Diploma

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Aspecte privind respectarea drepturilor omului si legatura dintre aceasta si protectia mediului

INTRODUCERE

Drepturile omului şi ale cetăţeanului au preocupat societatea de la primele sale începuturi. Aşa cum este îndeobşte cunoscut, pe parcursul timpului, instituţia drepturilor omului a cunoscut un laborios - dar şi îndelungat - proces de cristalizare, înfăţişându-se tot mai mult ca o instituţie deosebit de completă, ce ţine atât de ordinea juridică internă, cât şi de cea internaţională. Reflectând un anumit standard, deja câştigat, de protecţie internaţională a drepturilor şi libertăţilor ce aparţin fiinţelor umane, ea defineşte şi însumează totodată un ansamblu de drepturi, libertăţi şi obligaţii ale oamenilor-unii faţă de alţii, ale statelor de a apăra şi promova aceste drepturi, precum şi ale întregii comunităţi internaţionale de a veghea la respectarea lor, intervenind în acele situaţii în care drepturile omului ar fi încălcate. Cuprinzând principii, mecanisme, proceduri ce ţin de ordinea juridică internă, dar şi de cea internaţională, instituţia drepturilor omului prezintă un caracter bivalent, fiind în acelaşi timp o instituţie de drept intern, integrată normelor constituţionale, dar şi o instituţie de drept internaţional ce prefigurează trăsăturile unui principiu juridic ce se apleacă direct în relaţiile dintre statele suverane. Largul interes de care se bucură astăzi problematica drepturilor omului se constituie într-o recunoaştere de netăgăduit a complexităţii şi originalităţii acestei instituţii, dar şi a faptului că fără aceste drepturi nu se poate înfăptui în zilele noastre o societate democratică şi nici realiza, pe plan extern, cadrul juridic normal indispensabil colaborării naţiunilor. Referindu-ne la “catalogul” drepturilor omului, vom observa cu uşurinţa că o examinare comparativa a prevederilor înscrise în diverse constituţii relevă acceptarea generală a unui număr de drepturi consacrate de documentele internaţionale, care se regăsesc în formulări mai mult sau mai puţin apropiate. Remarcăm astfel egalitatea cetăţenilor fără nici un fel de discriminare, dreptul la viată, prezumţia de nevinovăţie, libertatea cuvântului, a întrunirilor, libertăţile electorale etc.

Pagina 1 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Trebuie relevat faptul că între constituţiile diferitelor ţări există deosebiri atât în ceea ce priveşte situarea problematicii drepturilor omului în contextul general al prevederilor constituţionale, ordinea în care sunt enunţate drepturile şi îndatoririle, precum şi formulările ce sunt adoptate cu privire la definirea anumitor tipuri de drepturi. Surmontând aceste deosebiri, trebuie relevat un aspect cu privire la înscrierea drepturilor omului în diverse constituţii naţionale este acela referitor la primatul dreptului internaţional. În acest sens sunt demne de a fi semnalate menţiunile exprese pe care unele constituţii le fac cu privire la Declaraţia Universala a Drepturilor Omului şi alte documente internaţionale, ca şi precizarea că în ipoteza unor situaţii conflictuale între reglementările interne si normele de drept internaţional privind protecţia drepturilor omului, acestea din urma vor avea prioritate. Consacrarea propriu-zisă a drepturilor omului ca valori-cadru ale raportului individsocietate, în toate statele lumii, respectiv ca imperativ al comunităţii mondiale, s-a produs după cel de-al doilea război mondial, odată cu adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, în lumina prevederilor fundamentale cuprinse în acest important document, conţinutul concret al drepturilor omului a fost redefinit, completat şi precizat prin reglementările interne ale statelor. De altfel, în cadrul statal reapare individul în situaţia sa socială exactă, problematica drepturilor omului fiind adusă de la nivelul abstract, la realitatea socială concretă. Reglementările internaţionale în materie vizează doar anumite valori fundamentale (egalitatea, libertatea, munca, demnitatea etc.) cărora li se caută promovarea într-o formă juridică, la nivel internaţional. În stadiul actual de dezvoltare a umanităţii, aceste valori sunt operaţionalizate normativ în ordinea internă a statelor, dobândind protecţia necesară în cadrul şi în limitele fireşti ale suveranităţii de stat. În dreptul internaţional, până în prezent nu a fost adoptată o definiţie a drepturilor omului. În documentele O.N.U. referitoare la drepturile omului şi libertăţile fundamentale se precizează însă că “prin ele se asigură omului condiţii de viata, de natura să-i permită să-şi dezvolte pe deplin calităţile sale intelectuale, ale conştiinţei sale şi să-şi satisfacă cerinţele spirituale.” Considerăm însă că cea mai interesantă şi completă definiţie este cea care consideră drepturile omului ca fiind acele prerogative conferite de dreptul intern şi recunoscute de dreptul internaţional fiecărui individ, în raporturile sale cu colectivitatea şi cu statul, ce dau expresie unor valori sociale fundamentale şi care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane

Pagina 2 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

esenţiale şi a unor aspiraţii legitime, în contextul economico-social, politic , cultural şi istoric ale unei anumite societăţi.1 Instituţia drepturilor omului cunoaşte o dezvoltare continuă, prin adoptarea unui număr important de tratate şi alte documente internaţionale. Ca urmare acestui fapt, mai recent se apreciază apariţia şi conturarea unui “drept internaţional al drepturilor omului”, parte integrantă a dreptului internaţional public, format din ansamblul de principii şi norme care guvernează cooperarea statelor în ceea ce priveşte promovarea drepturilor omului. Este cunoscut că în dreptul pozitiv şi în ştiinţa dreptului nu se poate vorbi despre protecţie fără a se avea în vedere sistemul de sancţiuni, precum şi posibilitatea pe care o are orice persoană de a se adresa justiţiei şi de a obţine condamnarea persoanelor culpabile şi obligarea acestora la măsuri recuperatorii. În consecinţă, apreciem că protecţia drepturilor omului poate fi considerată un concept cuprinzător, care presupune un ansamblu de măsuri sociale, economice, politice, juridice, naţionale şi internaţionale, care au ca obiect recunoaşterea , dezvoltarea şi încurajarea promovării respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limba sau religie, precum şi asigurarea apărării acestor drepturi în faţa instanţelor jurisdicţionale naţionale şi internaţionale. Pretutindeni în lume, din ce în ce mai insistent, se impun acţiunile în sprijinul protecţiei mediului înconjurător, aceasta fiind una din preocupările contemporane prioritare. Problema protecţiei mediului a fost mai întâi, sub diferite forme, o problemă de drept intern. Realitatea faptului că poluarea nu are frontiere, a făcut ca lupta de combatere a ei să fie un factor de colaborare între state şi în acelaşi timp un factor al păcii. În 1981 la a 15-a Adunare Generală a Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii şi a Resurselor sale, într-o rezoluţie cu privire la conservare şi la pace se declară că: ”pacea este o condiţie indispensabilă a conservării naturii în aceeaşi măsură în care conservarea contribuie ea însăşi la pace, graţie utilizării ecologice a resurselor. Sarcina cea mai importantă ce stă azi în faţa omeniri este dezarmarea generală, deoarece, printre altele, războaiele şi cursa înarmărilor constituie prin ele însele o sursă dintre cele mai serioase de degradare pentru ansamblul mediului înconjurător, armele nucleare şi celelalte arme de distrugere în masă. Menţinerea păcii este indispensabilă pentru a obţine o mai bună calitate a vieţii, un mediu înconjurător sănătos, productiv.

1

Adrian Năstase,op.cit., pag.36.

Pagina 3 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

1.DREPTURILE COLECTIVE SAU DREPTURILE DIN GENERAŢIA A III-A Din considerente metodologice, şi nu numai, drepturile cetăţenilor vor fi divizate în trei părţi: drepturile civile si politice (drepturi din prima generaţie);drepturi economice, sociale şi culturale(din a doua generaţie), şi drepturile colective(din generaţia a treia).

1.1.DREPTUL LA PACE – DREPT FUNDAMENTAL AL OMULUI ŞI AL STATELOR 1.1.1.CONSIDERAŢII GENERALE

Dreptul la pace este deopotrivă un drept fundamental al omului şi un drept primordial al popoarelor, al naţiunilor, garantarea lui constituind o precondiţie pentru dezvoltarea relaţiilor paşnice dintre state. Istoria contemporană a colaborării dintre state în domeniul social-umanitar pentru promovarea condiţiei umane evidenţiază în mod pregnant legătura indisolubilă dintre drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi ale statelor şi menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Pentru ca drepturile omului să poată fi pe deplin garantate şi respectate este necesar un climat de pace şi securitate. Despre ce drepturi poate fi vorba, de pildă, pentru cetăţenii serbi, croaţi, musulmani din Bosnia-Herţegovina, sau pentru irakieni, ceceni care trăiesc în zonele de conflict armat? Dacă dreptul la pace, ca drept fundamental al statelor şi-a găsit precumpănitor expresia în principiile fundamentale ale dreptului internaţional, legătura intrinseca dintre drepturile omului şi pacea şi securitatea internaţională rezultă atât din dispoziţiile Cărţii ONU şi ale actelor constitutive ale unor organizaţii interguvernamentale cât şi dintr-o serie de documente elaborate în acest scop de forurile respective.

1.1.2.DREPTUL LA PACE ÎN CARTA NAŢIUNILOR UNITE

Pagina 4 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Carta ONU conţine dispoziţii referitoare la raporturile dintre drepturile omului şi pace în preambul şi în alte cinci articole ale sale-1,24,34,39si 41. Stabilind strânsa legătură care există între drepturile omului şi dreptul la pace, preambulul Cartei Naţiunilor Unite începe cu aceste cuvinte de referinţă: “Noi, popoarele naţiunilor unite, hotărăşte să izbăvim generaţiile viitoare de flagelul războiului, care, în cursul unei vieţi de om a provocat de doua ori omenirii suferinţe nespuse, să ne reafirmăm credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi femeilor, precum şi a naţiunilor mari şi mici.” Aceeaşi legătura indisolubilă rezultă şi din dispoziţiile articolului 1 din Cartă, care stabileşte scopurile Naţiunilor Unite astfel: 1.Să menţină pacea şi securitatea internaţionala şi, în acest scop, să ia măsuri colective eficace pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii şi pentru reprimarea oricăror acte de agresiune sau altor violări ale păcii şi să înfăptuiască prin mijloace paşnice şi în conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional, aplanarea sau rezolvarea diferendelor sau situaţiilor cu caracter internaţional, care ar putea duce la o violare a păcii; 2.Să dezvolte relaţiile prieteneşti între naţiuni întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în drepturi a persoanelor şi a drepturilor lor de a dispune de ele însele şi să ia orice alte măsuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale; 3.Să realizeze cooperarea internaţională, rezolvând problemele internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, promovând şi încurajând respectarea drepturilor omului şi libertăţile fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex limbă sau religie.

1.1.3.DECLARATIA CU PRIVIRE LA DREPTUL POPOARELOR LA PACE

A fost adoptată de Adunarea Generala a ONU la 12 noiembrie 1984 prin Rezoluţia 39/11. Considerând că ,,pe plan internaţional, absenţa războiului reprezintă condiţia primordială a bunăstării, prosperităţii materiale şi progresului statelor, ca şi a realizării complete a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi conştientizând că în actuala era neclară instaurarea unei păci trainice pe pământ constituie o condiţie primordială pentru

Pagina 5 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

păstrarea civilizaţiei umane şi supravieţuirea umanităţii, Adunarea Generala recunoaşte că “fiecare stat are datoria sacră de a asigura popoarelor o viaţă paşnică”(Preambul, in fine) În cele patru puncte ale sale Declaraţia: 1.Proclamă solemn ca popoarele Pamatului au dreptul sacru la pace; 2.Declară solemn că salvgardarea dreptului popoarelor la pace şi promovarea realizării acestui drept constituie o obligaţie fundamentală a fiecărui stat; 3.Subliniază că , pentru asigurarea dreptului popoarelor la pace este indispensabil ca politica statelor să urmărească eliminarea ameninţărilor cu războiul, îndeosebi cu războiul nuclear, abandonarea recurgerii la forţă în relaţiile internaţionale şi reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale; 4.Lanseaza un apel către toate statele şi toate organizaţiile internaţionale ca acestea să contribuie, prin toate mijloacele, la asigurarea exercitării dreptului popoarelor la pace, adoptând măsuri corespunzătoare atât pe plan naţional cât şi internaţional. Transpunerea în viaţă a acestor obiective impune ipso facto excluderea definitivă şi pentru totdeauna a războiului din viaţa internaţională pornindu-se de la ilegalizarea forţei şi ameninţarea cu forţa, care constituie principalul pericol la adresa păcii.

1.1.4.STRUCTURA JURIDICĂ A DREPTULUI LA PACE ÎN SISTEMUL NAŢIUNILOR UNITE

Mijloacele şi metodele de realizare a dreptului la pace configurează următoarea structură juridică: a)un ansamblu de principii fundamentale, ca norme de jus cogens de la care nici un stat nu poate deroga; b)instituirea unui drept de monopol al Consiliului de Securitate în folosirea forţei ca răspuns la un act de violenţă din partea statelor; c)crearea de mecanisme de aplicare a măsurilor cu caracter preventiv şi coercitiv. a)Principii care postulează dreptul la pace Trei dintre principiile fundamentale ale dreptului internaţional garantează în mod direct dreptul la pace. Acestea sunt: nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa,
Pagina 6 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

rezolvarea prin mijloace paşnice a diferendelor dintre state, şi neintervenţia în treburile altor state. Procesul de eliminarea forţei din viaţa internaţională, care a culminat cu consacrarea în Carta Naţiunilor Unite a principiului nefolosirii forţei şi ameninţării cu forţa şi a corolarului său - reglementarea paşnică a diferendelor dintre state - face parte dintr-o mişcare generală de perfecţionare a raporturilor interstatale. Carta Naţiunilor Unite - document de referinţă pentru comportamentul statelor, a cărei adoptare a reprezentat un moment istoric în viaţa comunităţii internaţionale - interzice folosirea forţei şi ameninţării cu forţa de către un stat împotriva altui stat, indiferent de motivul invocat sau de efectul scontat. Ea interzice atât folosirea forţei armate, cât şi constrângerea economică sau de altă natură, precum şi folosirea forţei în exercitarea aşazisului „drept la autoprotecţie ” articolul 2 pct. 4 din Carta este foarte clar atunci când precizează că: Membrii Organizaţiei se abţin în relaţiile lor internaţionale, de a recurge la forţă şi la ameninţarea cu forţa, fie împotriva integrităţii teritoriale sau a independenţei politice a oricărui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite”. Totodată, Carta ONU recunoaşte dreptul statelor de a recurge la forţa armată în legitimă apărare2, în cazul unui atac armat împotriva lor sau până în momentul când Consiliul de Securitate va lua măsuri impuse în situaţie pentru restabilirea păcii3. Carta Naţiunilor Unite a adus un plus de eficacitate principiului reglementării paşnice, pe care le-a plasat în contextul altor principii, şi a creat un echilibru în sistemul instrumentelor de soluţionarea diferendelor dintre state, consacrând, totodată, pe planul practicii interstatale, instituţia acordurilor şi organizaţiilor regionale, prevăzute în articolele 52-54, îmbogăţind astfel familia instituţiilor de menţinere a păcii4.

2

Astfel , art.51 din Carta dispune: ”Nici o dispoziţie din prezenta Carta nu va aduce atingere dreptului inerent de autoapărare individuala sau colectiva in cazul in care se va produce un atac armat împotriva unui membru al Natiunilor Unite pana când Consiliul de Securitate va fi luat masurile necesare pentru menţinerea păcii si securitatii internaţionale. Masurile luate de membrii in exercitarea acestui drept de autoapărare trebuie sa fie aduse imediat la cunostinta Consiliului de Securitate si nu trebuie sa afecteze in nici un fel puterea si îndatorirea Consiliului de Securitate, potrivita cu prezenta Carta, de a întreprinde oricând acţiuni pe care le va socoti necesare pentru menţinerea sau restabilirea păcii si securitatii internaţionale ». 3 Pentru detalii a se vedea: Dr. Ionel Cloşcă, Războiul întregului popor si dreptul internaţional contemporan, Editura Militară, Bucureşti, 1986, p.190-252; Dr. Ionel Cloşcă, Dr.Ion Suceava, Dreptul International umanitar, capitolul XXX « Situaţii in care se poate recurge in mod legal la folosirea forţei armate, admise de Carta ONU, op, cit.pp.427-440. 4 Detalii in legătura cu rolul si funcţiile acordurilor organizaţiilor regionale in ; Dr. Ionel Cloşca, Despre diferendele internaţionale si caile soluţionării lor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p,272-300; Mecanisme de reglementare paşnica a diferendelor dintre state (coordonator Mircea Maliţa) capitolul X ”Reglementarea paşnica a diferendelor regionale”, Editura Politica ,Bucureşti, 1982, p.258-298.

Pagina 7 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Obligaţiile statelor membre ale ONU “de a-şi rezolva diferendele internaţionale prin mijloace paşnice, astfel încât pacea şi securitatea internaţională precum şi justiţia să nu fie puse în pericol”5 a fost detaliată prin dispoziţiile înscrise capitolului VI ( articolele 33-39) ale Cartei care pune la îndemâna statelor o gamă variată de căi şi mijloace de soluţionare paşnică a diferendelor dintre ele, precum negocierea, ancheta, meditaţiunea, conciliere, arbitrajul, reglementarea judiciară, acordurile sau organizaţiile regionale sau orice alte mijloace paşnice la alegerea lor. Dacă un diferend a cărui prelungire ar constitui o ameninţare la adresa păcii care nu poate fi reglementată prin aceste mijloace, statele sunt obligate să-l supună spre soluţionarea Consiliului de Securitate. În sistemul procedurilor şi mecanismelor prevăzute în Carta ONU pentru rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor dintre state, Curtea Internaţională de Justiţie face obiectul unei reglementări speciale. Principiile de organizare şi funcţionare a Curţii, ca principal organ judiciar al ONU, prevăzute în capitolul XIV din Cartă (articolele 92-96), sunt detaliate cu Statutul C.I.J. Urmărind să servească cu prioritate interesele fundamentale ale statelor, ale popoarelor şi implicit ale indivizilor, dreptul internaţional contemporan a înscris în corpusul său şi principiul neintervenţiei în treburile interne ale statelor. « Nici o dispoziţie din prezenta Carta, se stipulează în art.2 pct.7, nu va autoriza Naţiunile Unite să intervină în chestiuni care aparţin esenţial competentei naţionale a unui stat şi nici nu va obliga pe membrii săi să supună asemenea chestiuni spre rezolvare pe baza prevederilor prezentei Carte; acest principiu nu va aduce însă întru nimic atingere aplicării măsurilor de constrângere prevăzute în capitolul VII. Analiza ansamblului reglementărilor internaţionale în domeniu permite următoarea concluzie : 1.Războiul de agresiune a fost interzis în mod expres, fiind declarat cea mai gravă crimă internaţională ; 2.Plănuirea, pregătirea, declanşarea sau purtarea unui asemenea război, implicit o violare a scopurilor şi principiilor Cartei ONU constituie o crimă contra păcii ; 3.Au fost extinse situaţiile şi domeniile de interdicţie a folosirii forţei şi a ameninţării cu forţa ; 4.Au fost instituite mecanisme de prevenire şi soluţionare a conflictelor armate şi a diferendelor dintre state ;

5

Articolul 2 pct.3 din carta ONU.

Pagina 8 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

5.A fost creată instituţia răspunderii pentru violarea dreptului internaţional şi de reprimare a violărilor. Dreptul popoarelor la pace a devenit astfel o normă de conduită fundamentală a relaţiilor dintre state, consacrată prin cel mai important tratat de drept internaţional al epocii contemporane - Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite. Interzicerea folosirii forţei şi ameninţării cu forţa a alungat din dreptul internaţional „legalitatea cuceririlor” şi „dreptul învingătorului”, înlocuindu-le cu obligaţia statelor de a-şi reglementa diferendele lor internaţionale numai prin mijloace paşnice. b) Rolul Consiliului de Securitate în asigurarea dreptului la pace Membrii Naţiunilor Unite au conferit Consiliului de Securitate responsabilitatea principală a menţinerii păcii şi securităţii internaţionale şi recunosc că în exercitarea acestei împuterniciri Consiliul acţionează în numele lor6. i)Precedente istorice Până să se ajungă la această soluţie a fost nevoie de o lungă evoluţie istorică, care a debutat în planul ideilor, pentru ca ulterior să îmbrace forma unei mişcări organizate şi să treacă în sfera politică, diplomatică şi, în final, juridică. O data cu apariţia unor realităţi economice, sociale şi politice noi7, pacea reuşeşte să depăşească stadiul de „pauză între două războaie” sau de „ordine impusă temporar” de către un suveran puternic. Din acest moment, războiul începe să-şi piardă progresiv caracterul de fatalitate, încetând de a mai fi un „mit” politic, în sensul platonian al cuvântului sau un refugiu spiritual în faţa vicisitudinilor lumii. Formarea statelor naţionale şi consolidarea suveranităţii acestora a condus la ideea formării de sisteme de soluţionare a conflictelor prin conciliere şi arbitraj ca formă de menţinere a echilibrului de forţe, implicit a păcii. Foarte generoase prin mesajul lor, aceste căutări erau grevate, în fapt, cum aprecia Henry Bonfils, « de un viciu comun şi fundamental; ele zămisleau ca o consecinţă forţată, subordonarea micilor state marilor puteri, diminuarea, dacă nu pierderea independenţei lor

6 7

Potrivit articolului 24 din Carta ONU. Acest moment a fost marcat de evoluţia industriala, care a debutat in Anglia in 1970 si s-a terminat in a doua jumătate a secolului al XIX, care a dus la o mare dezvoltare a relaţiilor economice si comerciale intre state.

Pagina 9 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

politice, unul din atributele esenţiale ale suveranităţii. Ele impuneau să se plătească pacea cu preţul libertăţii lor 8» ii)Primele instrumente internaţionale referitoare la construcţia juridică a păcii O oarecare dezvoltare vor cunoaşte acestea la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea când, drept urmare a progreselor tehnice şi a dezvoltării căilor de comunicaţie internaţională, relaţiile dintre state se intensifică, mai ales în domeniul schimburilor economice. În această perioadă încep să se afirme unele principii de drept internaţional - principiul suveranităţii, principiul egalităţii în drepturi, principiul neintervenţiei ş.a. Cu toate că marile puteri continuau să folosească metoda dictatului faţă de statele mai mici şi mai slabe, iar principiile amintite nu erau concepute decât pentru relaţiile dintre statele aşa-zis civilizate, s-a creat totuşi o bază, îngustă, ce-i drept, pentru promovarea mijloacelor paşnice în soluţionarea diferendelor internaţionale, iar ideile de atenuare a efectelor rezultatului şi de reglementare paşnică încep să se afirme pe un plan superior, ele intrând în sfera de preocupare a statelor. În aceasta perioada de început de secol XX capătă o oarecare frecvenţă organizarea prealabilă a reglementării diferendelor născute din tratate, prin includerea în aceste tratate, de dispoziţii speciale, îndeosebi privind recurgerea la arbitraj, cât şi sistemul tratatelor generale de arbitraj, pentru reglementarea unor categorii specifice de diferende. Odată cu închiderea tratatelor, Bryan9, pe continentul american ia naştere un nou mijloc de reglementare paşnică concilierea internaţională – care va cunoaşte o largă dezvoltare în următorii 10. Importanţa acestui mijloc constă în faptul că statele părţi se angajau să nu declanşeze ostilităţile înainte de trecerea unui anumit termen. Ideea oratorului de război, care a stat la baza tratatelor de conciliere, a fost preluată şi în Pactul Societăţii Naţiunilor. Se poate preciza astfel că, în aceasta perioadă ideile privind limitarea dreptului de a recurge la forţă şi recurgerea la mijloacele paşnice ca ultimă alternativă la război, a câştigat teren în conştiinţa internaţională.

8 9

Henry Bonfils, Manuel de Droit international public (droit des gens), Paris, 1905, p. 897-898. Sub aceasta denumire sunt înglobate cca. 30 de tratate încheiate intre SUA si statele din America Latina intre 1913-1924, prin are părţile se angajau sa supună unei comisii formata din cinci membri toate diferendele de orice natura care nu au putut fi reglementate, prin negocieri diplomatice. 10 In ajunul celui de al II-lea război mondial existau in vigoare 9 tratate generale de conciliere, dintre care patru încheiate de statele americane, alături de care existau cca. 150 tratate bilaterale, de conciliere. Daca la acestea se adaugă si adeziunea celor 15 state la Actul general de la Geneva pentru reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale(1928) se ajunge la concluzia ca numeroase state s-au angajat, sa recurgă la procedura concilierii, pentru a-si reglementa eventualele neînţelegeri.

Pagina 10 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

iii) Acţiuni vizând limitarea recurgerii la forţă şi instituţionalizarea păcii Primul război mondial, cu consecinţele lui catastrofale, a avut ca efect schimbarea radicală a cursului evoluţiei dreptului de a recurge la război. Tratatele de pace semnate la conferinţa de la Paris (1919-1920), care consacrau noua situaţie existentă la sfârşitul primului război mondial au consemnat instituirea unui nou raport de forţe pe plan internaţional. Ideea organizării păcii, prin sistemul securităţii colective, al cărui epicentru urma a fi limitarea posibilităţilor de declanşare a războiului şi mecanismelor şi mijloacelor, care duseseră greul războiului şi care primiseră cu optimism aceasta idee generoasă. Dar în condiţiile existente la acea dată în lume, conceptul de securitate colectivă nu putea să nu reflecte situaţia internaţională complexă marcată în primul rând de faptul că războiul era încă o instituţie legală după dreptul internaţional. Următoarea problemă care a intrat în preocupările internaţionale a fost aceea a limitării dreptului de a recurge la război ca o componenta a unui sistem de securitate colectivă. Pentru înfăptuirea acestui obiectiv, Pactul societăţii a fost fondat de 2 pilieri principali: pe obligaţia de neagresiune, şi pe asistenţa mutuală, înscrisă în articolul10; în acelaşi timp, pactul lasă statelor libertatea de a recurge la război după epuizarea mijloacelor paşnice prescrise. Odată cu adoptarea Pactului Societăţii Naţiunilor, care în esenţă cuprindea un sistem mai evoluat de reglementare paşnică a diferendelor, a luat fiinţă o noua procedură: Justiţia Internaţională. Pactul Societăţii Naţiunilor marchează astfel câteva progrese notabile faţă de reglementările anterioare: face o separare juridică între războaiele licite şi cele ilicite, ultimele constituind o violare a articolelor 12, 13 şi 15; proclamă principiul conform căruia un război între două state interesează întreaga comunitate internaţională, reprezentată prin Societatea Naţiunilor; consacră angajamentul statelor membre, „de a respecta…şi menţine contra oricărei agresiuni exterioare, integritatea teritorială şi independenţa politică ”(art.10). În anii următori s-a încercat să se adopte noi instrumente internaţionale, care să acopere lacunele Pactului. În acest context merită menţionate şi două rezoluţii adoptate de Societatea Naţiunilor. Prima, în 1925, care declara criminal războiul de agresiune şi a doua, în 1927, care interzicea toate războaiele de agresiune. Prin semnarea, la 26 august 1928, a „Tratatului general de renunţare la război” (cunoscut sub numele de Pactul Briand Kellogg sau Pactul de la Paris), în evoluţia dreptului
Pagina 11 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

internaţional apare un moment de deosebită însemnătate: până la această dată dreptul internaţional recunoaşte două situaţii legale în relaţiile internaţionale, starea de pace şi starea de război. După adoptarea acestui pact, care condamna în mod solemn folosirea războiului ca mijloc de reglementare a diferendelor şi cere statelor sa-şi asume obligaţia ca în asemenea obligaţii să apeleze numai la mijloace paşnice, dreptul internaţional nu se mai recunoaşte decât o singură situaţie legală - STAREA DE PACE. Pactul Briand Kellogg a procedat astfel la o separare a mijloacelor bazate pe forţă de cele paşnice creând o normă de drept internaţional, interzicerea războiului de neagresiune, şi un principiu de vocaţie de universalitate, principiul reglementarii paşnice a problemelor litigioase. Forţa juridică a Pactului a fost însă mult diminuată, pe de o parte prin faptul că nu prevedea un sistem de garanţii referitoare la aplicarea sa, iar pe de altă parte prin numeroasele rezerve făcute de statele semnatare, cele mai multe cu privire la dreptul de legitimă apărare. Apreciind valoarea practică şi juridică a Pactului, Nicolae Titulescu remarca : „Pentru majoritatea naţiunilor care au semnat Pactul Societăţii Naţiunilor şi Pactul Briand Kellogg, acesta din urma înseamnă intr-adevăr renunţarea la dreptul de a face război în cele 4 cazuri în care războiul supravieţuia până atunci ca instituţie legală”. Si mai departe: „... ce pare sa caracterizeze Pactul de la Paris, transpus în domeniul legalităţii internaţionale, înseamnă deci următoarele lucruri esenţialmente, practice : Suprimarea pentru membrii Societăţii Naţiunilor a războiului în cele 4 cazuri în care Pactul din 1919 nu izbuteşte să stabilească dreptul legal la război; b. Obligaţia de a nu se opune de acum înainte sancţiunilor pe care Societatea le va evita, pentru a împiedica războiul ». Dar, aşa cum va remarca reputatul diplomat, şi după intrarea în vigoare a Pactului, războiul mai rămânea posibil în următoarele trei situaţii: în caz de legitimă apărare; pentru a face faţă obligaţiilor cuprinse în articolul 16 din pactul Societăţii Naţiunilor (mutatis mutandis aceste situaţii se menţin şi în Carta O.N.U.) şi în caz de rupere a angajamentelor de către unul sau mai multe state semnatare. iv. Funcţii şi puteri conferite de Carta O.N.U. Consiliului de Securitate. Consiliul de Securitate este organul principal al Naţiunilor Unite care exercită funcţia de menţinere a păcii, îndeplinind în acest scop o triplă funcţiune: constată existenta actului de

Pagina 12 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

agresiune care dă dreptul la autoapărare; deţine controlul asupra modului de exercitare a acestui drept, şi exercită acţiunea de autoapărare colectivă. Potrivit articolului 39 din Carta, Consiliul de Securitate „va constata existenţa unei ameninţări împotriva păcii, a unei violări a păcii sau a unui act de agresiune”. Aceasta este prima funcţie pe care o exercita Consiliul ca titular al dreptului de autoapărare colectivă, cea de-a doua avându-şi sediul în articolul 51 din Carta ONU, potrivit căruia „Măsurile luate de membri în exercitarea acestui drept de autoapărare vor fi aduse imediat la cunoştinţa Consiliului de Securitate şi nu vor afecta în nici un fel puterea şi îndatorirea Consiliului de Securitate, potrivit cu prezenta Carta, de a întreprinde oricând acţiuni pe care le va socoti necesare pentru menţinerea şi restabilirea păcii şi securităţii internaţionale”. Cea de-a treia funcţie, ce constă în substituirea Consiliului de Securitate, în titularul dreptului de autoapărare colectivă, este stipulată în art.42 din Cartă, care împuterniceşte acest organ, să întreprindă „cu forţe aeriene, maritime sau terestre orice acţiune pe care o consideră necesară pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii internaţionale. Această acţiune poate cuprinde demonstraţii, măsuri de blocadă şi alte operaţiuni executate cu forţele aeriene, maritime sau terestre ale membrilor Naţiunilor Unite”. Articolul 43 din Cartă obliga pe toţi membrii O.N.U. să pună la dispoziţia Consiliului de Securitate, la cererea lui, şi în conformitate cu un acord sau acorduri speciale, forţe armate, sprijinul şi înlesnirile necesare, inclusiv dreptul la trecere, necesare în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale. Articolele 43 şi 47, stabilesc la rândul lor, modalităţile acţiunii de constrângere, întreprinse de Consiliul de Securitate11. c) Mecanisme de aplicare a măsurilor coercitive pentru menţinerea şi restabilirea păcii În calitatea sa de organ principal al Naţiunilor Unite, a cărui esenţială răspundere este menţinerea şi restabilirea păcii, Consiliului de Securitate îi revine în mod normal misiunea de a se sesiza, ex. officio ori de care ori consideră că este competent să o facă 12. Consiliul de Securitate poate fi sesizat de existenţa unui act de agresiune şi de către state, indiferent dacă
11

Pentru detalii a se vedea Dr. Ionel Cloşcă, Razboiul întregului popor si dreptul international contemporan, op. cit., pp. 156-252. 12 Carta împuterniceşte si alte organe ale O.N.U. sa sesizeze Consiliul de Securitate de existenta unui act de agresiune. Adunarea Generala, de exemplu, in baza articolelor 10 si 11 alin.3, poate face recomandări Consiliului in orice problema si chestiune, care preocupa organizaţia si “poate atrage atenţia Consiliului de Securitate asupra situaţiilor care ar putea primejdui pacea si securitatea internaţională. ”Art. 99 împuterniceşte pe Secretarul general de a “atrage atenţia Consiliului de Securitate asupra oricărei probleme care, după părerea lui, ar putea primejdui menţinerea păcii si securitatii internaţionale”.

