL CONSERVAŢIONIŞTILOR
Conservarea diversităţii biologice diferă de multe alte discipline
ştiinţifice prin aceea că joacă un rol activ în prezervarea biodiversităţii în
toate formele sale: specii, variabilitate genetică, comunităţi biologice,
funcţii ale ecosistemelor. Experţii diverselor discipline ştiinţifice ce
contribuie la conservarea diversităţii biologice împărtăşesc scopul protecţiei
biodiversităţii.
Ideile şi teoriile conservării diversităţii biologice sunt incluse din ce în
ce mai mult în dezbaterile politice, culturale şi publice, iar prezervarea
biodiversităţii a fost declarată ca fiind o prioritate pentru noile programe
guvernamentale de conservare. Obiectivul cercetătorilor implicaţi în
conservare nu este doar acela de a dezvolta cunoştinţe ştiinţifice, ci de a le
utiliza pentru protejarea diversităţii biologice.
O perspectivă generală, profundă, este necesară pentru a crea şi
continua cele mai eficiente programe de conservare. În multe cazuri,
speciile sunt aduse în pragul dispariţiei de agenţii care acţionează simultan
sau secvenţial.
Incriminarea unui grup de locuitori săraci din mediul rural pentru
distrugerea diversităţii biologice este o strategie simplistă şi de obicei

208

ineficientă. Provocarea lansată de conservarea diversităţii biologice este
de a înţelege legăturile naţionale şi internaţionale care promovează
distrugerea speciilor şi habitatelor şi găsirea unor alternative viabile.
Aceste alternative trebuie să implice stabilizarea mărimii populaţiei
umane, găsirea unor surse de existenţă pentru populaţia rurală atât din
ţările dezvoltate, cât şi în curs de dezvoltare. Ele nu trebuie să afecteze
negativ mediul în mod deosebit, ci să stabilească stimulente şi penalităţi
care vor determina unităţile economice să preţuiască mediul şi să
restricţioneze comerţul internaţional cu produse ce se obţin prin
deteriorarea acestuia.
De asemenea este deosebit de importantă disponibilitatea
oamenilor din ţările dezvoltate de a-şi reduce consumul de resurse şi
de a plăti preţul corect pentru produse obţinute într-o manieră
durabilă, nedestructivă. Dacă aceste provocări sunt îndeplinite,
cercetătorii preocupaţi de conservare trebuie să preia mai multe roluri
active.
In primul rând, conservaţioniştii şi organizaţiile implicate în
conservarea diversităţii bilogice trebuie să devină mai eficienţi ca
educatori, acţionând în instituţii publice sau în şcoli. Ei trebuie să educe un
public cât mai larg şi mai divers ca nivel cultural în domeniul problemelor
ce rezultă din pierderea diversităţii biologice.
Eforturile organizaţiilor Merlin Tuttle şi Bat Conservation
International ilustrează cel mai bine cum pot fi schimbate atitudinile
comunităţilor umane, ale indivizilor în direcţia conservării diversităţii
biologice. Atunci când guvernul de la Austin, Texas plănuia să extermine
sute de mii de lilieci mexicani fără coadă (Tadarida brasiliensis) ce trăiau
sub un pod din oraş, Tuttle şi colegii săi au coordonat o campanie
209

publicitară de succes pentru a convinge oamenii că liliecii sunt amuzant de
urmărit, dar şi vitali în controlarea populaţiilor de insecte dăunătoare pe un
areal extins. Situaţia s-a schimbat atât de radical încât acum guvernul
tratează liliecii ca pe o problemă de mândrie civică, iar cetăţenii şi turiştii se
adună în fiecare noapte pentru a privi zborul acestora.
În al doilea rând, cercetătorii implicaţi în conservare trebuie să
devină activi din punct de vedere politic. Implicarea în procesul politic
le permite să influenţeze strategiile guvernamentale şi să propună o
legislaţie care să se dovedească benefică speciilor, ecosistemelor sau
habitatelor.
Recentele dificultăţile în convingerea Congresului S.U.A. să
ratifice Convenţia asupra Diversităţii Biologice ilustrează necesitatea ca
oamenii de ştiinţă să petreacă mai mult timp în compania politicienilor,
explicându-le necesitatea conservării.
In al treilea rând, cercetătorii implicaţi în conservare se impune a fi
stimulatori, fapt ce presupune promovarea campaniilor de convingere a
unui spectru larg de oameni care să susţină eforturile de conservare. La
nivel local, programele de conservare trebuie realizate şi prezentate astfel
încât să capteze interesul populaţiei locale. Comunitatea locală trebuie
conştientizată asupra importanţei protecţiei mediului pentru salvarea
speciilor şi comunităţilor biologice şi mai ales pentru îmbunătăţirea calităţii
vieţii prin oferirea unei noi perspective economice
Dezbaterile publice, educaţia şi publicitatea trebuie să fie parte
integrantă a oricărui program de protecţie a diversităţii biologice. O atenţie
deosebită se impune a fi acordată în special convingerii oamenilor de
afaceri şi politicienilor să susţină eforturile de conservare. Mulţi dintre
aceştia vor sprijini eforturile de conservare dacă vor înţelege importanţa lor.
210

Uneori conservarea este percepută ca având o valoare publicitară bună, iar
susţinerea ei ca fiind alegerea optimă, mult mai eficientă decât opoziţia.
In sfârşit, cel mai important aspect se referă la faptul că
cercetătorii preocupaţi de conservare trebuie să devină manageri şi
practicieni eficienţi ai proiectelor de conservare. Trebuie să fie dispuşi
să meargă pe teren sau să navigheze pe ape pentru a afla ce se întâmplă
cu adevărat, să vorbească şi să muncească cu populaţia locală, să bată la uşi
şi să îşi asume riscuri.
Cercetătorii preocupaţi de conservare trebuie să înveţe totul despre
speciile şi comunităţile pe care încearcă să le protejeze şi să promoveze
prin diferite mijloace cunoştinţele. Dacă sunt dispuşi să îşi transpună ideile
în practică şi să lucreze cu managerii ariilor protejate, amenajiştii,
politicienii şi populaţia locală, progresul este asigurat. Obţinerea unei
diversităţi optime de modele, teorii noi, abordări inovatoare şi exemple
practice vor fi cheia succesului disciplinei. Odată atins acest echilibru,
cercetătorii implicaţi în conservare vor fi în poziţia să. protejeze
diversitatea biologică pe durata acestei epoci cu schimbări fără precedent.

211

Sponsor Documents

Or use your account on DocShare.tips

Hide

Forgot your password?

Or register your new account on DocShare.tips

Hide

Lost your password? Please enter your email address. You will receive a link to create a new password.

Back to log-in

Close