de

de Allen Ginsberg [Allen_Ginsberg ]





Am trecut pe malul docului bananier al containerelor de plumb şi m-am aşezat în umbra imensă
a locomotivei South Pacific să privesc apusul de peste dealurile cutiilor locative şi să plâng.
Jack Kerouac s-a aşezat lângă mine pe o bară de fier putredă şi ruginită; camarazi, aveam
aceleaşi apăsări sufleteşti, aceeaşi ochi mohorîţi, pustii şi trişti, împresuraţi de rădăcinile
cioturoase de oţel ale copacilor mecanici.
Apa uleioasă a râului oglindea cerul roşu, soarele a căzut până la urmă în lama piscului Frisco,
nici un peşte în acel curent, nici un pustnic pe acele dealuri, doar noi cu ochii urduroşi şi
mahmuri, ca doi vagabonzi bătrâni ce dorm pe coastă, obosiţi şi imprevizibili.
Priveşte Floarea Soarelui, mi-a zis, acolo era umbra palidă gri întoarsă spre cer, mare cât un om,
înălţându-se absentă pe o grămadă de rumeguş vechi.
- M-am ridicat grăbit şi încântat – era prima mea floare a soarelui, pomenirea lui Blake –
himerele mele – Harlem şi Hells ale râurilor de Est. Ţăcănitul podurilor Joes Greasy
Sandwiches, cărucioarele copiilor morţi, negre roţi uitate ce nu vor mai merge şi nu vor mai
trebui, poezia malului de râu, prezervative, oale, cuţite de oţel, nimic curat, doar noroi rece şi
artefactele ascuţite ce trec în trecut – şi Floarea Soarelui de un gri incert în asfinţitul soarelui,
fragilitate neprotejată, prăfuită cu funinginea şi smogul, şi fumul locomotivelor bătrâne în ochii
ei – corola de spini tociţi, ignorată, deteriorată, ca o coroană strivită, cu seminţe scuturate de pe
faţă, cu gura aerului însorit care-va-rămâne-în-curând-fără-dinţi, raze de soare, strivite de capul
ei păros ca o plasă uscată de păianjen, frunze ieşite ca nişte braţe din trunchi, semne din partea
rădăcinilor de sub rumeguş, bucăţi stricate de mortar căzute de pe ramuri negre, o muscă moartă
în urechea sa.
Bătrână şi îngrozitor de mutilată erai, draga mea floare a soarelui, O, sufletul meu, atunci te-am
îndrăgit!
Funinginea nu era jeg uman, ci funinginea morţii, şi a locomotivelor. Întreaga mantie de praf,
acel văl întunecat aşternut pe liniile de tren, acel chip de fum şi ceaţa, acea pleoapă de nenorocire
neagră, acea mână tăbăcită sau falus, sau proeminenţă a artificialului mai-rău-ca-noroiul-
industrial-modern – toată respectiva civilizaţie privind coroana ta nebună de aur – şi acele
gânduri vagi de moarte şi ochii prăfuiţi, lipsiţi de dragoste şi mântuire, şi rădăcini extenuate de
desubt, în grămada de nisip şi rumeguş, bancnote de cauciuc, piele de maşinării, intestinele şi
interioarele automobilelor ce horcăie şi tuşesc, cutiile goale şi singuratice de plumb, borcanele de
metal goale şi singuratice cu limba lor ruginită atârnând, ce aş mai putea menţiona, cenuşa
căruntă a câtorva trabucuri, pizdele roabelor şi sânii cu lapte a maşinilor, fundurile uzate, bietele
scaune, şi sfincterele generatoarelor – toate astea încâlcite în rădăcinile tale mumificate – şi tu
stând acolo înaintea-mi în apus, întruchiparea gloriei tale!
Perfectă frumuseţe de floarea soarelui! Perfectă, excelentă, încântătoare existenţă de floarea
soarelui! Ochi dulce natural spre lună nouă, s-a trezit vie şi excitată să prindă în umbra apusului
briza lunară a răsăritului de soare auriu!
Câte muşte au bâzâit în juru-ţi neobservând zâmbetul tău, în timp ce tu înjurai raiul căilor ferate
şi sufletu-ţi de floare?
Sărmana floare moartă? Când ai uitat tu că ai fost o floare? Când ţi-ai privit pielea şi ai decis că
eşti locomotivă veche, murdară şi impotentă? Stafia unei locomotive? Spectrul şi umbra unei
cândva puternice şi nebune locomotive Americane?
Niciodată nu ai fost o locomotivă, o, Floare a Soarelui, tu ai fost Floarea soarelui!
Şi tu, Locomotivă, tu ai fost locomotivă, nu-mă uita!
Aşa dar... am înhăţat scheletul gros de floarea soarelui şi l-am înfipt lângă mine ca pe un sceptru,
şi am oferit lecţia sufletului meu, şi a sufletului lui Jack de asemeni, şi a sufletului oricui va
asculta.
- Noi nu suntem pielea noastră de funingine, noi toţi în interior suntem floarea soarelui, aurii şi
frumoşi, suntem binecuvântaţi prin seminţele noastre, corpuri golite de părul auriu, care la apus
se transformau în floarea soarelui de culoare ceremonioasă neagră-nebunatică, spionată de ochii
noştri din umbra locomotivelor nebune într-un asfinţit pe-un mal de râu cu containere de plumb
şi delurosul Frisco privelişte de seară pe aşezate.
________________________