Pagina 13 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

acestea sunt sau nu membre ale O.N.U., exercitarea acestei facultăţi fiind o obligaţie juridică în situaţia unei agresiuni. Potrivit art.51 din Cartă şi a prevederilor tratatelor de autoapărare colectivă, dreptul statelor de a riposta cu forţa armata la un act de agresiune, este completat cu obligaţia acestora de a informa Consiliul de Securitate asupra măsurilor luate în exercitarea dreptului de autoapărare, pentru ca acesta din urma să poată aprecia dacă măsurile respective se încadrează sau nu în conceptul de autoapărare. Celelalte state membre ale O.N.U. care nu sunt victime ale agresiunii, pot sesiza Consiliul de Securitate de o atare situaţie. În momentul când Consiliul de Securitate constată existenta unui act de agresiune, el trebuie să treacă imediat la acţiune, întrucât din acel moment se substituie victimei agresiunii. Care este procedura Consiliului de securitate într-o asemenea situaţie: în primul rând purcede la alcătuirea unor forţe armate, în baza articolului 43 din Carta ONU. Până în prezent Consiliul a acţionat în baza acestui articol în două situaţii: în 1950, în conflictul armat dintre Coreea de Nord şi Coreea de Sud, şi în 1991, în cazul agresiunii Irakului împotriva Kuweitului. În rest, orice tentativă în acest sens a fost blocată de un veto al unuia dinte membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate. Ca atare, Consiliul de Securitate nu şi-a putut îndeplini misiunea sa principală de menţinere a păcii şi securităţii internaţionale. Pentru a debloca aceasta situaţie, în 1950, Adunarea Generală şi-a asumat, prin ignorarea Cartei, unele atribuţii de menţinere a păcii. Astfel, în 1950, în baza unei rezoluţii iniţiate de SUA 13, Adunarea Generală a fost împuternicită să exercite funcţiile titularului dreptului la autoapărare colectivă în cazul în care Consiliul de Securitate era blocat de un veto. Pentru a asigura acţiunea promptă a Adunării, ale cărei atribuţii se substituiau celor ale Consiliului de Securitate, rezoluţia prevedea convocarea unei sesiuni extraordinare de urgenţă care trebuia să se reunească în 24 de ore la cererea prezentată în acest scop. Totodată, rezoluţia recomandă statelor membre ale ONU să menţină în cadrul forţelor lor armate „elemente astfel pregătite şi echipate, pentru a putea pune cu promptitudine la dispoziţia Naţiunilor Unite detaşamente sau unităţi, la recomandarea Consiliului de Securitate sau Adunării Generale“. În baza acestei Rezoluţii, a luat naştere ce-a de-a doua generaţie de forţe armate ale ONU - forţele de menţinere a păcii. Ele aveau un caracter temporar şi limitat. Caracteristicile acestor forţe erau următoarele :
13

Doc. ONU A/Res. 377/v din 3 noiembrie 1950

Pagina 14 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

1. Acordurile pentru alcătuirea lor erau încheiate de Secretarul general al ONU, tot el fiind autorizat să numească comandantul şef al Forţei. 2. Unităţile militare care alcătuiau forţa proveneau din statele mici si mijlocii, celor care erau membre permanente în Consiliul de Securitate, fiindu-le interzis acest lucru. 3. Forţa era trimisă pe teritoriul altui stat numai cu acordul acestuia. 4. Era amplasată pe teren numai după ce intervenea un acord de încetarea focului între părţile în conflict, de unde şi denumirea lor de forţe de menţinere a păcii. 5. Dotarea acestor forte se face exclusiv cu armament defensiv pe care-l poate folosi numai în caz de legitimă apărare. 6. Forţele de menţinere a păcii trebuie să fie independente faţă de autorităţile statului primitor şi imparţiale faţă de părţile aflate în conflict14. Activităţile de menţinere a păcii întreprinse cu asemenea forţe s-au divizat în două categorii: operaţiuni de poliţie, care constau în controlul încetării focului între combatanţi sau a transferului de competenţe de la un stat la altul, într-un sector geografic determinat, şi misiuni de observare, care implică funcţiuni de anchetă şi raport. Printre forţele de menţinere a păcii care au exercitat operaţiune de poliţie se numără : 1. F.U.N.U - Forţa Naţiunilor Unite în Congo (după 1960); FSNU, Forţa Naţiunilor Unite din Iranul de Vest; UNCYP- Forţa Naţiunilor în Cipru, FUNUL- Forţa Naţiunilor Unite în Liban, Forţa Naţiunilor Unite în Sinai. Forţe ale Naţiunilor Unite însărcinate cu misiuni de observare au operat în Kashmir, (UNMOGIP şi UNIPON), în Palestina (ONUST), în Liban(GONUL), în Yemen. După 1988, când drept urmare a prăbuşirii sistemului comunist şi a desfiinţării tratatului de la Varşovia, unele state multinaţionale, fosta URSS, RSF Iugoslavia şi altele, sau destrămat şi în cadrul lor au izbucnit unele conflicte armate, Consiliul de Securitate a intervenit cu forţe armate. Asemenea forţe armate, care au fost, de asemenea, implicate în conflictele interetnice din Bosnia Herţegovina, Somalia, Rwanda, Angola, Kambodgia, etc., nu e în baza articolului 42 din Carta ONU şi nici a rezoluţiei 377/V. Acestea sunt, cum declara Secretarul general al ONU Boutros Boutros Ghali, cea de-a treia generaţie a forţelor ONU - forţe multinaţionale de impunere şi restabilire a păcii. Ele sunt constituite pe scheletul unităţilor militare ale unor membri permanenţi ai Consiliului de Securitate (SUA, Marea Britanie şi Franţa) şi în care sunt implicate, ca atare, organizaţii politico-militare precum NATO şi Uniunea Europei Occidentale. Ele au fost mandatate să îndeplinească concomitent
14

Vezi general-maior magistrat dr. Vasile Cretu, Rolul forţelor militare ale ONU intr-o noua ordine mondiala, in “Revista Romana de Drept Umanitar”, anul II, 1994, nr.4 (6,pp.20-23)

Pagina 15 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

funcţii de impunere şi restabilire a păcii, chiar în conflicte cu caracter intern (BosniaHerţegovina, Somalia, Kambodgia), atribuţiuni cu caracter umanitar care în baza convenţiilor internaţionale în vigoare sunt de competenţa C.I.C.R.(transporturi alimentare, şi medicale, însoţirea transporturilor umanitare –în fosta Iugoslavie şi Somalia), funcţii cu caracter politic, (restaurarea democraţiei în Mozambic, Angola, El Salvador, Somalia, Kambodgia) şi militar (operaţiuni de deminare în Afganistan, Kambodgia, Mozambic şi Somalia)15.

1.2. DREPTUL LA DEZVOLTARE - DREPT INALIENABIL AL OMULUI ŞI AL POPOARELOR

1.2.1.CONSIDERAŢII DE ORDIN TEORETIC GENERAL Toate modalităţile de abordare a drepturilor omului au un caracter static. Individul este privit ca un factor pasiv căruia cineva, care este plasat undeva lângă el sau deasupra sa, reprezentanţi ai autorităţilor statale sau unele foruri internaţionale, ar trebui să-i garanteze şi să-i respecte drepturile inerente fiecărei fiinţe umane. Se cristalizează în prezent, deocamdată numai în plan teoretic, o abordare dinamică, în care individului trebuie să i se creeze posibilitatea exercitării efective a drepturilor omului, în folosul său şi al colectivităţii din care face parte. Interacţiunea dintre aceste două instituţii postulează caracterul unitar şi indivizibil al drepturilor omului şi dreptul la dezvoltare. Regulile democratice şi normele juridice ce trebuie să guverneze o societate democratică, bazată pe consensul şi consultarea membrilor săi îşi au sorgintea în cele două componente ale binomului amintit. Astfel, dreptul la dezvoltare reprezintă dreptul indivizilor, al grupurilor socioprofesionale şi al popoarelor de a participa şi a contribui la dezvoltarea economică, socială şi politică continuă, în care toate drepturile omului şi toate libertăţile fundamentale pot fi pe deplin realizate şi de a beneficia de pe urma acestei dezvoltări. Într-o astfel de abordare, dreptul la dezvoltare nu este numai un drept fundamental al omului, ci el constituie, în acelaşi timp, o necesitate esenţială a oricărei fiinţe umane, care răspunde aspiraţiilor sale de a-şi

15

V.dr.I. Cloşcă, dreptul umanitar intr-o lume in schimbare, in “Revista Romana de Drept Umanitar, anul I, 1993, nr.2,pp.4-6.

Pagina 16 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

asigura libertatea şi demnitatea în toată plenitudinea lor, deopotrivă ca individ şi ca membru al societăţii în care trăieşte.

1.2.2.MODALITĂŢI DE EXERCITARE A DREPTULUI LA DEZVOLTARE

Libertatea politică, fundată pe doi piloni - pe democraţie şi pe participare democratică la toate nivelele -local şi naţional - este o condiţie esenţială a unei dezvoltări socio-economice veritabile. Fundamentul participării democratice la dezvoltare îl constituie dreptul indivizilor, al grupurilor şi al popoarelor la luarea deciziilor colective sau de a-şi alege organizaţiile pe care le consideră că îi reprezintă şi de a exercita, în mod liber, o acţiune democratică, la adăpost de orice ingerinţă. Principalul obiectiv al unei societăţi democratice îl constituie înfăptuirea unei ordini sociale echitabile. Aceasta presupune că proiecţia dezvoltării trebuie să pornească de la necesitatea coordonării tuturor factorilor implicaţi în acest complex proces, în vederea fundamentării unui program naţional de dezvoltare, a unei strategii globale articulată în jurul standardelor internaţionale între care un loc central trebuie să-l ocupe democraţia şi participarea. Factorii ce ar putea fi luaţi în considerare sunt, printre alţii, reprezentativitatea organelor de decizie, descentralizarea luării deciziilor, accesul cetăţenilor la informaţii ş.a. Pentru toate acestea, organele statului trebuie să respecte libertatea de acţiune a individului, ca subiect central al dreptului la dezvoltare, să-l protejeze pe el şi resursele lui şi să-l ajute în satisfacerea nevoilor sociale şi în realizarea egalităţii şanselor, asigurându-i în mod direct resursele. Aceştia ar fi, în linii generale, parametrii optimi de exercitare de către fiecare individ a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale vizavi de dezvoltare. Dar, obiectiv privind lucrurile, aceşti parametrii optimi, nu au şi nu pot avea un corespondent perfect în realităţile practice ale satelor, comunitatea internaţională fiind alcătuită din entităţi statale şi comunităţi nestatale eterogene în ceea ce priveşte sistemele politice, nivelele de dezvoltare economică şi socială şi stadiul de instituţionalizare a mecanismelor de implementare şi exercitare a acestora ş.a.

Pagina 17 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Toate aceste probleme au făcut obiectul unor ample dezbateri în cadrul Naţiunilor Unite, unele materializându-se în documente sau strategii internaţionale. 1.2.3.DEFINIREA ŞI RECUNOAŞTEREA DREPTULUI LA DEZVOLTARE a)Legătura dintre drepturile omului şi dezvoltare în documente ale Naţiunilor Unite Dezvoltarea economică şi socială a statelor şi asigurarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului reprezintă, potrivit Cartei O.N.U., fundamentul relaţiilor paşnice dintre naţiuni: „În scopul de a crea condiţiile de stabilitate şi de bunăstare necesare unor relaţii paşnice şi prieteneşti între naţiuni…, dispune art.55 din Cartea O.N.U., Naţiunile Unite vor favoriza: a)ridicarea nivelului de trai, deplina folosire a forţelor de muncă şi condiţii de progres şi dezvoltare economică şi socială;… c)respectarea universală şi efectivă a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.” Drepturile omului şi dezvoltarea economică şi socială se află, aşadar, într-o strânsă interdependenţă, fiind în acelaşi timp, intim asociate conceptului de pace. Mai mult, dezvoltarea este intim legată de drepturile omului şi prin acceptarea fără echivoc a faptului că drepturile economice şi sociale constituie drepturi ale fiinţei umane, pe deplin consolidate în ansamblul drepturilor omului unanim recunoscute şi garantate. În consecinţă, drepturile omului nu mai pot fi tratate ca aparţinând unor categorii diferite fără vreo legătura între ele, ci într-un raport evident de complementaritate. Ca atare, se poate considera că dacă statele şi-au asumat, prin aderarea la Carta Naţiunilor Unite, angajamentul de a promova şi proteja drepturile omului şi libertăţile fundamentale, acest angajament trebuie să se extindă şi la dezvoltarea economică. În 1969, Comisia O.N.U. pentru drepturile omului afirmă, la rândul său, că exercitarea peste tot a drepturilor economice, sociale şi culturale proclamate în Declaraţia Universală din 10 decembrie 1948 depinde într-o foarte mare măsură de dezvoltarea economică şi socială rapidă a ţărilor în curs de dezvoltare, unde trăieşte mai mult de jumătate din populaţia lumii, a cărei soarta nu încetează să se înrăutăţească datorită tendinţelor care caracterizează relaţiile economice internaţionale. Că: „orice efort tinzând la promovarea dezvoltării economice trebuie să aibă ca obiectiv final dezvoltarea socială a popoarelor, bunăstarea tuturor fiinţelor umane şi deplina dezvoltare a personalităţii lor”.
Pagina 18 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Problema legăturii strânse care există între drepturile omului şi dezvoltare a fost subliniată şi într-o serie de rezoluţii adoptate de Adunarea Generala a O.N.U., atât înainte cât şi în cadrul reuniunilor pentru dezvoltare16. Astfel, pentru prima dată, în 1957 Adunarea Generală a recunoscut că : „o dezvoltare economică şi socială echilibrată şi integrată ar contribui la favorizarea menţinerii păcii şi securităţii, la progresul social şi la ridicarea nivelului de viaţă, precum şi la recunoaşterea şi respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”.În strategia internaţională pentru cel de al treilea Deceniu al Naţiunilor Unite (1981-1990), adoptată la 5 decembrie 1980, Adunarea Generala proclama că: „Procesul dezvoltării trebuie să asigure respectarea demnităţii umane. Obiectivul fiind dezvoltarea, trebuie asigurată sporirea constantă a bunăstării populaţiei în întregime pe baza participării sale plenare la procesul dezvoltării şi la repartizarea echitabilă a beneficiilor ce decurg din aceasta”. În planul strategiei se prevede reducerea şi eliminarea sărăciei, precum şi a repartiţiei echitabile a binefacerilor dezvoltării, asigurare pe deplin, până în anul 2000, a dreptului de muncă, generalizarea învăţământului la scara cea mai largă posibil, atingerea unui nivel de sănătate care să permită tuturor popoarelor lumii să ducă o viaţă social-economică productivă, precum şi punerea la dispoziţia tuturor, de locuinţe şi infrastructura de bază. În repetate rânduri, Adunarea Generală a O.N.U. a declarat 17 că instaurarea unei noi ordini economice internaţionale este indispensabilă pentru promovarea efectivă şi exercitarea deplină şi peste tot a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, că toate aceste drepturi şi libertăţi sunt indivizibile, iar că dreptul la dezvoltare este un drept inalienabil. Din păcate, cum avea să constate Adunarea Generală şi alte foruri internaţionale, atingerea obiectivelor stabilite prin strategiile celor trei decenii de dezvoltare este profund nesatisfăcătoare, fapt ce are efecte nefaste asupra înfăptuirii drepturilor omului, îndeosebi a dreptului la dezvoltare. b)Definiţia şi conţinutul conceptului de „drept al dezvoltare” Sub raport conceptual, Adunarea Generala a O.N.U. a iniţiat studiul problemelor privind semnificaţia şi conţinutul dreptului la dezvoltare ca drept al omului în 1977. Astfel, în rezoluţia 4/XXXIII a Comisiei drepturilor omului se menţiona că „persistenta
16

Până în prezent au fost proclamate in Adunarea Generala a O.N.U. tei Decenii pentru dezvoltare : la 14 decembrie 1961( prin rezoluţia 1710/XVI) la 24 octombrie 1970 si respectiv la 5 decembrie 1980 (rez. 35/36). 17 Ase vedea, printre altele, rezoluţiile 36/133 din 14 decembrie 1981 si 37/199 din 18 decembrie 1982.

Pagina 19 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

colonialismului, a agresiunii şi ameninţărilor la adresa suveranităţii naţionale şi integrităţii teritoriale, a ocupaţiei străine, apartheidului şi tuturor formelor de discriminare şi dominaţie, precum şi refuzul recunoaşterii dreptului fundamental fiecărei naţiuni de a exercita deplina sa suveranitate asupra bogăţiilor şi resurselor sale naturale, constituie, printre altele, obstacole majore în calea deplinei realizări a drepturilor economice, sociale şi culturale”. Rezoluţia recomandă întocmirea de către Secretarul general al O.N.U., în colaborare cu U.N.E.S.C.O., a unui studiu asupra: ”dimensiunilor internaţionale ale dreptului la dezvoltare, ca drept al omului, în raport cu alte drepturi ale omului fondate pe cooperare internaţională… ţinând cont de exigentele noii ordini internaţionale şi de cerinţele umane fundamentale”18. Comisia drepturilor omului sublinia în aceasta rezoluţie că exercitarea dreptului la dezvoltare implică asigurarea păcii şi instaurarea unei ordini economice internaţionale fondată pe respectarea drepturilor omului şi evidenţia necesitatea ca statele să creeze condiţii atât separat cât şi în colaborare, pentru exercitarea efectivă a dreptului la dezvoltare. Studiul menţionat19, împreună cu alte documente pertinente, a fost transmis de Secretarul general tuturor guvernelor, instituţiilor specializate, organizaţiilor interguvernamentale regionale şi altor organizaţii internaţionale interesate, invitându-le să prezinte observaţiile lor. În raportul său, Secretarul general prezenta unele probleme referitoare la aspectele internaţionale ale dreptului la dezvoltare, subliniind cerinţa integrării problematicii drepturilor omului în ansamblul procesului de dezvoltare, în sensul cel mai larg şi mai semnificativ al acestui concept. În continuare erau examinate aspectele morale ale dreptului la dezvoltare, care-şi găsesc expresia atât în considerentul prioritar, potrivit căruia toate statele sunt interesate în promovarea înfăptuirii universale a acestui drept, cât şi în faptul că există valori filozofice esenţiale care pot fi considerate ca fundamentând conţinutul conceptului de drept la dezvoltare. În final, raportul recomanda ca în cadrul Comisiei pentru drepturile omului şi a altor organisme cu caracter social-umanitar să se urmărească integrarea cât mai completă a promovării drepturilor omului, inclusiv a dreptului la dezvoltare în ansamblul activităţilor desfăşurate la Naţiunile Unite vizând dezvoltarea.
18 19

Rezoluţia 4/XXXIII din 1977 , paragraful 4. Studiul era intitulat “Dimensiunile internaţionale ale dreptului la dezvoltare ca drept al omului, precum si dimensiunile regionale si naţionale ale acestui drept”.

Pagina 20 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

În 1981, Comisia pentru drepturile omului a decis20 constituirea unui grup de lucru din 15 experţi guvernamentali al cărora mandat era să studieze semnificaţia şi conţinutul dreptului la dezvoltare, precum şi mijloacele da realizare a acestuia. Totodată, Grupul de lucru a fost însărcinat să elaboreze un proiect de Declaraţie asupra dreptului la dezvoltare. După ce a fost aprobat de Comisia Drepturilor Omului, proiectul a fost aprobat şi de Adunarea Generală prin rezoluţia 41/128 din 4 decembrie 1986. Declaraţia este alcătuită dintr-un preambul21 şi zece articole. Primul articol cuprinde definiţia dreptului la dezvoltare care este astfel formulată: „1.Dreptul la dezvoltare este un drept inalienabil al omului, în virtutea căruia orice persoană umană şi toate popoarele au dreptul de a participa şi de a contribui la dezvoltare economică, socială, culturală şi politică, în care toate drepturile omului şi libertăţile fundamentale să poată fi pe deplin realizate, şi de a beneficia de pe urma acestei dezvoltări. 2.Dreptului omului la dezvoltare presupune, de asemenea, deplina realizare a dreptului persoanelor de a dispune de ele însele, drept care cuprinde, sub rezerva dispoziţiilor pertinente ale celor două pacte internaţionale cu privire la drepturile omului, exercitarea dreptului lor inalienabil la deplina suveranitate asupra tuturor bogăţiilor şi resurselor lor naturale”. Subiectul dreptului la dezvoltare, se precizează în par.1 al articolului 2 este orice fiinţă umană care trebuie să fie un participant activ şi beneficiarul dreptului la dezvoltare. ”Toate fiinţele umane - se precizează în par.2 al aceluiaşi articol-au răspunderea dezvoltării în mod individual şi colectiv, ţinându-se seama de exigentele legate de respectul deplin al drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi avându-se în vedere îndatoririle lor faţă de colectivitate, care numai ea poate asigura deplina si libera înflorire a fiinţei umane şi care deci trebuie să promoveze şi să protejeze o ordine politică, socială şi economică propice favorizării dezvoltării”. Statelor le revine, potrivit celui de al treilea paragraf, dreptul şi datoria de a formula politici de dezvoltare naţională corespunzătoare, care să urmărească ameliorarea constantă a
20 21

Prin rezoluţia 36/XXXVII. Preambulul stabileşte, intre altele, o corelaţie intre dreptul la dezvoltare si alte drepturi fundamentale ale omului, subliniind :”ca toate drepturile omului si libertăţile fundamentale sunt indivizibile si interdependente si ca, pentru a promova dezvoltarea trebuie acordata o atenţie egala si manifestat un interes urgent pentru punerea In practica, promovarea si protecţia drepturilor civile, politice, economice, sociale si culturale”. Totodată, Adunarea Generala considera : »că fiinţa umana este subiectul central al procesului dezvoltării si ca, in consecinţa, ea trebuie sa fie principalul participant la acest proces si ca principalul sau beneficiar, in cadrul oricărei politici a dezvoltării ». In finalul preambului, Adunarea reafirma : »ca dreptul la dezvoltare este un drept inalienabil al omului si ca egalitatea şanselor in materie de dezvoltare este o prerogativa atât a naţiunilor cat si a indivizilor care le compun ».

Pagina 21 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

bunăstării populaţiei în ansamblu şi a fiecărui individ pe baza participării lor active, libere şi utile la dezvoltare şi la repartizarea echitabilă a avantajelor ce rezultă din ea. Celelalte articole din Declaraţie se referă la îndatoririle ce revin statului pentru exercitarea efectivă a acestui drept, astfel: 1.Statelor le revine răspunderea primordială pentru crearea condiţiilor favorabile, atât pe plan naţional şi internaţional, pentru favorizarea dreptului la dezvoltare 22. Aceasta presupune: a)datoria de a respecta pe deplin principiile dreptului internaţional referitoare la relaţiile prieteneşti şi cooperare dintre state în conformitate cu Carta Naţiunilor Unite23; b)datoria de a coopera unele cu altele pentru a asigura dezvoltarea şi a elimina obstacolele din calea dezvoltării. 2.Separat sau împreună, statele au datoria să formuleze politici internaţionale de dezvoltare urmărind prin aceasta să realizeze dreptul la dezvoltare 24; în mod special trebuie să se întreprindă o acţiune susţinută pentru a se asigura dezvoltarea rapidă a ţărilor în curs de dezvoltare, implicit acordarea unei asistenţe internaţionale eficace. 3.Statele trebuie să întreprindă măsuri decisive pentru a elimina masive si flagrante ale drepturilor fundamentale ale popoarelor şi fiinţelor umane, care rezultă din apartheid, rasism şi discriminare rasială, din colonialism, din dominaţia şi ocupaţia străină, din agresiune, intervenţie străină şi ameninţările împotriva suveranităţii naţionale, unităţii naţionale şi integrităţii teritoriale, din ameninţarea cu războiul şi din refuzul recunoaşterii dreptului la autodeterminare al popoarelor25. 4. Întrucât în dreptul la dezvoltare îşi au corespondentul toate celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, cel de al şaselea articol din Declaraţie invită statele să coopereze între ele pentru a promova, încuraja şi întări respectarea universală a acestor drepturi, precizăm: „că toate drepturile omului şi toate libertăţile fundamentale sunt interdependente”26. Ele trebuie să întreprindă măsuri pentru a elimina obstacolele din calea dezvoltării, care decurg din nerespectarea drepturilor civile şi politice, precum şi a celor economice, sociale si culturale27.

22 23

Articolul 3 pct.1. Pentru conţinutul acestor principii a se vedea Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. 2625/XXV din 24 octombrie 1970. 24 Articolul 4 pct.1. 25 Articolul 5. 26 Articolul 6 pct.2. 27 Articolul 6 pct. 3.

Pagina 22 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

5.Declaraţia stabileşte o corelaţie între dezvoltare, pace şi dezarmare, impunând statelor să promoveze instaurarea, menţinerea şi întărirea păcii şi securităţii internaţionale, acţionând în acest scop pentru realizarea dezarmării generale şi totale, sub un control internaţional efectiv; sumele rezultate din măsurile efective de dezarmare să fie folosite pentru dezvoltarea globală, îndeosebi a ţărilor în curs de dezvoltare28. 6.Articolul 8 din Declaraţie se referă la măsurile concrete ce ar trebui adoptate de fiecare stat pe plan naţional pentru realizarea efectivă dreptului la dezvoltare. Printre acestea se numără: a)asigurarea egalităţii de şanse pentru toţi în ceea ce priveşte accesul la resursele de bază, învăţământ, serviciile de protecţie a sănătăţii, alimentaţie, locuinţe, locuri de muncă şi o repartiţie egală a veniturilor; b)asigurarea unei participări active a femeilor la procesul dezvoltării; c)înfăptuirea de reforme economice şi sociale adecvate, în vederea eliminării tuturor nedreptăţilor sociale ; d)încurajarea participării populare în toate domeniile, ca factor important al deplinei realizări a tuturor drepturilor omului. 7.Declaraţia conchide că toate aspectele dreptului la dezvoltare enunţate: „sunt indivizibile şi interdependente iar fiecare din aceste drepturi trebuie să fie considerat în relaţie cu ansamblul celorlalte drepturi”. Pentru a asigura exercitarea integrală şi întărirea progresivă a dreptului la dezvoltare statele vor trebui să ia măsuri eficace,„inclusiv formularea, adoptarea şi punerea în aplicare a unor măsuri politice, legislative şi de altă natură, pe plan naţional şi internaţional”29. Problema conceptului de „drept la dezvoltare” ocupă un spaţiu tot mai larg şi în literatura de specialitate. În studiile lor unii autori care includ acest drept în „drepturi din generaţia a treia” sau „de solidaritate” pornesc de la considerentul că , urmare a legăturii neechivoce dintre dezvoltare şi drepturile omului, tuturor statelor dezvoltate şi în curs de dezvoltare le revine obligaţia de a acţiona în direcţia constituirii de infrastructuri necesare realizării efective a dreptului la dezvoltare. Se subliniază ideea că aportul statelor dezvoltate din punct de vedere economic la atingerea acestui obiectiv nu ţine doar de o obligaţie morală, ci de una juridică30.

28 29

Articolul 9. Articolul 10. 30 V.C.G. Weeramantry, The Right to development, in “Indian Journal of International Law”, vol.25, nr. 3, pp.482-505

Pagina 23 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Dreptul la dezvoltare, la fel ca şi alte drepturi economice, sociale şi culturale, nu trebuie considerat ca o noţiune statică, ci ca un concept în plină evoluţie. Aşa cum rezultă din dezvoltările ce preced, el a dobândit o mare dimensiune odată cu recunoaşterea necesitaţii instaurării unei noi ordini internaţionale în domeniile economic, social, politic şi cultural. Datorită eforturilor care se depun în forurile internaţionale este de aşteptat ca în viitorul apropiat să se poată desluşi mai bine incidentele dreptului la dezvoltare asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi să se precizeze şi de lege ferenda, drepturile şi obligaţiile statelor legate de acestea.

Pagina 24 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

1.3.DREPTUL LA MEDIUL ÎNCONJURĂTOR SĂNĂTOS Înţeles ca un ecosistem complex în strânsă interacţiune cu natura, omul reprezintă valoarea supremă ce trebuie ocrotită. Sub acest aspect, este necesară recunoaşterea unanimă şi garantarea dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos şi echilibrat. Dreptul la mediu, ca un drept fundamental al omului, constituie obiectul unor divergenţe doctrinare, deşi o serie de state (printre care şi România ) fie că au trecut peste aceste divergenţe creând sisteme normative de protejare mediului, fie au consimţit doar faptul că acest “drept” are o recunoaştere juridică statală. În doctrină se consideră că există un “drept de mediu” , dar nu ca un drept subiectiv individual ci ca un drept de “solidaritate”, aşa cum este de exemplu, “dreptul la dezvoltare “, ca un drept colectiv, cu condiţia ca exercitarea lui să fie posibilă pentru o singură persoană31. Majoritatea autorilor sunt de părere însă, că dreptul la mediu este un drept din categoria drepturilor din generaţia a treia, deci un drept colectiv, de solidaritate, precum dreptul la dezvoltare, la pace etc. Fundamentul său filozofic rezidă în teoria dreptului natural. În legătură cu consacrarea internaţională a dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos, Conferinţa ONU asupra mediului din 1972, îl formulează ca un prim principiu la Declaraţiei asupra mediului având în vedere totodată şi obligaţia societăţii de a conserva, apăra şi îmbunătăţi mediul pentru generaţiile prezente şi viitoare. Tot astfel, art.24 din Carta Africană asupra drepturilor omului la un mediu sănătos, trebuie pornit de la noţiunea specifică de “mediu”, atât lato sensu - ca mediul întregii biosfere, având în vedere multitudinea dimensiunilor sale, cât şi stricto sensu - reprezentat de mediul fizic imediat al individului(habitatul şi împrejurările naturale). Pentru definirea expresiei de “mediu sănătos şi echitabil”, la nivel internaţional , Declaraţia de la Stockholm din 1972, pomeneşte despre “mediu a cărui calitate să-i permită omului să trăiască în demnitate şi bunăstare”.32 În ceea ce priveşte cei doi termeni :”echilibrat” şi “sănătos” luaţi separat în contextul noţiunii dreptului fundamental luat în discuţie, în literatura juridică s-a arătat că au
31

Această problemă a exercitării unei acţiuni izvorâte dintru-n drept colectiv de către o persoană este neuniform tratată atât în doctrină cât şi în sistemele normative. Curtea Internaţională de Justiţie în hotărârea sa din 18 iulie 1966 referitoare la “Speţele Sud- Vestului african” a refuzat să admită că dreptul internaţional contemporan ar recunoaşte tipul unui activ popularis, sau un drept( la acţiune) pentru fiecare membru al unei colectivităţi de a intenta o acţiune pentru apărarea unui interes colectiv. A se vedea, “Affaires du sud-Quest africain”( deuxieme phase), 1966, p. 55 din Culegerea de hotărâri citată de Andrej Makarowiez în “ La protection internationale du droit a l’environnement” din “Environnement et droits de l”home”, p. 88 32 Vezi Mircea Duţu, Despre necesitatea recunoaşterii şi semnificaţiile dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos, rev. Dreptul, nr. 9- 12/1990.p.42.

Pagina 25 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

semnificaţii fundamentale. Astfel, termenul de “sănătos” se referă la un mediu nepoluant, propice dezvoltării fizice şi intelectuale a omului. Totodată, el are şi o dimensiune umană, urmărind apărarea integrităţii fizice şi spirituale a acestuia. Cuvântul “echilibrat” indică dimensiunea naturală, ce se referă la un mediu ecologic raţional. Dimensiunea individuală a cestui drept, implică dreptul fiecărui individ la: prevenirea poluării, încetarea activităţii care are drept efect o poluare nocivă, repararea pagubei suferite de pe urma acestei poluări. Dimensiunea colectivă, implică obligaţia statelor de a coopera în vederea prevenirii şi combaterii poluării, protejării mediului natural la nivel regional şi internaţional. În afara nivelului individual şi a celui colectiv de abordare a dreptului la un mediu sănătos, există şi un al treilea nivel, cel al statului, ca titular al unui astfel de drept, în relaţiile de cooperare regională şi internaţională. Ca finalitate a dreptului internaţional, dreptul la cooperare presupune concentrarea eforturilor tuturor statelor în scopul menţinerii păcii, promovării dezvoltării, protejării calităţii mediului uman ca şi în scopul respectării drepturilor omului şi libertăţilor sale fundamentale. În cercetarea raportului cu celelalte drepturi noi sau cu cele clasice, conţinutul dreptului la un mediu uman sănătos presupune şi implică, în acelaşi timp, un adevăr axiomatic înscris în Preambulul Declaraţiei de la Stockolm: ”Omul este, în acelaşi timp, creaţia şi creatorul mediului său înconjurător, care-i asigură existenţa fizică şi-i oferă posibilitatea unei dezvoltări intelectuale, morale, sociale şi spirituale”. Acest adevăr în contextul preocupărilor vizând problematica mediului uman, ca factor de corelare, există deja atât în negocierile pentru dezarmare (sub forma interrelaţiei ”dezarmare- resurse –mediu”). În planul drepturilor omului şi ale popoarelor acest factor comun se reflectă, de la cele clasice, consacrate(dreptul la viaţă, la existenţă etc.), la cele noi, afirmate (dreptul la pace şi dezarmare, la dezvoltare, la patrimoniu comun etc.), în integrarea organică a valorilor mediului uman cu celelalte valori vitale ale oamenilor şi ale omenirii. Existenţa unui mediu sănătos şi echilibrat devine astfel, un mijloc de apreciere în realizarea altor drepturi fundamentale ale persoanei umane, drepturi ce sunt protejate şi recunoscute ca fiind de interes comun al umanităţii. În ţara noastră, dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos este prevăzut în art.5 din Legea protecţiei mediului nr.137/1995, în care se arată că , “Statul recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos, garantând în acest scop :a)accesul la informaţiile privind calitatea mediului, b)dreptul de a se asocia în organizaţiile de apărare a calităţii mediului c)dreptul de consultarea în vederea luării deciziilor privind dezvoltarea politicilor,
Pagina 26 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

legislaţiei şi a normelor de mediu, inclusiv prin planurile de amenajare a teritoriului şi de urbanism d)dreptul de a se adresa direct sau prin intermediul unor asociaţii, autorităţilor administrative sau judecătoreşti în vederea preveniri sau în cazul producerii unui prejudiciu direct sau indirect e)dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit”. În acelaşi timp, Legea prevede (art.6) că “Protecţia mediului constituie o obligaţie a autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, precum şi a tuturor persoanelor fizice şi juridice” În Constituţia României, în cadrul drepturilor social- economice şi culturale este reglementat “dreptul la un nivel de trai decent” care cuprinde dreptul cetăţeanului la condiţii rezonabile de viaţă care să-i asigure, lui şi familiei, un trai civilizat. Acest drept are un conţinut complex, cuprinzând: dreptul la hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, deci la condiţii rezonabile de existenţă. Premisa fundamentală pentru realizarea tuturor acestor drepturi este însă, asigurarea unui mediu sănătos, deşi acest drept nu este consacrat în mod expres.

2.NECESITATEA PROTEJĂRII DREPTURILOR OMULUI ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ 2.1.PREOCUPĂRI ALE SOCIETĂŢII INTERNAŢIONALE PRIVIND

PROTEJAREA DREPTURILOR OMULUI SCURT ISTORIC Sorgintea concepţiei asupra drepturilor omului se găseşte în sistemele de gândire stoice, naturaliste, greceşti şi romane din antichitate. Astfel, gânditori ai Greciei antice au început să înţeleagă relaţia dintre statul-cetate laic, religie şi individ. Se poate aprecia, deci, că cele mai coerente teorii asupra drepturilor omului au apărut şi s-au cristalizat în cultura europeană, în sec. XVIII şi XIX. Tot aici au apărut şi instrumentele juridice de transpunere, în prevederi legale, a acestor drepturi. Documentul juridic care a consacrat în maniera cea mai completă conceptul drepturilor şi libertăţilor fundamentale a fost „Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului", din 26 august 1789, adoptată în perioada revoluţiei franceze. Giorgio del Vechio aprecia că pe baza sa s-a stabilit, în ştiinţă şi în conştiinţa comună, o distincţie netă între statele legitime sau „de drept" şi statele subjugate regimurilor despotice, care sunt încă

Pagina 27 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

prea numeroase în lume.33 În primul său articol Declaraţia proclama că „oamenii se nasc liberi şi rămân liberi şi egali în drepturi. Deosebirile sociale nu au fost fondate decât pe utilitatea comună". Sunt enunţate apoi drepturi imprescriptibile ca: libertatea, proprietatea, siguranţa, ş.a. Conform Declaraţiei, libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează altora34. Protecţia drepturilor omului a fost abordată ca imperativ al comunităţii internaţionale abia după cel de-al doilea război mondial, sub impulsul dezvăluirii atrocităţilor naziste, şi s-a concretizat - în perioadele ce au urmat - într-un impresionant ansamblu de reglementări cu caracter universal, regional sau sectorial, ca urmare mai ales a perpetuării practicii încălcării drepturilor omului în statele cu regim comunist. Calea spre concretizarea unui sistem de protecţie internaţională a drepturilor omului şi stabilirea obligativităţii unei cooperări internaţionale în acest domeniu a fost deschisă de Carta O.N.U.35 Dispoziţiile Cartei O.N.U. (art.1 pct.3, art.13, 55-56), precum şi alte documente în acest domeniu, formează un cadru juridic general al colaborării internaţionale, menit să contribuie la promovarea, încurajarea şi favorizarea respectării drepturilor omului, în înfăptuirea acestor sarcini, statele sunt obligate să prezinte periodic rapoarte, iar organismele de specialitate, pe baza unor asemenea rapoarte, organizează dezbateri internaţionale şi publică studii - generale sau de caz -, propune încheierea unor instrumente juridice internaţionale etc . Menţionăm doar, pe scurt, că dacă la nivel global, în temeiul Cartei O.N.U., funcţionează mecanisme precum Consiliul Economic şi Social, Comisia pentru drepturile omului - în cadrul căreia fiinţează şi funcţionează o subcomisie pentru minorităţi, grupuri de lucru asupra sclaviei, populaţiei indigene etc. De asemenea, în cadrul Secretariatului O.N.U. funcţionează Centrul Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului, cu atribuţii de consultaţii, informări. Promovarea şi protecţia internaţională a drepturilor omului pe plan regional se realizează prin tratate încheiate între statele dintr-o anumită zonă geografică, prin procedurile

33

Giorgio del Vechio, La Declaration des droits de l'homme et du citoyen dans la revolution francaise, Ed.Nagard, deuxieme edition, 1979, pag.5. 34 Art.4 din Declaraţie definea libertatea astfel: libertatea constă în a face tot ce nu este dăunător altuia. Astfel, exercitarea drepturilor naturale ale fiecărui om nu are alte limite decât cele care asigură celorlalţi membri ai societăţii satisfacerea acestor drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât de lege 35 Raluca Miga-Beşteliu, op.cit, pag.172.

Pagina 28 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

şi mecanismele speciale create, în această privinţă sunt cunoscute Convenţia Europeană a Drepturilor Omului din 1950, Convenţia Interamericană de la San Jose din 1969. Pe plan general european, Actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare de la Helsinki, din 1975, cuprinde prevederi referitoare la promovarea drepturilor omului şi cooperarea statelor în domeniul umanitar. Acestuia i se adaugă Actul Final al Reuniunii de la Viena al statelor participante la Reuniunea O.S.C.E., precum şi Carta de la Paris pentru o nouă Europă, din 1990. Acest nou cadru juridic privitor la cooperarea statelor în legătură cu dimensiunea umană a C.S.C.E. urma să fie completat prin instituţionalizarea unor proceduri şi mecanisme de aplicare şi protecţie în materie. Acte internaţionale privitoare la promovarea şi protecţia drepturilor omului mai pot fi menţionate: Carta Africană a drepturilor omului şi popoarelor, din 1981, care instituie un mecanism (Comisia aleasă de Conferinţa şefilor de stat şi de guvern) pentru a interpreta textul şi a aprecia situaţiile de încălcare a acestei Carte; Declaraţia Universală islamică a drepturilor omului, din 1981, act declarativ, fără valoare de tratat.

2.1.1.PROTECŢIA INTERNAŢIONALĂ A DREPTURILOR OMULUI PRIN REGLEMENTĂRI JURIDICE După ce de-al doilea război mondial au avut loc numeroase dezvoltări normative în ceea ce priveşte drepturile omului. Astfel, s-a trecut de la preocuparea asigurării şi protecţiei unor anumite categorii de persoane (străini, minorităţi) ori a unor drepturi considerate în mod individual şi raportate la anumite domenii prioritare în perioada postbelică (dreptul la muncă, protecţia minorităţilor), la asigurarea şi protecţia drepturilor într-o viziune de ansamblu, globală, în acest proces un rol important l-au avut documentele internaţionale adoptate, în care au fost consacrate sau confirmate aceste drepturi. Asemenea documente prezintă o mare varietate atât prin problematica abordată, cât şi prin caracterul lor; ele se referă fie la aspecte cu caracter general, vizând proclamarea unor drepturi, indicarea unor direcţii de acţiune sub formă programatică, fie la anumite aspecte ce ţin de realizarea drepturilor omului. Cât priveşte caracterul lor, aceste documente pot fi: convenţii internaţionale, care au valoare obligatorie pentru statele care devin părţi la ele şi alte instrumente juridice internaţionale (cum ar fi rezoluţiile) care cuprind declaraţii sau recomandări având semnificaţie precumpănitor moral-politică.
Pagina 29 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Alături de convenţiile internaţionale, pot fi menţionate rezoluţiile unor organe ale organizaţiilor internaţionale, cuprinzând declaraţii, planuri de acţiune etc36. Instrumentele adoptate în domeniul drepturilor omului nu au, toate, aceeaşi valoare juridică. Astfel, rezoluţiile, chiar şi atunci când poartă denumirea de „Declaraţie", au valoarea unor recomandări, în timp ce convenţiile sunt obligatorii pentru statele care le-au ratificat, devenind părţi prin această ratificare. Principala funcţie a acestor instrumente este aceea de a defini drepturile omului la care se referă, de a preciza elementele lor componente şi de a indica măsurile necesare pentru punerea lor în aplicare. În acest mod, ele pot influenţa legislaţiile interne ale statelor, fie în mod direct, pentru convenţiile internaţionale, fie în mod indirect, cât priveşte instrumentele internaţionale care nu au valoarea unor convenţii (spre exemplu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului). Din reglementările internaţionale referitoare la drepturile omului, adoptate până în prezent, rezultă câteva reguli care guvernează această materie. O primă regulă de bază, generală, este universalitatea drepturilor omului. Drepturile omului sunt norme imperative ale dreptului internaţional (jus cogens), de la care nu se admit derogări; ele sunt aplicabile întotdeauna şi peste tot. O altă regulă de bază este aceea a nediscriminării în reglementarea lor şi, mai ales, în aplicarea acestor drepturi. Din precizările actelor internaţionale rezultă că oamenii sunt egali în fata legii, din această egalitate formală decurgând şi dreptul lor la o egală ocrotire din partea legii. Altă regulă de bază este obligaţia statelor de a coopera între ele, în vederea promovării şi respectării drepturilor omului. - De asemenea, interdependenţa între diferitele categorii de drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului reprezintă o altă regulă de bază în materia drepturilor omului. Paragraful a. Documente internaţionale cu caracter de universalitate referitoare la drepturile omului A. Carta Naţiunilor Unite Acest document proclamă promovarea drepturilor omului printre obiectivele principale ale cooperării internaţionale consacrând, totodată, principiile care stau la baza acestei cooperări, în preambulul Cartei O.N.U. este afirmată „credinţa în drepturile
36

Vezi W.Taroopolsky, General course on the internaţional protection of Human Rights , Collection of lectures, Institut International de Droit de l'Homme, Strasbourg, 1984, pag.5.

Pagina 30 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei, î n egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi femeilor, precum şi a naţiunilor mari şi mici. Unul dintre scopurile O.N.U. prevăzut în Cartă este încurajarea şi promovarea respectului faţă de drepturile omului şi libertăţile fundamentale pentru toţi oamenii, fără deosebire de sex, limbă, rasă sau religie (art.1 pct.3). În cap. IX al Cartei se prevede că pentru crearea condiţiilor de stabilitate şi bunăstare necesare relaţiilor paşnice şi prieteneşti dintre popoare, Naţiunile Unite vor promova: respectarea universală şi efectivă a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie (art.55 pct.c). Se recunoaşte astfel existenţa unei intercondiţionări între favorizarea şi promovarea respectării universale a drepturilor omului şi asigurarea bunăstării şi progresului omenirii. Pornind de la faptul că O.N.U. nu este o organizaţie suprastatală, Carta nu a prevăzut şi nici nu putea să prevadă - instituirea unui sistem internaţional de protecţie a drepturilor omului, după cum nici nu a definit căile şi mijloacele care să asigure realizarea lor concretă. B. Declaraţia Universală a Drepturilor omului A fost adoptată de Sesiunea a lll-a a Adunării Generale a O.N.U. (prin Rezoluţia 217/A/lll din 10 decembrie 1948) fiind considerată „idealul comun de atins de către toate popoarele şi toate naţiunile" în ceea ce priveşte drepturile omului. Este primul document internaţional care enunţă, în mod solemn, drepturile şi libertăţile fundamentale care trebuie garantate oricărei fiinţe umane.".Declaraţia cuprinde numeroase drepturi. Ea enunţă drepturile civile şi politice ale omului (art.3-21) şi drepturile economice, sociale şi culturale (art.22-27). Declaraţia, care a avut o importanţă deosebită pentru elaborarea şi dezvoltarea conceptului drepturilor omului pe plan naţional şi internaţional, înscrie în primul său alineat ideea că „recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţi, dreptăţii şi păcii în lume." În cuprinsul său, Declaraţia înscrie o serie de principii de mare însemnătate cum ar fi acelea că: toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi; fiecare om se poate prevala de drepturile şi libertăţile fundamentale, fără nici un fel de deosebire de rasă, culoare, sex, limbă sau religie; oricare fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei sale; nimeni nu va putea fi ţinut în sclavie, nici în servitute; toţi oamenii sunt egali în faţa legii; nimeni nu poate fi supus la torturi sau tratamente inumane; nici o persoană nu poate fi arestată, deţinută sau exilată în mod arbitrar.

Pagina 31 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Dintre drepturile economice enunţate în Declaraţie sunt de amintit: dreptul la muncă, dreptul la salariu egal pentru muncă egală, ia odihnă şi recreere, dreptul de a se asocia în sindicate, dreptul la învăţătură, dreptul oricărei persoane de a lua parte în mod liber la viaţa culturală a societăţii, dreptul persoanelor la libertatea de întrunire şi de asociere paşnică, precum şi dreptul fiecărei persoane de a lua parte la conducerea treburilor ţării sale fie direct, fie prin reprezentanţi liber aleşi. Declaraţia mai prevede că fiecare persoană are dreptul să beneficieze, pe plan naţional şi internaţional, de existenţa unei ordini care să permită ca drepturile şi libertăţile enunţate în cuprinsul său, să-şi poată găsi o deplină realizare. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost un document politic, rămânând ca atare cu efecte politice, morale, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost nominalizată, în sensul că normele constituţionale referitoare la drepturile fundamentale trebuie să fie interpretate în conformitate cu prevederile sale, acestea fiind incluse în dreptul intern. În cazul acestor state, nominalizarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului îi transformă acesteia natura, dintr-una pur politică, într-una juridică. Astfel, articolele sale nu mai invită, ci ele obligă37. C. Pactele internaţionale cu privire la drepturile omului. Adunarea Generală a O.N.U., în cadrul celei de a XXI-a sesiuni, a adoptat cele două Pacte internaţionale cu privire la drepturile omului, prin Rezoluţia 220/A/XXI, din 16 decembrie 196638: Pactul cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale şi Pactul cu privire la drepturile civile şt politice. Pactele au intrat în vigoare la 3 ianuarie 1976 şi, respectiv, la 23 martie 1976. Preambulul, articolele 1, 3 şi 5 ale celor două Pacte sunt aproape identice. Astfel, Preambulul ambelor Pacte reaminteşte obligaţia fiecărui stat de a promova şi respecta drepturile omului. Art.3 din cele două Pacte reafirmă dreptul egal pe care îl au femeile şi bărbaţii în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor omului, iar art.5 prevede garanţii împotriva suprimării sau restrângerii drepturilor omului, dincolo de ceea ce este prevăzut în Pact. Dintre drepturile recunoscute de Pactul cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale menţionăm dreptul la muncă, dreptul de a forma sindicate, dreptul la asigurare socială, dreptul la un nivel de trai decent, dreptul de a se bucura de cea mai bună stare fizică
37

loan Muraru, Reflectarea în Constituţia României a principiilor Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, în Revista „Drepturile Omului"', nr.4/1998,1.R.D.O., Bucureşti, pag.20 38 România a ratificat cele două pacte prin Decretul nr.212/1974, publicat în B.Of. nr. 146 din 20 noiembrie 1974.

Pagina 32 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

şi mentală, dreptul la educaţie, dreptul de a participa la viaţa culturală, ca şi dreptul de a beneficia de progresul ştiinţific etc. Pactul referitor la drepturile civile şi politice precizează că dreptul la viaţă este inerent persoanei umane şi că nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar. Se prevede, totodată, că nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante; nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau servitute şi, de asemenea, că nimeni nu poate fi arestat sau deţinut în mod arbitrar. Pactul garantează libertatea de circulaţie şi dreptul de liberă alegere a reşedinţei. De asemenea, orice persoană are dreptul la libertatea gândirii, conştiinţei sau religiei şi la libertatea de exprimare. Se recunoaşte oricărui cetăţean dreptul şi posibilitatea de a lua parte la conducerea treburilor publice, de a alege şi a fi ales şi de a avea acces, în condiţii de egalitate, la funcţiunile publice din ţara sa. Pactul cu privire la drepturile civile şi politice a fost completat prin două Protocoale facultative. - Primul Protocol a fost adoptat odată cu Pactul, la 16 decembrie 1966, fiind obligatoriu numai pentru statele părţi semnatare ale Pactului, care îl ratifică. Ratificând Protocolul adiţional, statul respectiv recunoaşte competenţa Comitetului Drepturilor Omului de a primi şi examina comunicări (plângeri) din partea persoanelor particulare aflate sub jurisdicţia sa, care pretind a fi victima unei violări a vreunuia din drepturile enunţate în Pact, comisă de către statul respectiv. România, aderând la acest Protocol39, a făcut următoarea declaraţie: „România consideră că, potrivit prevederilor art.5 pct.2 lit. a din Protocol, Comitetul Drepturilor Omului nu este competent să examineze comunicările persoanelor fizice-dacă problemele în cauză sunt în curs de examinare sau au fost examinate în cadrul unei alte proceduri internaţionale de investigare sau soluţionare". Sesizările particularilor acceptate de către Comitet sunt transmise statelor vizate care, în termen de şase luni de la primirea notificării, au datoria de a prezenta în scris Comitetului explicaţii sau declaraţii care să lămurească problema şi, dacă este cazul, arată măsurile pe care le-a luat pentru remedierea situaţiei. - Al doilea Protocol facultativ 40, vizând abolirea pedepsei cu moartea, a fost adoptat la 15 decembrie 1989. Protocolul interzice executarea oricărei persoane aflate sub jurisdicţia
39 40

Prin Legea nr.39/1993, publicată în M.Of. al României nr. 143/1993 Ratificat de România prin Decretul-lege nr.6/1990 pentru abolirea pedepsei cu moartea, pentru modificarea şi abrogarea unor prevederi din Codul penal şi alte acte normative, publicat în M.Of. al României nr.2 din 9 ianuarie 1990.

Pagina 33 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

unui stat şi obligă părţile contractante „să ia toate măsurile necesare pentru abolirea pedepsei cu moartea pe teritoriul aflat sub jurisdicţia sa" (art.1 par.2). Paragraful b. Documente internaţionale cu caracter de universalitate referitoare la anumite drepturi ale omului În decursul timpului, Adunarea Generală a O.N.U. şi unele dintre instituţiile specializate ale sale au elaborat şi adoptat documente internaţionale prin care au fost reglementate mai precis şi detaliat, unele dintre drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Dintre acestea menţionăm: A. Convenţia internaţională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială A fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., la 21 decembrie 1965 41 , precizează că prin discriminare rasială se înţelege „orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă întemeiată pe rasă, culoare, ascendenţă sau origine naţională ori etnică, având ca scop sau efect de a distruge ori compromite recunoaşterea, folosirea sau exercitarea în condiţii de egalitate a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale în domeniile politic, economic, social şi cultural sau în alt domeniu al vieţii publice" (art.1 pct.1). Statele părţi la convenţie se angajează să garanteze dreptul fiecărui om la egalitate în faţa legii, fără deosebire de rasă, culoare sau origine naţională ori etnică. De asemenea, ele au obligaţia de a asigura tuturor persoanelor aflate sub jurisdicţia lor protecţie şi o cale de recurs efectivă în faţa tribunalelor naţionale sau a altor organisme de stat competente, împotriva actelor de discriminare rasială. Convenţia prevede înfiinţarea unui „Comitet pentru eliminarea discriminării rasiale". B. Convenţia asupra eliminării discriminării faţă de femei A fost adoptată de Adunarea Generală O.N.U. ia 18 decembrie 1979 şi a intrat în vigoare la 3 septembrie 198942. Ea defineşte discriminarea faţă de femei ca fiind orice distincţie, excludere sau restricţie bazată pe sex şi care are ca efect sau scop de a compromite sau distruge recunoaşterea, beneficierea sau exercitarea de către femei, indiferent de starea lor matrimonială, pe bază de egalitate a bărbaţilor şi femeilor, a' drepturilor omului şi a

41 42

România a ratificat această Convenţie prin Decretul nr.345 publicat în B.Of. nr.92 din 28 iulie 1970 România a ratificat Convenţia prin Decretul nr.342/1981, publicat în B.Of.nr.94/1981

Pagina 34 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

libertăţilor fundamentale, în domeniile politic, economic, cultural şi civil sau în orice alt domeniu. Statele părţi la Convenţie trebuie să adopte măsuri pentru eliminarea prejudecăţilor şi a politicilor bazate pe ideea de inferioritate a unuia dintre sexe şi de suprimare a comerţului cu femei şi a exploatării prostituţiei feminine. În partea a patra a Convenţiei este reglementată egalitatea femeii cu bărbatul în faţa legii şi eliminarea oricăror discriminări faţă de femei în toate chestiunile privind căsătoria şi raporturile de familie. Partea a cincea a Convenţiei reglementează înfiinţarea „Comitetului pentru eliminarea discriminării faţă de femei". C. Convenţia cu privire ta drepturile copilului A fost adoptată la 20 noiembrie 198943. Ea precizează că familia este mediul natural pentru creşterea şi bunăstarea copiilor şi nu admite discriminarea faţă de copii, în ce priveşte aplicarea drepturilor lor. Convenţia prevede că statele-părti vor lua toate măsurile legislative, administrative şi de altă natură care sunt necesare pentru a pune în practică drepturile recunoscute în textul ei. Ea stipulează că este necesară educarea copiilor în spiritul respectului faţă de drepturile omului, faţă de principiile Cartei O.N.U., faţă de părinţi, valorile naţionale ale ţării lor şi faţă de mediul ambiant. Nici un copil nu trebuie să facă obiectul unor ingerinţe arbitrare sau ilegale, în viaţa sa personală, în familia sa, în ceea ce priveşte domiciliul sau corespondenţa sa şi nici a unor atacuri ilegale la onoarea şi reputaţia sa (art.16). Potrivit Convenţiei, copilul are dreptul să se bucure de sănătate şi să beneficieze de serviciile medicale şi de reeducare; de securitate socială; de un nivel de trai care să-i permită o dezvoltare normală; dreptul la educaţie, la odihnă şi vacanţă, ca şi de a fi protejat împotriva exploatării economice. Convenţia prevede înfiinţarea unui „Comitet al drepturilor copilului", care să urmărească modul în care statele părţi aplică prevederile sale. D. Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante
43

România a ratificat Convenţia prin Legea 18 din 27 septembrie 1990, publicată în M.Of. nr.109/1990

Pagina 35 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

A fost adoptată la 10 decembrie 1984 de Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluţia 39/46 şi a intrat în vigoare la 26 iunie 198744. În preambulul Convenţiei se arată că ea a fost adoptată pentru „a mări eficacitatea luptei împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, în întreaga lume". Statelor părţi le revine obligaţia de a adopta toate măsurile legislative, administrative, judiciare şi de altă natură, pentru a împiedica săvârşirea de acte de tortură pe teritoriul aflat sub jurisdicţia sa. De asemenea, statelor le revin şi alte obligaţii prevăzute la art.4-12 din Convenţie. Convenţia prevede că orice persoană, victimă a torturii, are dreptul să se plângă autorităţilor competente ale statului şi să obţină reparaţii şi despăgubiri, precum şi înfiinţarea unui „Comitet împotriva torturii" (art.17). E. Convenţia internaţională privind eliminarea şi reprimarea crimei de apartheid A fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 30 noiembrie 1973, a intrat în vigoare la 18 iulie 197845. Ea defineşte apartheidul ca fiind o „crimă împotriva umanităţii" şi declară ca fiind crime ce încalcă principiile de drept internaţional toate actele inumane rezultând din politicile şi practicile de apartheid, (art.l). Măsurile de implementare prevăzute de Convenţie constau în cerinţa unei raportări periodice de către statele părţi şi înfiinţarea unui „Grup de trei" pentru examinarea rapoartelor, organism desemnat de preşedintele Comisiei O.N.U. pentru drepturile omului. Convenţia împuterniceşte de asemenea Comisia pentru drepturile omului a O.N.U. să elaboreze diverse studii şi rapoarte referitoare la crima de apartheid, inclusiv o listă a persoanelor, organizaţiilor, instituţiilor şi reprezentanţilor statelor care sunt presupuşi a fi vinovaţi de crima respectivă. Paragraful c. Documente internaţionale regionale referitoare la drepturile omului În perioada de după cel de-al doilea război mondial, alături de documentele internaţionale cu caracter universal privind drepturile omului şi libertăţile fundamentale, au fost adoptate mai multe documente internaţionale regionale în această materie. Aceste documente cu caracter regional vin să reafirme drepturile şi libertăţile fundamentale
44

România a aderat la această convenţie prin Legea nr.19 din 9 octombrie 1990, publicată în M.Of. nr. 112 din 10 octombrie 1990, 45 Ratificată de România prin Decretul nr.254/1978, publicat în B.Of. nr.64/1978.

Pagina 36 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

prevăzute în documentele internaţionale cu caracter de universalitate, menţionate în cele ce preced, adaptându-le la condiţiile specifice ale regiunii în care se aplică. Documente în domeniu pe continentul european • Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale Primul document regional cu privire la drepturile omului care consacră standardele Consiliului Europei în materie este Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi intrată în vigoare la 3 septembrie 1953. Convenţia reafirmă că scopul Consiliului Europei este de a realiza o uniune strânsă între statele membre şi că unul dintre mijloacele de realizare a acestui scop este „protejarea şi dezvoltarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale". Această Convenţie cuprinde prevederi referitoare la drepturile civile şi politice. Astfel, este recunoscut dreptul la viaţă, fiind interzisă sclavia sau robia. De asemenea, sunt prevăzute: dreptul la libertate şi la securitatea persoanei; dreptul învinuitului la audiere publică şi echitabilă; inviolabilitatea persoanei, a locuinţei sale, a corespondenţei; dreptul la libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei; dreptul la libera exprimare; dreptul la întrunire paşnică şi libertatea de asociere; dreptul de a-şi întemeia o familie etc. Potrivit Convenţiei, discriminarea în exercitarea acestor drepturi, bazată pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinie politică sau de orice alt fel, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, proprietate, naştere sau alt statut, este interzisă, fiind prevăzute posibile derogări pentru situaţii speciale. Partea a doua a Convenţiei se referă la mecanismul instituţional de punere în aplicare. Într-un studiu elaborat de Consiliul Europei în anul 1991, se preciza că această Convenţie nu este destinată să înlocuiască sistemul naţional de protecţie a drepturilor omului, ci ea reprezintă o garanţie internaţională, care se alătură dreptului de recurs din cadrul fiecărui stat". Pe parcursul anilor care au urmat intrării sale în vigoare, Convenţia din 1950 a fost completată prin adoptarea de către statele membre ale Consiliului Europei a unui număr de 11 Protocoale adiţionale la Convenţie. Dintre acestea, le menţionăm pe următoarele: Protocolul nr.1 (intrat în vigoare la 18 mai 1954) a adăugat anumite drepturi şi libertăţi, garantarea dreptului la proprietate, dreptul la instrucţie, organizarea de alegeri libere.

Pagina 37 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Protocolul nr.2 (intrat în vigoare la 21 septembrie 1970) prevede competenţa Curţii drepturilor omului ca la cererea Comitetului Miniştrilor să dea avize consultative asupra problemelor juridice vizând interpretarea Convenţiei şi Protocoalelor. Protocolul nr.3 (intrat în vigoare la 21 septembrie 1970) a modificat textul art.30 al Convenţiei, care se referă la raportul pe care îl întocmeşte Comisia europeană a drepturilor omului, în cazul când soluţionează, pe cale amiabilă, o plângere supusă ei. Protocolul nr.4 (intrat în vigoare la 2 mai 1968) adaugă elemente noi referitoare la libera circulaţie a persoanelor şi aduce precizări cu privire la motivele unor posibile restricţii în exercitarea drepturilor garantate de Convenţie. Protocolul nr,6 (intrat în vigoare la 1 martie 1985) aboleşte pedeapsa cu moartea în timp de pace. Protocolul nr.7 (intrat în vigoare la 1 noiembrie 1988) reglementează expulzarea străinilor, dreptul persoanei condamnată de un tribunal pentru o faptă penală de a cere unei instanţe judiciare superioare să examineze sentinţa în cauză; el consacră egalitatea în drepturi a soţilor, dar şi în responsabilităţi cu caracter civil, în timpul căsătoriei sau în cazul desfacerii ei. Protocolul nr.9 (adoptat la 6 noiembrie 1990) priveşte accesul recurenţilor la Curtea europeană a drepturilor omului. Este demn de semnalat recunoaşterea calităţii procesuale nu numai statelor părţi, dar şi persoanelor fizice, organizaţiilor neguvernamentale şi grupurilor de particulari, care au introdus o cerere Comisiei, în aplicarea art.25 din Convenţie. - Protocolul nr.10 (adoptat la 25 martie 1992) a modificat prevederile art.32 pct.1, din Convenţia europeană a drepturilor omului, eliminând din text cuvintele „de două treimi", ceea ce face ca hotărârea Comitetului de Miniştri, în cazurile menţionate de acest articol, să poată fi adoptată cu majoritate simplă. - Protocolul nr.11 (semnat la 10 mai 1994) instituie o Curte europeană unică a drepturilor omului. După intrarea în vigoare a acestui Protocol, toate cazurile de încălcare a drepturilor individuale vor putea fi semnalate direct Curţii nou create, aceasta având competenţa să se pronunţe în tot ceea ce ţine de drepturile individului, precum şi în toate litigiile interstatale. La data de 28 septembrie 1993 România a devenit cel de-al 32-lea stat membru cu drepturi depline al Consiliului Europei, ratificând „Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale" şi Protocoalele adiţionale la această Convenţie.46

46

Prin Legea nr.30/18 mai 1994, publicată în M.Of. nr.135 din 31 mai 1994,

Pagina 38 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

• Carta socială europeană Întrucât, aşa cum am încercat să relevăm, Convenţia din 1950 reglementa numai drepturile civile şi politice ale omului, Consiliul Europei a adoptat „Carta socială europeană", document semnat la Torino, la 18 octombrie 1961 şi intrat în vigoare ia 26 februarie 1965. Prin aceasta se completează dispoziţiile Convenţiei din 1950, stabilind un sistem de protecţie pentru drepturile economice, sociale şi culturale. Carta socială europeană proclamă o listă de 19 drepturi şi principii, dintre care menţionăm: dreptul la muncă, dreptul la remuneraţie echitabilă, la organizare şi la negociere colectivă, dreptul copiilor şi femeilor angajate la protecţie, dreptul familiei la protecţie socială, juridică şi economică, dreptului la pregătire şi îndrumare profesională, la îngrijire socială şi medicală, ia pregătire şi recuperare al persoanelor handicapate fizic sau psihic. Mecanismul de control al cartei constă în examinarea rapoartelor prezentate Secretarului General al Consiliului Europei de părţile contractante, de către Comitetul de experţi. Concluziile Comitetului de experţi vor fi transmise Adunării Consultative, care, la rândul ei va comunica Comitetului de Miniştri avizul asupra acestor concluzii. Comitetul de Miniştri, după consultarea Adunării Consultative, va putea să adreseze orice recomandări necesare fiecărei părţi contractante. Urmare schimbărilor survenite în planul evoluţiei sociale interne şi internaţionale, Carta socială europeană a fost revizuită, fiind adoptată în noua formă la 3 mai 1996. Prin Legea nr.74 din 3 mai 199947, Parlamentul României a ratificat Carta socială europeană revizuită, făcând, cu acest prilej două declaraţii, şi anume: o primă declaraţie priveşte obiectivele a căror realizare o va urmări prin toate mijloacele utile şi prevederile pentru care se consideră legată; cea de a doua declaraţie priveşte acceptarea de către România ca aplicarea angajamentelor juridice conţinute în Carta socială europeană revizuită să fie supusă mecanismului de control prevăzut în Partea a IV-a a Cartei, adoptată Ia Torino, la 18 octombrie 1961. Legea nr.74/1999 mai prevede că instituţiile abilitate vor elabora şi vor supune spre aprobare autorităţilor publice competente, în termen de un an de la publicarea legii în Monitorul Oficial, măsurile necesare în vederea transpunerii efective în practică a dispoziţiilor Cartei sociale europene revizuite.

47

Publicată în M.Of. nr.193 din4mai 1999.

Pagina 39 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

B. Reglementări privind protecţia drepturilor omului pe continentul american (America de Nord şi America de Sud) • Declaraţia americană a drepturilor şi îndatoririlor omului A fost adoptată la Bogota, în 1948. în preambulul ei se arată că drepturile şi îndatoririle se presupun reciproc în orice activitate socială şi politică a omului, în timp ce drepturile exprimă libertatea individuală, îndatoririle exprimă demnitatea acestei libertăţi. Prevederile sale au fost preluate de Convenţia din 1969, care le-a transformat în obligaţii internaţionale. • Convenţia americană asupra drepturilor omului A fost adoptată în 1969 la Conferinţa interguvernamentală a Organizaţiei Statelor Americane de la San Jose (Costa Rica) şi a intrat în vigoare la 18 iulie 1978. In Convenţie se precizează că părţile contractante urmăresc consolidarea, pe continentul american, a libertăţii individuale, a justiţiei sociale, bazată pe respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Statele părţi au obligaţia să respecte şi să garanteze libertatea şi deplina exercitare a drepturilor înscrise în Convenţie, fără vreo discriminare, şi să adopte măsuri legislative şi de altă natură pentru a da efect acestor drepturi. Capitolul II al Convenţiei cuprinde drepturile civile şi politice ale omului, precum şi drepturile economice, sociale şi culturale. Art.26 al Convenţiei prevede că statele părţi se obligă să adopte măsuri, atât pe plan intern cât şi regional, pentru a se ajunge progresiv, prin reglementări juridice sau alte mijloace potrivite, la realizarea deplină a drepturilor rezultând din standardele economice, sociale, educaţionale, ştiinţifice şi culturale stabilite de Carta Organizaţiei Statelor Americane, aşa cum a fost aceasta amendată prin Protocolul de la Buenos Aires. Convenţia americană mai prevede că fiecare om are obligaţii faţă de familia sa, de comunitate şi de omenire, iar drepturile sale sunt limitate de drepturile celorlalte persoane (art.32pct.1 şi 2). C. Mijloace juridice de protecţie a drepturilor omului pe continentul african • Declaraţia universală a drepturilor popoarelor A fost adoptată la Alger, la 4 iulie 1976 Ea proclamă o serie de drepturi dintre care menţionăm: dreptul popoarelor la existenţă, la autodeterminare politică şi dreptul lor exclusiv asupra resurselor naturale şi bogăţiilor lor; dreptul la cultură; dreptul popoarelor la
Pagina 40 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

conservarea, protecţia şi ameliorarea mediului înconjurător, etc. Declaraţia precizează totodată că minorităţile au dreptul la respectarea identităţii lor, a tradiţiilor, a limbii şi patrimoniului lor cultural (art.19). Trebuie să facem precizarea că, aşa cum rezultă chiar din titlul acestui document, prevederile lui se referă la popoare, nu la indivizi. Cu toate acestea, declaraţia are o mare relevanţă în ce priveşte indivizii, persoanele. • Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor A fost adoptată în cadrul Organizaţiei Unităţii Africane (O.UA), la Nairobi, în iunie 1981; a intrat în vigoare la 21 octombrie 1986. Ea proclamă că toate persoanele sunt egale în faţa legii şi au dreptul la o egală protecţie din partea ei (art.3). Precizând că persoana umană este inviolabilă, Carta precizează că din această inviolabilitate decurge dreptul fiecărui om la respectarea vieţii sale, a integrităţii sale fizice şi morale, precum şi faptul că nimeni nu trebuie să fie lipsit, în mod arbitrar, de aceste drepturi (art.4). Carta africană mai consacră şi alte drepturi, printre care: dreptul omului la respectarea demnităţii şi la recunoaşterea personalităţii sale în planul vieţii juridice, dreptul la libertate şi securitate socială, libertatea conştiinţei şi religiei, libertatea de circulaţie şi de a-şi alege reşedinţa, dreptul la muncă, sănătate şi educaţie ş.a. Carta proclamă, şi anumite drepturi ale popoarelor, printre care: dreptul la existenţă şi la autodeterminare, dreptul la dezvoltare economică, socială şi culturală, dreptul la pace şi securitate, dreptul fiecărui popor la un mediu propice dezvoltării sale (art. 19-24). De asemenea, ea cere statelor părţi la ea să promoveze, prin învăţământ, educaţie şi informare, respectul faţă de drepturile prevăzute în ea şi să garanteze independenţa tribunalelor şi perfecţionarea organelor care se ocupă de drepturile înscrise în acest document. 2.1.2.Protecţia drepturilor omului în cadrul unor organizaţii internaţionale Paragraful a. Protecţia drepturilor omului în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa - C. S. C. E. În cadrul acestui organism au fost adoptate o serie de documente extrem de importante cu privire la protecţia drepturilor omului, după cum urmează: A. Actul final de la Helsinki

Pagina 41 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

De problematica drepturilor omului pe plan european, alături de Consiliul Europei se ocupă şi „Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (C.S.C.E.)", înfiinţată prin Actul final de la Helsinki (A.F.H.), semnat în 1975 de 33 de state europene, precum şi de SUA şi Canada. Din anul 1994, aceasta poartă denumirea de „Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (O.S.C.E.)". Actul final de la Helsinki cuprinde patru capitole (sau „coşuri"). Problemele referitoare la drepturile omului sunt tratate în principal în „coşul l", capitolul „Principii Directoare" şi într-o oarecare măsură în „coşul III". Din cele 10 principii directoare, două se referă la drepturile omului (VII şi VIII). Principiul VII se referă, în mod ferm, şi la drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale. În ultimul paragraf al principiului VII se precizează că statele participante vor acţiona în conformitate cu scopurile şi principiile Cartei O.N.U., cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu tratatele internaţionale încheiate în domeniul drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, Principiul Viii consacră drepturi egale şi autodeterminarea popoarelor „popoarele având dreptul de a hotărî, în deplină libertate, statutul lor politic intern şi extern, când şi cum doresc, fără amestec din afară". Actul final de la Helsinki a fost conceput ca un instrument conţinând declaraţii de angajare politică. Prin urmare, nerespectarea de către un stat a unuia dintre aceste angajamente va atrage după sine consecinţe politice, iar nu juridice48 B. Documentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentanţilor statelor participante la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa A fost adoptat prin consens la 15 ianuarie 1989. A marcat un moment important, de cotitură, în domeniul protecţiei drepturilor omului. Acest document insistă asupra asigurării unor căi efective de recurs persoanelor cărora le-au fost încălcate drepturi şi libertăţi fundamentale; drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale; dreptului fiecărei persoane de a-şi părăsi ţara etc. Cea mai notabilă realizare a acestei Reuniuni constă în crearea unui „mecanism al dimensiunii umane având ca finalitate intensificarea dialogului statelor participante asupra modului în care aplică angajamente asumate prin semnarea documentelor referitoare la varii aspecte ale drepturilor omului. _
48

Thomas Buergenthal, Renale Weber, op.cit, pag.115-116

Pagina 42 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Prin documentul Reuniunii de la Viena a fost, de asemenea, convocată „Conferinţa asupra dimensiunii umane, a O.S.C.E., cu cele trei reuniuni succesive: Paris (30 mai-23 iunie 1989), Copenhaga (5-29 iunie 1990), Moscova (10 septembrie-4 octombrie 1991). La 6 ianuarie 1990, Ministerul Afacerilor Externe al României a făcut cunoscut că ţara noastră şi-a retras „rezervele şi declaraţiile interpretative" formulate la 15 ianuarie 1989, în legătură cu prevederile Documentului final de la Viena, confirmând acceptarea acestui document în totalitatea sa şi exprimând voinţa de a acţiona pentru traducerea lui în viaţă integral şi cu deplină bună credinţă. C. Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinţei pentru dimensiunea umană a O.S.C.E A fost adoptat la 29 iunie 1990. Este un act ce aduce noi elemente în planul problemelor drepturilor omului. Dintre ideile mai importante înscrise în acest document, vom menţiona pe cele referitoare la legătura dintre democraţie şi statul de drept; recunoaşterea pluralismului politic, organizarea de alegeri libere. Statele participante recunosc exercitarea deplină şi efectivă a drepturilor şi libertăţilor de către „persoanele aparţinând minorităţilor naţionale". D. Carta de la Paris pentru o nouă Europă Desfăşurată în perioada 19-21 noiembrie 1990, reuniunea la nivel înalt de la Paris a adoptat „Carta de la Paris pentru o Nouă Europă", în care s-a reiterat valabilitatea „decalogului" principiilor din Actul final de la Helsinki, reconfirmând principiile enunţate de Documentul de la Copenhaga cu privire la dimensiunea umană. Acest document prezintă o considerabilă importanţă politică şi juridică 49. El are meritul de a reconsidera dimensiunile 'colaborării europene în contextul schimbării raporturilor de forţe, al prăbuşirii sistemelor totalitare în Europa de răsărit şi al trecerii la economia de piaţă. Reprezentanţii statelor participante şi-au exprimat hotărârea de a lupta împotriva oricăror forme de ură rasială sau naţională, de antisemitism, xenofobie şi discriminare faţă de orice persoană, precum şi de persecuţie pentru motive religioase sau ideologice. Carta de Ia Paris stabileşte noi structuri şi instituţii, de natură a asigura continuitatea procesului O.S.C.E.
49

Semnată la Paris, la 21 noiembrie 1990, de către 35 de şefi de state şi guverne. Textul a fost publicat în M.Of.nr.181 din 9 septembrie 1991

Pagina 43 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

E. Documentele de la Helsinki din 1992 În cadru! Conferinţei la nivel înalt pentru Securitate şi Cooperare în Europa, care a avut loc la Helsinki, între 9 şi 11 iunie 1992, au fost adoptate 2 documente: „Declaraţia la nivel înalt de la Helsinki" şi „Deciziile Helsinki". Cu privire la problemele drepturilor omului, este demnă de menţionat preocuparea pentru întărirea instituţiilor şi structurilor O.S.C.E. şi prevenirea conflictelor ^militare. Statele participante au hotărât crearea unui post de „Înalt Comisar al O.S.C.E. pentru minorităţile naţionale". Instrumentele de prevenire a conflictelor şi de supraveghere a crizelor implică crearea unor misiuni de anchetă şi desemnarea unor raportori, efectuarea unor operaţiuni O.S.C.E. de menţinere a păcii, constituirea unor grupuri ad-hoc.50 F. Documentul Reuniunii de la Budapesta La Reuniunea la nivel înalt de la Budapesta din 1994 a fost adoptat un document intitulat „Către un parteneriat autentic, într-o nouă eră" -, în care se prevede că „drepturile omului şi libertăţile fundamentale, preeminenţa dreptului şi instituţiile democratice stau la baza păcii şi securităţii, constituind o contribuţie majoră la prevenirea conflictelor. Salvgardarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, este o componentă de bază, esenţială, a societăţii democratice civile". Mecanismul privind dimensiunea umană rezidă într-un proces de negociere, mediere şi investigaţie, care se desfăşoară ?n mai multe etape şi care presupune negocieri multilaterale, misiuni O.S.C.E. de experţi şi raportori cu sprijinul Biroului O.S.C.E. pentru Instituţii democratice şi Drepturile omului (ODIHR). Un astfel de proces este, de obicei, declanşat de o plângere a unuia sau a mai multor state prin care unui alt stat i se impută că nu este la înălţimea angajamentelor sale din O.S.C.E., referitoare la dimensiunea umană. Urmează schimburi diplomatice între statele interesate, pentru care sunt stabilite termene limită. Dacă problema nu se soluţionează în acest fel între ele, statele pot supune atenţiei tuturor statelor membre ale O.S.C.E. diferendul respectiv, pe care îl pot de asemenea include pe agenda conferinţelor O.S.C.E. Dacă acest procedeu nu dă rezultate, există posibilitatea constituirii unor misiuni de experţi ai O.S.C.E. sau de raportori, care să investigheze acuzaţiile, aceştia îndeplinind rolul de mediatori şi investigatori terţi.
50

Victor Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului. Mijloace interne şi internaţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994, pag.79

Pagina 44 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

De regulă, aceste misiuni sunt stabilite cu asentimentul statelor interesate, deşi în situaţii grave acest acord nu este necesar51. Se poate afirma deci, că documentele O.S.C.E. au creat, treptat, ceea ce putem numi Standardele europene post-comuniste în domeniul drepturilor omului, care merg mai departe decât standardele mondiale52 Paragraful b. Protecţia drepturilor omului în cadrul Uniunii Europene În faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene au fost puse în discuţie probleme privind protecţia drepturilor fundamentale ale omului, în legătură cu care nici unul dintre tratatele comunitare adoptate nu cuprindea prevederi exprese sau cu caracter general Numai Tratatul de la Maastricht (semnat de către statele membre, la 7 februarie 1992 şi intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993), prevede la art.F că „Uniunea Europeană respectă drepturile fundamentale aşa cum sunt ele garantate prin Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 şi aşa cum ele rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre". Această problemă a fost amplificată în lumina regulilor mai strict prevăzute de legislaţia Germaniei privind protecţia drepturilor omului. Astfel, în unele cazuri aflate atât în faţa Curţii de Justiţie cât şi în faţa tribunalelor naţionale germane, s-a pretins că unele acte comunitare erau nule întrucât prevederile lor fundamentale încălcau Constituţia germană. Curtea de Justiţie a precizat însă că validitatea măsurilor adoptate de instituţiile comunitare poate fi apreciată numai în lumina dreptului comunitar şi ea nu poate fi pusă în discuţie prin afirmaţiile că măsurile contravin fie drepturilor fundamentale, aşa cum sunt formulate de constituţia acelui stat, fie principiilor sale constituţionale. Respectarea drepturilor fundamentale ale omului este parte integrantă a principiilor generale de drept protejate de Curtea de Justiţie. Protecţia acestor drepturi, cât timp sunt inspirate de tradiţii constituţionale comune statelor membre, trebuie să fie asigurată în cadrul structurii şi obiectivelor Comunităţii. Nu s-a putut face o demarcaţie netă între drepturile fundamentale ale omului şi alte principii de drept, ele putând fi aplicate până ia confuziune.

51 52

Thomas Buergenthal, Renate Weber, op.cit., pag. 118-119. Adrian Năstase, op.cit, pag. 116.

Pagina 45 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

O serie de astfel de principii au fost recunoscute de Curtea de Justiţie, dar ele pot intra şi în categoria drepturilor omului53. Astfel, s-a acceptat dreptul fundamenta! la inviolabilitatea domiciliului ca un principiu comun tuturor sistemelor juridice ale statelor membre, dar protecţia activităţilor private ale oricărei persoane fizice sau juridice trebuie să fie recunoscută şi ca un principiu general de drept comunitar, deoarece în toate aceste sisteme orice intervenţie din partea autorităţilor publice trebuie să aibă o bază legală şi să fie justificată pe motivele stabilite prin lege şi, în consecinţă, sistemele în cauză prevăd, deşi în forme diferite, protecţia contra intervenţiei arbitrare şi disproporţionate. De asemenea, a fost afirmat dreptul de a forma sindicate, nici un fel de restricţii în interesul securităţii şi siguranţei publice, altele decât cele care sunt necesare pentru protejarea acelor interese într-o societate democratică, neputând să afecteze drepturile asigurate prin Convenţia europeană din 1950 şi prin Protocoalele adiţionale la aceasta. Curtea a mai statuat în sensul că, atunci când un stat membru invocă dispoziţiile combinate ale art.56 şi 66 din Tratat pentru a justifica, prin raţiuni de ordine publică ori sănătate publică, o reglementare care este de natură să împiedice exercitarea liberei prestări a serviciilor, această justificare, prevăzută de dreptul comunitar, trebuie să fie interpretată în lumina principiilor generale de drept şi, în special, a drepturilor fundamentale. Reglementarea respectivă nu va putea, astfel, să beneficieze de excepţiile prevăzute în acele dispoziţii dacă ea este conformă drepturilor fundamentale a căror respectare o asigură Curtea. Principiul democraţiei a fost luat în considerare atunci când s-a decis că trebuie să fie satisfăcută cerinţa consultării Parlamentului, impusă de art.43 alin 2, Comunităţii Europene ca un mijloc prin care acesta ia parte la procesul legislativ comunitar şi ca un factor esenţial în echilibrul instituţional urmărit de Tratat, fiind astfel reflectată necesitatea participării cetăţenilor la exercitarea puterii, prin intermediul adunărilor reprezentative. Neobservarea unei astfel de formalităţi esenţiale va putea să atragă nulitatea eventualei măsuri luate de organul în cauză (în speţă Consiliul). O aplicaţie a principiului democraţiei în planul legislaţiei comunitare a fost consacrată prin modificările introduse de Tratatul de la Maastricht, în Tratatul Comunităţii Europene (noua Parte a doua intitulată „Cetăţenia Uniunii").

53

Octavian Manolache, Drept comunitar, Editura ALL, Bucureşti, 1996,pag.l6.

Pagina 46 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Astfel, instituindu-se cetăţenia Uniunii pentru orice persoană care are naţionalitatea unui stat membru, cetăţenii în cauză beneficiază de drepturi şi acceptă obligaţiile prevăzute prin Tratat. Fiecare cetăţean al Uniunii are dreptul: să se deplaseze şi să-şi stabilească domiciliul, în mod liber, pe teritoriul statelor membre; să voteze şi să candideze la alegerile municipale şi europene care se desfăşoară în statul în care îşi are domiciliul; de a fi protejat de autorităţile diplomatice sau consulare ale oricărui stat membru; de a se adresa Parlamentului, precum şi instituţiei însărcinată cu sondarea opiniei publice,54 În ceea ce priveşte dreptul la respectarea vieţii private, care este cuprins în art.8 al Convenţiei europene asupra drepturilor omului şi care derivă din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, Curtea a precizat că acesta este unul dintre drepturile fundamentale protejate de ordinea juridică comunitară, el incluzând în special, dreptul persoanei de a se păstra secretă starea sa de sănătate. Cu privire la aceste drepturi, astfel protejate, pot fi impuse restricţii cu condiţia ca ele în fapt să corespundă obiectivelor de interes public general şi să nu constituie - cu privire la scopul urmărit - o interferenţă disproporţionată şi intolerabilă, prin care se încalcă însăşi esenţa dreptului protejat. Un element de noutate absolută în dreptul comunitar, ca urmare a modificărilor aduse prin Tratatul de la Maastricht, îl constituie faptul că este asigurat şi un drept de petiţionare, potrivit art.138D şi 138E, pentru orice persoană fizică sau juridică, rezidentă sau având sediul său statutar într-un stat membru. O poziţie importantă în valorificarea dreptului de petiţionare este deţinută de „Mediatorul" numit de Parlament, pentru un mandat egal cu cel al parlamentarilor. Condiţiile generale de exercitare a funcţiilor sale au fost stabilite prin Decizia nr.94/262 din 9 martie 1994. Mediatorul procedează la investigaţiile pe care le consideră justificate, fie din proprie iniţiativă, fie pe baza plângerilor care i-au fost prezentate direct sau prin intermediul unui membru al Parlamentului, cu excepţia cazului în care faptele afirmate fac sau au făcut obiectul unor proceduri jurisdicţionale. În general, se recunosc instituţiei europene a mediatorului trei merite esenţiale: este în serviciul cetăţenilor, în serviciul Parlamentului şi în serviciul comunităţii.55
54

Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, Drept instituţional comunitar european, Ediţia a IV-a, Editura ACTAMI, Bucureşti, 1999, pag. 109. 55 Francis Delperee, Le mediateur, Editura Bruylant, Bruxelles, 1995, pag. 64.

Pagina 47 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Mediatorul european prezintă Parlamentului rapoarte particulare pentru fiecare caz examinat şi, anual, un raport general. Legătura Mediatorului cu Parlamentul european se face prin intermediul Comisiei petiţiilor. 2.1.3.Protecţia internaţională a drepturilor omului prin structuri şi mecanisme Sistemul internaţional de promovare şi garantare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului este fondat pe relaţia triplă dintre acţiunea de elaborare a instrumentelor juridice în domeniu, de aplicare a lor în cadrul fiecărui stat şi de difuzare în vederea cunoaşterii şi educării fiecărui membru al societăţii în spiritul respectării standardelor consacrate. Această relaţie se realizează printr-o amplă şi complexă cooperare interguvernamentală în cadrul unor organizaţii şi instituţii cu vocaţie de universalitate, regionale, subregionale şi naţionale precum şi prin organizaţii neguvernamentale, instituţii umanitare şi centre de cercetare, mass-media ş.a. Paragraful a. Protecţia internaţională a drepturilor omului prin structuri şi mecanisme în cadrul O.N. U. A. Organe ale Naţiunilor Unite având ca principală misiune promovarea şi protecţia drepturilor omului. Conform Cartei, Organizaţia Naţiunilor Unite are un rol deosebit de important în ceea ce priveşte promovarea internaţională a drepturilor omului (art.1, pct.3). Pentru a-şi îndeplini acest rol, organizaţia a pus la punct un sistem de organe principale şi subsidiare care, într-un fel sau altul, participă activ la eforturile pentru promovarea şi protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în toate ţările lumii. Aceste organe sunt: Adunarea generală Este principalul organ al O.N.U. Competenţa sa cu privire la drepturile omului este prevăzută în art.13 pct.b din Carta O.N.U. ,potrivit căruia Adunarea Generală va iniţia studii şi va face recomandări în scopul „de a promova cooperarea internaţională în domeniile economic, social, cultural, educativ şi sanitar şi de a sprijini înfăptuirea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie".

Pagina 48 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Potrivit art.22 din Cartă, Adunarea Generală poate înfiinţa organe subsidiare pe care le socoteşte necesare pentru îndeplinirea funcţiilor sale. Printre acestea se numără: a) Comitetul special al decolonizării, creat prin Rezoluţia 1654 (XVI) din 27 noiembrie 1961 a Adunării Generale a O.N.U., compus din 24 membri, cunoscut şi sub denumirea de „Comitetul celor 24". Mandatul Comitetului special era de a căuta mijloacele cele mai adecvate pentru aplicarea promptă şi integrală a dispoziţiilor „Declaraţiei asupra acordării independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale" din 1960 După examinarea situaţiei dintr-un teritoriu, Comitetul adoptă, prin consens, recomandări consemnate într-o rezoluţie. Anual, el întocmeşte un raport pe care-l prezintă Adunării Generale, în exercitarea funcţiilor şi competenţelor sale, Comitetul special cooperează cu Comisia drepturilor omului, cu Consiliul de Securitate şi cu instituţiile specializate şi cu organizaţii internaţionale asociate la O.N.U. b) Consiliul Naţiunilor Unite pentru Namibia, creat la 19 mai 1967, prin Rezoluţia 2248 (S-V), având ca funcţii: să administreze sud-vestul african până la independenţă, cu participarea largă a poporului din teritoriu; să promulge legi, decrete, regulamente administrative necesare administrării teritoriului, până în momentul când o adunare legislativă va fi creată în urma alegerilor desfăşurate pe baza sufragiului universal al adulţilor; să transfere toate puterile poporului, în momentul proclamării independenţei. Consiliul Naţiunilor Unite pentru Namibia şi-a încetat existenţa în momentul în care Namibia şi-a obţinut independenţa (la 21 martie 1990). Consiliul Economic şi Social (E.C.O.S.O.C.) Compus din 54 membri, având ca principale atribuţii în domeniul drepturilor omului; să elaboreze sau să iniţieze studii şi rapoarte asupra problemelor internaţionale în' domeniile economic, social şi cultural, educaţie, sănătate publică; să adreseze recomandări asupra tuturor acestor probleme Adunării Generale, ţărilor membre şi instituţiilor specializate; să facă recomandări în vederea asigurării respectării efective, de către toţi, a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale; să pregătească proiecte de Convenţii pe care să le supună Adunării Generale; să coordoneze activitatea instituţiilor specializate, prin consultări cu acestea şi prin recomandări adresate acestora (art.62 din Carta O.N.U.). Potrivit art.68 din Carta O.N.U., E.C.O.S.O.C. poate înfiinţa comisii pentru problemele economice şi sociale şi pentru promovarea drepturilor omului, precum şi orice alte comisii necesare pentru îndeplinirea funcţiilor sale. Astfel, E.C.O.S.O.C., a creat:

Pagina 49 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

a) Comisia drepturilor omului (înfiinţată prin Rezoluţia nr.5 (l) din 16 februarie 1946 şi Rezoluţia nr.9 (II) din 21 iunie 1946 ale E.C.O.S.O.C.) Formată iniţial din 18 membri, Comisia este alcătuită în prezent din reprezentanţii a 43 de state membre, care au un mandat de 3 ani. Ţările care sunt reprezentate în Comisie sunt alese de Consiliu. Activitatea Comisiei constă în principal din: încurajarea respectării drepturilor omului pe plan mondial. b) Subcomisia de luptă împotriva măsurilor discriminatorii şi pentru protecţia minorităţilor56 La fiecare sesiune, Subcomisia adoptă rezoluţii care sunt înaintate Comisiei drepturilor omului. c)Comisia pentru condiţia femeii a fost creată în anul 1946 de către E.C.O.S.O.C., având ca funcţii: să prezinte recomandări şi rapoarte E.C.O.S.O.C. asupra dezvoltării drepturilor femeii în domeniile politic, economic, civic, social şi pedagogic; să formuleze recomandări asupra problemelor ce prezintă un caracter de urgenţă în domeniul drepturilor omului, pentru a face efectivă egalitatea între drepturile bărbatului şi cele ale femeii; Secretariatul O.N.U. Este unul din cele şase organe principale ale O.N.U. şi cuprinde pe Secretarul general şi personalul de care organizaţia are nevoie pentru a funcţiona, în cadrul Secretariatului au fost create şi funcţionează o serie de organe şi organisme cu competenţe în domeniul drepturilor omului, coordonate de înaltul Comisar pentru drepturile omului a) Înaltul Comisar pentru drepturile omului. Acest organism a fost creat în aplicarea Rezoluţiei 48/141 a Adunării Generale a O.N.U. din 7 ianuarie 1994 În îndeplinirea atribuţiilor sale înaltul Comisar acţionează „în cadrul competenţei, autorităţii şi deciziilor generale ale Adunării Generale, Consiliului Economic şi Social şi Comisiei pentru drepturile omului". Dintre diversele însărcinări delegate înaltului Comisar, cea mai însemnată este enunţată de paragraful 4 (f) al Rezoluţiei, care-i împuterniceşte „să joace un rol activ în depăşirea obstacolelor actuale şi înlăturarea piedicilor pentru deplina realizare a tuturor

56

Potrivit Rezoluţiei 1334/XLIV a E.C.O.S.O.C. din 31 mai 1968, membrii Subcomisiei sunt aleşi dintre experţii numiţi de statele membre ale O.N.U., pe următoarele criterii geografice: 12 din statele africane şi asiatice; 6 din Europa occidentală şi alte state; 5 din statele latino-arnericane şi 3 din Europa răsăriteană.

Pagina 50 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

drepturilor omului şi prevenirea comiterii în continuare a încălcării drepturilor omului în întreaga lume". b)Centrul pentru drepturile omului este un organ al Secretariatului O.N.U., face parte din Oficiul Naţiunilor Unite de la Geneva şi este condus de înaltul Comisar pentru drepturile omului, care este în acelaşi timp şi directorul general al oficiului. Dintre funcţiile pe care le exercită Centrul menţionăm: efectuarea de cercetări şi studii asupra diverselor aspecte ale drepturilor omului, la cererea organelor interesate; întocmirea de rapoarte asupra respectării drepturilor omului şi luarea de măsuri pentru a le pune în aplicare; centralizarea activităţilor O.N.U. în domeniul drepturilor omului; asigurarea legăturii cu organizaţiile neguvernamentale, cu instituţii din afara sistemului O.N.U. şi cu mass-media, în problema drepturilor omului. B. Alte organe din sistemul Naţiunilor Unite având atribuţii în domeniul drepturilor omului • Consiliul de Securitate Este organul principal al Naţiunilor Unite, căruia Carta i-a conferit responsabilitatea principală în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Problematica drepturilor omului intră în competenţa Consiliului de Securitate în situaţiile în care violările flagrante şi permanente ale acestor drepturi constituie o ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale. • Consiliul de tutelă Funcţionând sub autoritatea Adunării Generale, Consiliul are - potrivit cap. XII din Carta O.N.U. - sarcini importante în domeniul protecţiei şi promovării drepturilor omului. Art.76 din Carta O.N.U. consacră printre obiectivele fundamentale ale sistemului de tutelă pe acela „de a încuraja respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie şi de a dezvolta sentimentul de interdependenţă al popoarelor lumii După 16 septembrie 1975, când Papua Noua Guinee şi-a dobândit independenţa, sub regimul tutelei internaţionale nu a mai rămas decât un singur teritoriu: insulele din Pacific administrate de S.U.A., pe baza unui acord cu Consiliul de Securitate, din 1947 Consiliul de tutelă primind şi examinând rapoarte numai din acest teritoriu. • Curtea Internaţională de Justiţie

Pagina 51 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Potrivit prevederilor art.92 din Carta O.N.U. este „organul judiciar principal al Naţiunilor Unite". Ea funcţionează conform Statutului său, care face parte integrantă din Cartă. Practic, Curtea a fost sesizată cu patru afaceri contencioase şi anume: afacerea dreptului de azil (Columbia şi Peru); afacerea referitoare la resortisanţii S,U A în zona franceză a Marocului (care era protectorat francez); afacerea referitoare la o minoră, cetăţean olandez, domiciliată în Suedia, plasată sub un regim de educaţie protectoare, instituit de legea suedeză şi afacerea dedusă Curţii de Etiopia şi Liberia contra Africii de Sud la 4 noiembrie 196057 • Comisia de drept internaţional A fost creată de Adunarea Generală a O.N.U. la 21 noiembrie 1947, fiind alcătuită din 25 membri, aleşi pentru un mandat de 5 ani, care funcţionează cu titlu personal, iar nu ca reprezentanţi ai statelor din care fac parte. Ea are ca principale funcţii: dezvoltarea progresivă a dreptului internaţional, codificarea dreptului internaţional.

C. Mecanisme create în cadrul unor instituţii specializate şi al înaltului Comisariat al O.N.U. pentru refugiaţi • Organizaţia internaţională a muncii (O.L.M.) Este organizaţia cu cea mai îndelungată tradiţie în domeniul protecţiei şi promovării drepturilor omului. Ea a fost creată la 11 aprilie 1919, ca organizaţie autonomă asociată la Societatea Naţiunilor. Actul constitutiv al O.!.M. este Constituţia O.I.M., scopurile şi obiectivele sale fiind stabilite în Declaraţia Conferinţei Generale de la Philadelphia din aprilie-mai 1944. Declaraţia prevede că „toate fiinţele umane, indiferent de rasă, credinţă sau sex, au dreptul de a urmări progresul lor material şi dezvoltarea lor spirituală în libertate şi demnitate, în securitate economică şi cu şanse egale În sistemul mecanismului internaţional de asigurare a aplicării Convenţiilor O.l.M., au fost prevăzute şi două proceduri contencioase şi anume: reclamaţiile şi plângerile. Astfel, orice stat membru al O.I.M. are dreptul, potrivit art.26 din Constituţie, să depună o plângere la Biroul internaţional al muncii împotriva unui alt stat membru care, după părerea lui, nu a asigurat respectarea efectivă a unei convenţii ratificate de ambele state.
57

Vezi, Activites de 1'O.N.U. dans Ie domaine des droits de rhomme, Nations Unies, New York, 1982, pag.318-321.

Pagina 52 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Spre deosebire de plângere, o reclamaţie poate fi formulată numai de către o organizaţie profesională de muncitori sau patroni şi trebuie să aibă ca obiect nerespectarea efectivă, în limitele jurisdicţiei naţionale, a unei convenţii la care statul este parte. Reclamaţia se adresează Consiliului de Administraţie. • Organizaţia Naţiunilor Unite pentru educaţie, ştiinţă şi cultură (UNESCO) Actul constitutiv al organizaţiei, a fost semnat ia 16 noiembrie 1945, iar UNESCO a început să funcţioneze la 4 noiembrie 1946. În preambulul Convenţiei {semnată ia 16 noiembrie 1945) se prevede că „întrucât demnitatea omului cere răspândirea culturii şi educaţiei pentru toţi în spiritul dreptăţii, al libertăţii şi al păcii, acestea constituie, pentru toate popoarele, îndatoriri sfinte pe care trebuie să le îndeplinească în spiritul asistenţei reciproce", Mecanismul principal de favorizare a aplicării dispoziţiilor „Convenţiei privind lupta contra discriminării în domeniul învăţământului" o constituie sistemul rapoartelor periodice, pe care statele părţi trebuie să le transmită Conferinţei Generale a UNESCO. ' O procedură specifică, a fost consacrată prin Protocolul adoptat de Conferinţa Generală a UNESCO (în 1962) privind constituirea „Comisiei de conciliere şi bune oficii", însărcinată cu căutarea de soluţii diferendelor care vor apărea, între statele părţi la „Convenţia privind lupta împotriva discriminării în domeniul învăţământului". • Organizaţia Naţiunilor Unite pentru alimentaţie şi agricultură (F.A.O.) A fost constituită la 16 octombrie 1945, la Quebec, în Canada. Scopul acestei organizaţii a fost enunţat în preambulul Constituţiei sale şi anume de a ridica nivelul de hrană şi condiţiile de trai ale popoarelor ; de a îmbunătăţi situaţia populaţiei rurale; de a contribui la eliberarea omenirii de foamete. Organele principale ale F.A.O. - Conferinţa statelor membre şi Consiliul organizaţiei sau Directorul general - pot înfiinţa comitete sau grupuri de lucru, spre a studia şi a face rapoarte asupra oricărei probleme legate de scopurile organizaţiei. • Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M,S.) A fost creată ta 22 iunie 1946, a început să funcţioneze la 7 aprilie 1948. Scopul organizaţiei „este să ducă toate popoarele la cel mai înalt grad de sănătate". Mecanismul de aplicare a Constituţiei O.M.S. îl constituie procedura rapoartelor, fiecare stat membru urmând să prezinte Organizaţiei câte un raport anual asupra măsurilor luate şi programelor realizate pentru îmbunătăţirea sănătăţii populaţiei precum şi asupra măsurilor luate în executarea recomandărilor ce i-au fost făcute în aplicarea convenţiilor, acordurilor şi regulamentelor.
Pagina 53 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

• Înaltul Comisariat al O.N.U. pentru refugiaţi (I.C.N.U.R.) A fost creat prin Rezoluţia 319/V, din 3 decembrie 1949. Mandatul iniţial al acestuia a fost de 2 ani, însă ulterior, prin rezoluţii ale Adunării Generale O.N.U., acesta a fost prelungit pentru perioade succesive de câte cinci ani. Competenţa sa priveşte, evident, orice persoană considerată refugiat58 . În sistemul O.N.U., Statutul refugiaţilor este reglementat prin trei instrumente juridice şi anume: Convenţia privind statutul refugiaţilor (1951); Protocolul asupra statutului refugiaţilor (1967) şi Declaraţia asupra azilului teritorial (1967). I.C.N.U.R. are strânse raporturi cu Consiliul Europei. Astfel, el prezintă un raport bianual Adunării Parlamentare a Consiliului şi participă, în calitate de observator, la reuniunile Comitetului populaţiei şi refugiaţilor. D. Structuri speciale create în vederea aplicării instrumentelor O.N.U. referitoare la drepturile omului • Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale A luat fiinţă în anul 1970, în baza prevederilor art.8 din Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială. Este compus din 18 experţi având „înalte calităţi morale şi o imparţialitate recunoscută". La recomandarea Comitetului, o serie de state au adus amendamente constituţiilor lor şi au adoptat legi în spiritul Convenţiei, au condamnat discriminarea rasială, au adoptat garanţii juridice antidiscriminatorii în domeniile justiţiei, securităţii, drepturilor politice • Comitetul pentru drepturile omului A fost constituit după intrarea în vigoare, la 23 martie 1976, a Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice). Este un organism compus din 18 experţi, aleşi pentru patru ani, de către statele părţi ia Pact, care îşi exercită funcţiile cu titlu individual. El examinează rapoartele statelor părţi privind punerea în aplicare a obligaţiilor lor şi poate, dacă este autorizat în acest sens de părţile contractante, să examineze plângeri ale altor state sau ale indivizilor, în legătură cu încălcări ale drepturilor decurgând din Pact, de către părţile respective • Comitetul pentru drepturile economice, sociale şi culturale
Rezoluţia 428/V a Adunării Generale, la paragraful 6, prevede că ICNUR este competent să asiste orice persoană care „din cauza unor temeri justificate de a fi persecutată datorită rasei, naţionalităţii sau opiniilor sale politice se află în afara ţării a cărei cetăţenie o are şi care nu poate sau, datorită acestei temeri, nu doreşte să solicite protecţia acestei ţări".
58

Pagina 54 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

A fost creat de E.C.O.S.O.C. în 1985 având dublu scop: 1) de a examina rapoartele prezentate de statele părţi asupra măsurilor pe care le-au luat în vederea asigurării aplicării drepturilor enunţate în Pactul internaţional referitor la drepturile economice, sociale şi culturale şi 2) de a formula recomandări E.C.O.S.O.C. Comitetul este compus din 18 membri, având o competenţă recunoscută în domeniul drepturilor omului, care acţionează cu titlu personal, fiind aleşi pentru o durată de patru ani. • Comitetul pentru eliminarea discriminării faţă de femei A fost înfiinţat în 1982, în baza art. 17 al „Convenţiei asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei" şi este compus din 23 de experţi având o înaltă autoritate morală şi competenţă în domeniile de aplicabilitate a Convenţiei, aleşi pentru o perioadă de patru ani. • Comitetul împotriva torturii A fost constituit în 1987, conform art. 17 al „Convenţiei împotriva torturii şi a altor tratamente crude, inumane sau degradante" şi este compus din 10 experţi aleşi de statele părţi pentru o perioadă de patru ani. El are drept competenţe: examinarea rapoartelor prezentate de statele părţi, asupra măsurilor pe care acestea le-au adoptat pentru a îndeplini obligaţiile asumate prin Convenţie; efectuarea de anchete, în cazul în care primeşte informaţii pertinente, în sensul că tortura este practicată în mod sistematic pe teritoriul unui stat parte. • Comitetul pentru drepturile copilului A luat fiinţă în baza art.43 din Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată la 29 noiembrie 1989 şi este compus din 10 experţi, aleşi pentru o perioadă de patru ani, care acţionează cu titiu individual. Principala funcţie a Comitetului este de a urmări îndeaproape modul în care statele îşi îndeplinesc obligaţiile asumate prin Convenţia cu privire la drepturile copilului. Paragraful b. Protecţia internaţională a drepturilor omului prin structuri şi mecanisme regionale A. Structuri şi mecanisme în cadrul Consiliului Europei Înfiinţat în anii tulburi de după cel de al doilea război mondial, având drept scop apărarea drepturilor omului şi democraţia pluralistă, Consiliul Europei a cunoscut evoluţii importante pe parcursul celor 50 de ani de existenţă. Reuniunea Congresului de la Haga, organizată de Comitetul Internaţional pentru Europa Unită, a propus, la 7 noiembrie 1948,

Pagina 55 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

crearea unui Consiliu al Europei. La 5 mai 1949 a fost semnat Tratatul de la Londra, care instituia Consiliul Europei. Mecanismul creat de Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului era constituit iniţial din Comisia europeană a drepturilor omului, Curtea europeană a drepturilor omului şi Comitetul Miniştrilor, în urma intrării în vigoare a Protocolului nr.11, mecanismul a rămas să fie asigurat de Curtea unică europeană a drepturilor omului. • Comisia europeană a drepturilor omului. Organizare şi funcţionare Este de subliniat că până la 10 mai 1994, când a fost adoptat Protocolul nr.11 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în fruntea mecanismului creat de Consiliul Europei pentru protecţia drepturilor omului se afla Comisia europeană a drepturilor omului, care era formată din reprezentaţi ai statelor membre ale Consiliului Europei care au ratificat Convenţia europeană a drepturilor omului din 1950. Membrii Comisiei erau aleşi de Comitetul Miniştrilor cu majoritate absolută de voturi, dintr-o listă întocmită de Biroul Adunării Parlamentare. Candidaţii trebuiau să se bucure de cea mai înaltă reputaţie morală şi să întrunească condiţiile cerute pentru numirea în înalte funcţii politice. Comisia putea fi sesizată de orice stat parte la Convenţie, precum şi printr-o cerere, de către orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau orice grup de particulari care se pretindeau victime ale încălcării, de către una dintre părţile contractante, a unui drept prevăzut în convenţie sau în protocoalele adiţionale. Statele părţi, precum şi particularii, sesizau Comisia prin intermediul Secretarului General al Consiliului Europei. Comisia se pronunţa asupra admisibilităţii cererilor prezentate de particulari. Convenţia din 1950 prevedea că „vor fi admise numai cererile persoanelor care fac dovada că, au epuizat toate căile de recurs din ţara acuzată, că au fost depuse în termen de şase luni de la data deciziei interne definitive. Cererea introdusă nu trebuie să fie anonimă". Nu se reţinea nici o cerere, dacă aceasta era în mod esenţial aceeaşi cu o cerere examinată anterior de către Comisie sau care era deja supusă unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare şi dacă ea nu conţinea fapte noi. Era declarată inadmisibilă orice cerere care era incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei şi în mod vădit nefondată sau abuzivă. Examinarea prealabilă a cererii se finaliza în următoarele moduri: 1) Comisia reţinea cererea; 2) Comisia nu reţinea cererea în cazul în care era anonimă, opera autoritatea de lucru judecat, era situaţie de litispedenţă; 3) Comisia declara cererea ca inadmisibilă, dacă era
Pagina 56 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

considerată ca incompatibilă cu prevederile Convenţiei, în mod vădit nefondată sau abuzivă; 4) Comisia respingea cererea ca indamisibilă, pe motiv că este prematură. În cazul în care Comisia reţinea cererea pentru a stabili faptele, proceda la un examen în contradictoriu, la o anchetă. Soluţiile ce puteau fi pronunţate de Comisie erau: rezolvarea cauzei prin bună înţelegere; respingerea cererii ca inadmisibilă; scoaterea cererii de pe rol; constatarea faptelor şi stabilirea încălcării de către statul în cauză a obligaţiilor ce-i reveneau, în temeiul dispoziţiilor Convenţiei. În decursul timpului, Comisia europeană a drepturilor omului a fost sesizată cu un număr impresionant de cereri. Astfel, între anii 1978-1996 (pentru care dispunem de statistici) Comisia a fost sesizată cu 104.700 cereri. Spre exemplu, în anul 1995, au fost trimise Comisiei 10.202 cereri concretizate în „dosare provizorii", din care au fost înregistrate ca „acţiuni" 3.481, iar în 1996 un număr de 12.143, din care au fost înregistrate 4.758. • Curtea europeană a drepturilor omului. Organizare şi funcţionare Curtea europeană a drepturilor omului constituie, de fapt, Curtea de Justiţie a celor 41 de state membre ale Consiliului Europei. Ea impune respectarea drepturilor omului, putând judeca şi condamna un stat care a încălcat drepturile unui individ. Sediul Curţii europene a drepturilor omului este la Strasbourg. Numărul judecătorilor este egal cu cel al înaltelor Părţi Contractante. Judecătorii sunt aleşi pe o perioadă de şase ani, putând fi realeşi. Curtea, reunită în adunare plenară, îşi alege, pentru o perioadă de trei ani, preşedintele şi unul sau doi vicepreşedinţi, care pot fi realeşi. Ea constituie, de asemenea, în plen, Camere, pentru o perioadă determinată; alege preşedinţii Camerelor Curţii, care de asemenea pot fi realeşi; adoptă Regulamentul Curţii şi alege grefierul şi unui sau mai mulţi grefieri adjuncţi. Curtea are competenţa de a soluţiona atât cauze interstatale, cât şi cereri individuale. Astfel, Curtea poate fi sesizată printr-o cerere, de orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către una din înaltele Părţi contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie sau în protocoalele sale. Aceste cereri trebuie să îndeplinească următoarele condiţii de admisibilitate: Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, astfel cum este stabilit conform principiilor de drept internaţional general recunoscute, şi într-un termen de şase luni începând cu data deciziei interne definitive;
Pagina 57 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Curtea nu reţine nici o cerere individuală introdusă dacă aceasta este anonimă sau este în mod esenţial aceeaşi cu o cerere examinată de către Curte, sau deja supusă unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare, şi dacă nu conţine elemente noi. Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în faţa ei atunci când constată că cererea este incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei sau ale Protocoalelor sale, sau în mod vădit nefondată sau abuzivă. Curtea poate respinge o astfel de cerere, indiferent de stadiul procedurii în care ea s-ar afla. În ce priveşte forţa obligatorie şi executarea hotărârilor Curţii europene a drepturilor omului, se poate sublinia că înaltele Părţi Contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi şi că hotărârile definitive ale Curţii se trimit Comitetului Miniştrilor, care supraveghează punerea lor în executare. Comitetul Miniştrilor Este principalul organ al Consiliului Europei, fiind compus din miniştrii afacerilor externe ai statelor membre. El este organul de decizie al Consiliului Europei şi forul reprezentativ al guvernelor statelor membre ale organizaţiei. Pentru buna desfăşurare a activităţilor sale, Comitetul de Miniştri a adoptat Regulamentul pentru aplicarea art.32 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Art.54 al Convenţiei împuterniceşte Comitetul de Miniştri să asigure punerea în executare a hotărârilor Curţii europene a drepturilor omului. Pentru aceasta, Comitetul a adoptat „Regulamentul privind aplicarea art.54 al Convenţiei europene" care prevede că de îndată ce hotărârea Curţii a fost transmisă, ea va fi înscrisă pe agenda Comitetului. Statul vizat trebuie să informeze Comitetul asupra măsurilor luate pentru a se conforma hotărârii. Dacă statul respectiv nu a făcut demersurile necesare, cazul este trecut în mod automat pe agenda Comitetului, pentru a fi examinat în termen de şase luni. Atunci când reparaţia constă în despăgubiri băneşti, statului vizat îi este uşor să plătească părţii lezate şi să informeze Comitetul, care va adopta o hotărâre. Dacă anumite legi sau practici naţionale sunt în contradicţie cu prevederile Convenţiei, este necesară adoptarea unei legislaţii corespunzătoare. Este mai dificil a se urmări executarea acestui tip de hotărâre, statul având deseori nevoie de o perioadă mai mare de timp, procesul legislativ intern desfăşurându-se într-un anume ritm. Dacă statul nu ţine seama de hotărârile Curţii, Comitetul de Miniştri, este obligat, în conformitate cu prevederile art.8 din Statutul Consiliului Europei, să-l suspende, în vederea

Pagina 58 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

excluderii sale din Consiliu, atunci când se face vinovat de încălcări grave ale drepturilor omului. • Reforma mecanismului de control al respectării prevederilor Convenţiei Europene a drepturilor omului La data de 9 octombrie 1993, şefii de stat şi de guvern ai statelor membre ale Consiliului Europei, reuniţi la Viena, au hotărât reforma mecanismului de control al respectării Convenţiei europene a drepturilor omului Expresia normativă finală a reformei sistemului de la Strasbourg este dată de Protocolul 11 la Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului vizând reformarea mecanismului de control stabilit de Convenţie. Realizat în urma deciziei politice majore, statuând asupra necesităţii unei schimbări structurale în organizarea mecanismului de supraveghere a modului de îndeplinire a obligaţiilor rezultate din Convenţie. Protocolul 11 conţine principiile şi normele pe care se intenţionează aşezarea noului sistem jurisdicţional. Protocolul înlocuieşte prevederile titlurilor I-IV (art. 19-56) din Convenţie, precum şi pe cele ale Protocolului nr.2 la Convenţie. Inovaţia esenţială adusă prin Protocolul nr.11 este crearea Curţii unice permanente a drepturilor omului, care înlocuieşte Comisia şi Curtea. Sediul Curţii este la Strasbourg. Urmare acestei modificări, dispare Comisia europeană a drepturilor omului, iar Comitetul de Miniştri îşi pierde funcţia sa jurisdicţională, prevăzută în vechea redactare a art.32 al Convenţiei. El rămâne numai cu funcţia (ce i-o conferă vechiul articol 54 al Convenţiei, respectiv actualul articol 56) de supraveghere a executării hotărârilor Curţii. De asemenea, Comitetul de Miniştri poate cere Curţii avize consultative asupra problemelor juridice privind interpretarea Convenţiei şi a protocoalelor sale. Odată cu depunerea de către Italia, ia 1 octombrie 1997, a instrumentului de ratificare a Protocolului nr.11, acesta a intrat în vigoare, noua Curte a drepturilor omului începându-şi activitatea la 1 noiembrie 199859. B. Mecanismul interamerican de protecţie a drepturilor omului Sub auspiciile Organizaţiei Statelor Americane (O.S.A.)60 s-au creat o serie de organe specifice privind promovarea şi respectarea drepturilor omului, precum: Comisia interamericană pentru drepturile omului şi Curtea intera-mericană a drepturilor omului.
59

Corneliu Bîrsan, Comisia europeană a drepturilor omului - locul şi rolul ei în cadru) protecţiei internaţionale a drepturilor omului, în „Revista română de drept umanitar", nr. 1/1998, pag.25 60 în 1948, Ia Conferinţa panamericană de la Bogota, s-a adoptat Carta Organizaţiei (Carta de la Bogota), prin care s-a înfiinţat Organizaţia Statelor Americane.

Pagina 59 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Comisia interamericană pentru drepturile omului Este alcătuită din şapte membri, care trebuie să fie persoane de înaltă ţinută morală şi competenţă recunoscută în domeniul drepturilor omului. Membrii sunt aleşi de Adunarea Generală a O.S.A., dintr-o listă propusă de Guvernele statelor membre. Un stat nu poate avea decât un singur membru. Principalele atribuţii ale Comisiei sunt prevăzute în art.41 al Convenţiei: - dezvoltarea şi conştientizarea drepturilor omului în rândul popoarelor din America; - prezentarea de recomandări guvernelor statelor membre, atunci când consideră necesar în vederea adoptării de măsuri în favoarea drepturilor omului şi respectării lor în conformitate cu legislaţiile şi constituţiile acestora; pregătirea de studii şi rapoarte necesare îndeplinirii funcţiilor sale; solicitarea adresată guvernelor statelor membre de a-i furniza informaţii cu privire la măsurile adoptate în domeniul drepturilor omului; - acordarea statelor membre, prin intermediul Secretarului General al O.S.A., de consultări solicitate în problemele drepturilor omului şi furnizarea avizelor necesare; - adoptarea măsurilor care îi revin în privinţa petiţiilor şi a altor comunicări primite; - înaintarea unui raport anual Adunării Generale a O.S.A. Curtea interamericană a drepturilor omului A fost creată (a 18 iulie 1978, odată cu intrarea în vigoare a Convenţiei interamericane a drepturilor omului. Este o instituţie autonomă, cu sediul la Sân Jose (Costa Rica). Curtea este alcătuită din şapte judecători, aleşi pentru o perioadă de şase ani, prin vot, cu majoritate absolută a statelor părţi la Convenţie. Fiecare stat implicat într-o speţă poate să desemneze un judecător ad-hoc, atunci când nici unu! dintre judecătorii Curţii nu are cetăţenia sa. Curtea este competentă să soluţioneze diferendele referitoare la eventualele violări de către un stat parte la Convenţie (funcţie contencioasă) şi să dea avize consultative (funcţie consultativă). Procedura în faţa Curţii constă din memorii scrise, transmise înainte de audieri, şi în dezbateri orale, în cadrul cărora pot fi audiaţi martori. Deliberările sunt secrete iar hotărârile sunt luate cu votul majorităţii judecătorilor prezenţi. Hotărârile trebuie comunicate părţilor ca şi statelor-părţi la Convenţie, care se angajează să se conformeze hotărârilor Curţii, în orice cauză în care sunt părţi (art.68 (1)).
Pagina 60 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

C. Protecţia drepturilor omului în sistemul african în cadrul Organizaţiei Unităţii Africane (O.U.A.) a fost adoptată, la Nairobi (Kenya), la 26 iunie 1981, Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor, care a intrat în vigoare la data de 21 octombrie 1986. Carta prevede crearea unei „Comisii africane a drepturilor omului şi popoarelor", care să funcţioneze în cadrul Organizaţiei Unităţii Africane. Comisia este formată din 11 membri, aleşi de către Adunarea şefilor de state şi guverne a O.U.A., pentru o perioadă de şase ani, putând fi realeşi (art.31). Scopul principal al Comisiei îl constituie promovarea drepturilor omului şi ale popoarelor şi asigurarea protecţiei lor în Africa. Comisia îndeplineşte atribuţii de promovare şi cvasijudiciare61. Mandatul referitor la promovare este amplu, incluzând elaborarea de studii, convocarea unor conferinţe, iniţierea unor programe de publicare, răspândirea de informaţii şi colaborarea cu instituţiile naţionale şi locale cu preocupări în sfera drepturilor omului, în acest context, Comisia poate face cunoscute opiniile sale sau poate formula recomandări adresate guvernelor. Puterile cvasijudiciare ale Comisiei Africane pot fi împărţite în două categorii: aşa numitele atribuţii interpretative şi atribuţii referitoare la soluţionarea diferendelor privind pretinse violări ale drepturilor omului. O examinare comparativă a diverselor mecanisme de protecţie a drepturilor omului în cadrul unor sisteme continentale diferite permite concluzia că sistemul european este net superior faţă de sistemele practicate în alte continente, de altfel mult mai puţin solicitate. Aceste sisteme nu se ridică nici pe departe la nivelul de angajare al instituţiilor europene, datorită faptului că în statele respective concepţiile etatiste sunt încă foarte puternice, iar numărul cazurilor este incomparabil mai mic faţă de cele care ajung în faţa Consiliului Europei. 2.1.4.Protecţia drepturilor omului prin intermediul organizaţiilor neguvernamentale Organizaţiile neguvernamentale (ONG) au apărut în secolul trecut, prima fiind Crucea Roşie, creată în anul 1864. Iniţial organisme naţionale (asociaţii, cluburi, etc.), ele au căpătat ulterior şi un statut internaţional.

61

Thomas Buergenthal, Renate Weber, op.cit., pag. 167 şi urm.

Pagina 61 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Dezvoltarea normelor, instituţiilor şi mecanismelor internaţionale pentru protecţia drepturilor omului a fost însoţită de proliferarea organizaţiilor internaţionale activând în acest domeniu. Unele ONG-uri au avut un rol important în perioada elaborării Cartei ONU, desfăşurând o activitate de lobby pentru includerea în acest document a problemelor referitoare la drepturile omului şi pentru crearea unui sistem care să statornicească afilierea internaţională oficială a lor la organismele O.N.U., precum şi pentru dobândirea competenţei de a le sesiza, în baza art.71 al Cartei O.N.U., E.C.O.S.O.C. este autorizat să stabilească aranjamente în vederea unor consultări cu organizaţiile neguvernamentale în domeniile care intră în competenţa sa. Consiliul a făcut astfel de aranjamente cu câteva sute de organizaţii naţionale şi internaţionale. Aceste organizaţii sunt împărţite în trei categorii. Prima categorie este compusă din ONG-uri care au un interes fundamental în cele mai multe din activităţile Consiliului. A doua categorie este compusă din ONG-uri care au o competenţă specială, dar care sunt interesate numai de unele din activităţile Consiliului. A treia categorie de ONG-uri o constituie cele care pot sa participe ocazional ia activităţile E.C.O.S.O.C., ele fiind plasate pe o „listă" pentru consultări ad-hoc . După obiectivele pe care le urmăresc, ONG-urile din domeniul drepturilor omului sunt de patru tipuri: - care au ca principal obiectiv protecţia drepturilor omului; - care acţionează în mai multe domenii, problematica drepturilor omului constituind unul dintre programele sau proiectele lor; care se interesează de drepturile omului fără a face din acestea un obiectiv general sau o subdiviziune a problemelor pe care le tratează; care au ca obiectiv educarea populaţiei în spiritul respectului faţă de valorile generale umane62. Unele sunt preocupate de promovarea drepturilor omului în întreaga lume, cum ar fi organizaţiile: Amnesty International, Lawyers Committee For Human Rights, International League For Human Rights. Altele îşi limitează activitatea Ia anumite zone geografice (America Centrală, Africa, Asia) cum ar fi: Andean Commission of Jurists şi Washington Office for Latin America (W.O.L.A.).
62

Vezi Diego Garcia-Sayan, Leş organisations non gouvernamentales et le mouvement des droits de l'homme en Amerique Latine, în ,buletin des droits de l’homme", 90/1, Nations Unies, 1992, pag.3243,

Pagina 62 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

ONG-urile din domeniul drepturilor omului au inaugurat practica folosirii ca observatori a unor reputaţi avocaţi sau judecători, la procesele persoanelor acuzate de delicte politice, în scopul de a asigura acuzatului un proces corect. Astfel de organizaţii sunt Amnesty International şi Comisia internaţională a juriştilor. Comitetul Internaţional al Crucii Roşii procedează la inspectarea închisorilor şi centrelor de detenţie pentru prizonieri politici, străduindu-se să asigure deţinuţilor un tratament omenos, precum şi îngrijire medicală şi satisfacerea cerinţelor elementare. Multe dintre organizaţiile neguvernamentale sunt subvenţionate de fundaţii particulare, de cotizaţiile membrilor şi prin campanii de obţinere de fonduri, asigurându-şi astfel independenţa politică şi imparţialitatea. Pentru a-şi îndeplini cu adevărat rolul lor de organizaţii neguvernamentale care se ocupă de drepturile omului, aceste organizaţii nu trebuie să fie nici antiguvernamentale şi nici în solda unor guverne, adică să servească la ascunderea violărilor drepturilor omului de care aceste guverne sunt responsabile. Ele trebuie să fie, desigur, conştiente de promovarea şi respectarea drepturilor omului la nivel naţional, regional şi internaţional63. Un moment deosebit de important în această privinţă l-a constituit cea de-a treia Conferinţă Mondială asupra drepturilor omului, desfăşurată sub auspiciile O.N.U., în perioada 14-25 iunie 1993, la Viena. O noutate semnificativă a acestei Conferinţe a fost „recunoaşterea" de către ONU a rolului important pe care-l joacă ONG-urile în apărarea drepturilor omului. Ca urmare, înaintea respectivei Conferinţe a fost programată desfăşurarea, între 10-12 iunie 1993, a unui Forum al ONG-urilor, cu rolul de a pregăti o „platformă" şi mijloacele de a o susţine în cadrul Conferinţei. La întâlnirea de ia Viena au participat circa 2000 de reprezentanţi din aproximativ 1000 de organizaţii neguvernamentale de pe cinci continente. Din România au fost prezente APADOR-CH, LADO, SIRDO, precum şi directorul adjunct al IRDO, care a făcut parte din delegaţia oficială. Pentru prima dată ONG-urile - cu sau fără statut consultativ pe lângă E.C.O.S.O.C. au fost admise la o Conferinţă mondială, cu posibilitatea de a participa la întâlnirile plenare şi la cele pe secţiuni ale Comitetului pregătitor, cu dreptul de a lua cuvântul şi de a prezenta declaraţii scrise, în urma desfăşurării lucrărilor Forumului ONG a fost adoptat un set de recomandări care au fost prezentate oral şi în scris de Raportorul General, în plenul

63

C.M.Eyuanchama, Le role des organisations non-gouvernamentales dans Ia protectîon et promotimi des droits de l'homme, în „Buletin des droits de l'homme", 90/1, 1992, pag.56

Pagina 63 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Conferinţei Mondiale. Lucrările Conferinţei s-au materializat, la rândul lor, prin adoptarea, la 25 iunie 1993, a textului Declaraţiei de la Viena şi a Programului de acţiune, Declaraţia de la Viena conţine un număr de principii şi recomandări care corespund cererilor şi propunerilor prezentate de ONG-uri şi care pot constitui baza pentru o serie de acţiuni care să marcheze o nouă perioadă în promovarea şi protejarea drepturilor omului în cadrul ONU. La Varşovia, între 4 - 7 aprilie 1995, reprezentanţi a peste 150 organizaţii neguvernamentale şi a 44 de state au fost invitaţi de ODIHR (Office for Democratic Institutions and human Rights), unul din organele O.S.C.E., pentru a discuta împreună aceste probleme. Câteva principii generale privind activităţile ONG-urilor, precum şi relaţiile acestora cu autorităţile, s-au desprins din discuţiile purtate. Astfel, ONG-urile trebuie să servească interesul public, să respecte standardele etice, să aibă credibilitate şi, dacă doresc să beneficieze de facilităţi fiscale, să fie legal înregistrate. Autorităţile trebuie să accepte existenţa ONG-urilor ca expresie a dreptului la asociere şi punctele de vedere critice exprimate de acestea, să se abţină de la orice încercare de a controla sau influenţa activităţile lor şi să le considere parteneri, iar nu inamici, în situaţia în care o organizaţie sau asociaţie ar fi acuzată de activităţi ilegale, ea trebuie să aibă posibilitatea de a se adresa justiţiei, singura autorizată să decidă suspendarea sau încetarea activităţii. Invitarea la acest seminar a însemnat o legitimare a ONG-urilor prin recunoaşterea de către ODIHR a rolului lor în dezvoltarea democraţiei şi apărarea drepturilor omului, în ţările în care acţionează. Dacă aspectele discutate la Varşovia vor avea sau nu urmări concrete, rămâne însă de văzut. Rolul jucat de ONG-uri în mobilizarea opiniei publice pentru soluţionarea unor probleme importante ale umanităţii este, fără îndoială, unul pozitiv. Aceste organizaţii s-au dovedit, în multe cazuri, a fi un adevărat catalizator al deciziilor politice menite să corecteze deficienţele existente aproape pretutindeni în lume, în sfera complexă şi delicată a drepturilor omului64. 2.2.PREOCUPĂRI ALE SOCIETĂŢII INTERNE CU PRIVIRE LA PROTEJAREA DREPTURILOR OMULUI 2.2.1.AUTORITĂŢILE REPREZENTATIVE
64

Theodor C. Van Boven, Leş Nations Unies et Ies droits de l'homme , în „Annales de droit de Louvain", nr.3, 1983, pag.173

Pagina 64 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Paragraful a. Parlamentul Român A. Activitatea legislativă a Parlamentului Cunoscut fiind că Parlamentul este organul reprezentativ al poporului şi unica autoritate legislativă, acţiunea parlamentară constituie, deci, un cadru propice prin care pot fi enunţate şi promovate o serie de idei cu privire la drepturile omului. B. Controlul parlamentar Din examinarea Regulamentelor celor două Camere ale Parlamentului rezultă că în structura Camerelor figurează un număr de Comisii permanente, dintre care unele cu atribuţii privind drepturile omului. Astfel, potrivit art.55 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, în cadrul acesteia funcţionează, printre altele: Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor, Comisia pentru muncă şi protecţie socială, Comisia pentru sănătate şi familie, Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport, Comisia pentru cultură, artă mijloace de informare în masă, Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, precum şi Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupţie şi pentru petiţii. Prin Regulamentul Camerei Deputaţilor s-a constituit "Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupţiei şi pentru petiţii", aceasta având competenţa "să examineze petiţiile primite şi să cerceteze abuzurile semnalate prin aceste petiţii, în cazurile în care adunarea dispune aceasta ca urmare a prezentării, potrivit regulamentului, a unei petiţii în faţa adunării". Petiţiile trebuie prezentate în scris şi semnate. Ele se transmit comisiei, spre dezbatere şi soluţionare. Comisia decide în cel mult 10 zile dacă va trimite petiţia organului de stat competent să o soluţioneze ori o va clasa sau, în cazuri deosebite, o va prezenta adunării. Totdeauna, soluţia adoptată se aduce la cunoştinţa petiţionarului. Conducătorii autorităţilor publice care au primit petiţii spre soluţionare sunt obligaţi să transmită comisiei soluţiile adoptate, în termen de cel mult o lună de la primirea petiţiei. În cadrul Senatului a fost înfiinţată „Comisia pentru drepturile omului", având ca principale atribuţii următoarele: dezbaterea proiectelor de legi, propunerilor legislative şi amendamentelor care îi sunt trimise de Biroul permanent şi elaborarea rapoartelor sau avizelor; solicitarea de rapoarte, informări şi documente de la autorităţile publice a căror activitate intră în sfera sa de activitate; examinarea petiţiilor care îi sunt repartizate spre soluţionare şi determinarea acelora a căror rezolvare nu suferă amânare, sesizând de îndată

Pagina 65 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

autorităţile publice competente să le soluţioneze. De asemenea, în cadrul Senatului a fost constituită şi „Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupţiei şi petiţii". Regulamentul Senatului consacră, în principiu, o reglementare aproape identică cu cea folosită la Camera Deputaţilor. Totuşi, trebuie semnalate două elemente diferite: petiţia poate fi adresată direct unui senator, acesta depunând el însuşi diligentele necesare pentru soluţionarea ei de către autorităţile publice competente, informând despre aceasta pe preşedintele comisiei; organele de stat cărora li s-au transmis petiţii spre soluţionare, au obligaţia să informeze Senatul, în termen de 10 zile, despre soluţia adoptată. Potrivit regulamentului de organizare şi funcţionare, "Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupţiei şi petiţii", din cadrul Senatului, se sesizează în baza petiţiilor primite, sau se poate autosesiza, în baza unor acte ori fapte de natură a fi considerate abuzuri. Paragraful b. Preşedintele României Art.80 din Constituţie statuează că Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării. El veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice, în acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între „puterile statului", precum şi între stat şi societate. Din cuprinsul acestor prevederi se pot contura trei funcţii prezidenţiale: funcţia de reprezentare, funcţia de garant, funcţia de mediere. Funcţia de reprezentare derivă din caracterul „reprezentativ" al Preşedintelui României, în sensul că, fiind ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, el are capacitatea de a fi purtătorul de cuvânt al poporului român -titularul suveranităţii. El este aşadar un organ direct şi plenar reprezentativ. Preşedintele reprezintă statul român atât în interior cât şi în exterior. Funcţia de garant se realizează într-o dublă direcţie: garant al statului şi garant al Constituţiei, în calitatea sa de garant al statului, Preşedintele îşi asumă răspunderea pentru independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a ţării. În calitatea sa de garant al Constituţiei, Preşedintele veghează la respectarea întocmai a acesteia. Respectarea Constituţiei reprezintă, aşa cum am mai subliniat premisa şi esenţa statului de drept, precum şi condiţia primordială a drepturilor şi a libertăţilor cetăţeneşti.

Pagina 66 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Funcţia de mediere se sprijină, din punct de vedere moral, pe principiul legitimării larg şi autentic democratice a Preşedintelui, alegerea lui făcându-se prin sufragiu universal şi direct, precum şi pe principiul non-apartenenţei sale la nici un partid politic. În calitatea sa de mediator, Preşedintele nu este un "magistrat suprem" ci o "simplă magistratură de influenţă", un factor al "bunelor oficii", iar atunci când se impune, pe baza prerogativelor conferite prin Constituţie şi în limitele ei, el este un "factor regulator" în mecanismul statal, precum şi în raporturile dintre stat şi societate. Preşedintele veghează la buna funcţionare a autorităţilor publice; el înlesneşte colaborarea autorităţilor publice, aplanează sau previne relaţiile tensionate dintre acestea ori dintre ele şi societate65. Obligaţia Preşedintelui de a "veghea" nu poate însemna mai mult decât "supravegherea" neutră, echidistantă şi din exterior a modului de funcţionare a autorităţilor publice. Pe de altă parte, nici una din procedurile constituţionale consacrate în acest scop nu are ca rezultat implicarea Preşedintelui în mecanismul funcţional şi, mai ales, decizional al autorităţilor publice. Paragraful c. Autorităţile administraţiei publice locale Carta europeană a autonomiei locale din 1985, pe care România a ratificat-o în 199766, conţine în preambul precizarea că „autorităţile administraţiei publice locale reprezintă unul dintre principalele fundamente ale oricărui regim democratic", şi că „dreptul cetăţenilor de a participa la rezolvarea treburilor publice face parte din principiile democratice comune tuturor statelor membre ale Consiliului Europei, acest drept putând fi exercitat în modul cel mai direct”. O regulă de bază în funcţionarea administraţiei într-un stat democratic o reprezintă autonomia locală care priveşte organizarea şi funcţionarea administraţiei publice şi reprezintă dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţii publice locale de a rezolva şi gestiona, în nume propriu şi sub responsabilitatea lor, o parte importantă a treburilor publice în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, al cetăţenilor (art.1 par.3 din Legea Administraţiei publice locale nr.69/1991)67.
65 66

Ion Deleanu, op.cit, pag.271 Legea nr.199 din 17 noiembrie 1997 pentru ratificarea Cartei europene a autonomiei locale, adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985, publicată în M.Of. nr.331/1997. 67 Publicată în M.Of. nr.238 din 28 noiembrie 1991, republicată în temeiul art.III din Legea nr.24 din 12 aprilie 1996, publicată în M.Of. nr.76 din 13 aprilie 1996

Pagina 67 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe sunt consiliile locale - ca autorităţi deliberative -, şi primarii, ca autorităţi executive. Consiliile locale şi primarii sunt aleşi în condiţiile prevăzute de lege (art.5 alin.1 din Legea nr.69 din 26 noiembrie 1991). A. Consiliile locale Conform Legii nr.69/1991, în fiecare comună şi oraş există un consiliu local. Consiliile comunelor, oraşelor şi ale sectoarelor municipiului Bucureşti sunt compuse din consilieri aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Atribuţiile consiliilor locale sunt cuprinse în art.20 din Legea nr.69/1991. Dintre atribuţiile exercitate în domeniile economic, social-cultural şi de apărare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, menţionăm: contribuie la realizarea măsurilor de protecţie şi asistenţă socială; înfiinţează şi asigură funcţionarea unor instituţii de binefacere de interes local; asigură apărarea ordinii publice, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor; conferă persoanelor fizice române sau străine, cu merite deosebite, titlul de cetăţean de onoare al comunei sau oraşului; sprijină activitatea cultelor religioase, în condiţiile legii. B. Rolul primarului în acţiunea de protejare a drepturilor omului Primarul, în calitatea sa de autoritate executivă a comunei sau oraşului, este elementul esenţial în administrarea localităţii în care a fost ales. Principalele atribuţii ale primarului sunt prevăzute în art.44 din Legea nr.69/1991. Dintre atribuţiile vizând asigurarea protecţiei drepturilor omului ce revin primarului menţionăm: asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a prevederilor Constituţiei şi ale legilor ţării, ale Decretelor Preşedintelui României, ale hotărârilor Guvernului, ale actelor emise de ministere şi de alte autorităţi ale administraţiei publice centrale, ale hotărârilor consiliului judeţean; asigură executarea hotărârilor consiliului local; poate propune consiliului local consultarea populaţiei, prin referendum, cu privire la problemele locale de interes deosebit şi, pe baza hotărârii consiliului, ia măsuri pentru prevenirea şi limitarea urmărilor calamităţilor, catastrofelor, incendiilor, epidemiilor, împreună cu organele specializate ale statului; asigură ordinea publică şi liniştea locuitorilor prin intermediul gardienilor publici şi cu ajutorul jandarmeriei, poliţiei, pompierilor şi protecţiei civile care au obligaţia sa răspundă solicitărilor sale; ia măsurile prevăzute de lege cu privire la desfăşurarea adunărilor publice; ia măsuri de interzicere sau de suspendare a
Pagina 68 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

spectacolelor, reprezentaţiilor sau a altor manifestări publice care contravin ordinii de drept ori atentează la bunele moravuri, la ordinea şi liniştea publică; controlează igiena şi salubritatea localurilor publice şi a produselor alimentare puse în vânzare pentru populaţie, cu sprijinul organelor de specialitate; conduce serviciile publice locale; asigură funcţionarea serviciilor de stare civilă şi de autoritate tutelară; supraveghează realizarea măsurilor de asistenţă şi de ajutor social; îndeplineşte funcţia de ofiţer de stare civilă. C. Rolul Consiliilor judeţene în acţiunea de protejare a drepturilor omului Dintre principalele atribuţii conferite de lege Consiliului judeţean menţionăm: coordonarea activităţii Consiliilor locale în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean; analizează propunerile făcute de comune şi oraşe, în vederea elaborării de prognoze economice sau pentru refacerea şi protecţia mediului înconjurător; înfiinţează instituţii socialculturale şi sanitare şi asigură buna lor funcţionare; asigură condiţii pentru organizarea şi desfăşurarea activităţilor ştiinţifice, cultural-artistice, sportive şi de tineret. În vederea elaborării şi realizării politicii guvernamentale în domeniul protecţiei drepturilor copilului, Autorităţile administraţiei publice locale, organizează şi conduc servicii publice pentru protecţia drepturilor copilului. Astfel, în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului României nr.205 din 19 mai 199768, Consiliile judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti vor înfiinţa "Direcţii judeţene pentru protecţia drepturilor copilului". Direcţia judeţeană funcţionează ca instituţie publică de interes judeţean, în subordinea Consiliului judeţean, având mai multe atribuţii, printre care: monitorizează respectarea drepturilor copilului, centralizează şi sintetizează informaţiile privind acest aspect la nivel judeţean; identifică copii care necesită măsuri speciale de protecţie a drepturilor lor, sesizând organele competente; controlează modul în care sunt respectate drepturile copilului în instituţiile de ocrotire, precum şi în familia naturală sau substitutivă a acestuia; urmăreşte şi supraveghează aplicarea măsurilor speciale de protecţie a drepturilor copilului; elaborează studii şi sinteze cu privire la diversele aspecte ale problematicii protecţiei drepturilor copilului; prezintă trimestrial Consiliului judeţean rapoarte şi informări cu privire la situaţia protecţiei drepturilor copilului şi face propuneri pentru îmbunătăţirea activităţii în domeniu. 2.2.2. AUTORITATEA JUDECĂTOREASCĂ

68

Publicată în M.Of. nr.100 din 26 mai 1997.

Pagina 69 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Paragraful a. Noţiunea şi principiile fundamentale potrivit cărora se realizează justiţia În teoria clasică a separaţiei puterilor, una dintre puteri este puterea judecătorească. Termenul de justiţie are două sensuri. Astfel, într-un sens, prin justiţie se înţelege sistemul organelor judecătoreşti iar în al doilea sens se înţelege activitatea de soluţionare a proceselor civile, administrative, penale, comerciale, de muncă etc., de aplicare de sancţiuni, de restabilire a drepturilor şi intereselor legitime încălcate. Este necesar să existe o funcţie (o putere, o autoritate) care să cunoască Constituţia şi legile şi să le poată interpreta şi aplica concret atunci când sunt încălcate, când drepturile şi libertăţile cetăţenilor sunt periclitate sau neglijate. Această funcţie a fost şi este încredinţată unei autorităţi distincte investite cu puteri statale care îi dau eficienţă şi care trebuie să fie independentă şi imparţială. Justiţia a devenit una din garanţiile incontestabile ale drepturilor omului. Explicaţia acestei poziţii rezidă în mai mulţi factori, între care pare pot fi menţionaţi câţiva. Mai întâi aceasta este rezultatul natural al separaţiei/echilibrului puterilor în stat ca regulă care domină organizarea şi funcţionarea ordinii constituţionale; apoi, rolul şi funcţiile pe care le asigură justiţia -a face dreptate, a proteja drepturi, libertăţi şi interese legitime; în fine, justiţia este realizată conform unor principii care pun în valoare independenţa sa şi posibilitatea efectivă de a o înfăptui, în plus, atacarea hotărârilor judecătoreşti nu este posibilă decât în interiorul sistemului judiciar . Justiţia trebuie să răspundă unor exigenţe fundamentale, între care le putem enumera pe următoarele: legalitatea; buna administrare a justiţie; accesul la un tribunal; garanţia la un proces echitabil; imparţialitatea judecătorului. Din aceste exigenţe rezultă principiile potrivit cărora este organizată şi funcţionează justiţia. Unele principii privesc organizarea judecătorească, altele activitatea sau poziţia justiţiei şi a judecătorului. Dintre aceste principii, unele sunt constituţionale, în sensul că sunt reguli esenţiale prevăzute explicit sau rezultând din dispoziţiile constituţionale. A. Principiul legalităţii Principiul legalităţii, cu aplicaţiunea sa specifică la justiţie, este consacrat prin art.125 din Constituţia României.

Pagina 70 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

De asemenea, Legea nr.92/199269 pentru organizarea judecătorească, instituie necesitatea respectării legii în activitatea judecătorească. Astfel, în art.3 se arată că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii iar art.4 alin.1 prevede dispoziţia potrivit căreia nimeni nu este mai presus de lege. în art.9 se precizează că hotărârile judecătoreşti se pronunţă în numele legii. B. Justiţia este unică şi egală pentru toţi Aceasta presupune ca pentru toţi cetăţenii să existe o singură justiţie, ca aceştia să fie judecaţi de aceleaşi instanţe în procese similare. Acest principiu interzice existenţa unor tribunale extraordinare, existenţa unor privilegii. De aceea, Constituţia României prin art.125 (2) stabileşte că „este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare". C. Folosirea limbii oficiale şi a limbii materne în justiţie Procedura judiciară se desfăşoară în limba oficială a statului. Persoanelor care nu înţeleg limba oficială trebuie să li se asigure comunicarea pieselor dosarului şi a tuturor actelor procedurale în limba pe care o cunosc. De aceea, li se asigură traducerea printr-un interpret. D. Dreptul la apărare Este nu numai un drept fundamental cetăţenesc, ci şi un principiu fundamental al justiţiei. Este un drept fundamental cetăţenesc pentru că, deşi este în strânsă legătură îndeosebi cu libertatea individuală şi siguranţa persoanei, el prezintă un real interes pentru întreaga activitate judiciară, mai exact vorbind, atât pentru procesele penale, cât şi pentru cele civile, comerciale, de muncă, de contencios administrativ etc.. Dreptul la apărare, într-o accepţie largă, cuprinde totalitatea drepturilor şi regulilor procedurale care oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva acuzaţiilor care i se aduc, să conteste învinuirile, să scoată la iveală nevinovăţia sa. în accepţiunea sa restrânsă, dreptul la apărare cuprinde doar posibilitatea folosirii unui avocat70. Art.171 alin.2 din Codul de procedură penală, astfel, cum a fost modificat prin Legea 141/199671, prevede că asistenţa juridică este obligatorie atunci când învinuitul sau inculpatul este minor, militar în termen, militar cu termen redus, rezervist, concentrat, elev al unei unităţi militare de învăţământ, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ ori când este arestat, chiar în altă cauză.
69 70

Publicată în M.Of. nr.197/13 august 1992. loan Muram, op.cit., pag.205. 71 Publicată în M.Of. nr.289/14 noiembrie 1996.

Pagina 71 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

De asemenea, în cursul judecăţii, asistenţa juridică este obligatorie şi în cauzele în care legea prevede, pentru infracţiunea săvârşită, pedeapsa închisorii mai mare de cinci ani sau când instanţa apreciază că inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea (art.171 alin.3). Prin art.2 alin.5 din Legea nr.83/1993, privind procedura urgentă de urmărire şi judecare pentru unele infracţiuni de corupţie se instituie obligativitatea asigurării asistenţei juridice faţă de învinuitul sau inculpatul urmărit şi judecat pentru săvârşirea unei infracţiuni de corupţie, prevăzute în art.254, 255, 256 şi 257 din Codul penal. Ca o garanţie a dreptului de apărare se înscrie sancţiunea nulităţii absolute prevăzute de art.197 alin.2 din Codul de procedură penală, în cazul în care judecata se desfăşoară fără asistenţa juridică a inculpatului, când aceasta este obligatorie, potrivit legii. E. Prezumţia de nevinovăţie Este un principiu constituţional potrivit căruia o persoană este considerată nevinovată atâta timp cât nu s-a pronunţat împotriva sa o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare. Este una din cele mai puternice garanţii ale demnităţii şi libertăţii umane. Este principiul căruia i se subordonează întreaga activitate jurisdicţională. În virtutea acestei prezumţii, acela împotriva căruia a fost declanşat un proces penal, este prezumat nevinovat până la dovedirea vinovăţiei sale într-un proces public, cu asigurarea garanţiilor dreptului de apărare. F. Independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii Legea fundamentală, prin art.123 (2), stabileşte că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Independenţa este o noţiune indivizibilă, fiind indispensabil pentru o bună justiţie ca magistratul să fie independent, atât faţă de celelalte puteri, cât şi faţă de colegii săi şi justiţiabiii, În rezolvarea litigiilor, judecătorul nu poate primi nici un fel de ordine, instrucţiuni, indicaţii, sugestii sau alte asemenea impulsuri privind soluţiile pe care trebuie să le dea. Independenţa judecătorului reprezintă o garanţie în faţa abuzului puterilor (autorităţilor). Recrutarea judecătorilor este o garanţie a independenţei acestora. Potrivit Constituţiei, judecătorii sunt numiţi de Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Inamovibilitatea este o garanţie a independenţei judecătorului. Potrivit acestui principiu, judecătorul nu poate fi nici revocat, nici retrogradat, nici transferat pe un post echivalent, nici avansat fără consimţământul său. Inamovibilitatea pune magistraţii la adăpost

Pagina 72 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

de orice revocare sau transferare impusă, în afară de greşeli foarte grave şi după o procedură jurisdicţională. Paragraful b. Sistemul organelor judecătoreşti Constituţia României reglementează ca funcţie şi distinct autoritatea judecătorească iar în cadrul acestui sistem sunt prevăzute: instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii . Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, modificată şi completată prin Legea nr. 142/1997 , stabileşte categoriile de instanţe judecătoreşti, şi anume: Judecătoriile, Tribunalele, Curţile de Apel şi Curtea Supremă de Justiţie. Art.130 din Constituţie prevede că în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Dispoziţiile constituţionale referitoare la Ministerul Public au preluate şi dezvoltate în capitolul III din Legea nr.92/1992. Astfel, art.30 din legea menţionată, prevede că Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori, constituiţi în parchete, pe lângă fiecare autoritate judecătorească, sub autoritatea Ministerului Justiţiei. Autoritatea Ministerului Public este organizată potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi al controlului ierarhic. Ministerul Public este independent în relaţiile cu celelalte autorităţi publice şi îşi exercită atribuţiile numai în temeiul legii şi pentru asigurarea respectării acesteia. Consiliul Superior al Magistraturii este autoritatea creată în vederea exercitării a două funcţiuni, şi anume: propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari; este colegiul de disciplină al judecătorilor. Atunci când exercită prima funcţie, lucrările sale sunt prezidate de către Ministrul Justiţiei, însă fără ca acesta să aibă drept de vot. Când exercită cea de a doua funcţie, lucrările sunt prezidate de Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie. Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din magistraţi aleşi pentru o durată de patru ani de către Camera Deputaţilor şi Senat, în şedinţă comună. 2.2.3.CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV Instituţia contenciosului administrativ are o lungă istorie în ţara noastră.
Pagina 73 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Într-o monografie consacrată contenciosului administrativ, Valentin Prisăcaru precizează că acesta reprezintă „o formă juridică de apărare a drepturilor omului împotriva eventualelor abuzuri ale organelor administraţiei publice şi a funcţionarilor publici care-şi desfăşoară activitatea în cadrul acestor organe". De asemenea, autorul, corelează, în mod argumentat, această instituţie de principiul separaţiei puterilor, precizând că este vorba de „un caz concret, în care activitatea unor organe de stat care realizează sarcinile unei puteri în stat este controlată de către unele organe de stat, care realizează sarcinile altei puteri în stat"72. După Revoluţia din Decembrie 1989 a fost adoptată Legea contenciosului administrativ nr.29/199073 care are o semnificaţie deosebită, întrucât dă o reală consistenţă juridică dreptului persoanelor fizice sau juridice vătămate printr-un act administrativ, de a obţine pe cale judecătorească anularea actului şi repararea pagubei. Astfel, art.1 din Legea nr.29/1990 prevede că: „orice persoană vătămată în drepturile sale recunoscute de lege printr-un act administrativ sau prin refuzul unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei care i-a fost cauzată. Se consideră refuz nejustificat de rezolvare a cererii referitoare la un drept recunoscut de lege şi faptul de a nu răspunde petiţionarului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen". Coroborarea dispoziţiilor constituţionale şi ale Legii nr.29/1990 conduce la concluzia că pot face obiect al acţiunii de contencios administrativ, numai actele administrative, deoarece numai acestea produc efecte juridice. Sfera actelor administrative supuse contenciosului administrativ are în vedere actele emise de către trei mari categorii de autorităţi ale administraţiei publice: autorităţi administrative statale (Preşedintele României, Guvern, ministere şi ale organe centrale de specialitate ale administraţiei publice, prefecţi) şi structuri subordonate acestora (servicii descentralizate, regii autonome, instituţii publice); autorităţile administraţiei publice locale şi judeţene (consilii locale, primari, consilii judeţene) şi structurile subordonate acestora (regii autonome şi instituţii politice); organisme neguvernamentale (barouri de avocaţi, birourile notarilor publici ş.a.), abilitate prin lege să presteze servicii publice. În aceeaşi sferă însă, se cuprind şi actele emise de celelalte autorităţi publice (Parlament, autorităţi judecătoreşti, Curtea Constituţională) atunci când prin actele lor se realizează activităţi de natură administrativă.
72 73

Valentin I.Prisăcaru, Contenciosul administrativ român, Editura ALL, Bucureşti, 1994, pag.l. Publicată în M.Of.V.122 din 8 noiembrie 1990.

Pagina 74 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Se consideră act administrativ (şi nu fapt) atât refuzul manifestat expres, cât şi cel implicit, rezultat din tăcerea administraţiei sau din nepronunţarea sa în termenul prevăzut de lege228. Cât priveşte organizarea internă a controlului jurisdicţional, este de menţionat că, în baza Legii nr.29/1990, s-a dispus înfiinţarea unor secţii de contencios administrativ în cadrul Curţii Supreme, al Tribunalelor Judeţene şi Curţilor de Apel. Specific legii contenciosului administrativ este faptul că se inversează sarcina probei, autoritatea al cărei act este atacat fiind obligată să comunice actul şi întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii lui, precum şi orice lucrări necesare pentru soluţionarea cauzei (art.10). Art. 13 din Legea nr.29/1990 stabileşte dreptul persoanei reclamante de a chema alături de autoritatea pârâtă şi pe funcţionarul acesteia, care se face vinovat de refuzul rezolvării cererii, dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat sau pentru întârzierea soluţionării unei probleme. Funcţionarul în cauză poate chema în garanţie pe şeful său ierarhic superior, de la care a primit ordin scris pentru a semna actul în discuţie. 2.2.4.CURTEA CONSTITUŢIONALĂ Unul dintre mijloacele cele mai importante de asigurare a respectării drepturilor omului îl constituie controlul constituţionalităţii legilor, care constă din activitatea organizată de verificare a conformităţii legilor cu Constituţia, iar ca instituţie a dreptului constituţional cuprinde regulile privitoare la autorităţile competente a face această verificare, procedurile de urmat şi măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri. În România, Constituţia încredinţează controlul constituţionalităţii legilor unei autorităţi publice denumite Curtea Constituţională. Curtea Constituţională a României este, atât prin modul de organizare cât şi prin funcţionarea sa, un exemplu tipic al „modelului" european, în materia controlului de constituţionalitate74. Ea este o jurisdicţie creată special şi exclusiv pentru exerciţiul contenciosului
74

Sistemul este creaţia lui Kelsen care, prin proiectul de Constituţie a Austriei din anul 1920, a preconizat un nou tip de justiţie constituţională, opus celui american, instaurat pe cale pretoriană. Printre altele, Kelsen arată că numărul membrilor unei asemenea autorităţi nu trebuie să fie prea mare, deoarece suntem în prezenţa unei misiuni pur juridice de interpretare a Constituţiei, recomandând totodată ca aceştia să nu fie parlamentari sau membri ai Guvernului, pentru că tocmai actele lor le controlează (Hans Kelsen, La Garanţie jurisdictionnelle de la Constitution. La justice constitutionnelle, în „Revue du Droit public et de la science politique en France et â l'etranger", 1928, pag.226-227).

Pagina 75 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

constituţional, situată în afara aparatului jurisdicţional ordinar şi independentă de acesta, ca şi de puterile publice. În România, controlul constituţionalităţii legilor îşi găseşte reglementarea în art. 140145 din Constituţie, precum şi în Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale75, cu modificările din anul 1997 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, în dezvoltarea dispoziţiilor constituţionale şi legale, Curtea Constituţională şi-a adoptat Regulamentul de organizare şi funcţionare. Dispoziţii privind competenţa Curţii Constituţionale se mai găsesc şi în alte legi, ca de exemplu Legea nr.69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României. În art. 140 din Constituţie, se stipulează că „Curtea Constituţională se compune din nouă judecători, numiţi pentru un mandat de nouă ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit. Trei judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de Senat şi trei de Preşedintele României. Judecătorii Curţii aleg prin vot secret Preşedintele acesteia pentru o perioadă de trei ani. Curtea Constituţională se înnoieşte din trei în trei ani cu o treime din judecători". Potrivit art.144 din Constituţie, Curtea Constituţională are următoarele atribuţii: se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor 2 Camere, a Guvernului, a Curţii Supreme de Justiţie, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei; se pronunţă asupra constituţionalităţii Regulamentelor celor două Camere, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de senatori; hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor; veghează la respectarea procedurii pentru alegerea preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului; constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului; dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României; veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia; verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni; hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic. 2.2.5.ROLUL INSTITUŢIEI AVOCATUL POPORULUI ÎN GARANTAREA RESPECTĂRII DREPTURILOR OMULUI
75

Publicată în M.Of. nrlOl/1992.

Pagina 76 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Instituţia Avocatul Poporului a fost introdusă în Constituţia României după modelul ţărilor scandinave, în care există - după cum am arătat - un organ independent, având prerogativa să exercite un control asupra actelor de guvernământ. El nu se substituie organelor competente să acorde un drept sau să rezolve un conflict de interese. El are menirea de a depista şi combate fenomenele care, prin natura, lor reprezintă încălcări ale drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Activitatea instituţiei Avocatul Poporului priveşte nu atât apărarea drepturilor şi libertăţilor unei persoane anume, cât depistarea şi combaterea fenomenelor care conduc la încălcarea acestora, ea fiind axată pe principiul respectării legalităţii şi pe necesitatea îmbunătăţirii continue a activităţii organelor de stat, în vederea respectării intereselor legitime ale cetăţenilor76. Pentru traducerea în viaţă a prevederilor constituţionale legate de introducerea instituţiei Avocatul Poporului (art.55 alin.1), au fost elaborate mai multe proiecte privind organizarea acestei instituţii. La data de 13 martie 1997 a fost adoptată Legea nr.35 iar la data de 29 octombrie 1997 a fost adoptat Regulamentul de organizare şi funcţionare a instituţiei Avocatul Poporului77. Ulterior a fost adoptat un alt Regulament de organizare şi funcţionare care l-a modificat şi completat pe cel anterior78. Articolul 1, alin.1 din Legea nr.35/1997 dispune că scopul instituţiei este „apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor în raporturile acestora cu autorităţile publice". Avocatul Poporului este numit de Senat pe o durată de 4 ani. Mandatul său poate fi reînnoit o singură dată. Avocatul Poporului este asistat de către doi adjuncţi, care asigură coordonarea exercitării atribuţiilor instituţiei, potrivit domeniilor de activitate aflate sub autoritatea acestora. Avocatul Poporului este independent faţă de orice autoritate publică. El nu poate fi supus nici unui mandat imperativ sau reprezentativ. Nimeni nu îl poate obliga pe Avocatul Poporului să se supună instrucţiunilor sau dispoziţiilor sale. Potrivit prevederilor art.13 din Legea nr.35/1997 şi art.7 din Regulamentul de organizare şi funcţionare, atribuţiile Avocatului Poporului, privesc, printre altele: primeşte şi
76

Irina Moroianu-Zlătescu, Instituţia Avocatul Poporului, în Revista „Drepturile omului", nr. 1/1997,I.R.D.O., Bucureşti, pag.3. 77 Publicate în M.Of. nr.48 din 20 martie 1997, respectiv M.Of. nr.347 lecembrie 1997. din 9ndecembrie 1997. 78 Publicat în M.Of. nr.393 din 19 august 1999.

Pagina 77 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

repartizează cererile formulate de persoanele lezate prin încălcarea drepturilor sau libertăţilor cetăţeneşti de către autorităţile administraţiei publice şi decide asupra acestor cereri; urmăreşte rezolvarea legală a cererilor primite şi cere autorităţilor sau funcţionarilor administraţiei publice în cauză, încetarea încălcării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, repunerea în drepturi a petiţionarului şi repararea pagubelor. Instituţia Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate. Cererile pot fi adresate de orice persoană fizică, fără deosebire de cetăţenie, vârstă, sex, apartenenţă politică sau convingeri religioase, fiind scutite de taxa de timbru. Instituţia Avocatul Poporului reprezintă, aşadar, una dintre cele mâi importante garanţii ale promovării şi respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, eficienţa sa depinzând atât de modul în care îşi aduce la îndeplinire atribuţiile, dar şi de modul în care este recepţionată activitatea sa de către opinia publică, încrederea opiniei publice în această instituţie va exista atât timp cât Avocatul Poporului va întruchipa dreptatea socială. 2.2.7. ORGANIZAŢII NEGUVERNAMENTALE ŞI INSTITUŢII AVÂND

PREOCUPĂRI ÎN DOMENIUL DREPTURILOR OMULUI Un fenomen nou în peisajul politico-social românesc, dar şi în plan mondial, îl reprezintă apariţia şi multitudinea organizaţiilor neguverna-mentale, dintre care o mare parte sunt profilate pe cunoaşterea şi apărarea drepturilor omului. Dacă până în anul 1989 organizaţiile neguvernamentale erau cvasi-admise numai în domeniul culturii, ştiinţei, sănătăţii, odată cu instaurarea democraţiei, ele au început să apară şi în domeniul drepturilor omului. La început, aceste organizaţii au luat fiinţă ca „prelungiri ale unor organizaţii internaţionale neguvernamentale"79 dar apoi, în scurt timp, ele au devenit de sine stătătoare, afirmându-se pregnant în lupta pentru dobândirea libertăţilor individuale din ţara noastră. În legătură cu activitatea organizaţiilor neguvernamentale este de remarcat preocuparea deosebită a acestora pe cel puţin trei planuri 80: a) conştientizarea, în rândul diferitelor categorii de cetăţeni, a unor drepturi şi revendicări şi atragerea acestora la acţiuni
79

Adrian Năstase, Instrumente juridice ale democraţiei. De la bune intenţii la realităţi, în"Palatul de Justiţie", nr.3/1990, pag.3. 80 Ion Solcanu, Instituţii chemate să promoveze drepturile omului în România, în „Drepturile omului", nr.1-4/1991, pag.15

Pagina 78 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

şi manifestări care pun în evidenţă situaţii mai deosebite, cât şi problemele soluţionate sau care nu şi-au găsit o rezolvare; b) acordarea asistenţei pentru găsirea căilor juridice şi administrative de rezolvare a solicitărilor venite de la membrii şi nemembrii organizaţiilor respective; c) sesizarea organelor puterii legislative şi ale puterii executive pentru a se da curs unor cereri ale oamenilor care reclamă anumite nedreptăţi. Dintre organizaţiile cu caracter neguvernamental care desfăşoară activităţi în domeniul promovării şi respectării drepturilor omului, enumerăm următoarele. A. Liga apărării drepturilor omului (L.A.D.O.) A fost înfiinţată la 1 ianuarie 1990. Scopul ei este apărarea prin toate mijloacele legale a persoanelor lezate în drepturile lor civile, politice, economice, sociale şi culturale. Liga propagă idealurile sale prin toate mijloacele pe care le consideră utile, informează opinia publică din ţară şi din străinătate în legătură cu acţiunile prin care s-au încălcat drepturile omului, intervenind pe lângă conducerea statului - Parlament, Guvern, autorităţile locale - în vederea asigurării respectării principiilor democratice, reparării nedreptăţilor şi încetării acţiunilor prin care a fost încălcată ordinea de drept. Această organizaţie îşi desfăşoară activitatea pe baza unor programe precum: dezvoltarea unei reţele naţionale de observatori care funcţionează în principalele reşedinţe de judeţ; difuzarea principalelor documente internaţionale privind drepturile omului prin tipărirea de broşuri şi pliante. Liga Apărării Drepturilor Omului editează lunar un „Buletin Informativ", prin care este prezentată activitatea organizaţiei şi sunt înfăţişate cazuri relevante de încălcare a drepturilor omului. Un program special al Ligii îl constituie „Caravana", care constă în organizarea de mese rotunde în toate centrele importante ale ţării, având drept scop sensibilizarea autorităţilor locale la problematica drepturilor omului, popularizarea documentelor internaţionale de profil, soluţionarea la faţa locului a unor cazuri speciale cu sprijinul factorilor de decizie; B. Societatea independentă română a drepturilor omului (S.I.R.D.O.) A fost înfiinţată în anul 1990, are drept scop, în conformitate cu prevederile statutului său, protejarea efectivă a drepturilor şi libertăţilor omului, informarea corectă cu privire la tratatele şi convenţiile internaţionale în materie, încurajând contribuţia cetăţeanului la promovarea şi protejarea drepturilor omului.

Pagina 79 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Această societate şi-a manifestat interesul şi într-un domeniu mai puţin cercetat de către celelalte organizaţii neguvernamentale, respectiv situaţia din penitenciare. În decursul existenţei sale, Societatea a desfăşurat o bogată activitate, elaborând primul manual şcolar pentru drepturile omului, intitulat „A-B.C.-ul drepturilor omului". Printre celelalte activităţi desfăşurate de S.I.R.D.O. trebuie menţionate şi cele privind fenomenul de imigraţie şi statutul de refugiat, abrogarea art.200 din Codul penal şi resocializarea delincvenţilor; C. Asociaţia pentru apărarea drepturilor omului în România - Comitetul Helsinki (A.P.A.D.O.R.-C.H.) A fost constituită în ianuarie 1990, desfăşoară o activitate curentă de monitorizare a situaţiei drepturilor omului în România. Din anul 1992, organizaţia derulează programe cum ar fi: supravegherea abuzurilor săvârşite de poliţie, transparenţa legislativă şi promovarea drepturilor omului prin legislaţie (analiză şi propuneri legislative), situaţia minorităţilor, asistenţa juridică. Asociaţia acordă periodic (săptămânal) consultaţii juridice gratuite, ca şi asistenţă juridică pentru refugiaţi. În cadrul A.P.A.D.O.R.-C.H. a fost creat centrul pentru drepturile omului, organizat în sistem HURIDOCS, în cadrul căruia au fost organizate mese rotunde, dialoguri şi activităţi de cercetare în domeniul drepturilor omului. A.P.A.D.O.R.-C.H. publică anual un „Raport de activitate privind evoluţia situaţiei drepturilor omului în România". Trimestrial, Centrul pentru drepturile omului editează „Revista română de drepturile omului", cuprinzând articole care analizează legislaţia română privind drepturile omului şi compatibilitatea ei cu standardele internaţionale în materie, A.P.A.D.O.R.-C.H., este afiliată la „International Helsinki Federation for Human Rights", cu sediul .d Viena, având chiar un membru în Comitetul executiv al Federaţiei. Asociaţia are contacte cu Human Rights Watch/Helsinki, Amnesty International, International Human Rights Law Group etc. în plan intern, asociaţia are contacte în zonele de decizie socială şi politică, efectuând propriile investigaţii în cazuri de violare a drepturilor omului ce îi sunt semnalate. D. Asociaţia română pentru libertate personală şi demnitate umană (A.R.O.L.I.D.) Este o organizaţie independentă, apolitică, neguvernamentală, fără scop lucrativ, care urmăreşte promovarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale ale omului.
Pagina 80 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Printre preocupările sale se remarcă activităţile de documentare, educare şi formare în domeniul drepturilor omului. A.R.O.L.I.D, apără libertatea şi demnitatea umană, persoanele nedreptăţite pe plan juridic, politic şi administrativ. Asociaţia a organizat dezbateri legate de diverse aspecte ale drepturilor omului, cum ar fi: drepturile femeii, ale copilului, libertăţile religioase etc. E. Asociaţia română pentru Naţiunile Unite (A.N.U.ROM) Constituie o organizaţie cu personalitate juridică, independentă, apolitică, neguvernamentală, fără scop lucrativ. Ea urmăreşte promovarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale ale omului prevăzute în Declaraţia Universală a drepturilor omului, convenţii şi pacte, alte documente ale O.N.U. A.N.U.ROM ocroteşte persoanele lipsite de exerciţiul drepturilor fundamentale. Activitatea acestei asociaţii se concretizează în activităţi de documentare, educare, formare, cercetare, schimb de informaţii, asistenţă în domeniul drepturilor omului. F. Asociaţia română pentru drepturile omului la vârsta a treia (A.R.D.O.V.I.T.) Reprezintă o organizaţie independentă, apolitică, neguvernamentală, cu caracter umanitar şi personalitate juridică, cu preocupări pentru documentare, educare, formare în domeniul drepturilor celor aflaţi la vârsta a treia. Ea apără libertatea şi demnitatea cetăţenească a acestor persoane. De asemenea, Asociaţia urmăreşte ocrotirea lor în familie şi societate şi luptă împotriva marginalizării în viaţa socială, economică şi culturală a persoanelor aparţinând acestei categorii. G. Asociaţia română de drept umanitar (A.R.D.U.) A fost prima organizaţie de drept umanitar din ţara noastră, fiind înfiinţată încă din aprilie 1990. Obiectivul fundamental al Asociaţiei este acela de a contribui la cunoaşterea şi transpunerea standardelor internaţionale umanitare în legislaţie şi în practica statelor. Difuzarea dreptului umanitar în rândul opiniei publice în ţara noastră se realizează prin intermediul „Revistei române de drept umanitar". Un sector important de activitate al Asociaţiei îl constituie cel privitor la drepturile omului. Direcţiile prioritare în acest domeniu le-au constituit: editarea instrumentelor elaborate pe plan internaţional; organizarea de cursuri, seminarii, mese rotunde; crearea unei
Pagina 81 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

biblioteci de specialitate; cooperarea cu instituţiile guvernamentale implicate în promovarea şi aplicarea drepturilor omului în România. În cadrul Asociaţiei a fost creat un „Centru de documentare" şi un „Centru de formare în domeniul drepturilor omului". Asociaţia a stabilit înţelegeri de colaborare cu reprezentantele înaltului Comisariat al ONU pentru refugiaţi şi Organizaţiei internaţionale pentru Migraţie, precum şi cu alte organisme. Comitetul Internaţional al Crucii Roşii s-a aflat alături de A.R.D.U. încă de la înfiinţarea acesteia, acordând un important sprijin material şi de Consulting. H. Organizaţia „Salvaţi copiii" Este o organizaţie neguvernamentală independentă, non profit, necondiţionată politic, cu personalitate juridică, înfiinţată la 20 aprilie 1990, care militează pentru implementarea revendicărilor Convenţiei O.N.U. cu privire la drepturile copilului. Ea colaborează cu structuri guvernamentale şi organizaţii neguvernamentale, în cadrul programelor de asistenţă socială, sănătate, educaţie, în interesul superior al copilului, propunându-şi să influenţeze politica şi practica guvernamentală asupra situaţiei copiilor dezavantajaţi din instituţiile de ocrotire, a copiilor străzii, sau a celor din familiile cu risc, şi derulează programe pilot, ca alternativă la soluţiile guvernamentale actuale. Această organizaţie are în derulare câteva programe, printre care: reintegrarea copiilor instituţionalizaţi în familiile lor naturale; programul „Copiii străzii"; programul „Promovarea interesului superior al copilului prin implementarea Convenţiei O.N.U. cu privire la drepturile copilului"; programul educaţional pentru stimularea socializării copiilor; programul „Casa cu ferestrele deschise" etc. I. Fundaţia „Ana Aslan" Reprezintă o organizaţie neguvernamentală, non-profit, care a iniţiat un „Program naţional pentru ameliorarea stării de sănătate şi calităţii vieţii vârstnicilor", bazat pe principiul respectării drepturilor omului vârstnic şi care urmăreşte introducerea în România a unui sistem de forme organizatorice şi funcţionale de asistenţă şi protecţie medicală şi socială a persoanelor vârstnice, folosind experienţa celor existente în ţările democratice dezvoltate. Prin grija acestei fundaţii s-au realizat" centre de zi pentru vârstnici; locuinţe pentru vârstnici asistate medico-social; cămine asistate pentru bătrâni singuri, săraci, nerecuperabili; centre de recuperare prin fizioterapie, gimnastică etc.; cluburi pentru vârstnici etc.

Pagina 82 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

J. Uniunea generală a pensionarilor din România -U.G.P.R. A fost înfiinţată la 5 ianuarie 1990 şi este o organizaţie nepatrimonială cu caracter umanitar, independentă faţă de partidele politice sau orice alte organizaţii. Dintre preocupările pe care această organizaţie le are, pot fi menţionate: promovarea intereselor pensionarilor privind obţinerea şi protejarea drepturilor acestora; creşterea calităţii vieţii pensionarilor şi apărarea demnităţii lor în societate; majorarea tuturor categoriilor de pensii, la nivelul unui trai decent şi civilizat; menţinerea unei atitudini de respect faţă de pensionari; acordarea de facilităţi pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii lor; sensibilizarea autorităţilor cu privire la rezolvarea problemelor cu care se confruntă pensionarii; stabilirea unei strategii globale privind protecţia pensionarilor; promovarea unor reglementări speciale, în scopul eliminării inechităţilor existente în prezent în situaţia multor pensionari etc. K. Institutul Român pentru drepturile omului (I.R.D.O.) În activitatea de promovare a drepturilor omului, un rol nu mai puţin important, îl au unele instituţii de drept public care desfăşoară activităţi în acest domeniu, în rândul cărora trebuie menţionat, în primul rând, I.R.D.O., înfiinţat prin adoptarea de către Parlament a Legii nr.9/199181. Potrivit legii, I.R.D.O. este un organism independent, persoană juridică de drept public, al cărui scop este de a asigura o mai bună cunoaştere de către organismele publice, asociaţiile neguvernamentale şi cetăţenii români a problematicii drepturilor omului, a modului în care drepturile omului sunt asigurate şi respectate în România şi în alte ţări. Pentru realizarea scopurilor sale, Institutul a creat, încă de la înfiinţare, un Centru de documentare, conţinând texte de convenţii internaţionale, legi, documente, studii şi publicaţii referitoare la drepturile omului. Institutul informează organismele publice, organizaţiile neguvernamentale şi cetăţenii, cu privire la documentele, practicile şi uzanţele internaţionale în domeniul drepturilor omului. El organizează programe de formare destinate în special acelor categorii de persoane care au răspunderi speciale pentru protecţia drepturilor omului. Totodată, Institutul publică un „Buletin privind drepturile omului" şi asigură difuzarea acestuia; organizează sondaje de opinie publică pe diferite aspecte ale protecţiei drepturilor omului în România.

81

Publicată în M.Of. nr.24 din 30 ianuarie 1991; vezi şi „Drepturile omului, revistă editată de Institutul Român pentru Drepturile Omului, An VIII, nr.4/1998

Pagina 83 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

3.NECESITATEA CONTEMPORANĂ

PROTEJĂRII

MEDIULUI

ÎN

SOCIETATEA

3.1.DEZVOLTAREA DURABILĂ ÎN DOMENIUL PROTEJĂRII MEDIULUI Societatea noastră de consum produce miliarde de tone de deşeuri sub forma produselor industriale, a obiectelor uzate şi îmbătrânite, ambalaje, materii prime agricole, etc. Unitatea Europeană şi cele 15 state membre au adoptat în ultimii 25 de ani peste 200 de directive ce vizează ameliorarea calităţii apei şi aerului, îmbunătăţirea metodelor de eliminare a deşeurilor, controlarea riscurilor industriale şi protecţia naturii. Metodele urmărite au fost însă mai mult corective decât preventive. În decembrie 1992,Comunitatea Europeană şi-a schimbat politica de mediu, prin adoptarea unui program de acţiuni numit “ Către o dezvoltare durabilă”. Acest program nu se mai ocupă strict numai de protecţia mediului, şi abordează această problemă în contextul mai larg al viitorului model de creştere economică. El se bazează pe ideea că nu putem solicita la nesfârşit mediul acestei planete şi nici nu putem abuza de el. Ca orice factor de producţie, mediul are şi el o valoare şi un preţ, ce trebuie recunoscute şi luate în calcul ca atare. Raportul “Către o dezvoltare durabilă” preia astfel tema centrală a Conferinţei ONU pentru mediu şi dezvoltare din 1992 expusă în Agenda 21. Amândouă documentele stabilesc obiective pentru a atinge scheme de dezvoltare economică şi socială durabile. Programul comunitar permite definirea principalelor axe ale politicii în domeniul protecţiei mediului şi al dezvoltării economice pentru următoarele decenii, în sectoare cheie precum :industrie, energie , transporturi, agricultură şi turism. Pe viitor, toate politicile comunitare vot avea o dimensiune ecologică. Proiectele de lege privind agricultura, transporturile, etc. vor fi evaluate în funcţie de impactul lor asupra mediului, înainte de a fi trimise spre aprobare. Strategia comunitară se bazează pe următoarele principii fundamentale: - parteneriatul între guverne, industrii şi consumatori - împărţirea responsabilităţii între protagoniştii dezvoltării - stabilirea unor standarde minime în materie de protecţia mediului, dar care pot fi depăşite de statele membre ce o doresc - stimularea fiscală sau economică pentru produsele şi serviciile ce protejează mediul - necesitatea informării şi a educării publicului
Pagina 84 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

- sprijinirea cercetării-dezvoltării în materie de mediu Concret programul comunitar urmăreşte: - raţionalizare utilizării resurselor , producând mai puţin şi utilizând cu mai multă eficienţă ceea ce se produce - refolosirea şi reciclarea, în special a produselor bazate pe resurse epuizabile. Aspectul cel mai novator al programului comunitar este ecotaxa, care urmează a se apleca gazelor pe bază de carbon şi energiei, în vederea reducerii emanaţiilor de CO2 şi a creşterii randamentului energetic. Această taxă ar putea fi de 10$ SUA pe barilul de petrol sau echivalentul lui energetic. Ecotaxa va fi introdusă progresiv, începând cu 3% SUA în primul an, pentru ca mai apoi să se mai adauge câte un dolar în fiecare din următorii 7 ani. Cele trei direcţii ale dezvoltării durabile sunt: - viaţa şi sănătatea omului să fie în permanenţă în atenţia tuturor deciziilor statului - o concordanţă reală între economie şi protecţia mediului - protejarea atuurilor oferite de spaţiu Viaţa şi sănătatea omului ,în atenţia permanentă a deciziilor statului Această axiomă degajă trei obiective majore: - necesitatea elaborării unor acte normative, în plan intern şi a încheierii unor convenţii, în plan internaţional, pentru protejarea populaţiei actuale a globului, dar şi a celor 10 sau 12 miliarde de locuitori, cât se estimează să aibă planeta în secolul viitor - grija faţă de sănătatea omului - grija pentru calitatea vieţii. Realizarea unor decizii care să aibă efect pe termen lung: - sănătatea omului să fie, în permanenţă, în atenţia tuturor - participarea societăţii civile, în mod cotidian, la construcţia dezvoltării durabile. În cursul acestui secol, îmbunătăţirea condiţiilor de trai a jucat un rol major în mărirea duratei de viaţă a omului. Politicile statelor pentru prezervarea mediului şi păstrarea sănătăţii omului, au dus la micşorarea impactului negativ al factorilor de mediu cu sănătatea omului. Evaluarea şi prevenirea factorilor de mediu care influenţează sănătatea, trebuie integrate într-un program de acţiune în favoarea sănătăţii. Concordanţa reală între economie şi protecţia mediului.
Pagina 85 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Dezvoltarea durabilă, trebuie să ţină seama de capacităţile de producţie, de bogăţiile naturale care sunt limitate şi de modul acestora de a fi exploatate. Strategia economiei durabile, presupune: - îmbunătăţirea tehnologilor de explorare şi exploatare a resurselor naturale - crearea unor noi activităţi şi adoptarea acelora care folosesc resurse pe cale de dispariţie sau neregenerabile - să se ţină cont, în activitatea economică de faptul că poluarea, în general schimbările climatice, sunt generate şi de circulaţia vehiculelor, activitatea industrială, agricultura, activităţile vieţii cotidiene(efectul de seră datorat emisiilor de gaze, se face din ce în ce mai simţit) - lupta împotriva şomajului este indisociabil legată de dezvoltarea durabilă - dezvoltarea eco-industriei: apariţia unor ramuri noi privind gestionarea apelor, depozitarea deşeurilor , industria reciclării - apariţia ecoproducţiei (în industria grea, industria alimentară, textilă) şi a unui nou mod de consum - un nou concept în economia agricolă şi chiar o preocupare mai mare pentru întreţinerea şi protejarea peisajelor, promovarea turismului “verde”(fără a se aduce prejudicii naturii şi pentru întreţinerea mediului) - crearea unui cadru juridic adecvat şi a unei fiscalităţi propice (norme juridice corespunzătoare, aplicare principiului “poluatorul plăteşte, simplificarea reglementărilor interne şi internaţionale9 - crearea unei agriculturi durabile care să nu mai antreneze pagube produse naturii (dejectarea provenită din creşterea intensivă a porcilor şi a păsărilor, poluarea apelor, eroziunea şi contaminarea solului, apariţia deşertificării, distrugerea peisajelor) - gestionarea eficientă a pădurilor care să asigure o triplă funcţie: de protecţie, de producţie şi de turism - agricultura durabilă trebuie percepută în trei dimensiuni: din punct de vedere economic (viabilitatea economică a exploatărilor agricole rămâne o axă dominantă) din punct de vedere al mediului (perenitatea resurselor naturale rămân o preocupare fundamentală) şi din punct e vedere social promovarea unei dinamici economice şi sociale a turismului C. Atuurile spaţiului

Pagina 86 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Pentru a realiza o dezvoltare durabilă trebuie regândite: spaţiile urbane, rurale, adaptate transporturilor. Aceste noi preocupări permit reconvertirea unor sectoare economice ajunse la saturaţie şi să se preîntâmpine degradarea sănătăţii şi a ecosistemelor. O localitate durabilă este o localitate care este capabilă să se transforme, să se adapteze la noile cerinţe sociale, culturale şi economice. Două principii indisolubile, al diversităţii şi al echităţii permit evoluţia către o transformare armonioasă a vieţii în societate. În acest sens, biodiversitatea are o valoare ecologică, economică estetică, ştinţifică şi culturală. Interesul pentru habitatul fiecărei specii de plante şi animale, buna funcţionare a ecosistemelor şi respectul pentru toate formele de viaţă, reprezintă principalul obiectiv al conservării vieţii omului. Biodiversitatea oferă resurse pentru industrie, agricultură, turism. Ea constituie o măsură de securitate în caz de expansiune a unor maladii sau a schimbărilor de climă. Prezervarea biodiversităţii reprezint o garanţie a adaptabilităţii biologice. Dezvoltarea durabilă este o afacere a tuturor. Realizarea dezvoltării durabile informează, motivează şi implică , în viaţa de zi cu zi, pe fiecare membru al societăţii. În concluzie dezvoltarea durabilă vizează: - accesul la un nivel suficient de dezvoltare economică, care să asigure bunăstarea omului - reducerea inegalităţilor sociale şi a celor culturale - gestionarea corectă a resurselor naturale - prezervarea mediului Dezvoltarea durabilă reprezintă o şansă şi totodată, o necesitate.

3.2.PREOCUPĂRI INTERNAŢIONALE PRIVIND PROTEJAREA MEDIULUI 3.2.1.CONFERINŢE INTERNAŢIONALE CONFERINŢA DE LA STOCKHOLM Conferinţa de la Stockholm a fost organizată de un comitet special compus din reprezentanţii a 27 de state, însărcinaţi să consilieze Secretariatul General al ONU. Reuniunea în sine s-a ţinut între 4 şi 16 iunie 1972; ea a adunat circa 600 de persoane aparţinând delegaţiilor a 113 state reprezentanţi ai majorităţii marilor organizaţii interguvernamentale, 700 de observatori trimişi de 400 de organizaţii non-guvernamentale, personalităţi invitaţi cu

Pagina 87 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

titlul de observatori şi cca. 1500 de ziarişti. Aceasta subliniază importanţa dată evenimentului şi , prin el, protecţia mediului. La finele discuţiilor, Conferinţa a aprobat în şedinţa plenar un foarte mare număr de texte şi - în special - o declaraţie asupra mediului, adoptată cu aclamaţii, o amplă rezoluţie asupra dispoziţiilor instrucţionale şi financiare recomandate de ONU şi 109 recomandări formând un plan de acţiune, recomandări grupate în 3 categorii : - I evaluarea mediului (analiză, cercetare, supraveghere şi schimb de informaţii) - II gestiunea mediului(protejarea mediului în aşezările umane şi a resurselor naturale) - III măsuri de susţinere(informarea şi educarea publicului şi formarea de specialişti) Declaraţia de la Stockholm - de fapt titlul oficial este Declaraţia Conferinţei ONU asupra mediului comportă un preambul expus în 7 puncte, urmat de 26 de principii. Preambulul pleacă de la constatarea că omul este concomitent creaţie şi creator al mediului său; elementul natural şi cel creat de om sunt indispensabile pentru bunăstarea sa şi pentru manifestarea plenară a drepturilor sale fundamentale, înţelegând prin aceasta dreptul la viaţă. Principiile care compun a doua parte a Declaraţiei traduc într-un limbaj mai concret conceptele afirmate în preambul. Totodată, conotaţiile politice nu sunt absente. Primul principiu furnizează dovada: afirmă dreptul fundamental al omului la libertate, egalitate şi la condiţiile de viaţă satisfăcătoare într-un mediu a cărui calitate să-i permită să trăiască în demnitate şi bunăstare; el afirmă că omul are, de asemenea, datoria de a proteja şi ameliora mediul şi să sfârşească prin a condamna apartheid-ul, segregaţia şi discriminarea rasială şi formele colonialiste sau de altă natură de opresiune şi dominaţie străină. În ciuda acestui conglomerat de idei neinspirat alăturate, o concepţie fundamentală apare cu claritate: este locul în care protejarea mediului se apropie de protejarea drepturilor omului. Principiile de la 2 la 7 ale Declaraţiei constituie pe plan general esenţa rezultatelor de la Stockholm. Ele proclamă că resursele naturale ale globului nu sunt numai petrolul şi mineralele, ci şi aerul, apa, solul, flora şi fauna, precum şi eşantioane reprezentative ale ecosistemelor naturale şi trebuie protejate în interesul generaţiilor prezente şi viitoare. Principiile 8-25 ale Declaraţiei tratează punerea în practică a protejării mediului. Patru dintre ele privesc în special situaţia ţărilor în curs de dezvoltare. Din punct de vedere internaţional ultima grupă de principii (21-26) se consacră cooperării internaţionale şi are un interes cu totul special. Principiul 21 este la ora actuală unanim recunoscut ca expresie a unei reguli devenite fundamentul dreptului internaţional al mediului.

Pagina 88 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

„Conform cartei ONU şi principiilor de drept internaţional, statele au dreptul suveran de a exploata propriile lor resurse conform propriilor politici de mediu şi au datoria de a face în aşa fel ca activităţile exercitate în limitele jurisdicţiei lor sau sub controlul lor să nu cauzeze pagube mediului altor state sau în regiuni care nu aparţin nici unei jurisdicţii naţionale”. Statele trebuie să coopereze pentru a proteja şi ameliora mediul şi să vegheze ca organizaţiile să joace un rol coordonator, eficient şi dinamic în acest domeniu (principiile 2225). În fine, ultimul principiu condamnă armele nucleare şi toate celelalte mijloace de distrugere în masă. Din punct de vedere juridic, Declaraţia nu are o forţă obligatorie, nici chiar pentru statele semnatare, deoarece nu este un tratat internaţional. Totuşi, se exprimă voinţa politică comună a statelor de a evidenţia existenţa unei probleme noi în dreptul internaţional, se fundamentează necesitatea preocupărilor în materie şi se identifică principalele categorii de aspecte care, la vremea respectivă şi în mare măsură şi astăzi, constituie obiect de preocupare. CONFERINŢA DE LA RIO Conferinţa Naţiunilor Unite privind Mediul şi Dezvoltarea desfăşurată între 3-14 iunie la Rio de Janeiro a reunit 145 de preşedinţi, prin-miniştri sau vice-preşedinţi, fiind socotită drept cea mai amplă reuniune la nivel înalt din secolul nostru. Această conferinţă trebuia să realizeze conform intenţiei organizatorilor un nou consens internaţional asupra unor teme de transcendenţă mondială, precum: protecţia atmosferei (folosirea energiei, schimbările climatice, diminuarea stratului de ozon, contaminarea atmosferică transfrontalieră), protecţia resurselor terestre, conservarea diversităţii biologice, protecţia resurselor de apă dulce, protecţia oamenilor, mărilor şi zonelor de coastă, gestiunea raţională din punct de vedere ecologic a biotehnologiilor, deşeurilor de produse şi deşeurilor toxice, creşterea calităţii vieţii şi a sănătăţii umane, ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă ale săracilor, eradicarea sărăciei şi oprirea degradării mediului. Rezultatele acestei reuniuni s-a exprimat în adoptarea unor documente precum: Declaraţia de la Rio de Janeiro asupra mediului şi dezvoltării, Agenda 21, Conferinţa asupra biodiversităţii, Acordul asupra climei. Declaraţia de la Rio deşi nu are forţă juridică obligatorie, reprezintă rezultatul unei soluţii de compromis între ţările industrializate si Grupul celor 77 ( care cuprinde astăzi 128 de membri ) al ţărilor în curs de dezvoltare. Declaraţia de la Rio, sub raportul structurii şi obiectivelor sale, este în mare parte, asemănătoare cu cea de la Stockholm, consacrând
Pagina 89 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

drepturile şi responsabilităţile ce revin statelor în raport cu protecţia mediului pe care le enunţă sub formă de principii: I. Un prim grup de principii se referă la obligaţia protecţiei mediului ca o condiţie a dezvoltări: 1.dreptul suveran al statelor de a-şi exploata propriile resurse naturale fără a prejudicia mediul altor state (principiul „sic utere tuo”, principiul bunei vecinătăţi) 2.principiul poluatorul plăteşte conform căruia cel ce poluează trebuie să suporte costul depoluării. 3. principiul prevenirii degradării mediului conform căruia orice investiţie trebuie însoţită de un studiu de impact. II. Principii cu caracter social: principiul dezvoltării durabile conform căruia dezvoltarea prezentă nu trebuie să afecteze posibilităţile de dezvoltare ale generaţiilor viitoare. III. Se referă la obligaţia statelor de a-şi modifica strategiile economice, având în vedere necesitatea protecţiei mediului. Obligaţii: 1.obligaţia notificării rapide şi operative a oricărui accident ecologic sau catastrofă naturală. 2.obligaţia statelor de a elabora o legislaţie naţională ce va cuprinde dispoziţii privind stabilirea răspunderii pentru prejudicii. IV. Se referă la cooperarea statelor în domeniul protecţiei mediului : 1.principiul responsabilităţii sporite a statelor avansate în asigurarea dezvoltării durabile, 2.rezolvarea paşnică a diferendelor dintre state. În cadrul Reuniunii de la Rio de Janeiro a fost adoptat şi planul de acţiune intitulat Agenda XXI. Acest document este calificat drept cel mai politic şi cel mai complex din punct de vedere tehnic, realizat de ONU în domeniul ecologic. Ca o inovaţie , Agenda XXI aduce instituirea unei responsabilităţi globale pentru ONU şi organismele din sistemul său faţă de abordarea şi soluţionarea problemelor mediului. Ea recomandă colaborarea ONU cu celelalte organisme internaţionale, organizaţii internaţionale şi cu statele (privite individual) pentru protecţia mediului. Planul de acţiune adoptat în cadrul Reuniunii de la Rio de Janeiro consacră o nouă concepţie asupra aplicării unei dezvoltări compatibile cu prezervarea mediului ambiant. În ceea ce priveşte conţinutul documentului, prevederile sale sunt grupate în jurul a patru probleme tematice:
Pagina 90 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

- dimensiunile sociale şi economice; - conservarea şi managementul resurselor pentru dezvoltare; - creşterea rolului colectivităţilor şi institutelor; - mijloace de ducere la îndeplinire a măsurilor stabilite. Planul promovează concepţia unei dezvoltări durabile, adică aceea care semnifică maximul şi cea mai bună valorificare a biosferei de către actualele generaţii , care să ofere cele mai mari beneficii, în condiţiile prezervării potenţialului său, pentru a oferi aceleaşi beneficii generaţiilor viitoare. CONFERINŢA DE LA JOHANNESBURG Are loc în perioada 26.08 - 04.09.2002, unde au participat aproape toţi şefii de state şi de guverne. Summitul se finalizează prin adoptarea „Angajamentului de la Johannesburg” asupra dezvoltării durabile. Aici se stabilesc cei 3 piloni inseparabili ai dezvoltării durabile: A) protecţia mediului ambiant B) dezvoltarea socială C) dezvoltarea economică La acest summit se reafirmă principiile Conferinţei de la Rio dorindu-se implementarea integrală a Agendei 21 Obiectivele summit-ului: 1.reducerea impactului calamităţilor naturale asupra mediului şi asupra organizării socio-economice mondiale prin consolidarea cooperării internaţionale prin utilizarea unor tehnologii sănătoase ca şi prin continuarea punerii la punct a unor sisteme de preavertizare. 2.protejarea şi refacerea integrităţii ecosistemului Terrei, cu precădere a păstrării biodiversităţii, cea care este răspunzătoare de continuarea oricărei forme de viaţă pe pământ 3.rezolvarea problemei deficitului energetic, care afectează statele în curs de dezvoltare 4.asigurarea securităţii alimentare a tuturor fiinţelor umane 5.se acordă atenţie deosebită nevoilor de dezvoltare 6.accesul la sursele de apă potabile şi la serviciile de salubritate, la cele de energie, la cele medicale, asigurarea necesarului de hrană să fie realizate pentru asigurarea nevoilor de bază ale demnităţii umane 7.sectorul privat să funcţioneze într-un cadru normativ transparent şi stabil.
Pagina 91 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

3.2.2.ORGANIZAŢII MONDIALE A. Organizaţii mondiale cu caracter general Organizaţia Naţiunilor Unite, singura organizaţie internaţională cu vocaţie universală, la ora actuală, a fost creată în urma Conferinţei de la San Francisco, din 26 iunie 11945, când a fost semnată Carta organizaţiei. Carta a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945, dată la care omenirea sărbătoreşte în fiecare an Ziua Naţiunilor Unite” ONU, prin intermediul organismelor din sistemul său, are rolul principal în vederea protejării mediului. O.N.U. s-a interesat de problemele de mediu începând cu 1968, an crucial pentru acest domeniu nou. În cursul acestui an, Consiliul Economic şi Social a recomandat reuniunea unei Conferinţe mondiale asupra mediului, recomandare preluată de Adunarea Generală pe 3 decembrie 1868. Astfel s-a reunit Conferinţa de la Stockholm în iunie 1972. Din punct de vedere al instituţiilor, această importanţă nu a fost mai mică, pentru că sub recomandarea conferinţei pe care Adunarea Generală a adoptat-o, dispoziţiile financiare şi instituţionale creând, propriul său organ subsidiar, Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu. Acesta este format din: 1.CONSILIU DE ADMINISTRAŢIE format din 58 de membri, care prezintă un raport anual Adunării Generale a ONU prin intermediul Consiliului Economic şi social(ECOSOC) 2.SECRETARIATUL: organ centralizator de acţiune şi de coordonare în materie de mediu. Are sediul la NAIROBY 3.BIROURI REGIONALE: deschise la Geneva, la Bangkok, mai mult birouri în Mexic4. 4.BIROURI DE LEGĂTURĂ: New York şi Washington 5.UNITĂŢI SPECIALIZATE: Paris, Atena, Lima 6.SECRETARIATE însărcinate cu gestionarea Convenţiilor provenite de la P.N.U.E Finanţarea P.N.U.E provine pe de o parte din bugetul ONU pentru funcţionarea P.N.U.E , iar, pe de altă parte, pentru ducerea la îndeplinire a activităţii specifice dintr-un fond pentru mediu (creat de ONU) la care participă toate statele pe bază de voluntariat. P.N.U.E îşi desfăşoară activitatea în 4 etape succesive: - culegerea de informaţii referitoare la problemele mediului şi studierea posibilităţii găsirii unei soluţii
Pagina 92 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

- definirea obiectivelor şi a strategiilor de punere în practică a acţiunilor care trebuie întreprinse de P.N.U.E - alegerea activităţilor care vor primi bane de la fondul pentru mediu - elaborarea programelor respective Domeniile de acţiune ale P.N.U.E pot fi definite ca formând şase grupe, între care, bineînţeles există legături uneori strânse: - aşezămintele omeneşti şi sănătatea omului - protecţia ecosistemelor terestre - protecţia apelor, mărilor şi oceanelor - prevenirea catastrofelor naturale - încurajarea dezvoltării economice a statelor fără a deteriora mediul înconjurător Pentru toate aceste domenii de acţiune, P.N.U.E. a întreprins o mulţime de proiecte. Bineînţeles, majoritatea dintre ele nu privesc dreptul mediului, sau, cel puţin nu în mod direct. Regrupând câteva din acţiunile cele mai importante asupra celor trei capitole ale Planului de la Stockholm- evaluarea, gestiunea şi măsurile de susţinere - se poate oferi tabloul următor. În ceea de priveşte prima din cele trei, Conferinţa de la Stockholm a dat numele de Planul Virgie al evaluării mondiale a mediului. Acest termen înglobează supravegherea continuă, cercetarea, schimbul de informaţii şi examenul de fapte raportat mediului. Programul comportă coordonarea instalaţiilor şi a serviciilor naţionale, a căror finanţare este internaţională, fără ca să fie creat un cadru instituţional bine definit pentru regruparea acestor activităţi. Supravegherea şi schimbul de informaţii intervin în cadrul “Sistemului Mondial de Supraveghere continuă a Mediului”(General Enviroment Monitoring Sistem:G.E.M.S.)dotat u un centru de activitate. Principalele sarcini cuvenite organizaţilor care participă la Planul Virgie sunt supravegherea de resurse care se pot reînnoi (în colaborare cu Comisia economică a Naţiunilor Unite pentru Africa) supravegherea relativă a climatului (reţea constituită cu Organizaţia Meteorologică Mondială), supravegherea în domeniul sănătăţii (asigurată cu Organizaţia Mondială a Sănătăţii, la fel ca şi în ceea ce priveşte calitatea aerului, ca a oceanelor şi studiul ciclului mondial biogeochimic al cărbunelui, cu nişte organisme specializate).O bază de date asupra resurselor mondiale concepută pentru a putea furniza informaţii concrete factorilor de decizie(G.R.L.D.) a fost instituită în cadrul Planului Virgie: ea trebuie să transforme datele despre mediu în informaţii concrete. Un sistem internaţional de informaţii asupra mediului a fost înfiinţat(INFOTERRA) El pune în raport aşezămintele naţionale şi internaţionale, şi experţii trimiţând înapoi
Pagina 93 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

utilizatorii la resursele de informaţii care conving dar şi de timp recent, furnizându-le informaţii de fond: documente stabilite de către membrii reţelei compuse din 129 ţări şi din 13 organisme ale Naţiunilor Unite. De la crearea sa, INFOTERRA a primit mai mult de 50 000 de cereri provenind din toate regiunile din lume. Organizaţii mondiale specializate U.N.E.S.C.O Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi cultură pare destul de îndepărtată de consideraţiile privind mediul. Cu toate acestea ea a întreprins studiul interacţiunilor între om şi biosfera sa lansând programul M.A.B.(Man and Biosphera) din 1970 în cadrul căruia se studiază impactul activităţilor omeneşti asupra diferitelor medii sau conservarea zonelor naturale şi a resurselor genetice pe care le conţin. U.N.E.S.C.O a elaborat de asemenea două mari convenţii : Convenţia de la Ramsar referitoare la zonele umede de importanţă internaţională, din 2 februarie 1971 şi Convenţia privind protecţia patrimoniului mondial, cultural şi natural, adoptat de Conferinţa generală în a 17+a sesiune a sa, şa Paris, 16 noiembrie 1972. La 11 decembrie 1987, 288 bunuri erau înscrise pe lista patrimoniului mondial prevăzută de Convenţie, 100 de state ratificând-o pe aceasta din urmă. Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură(F.A.O.) Conform statului său, semnat la 16 octombrie 1945, F.A.O. a primit ca misiune să crească nivelul de nutriţie şi randamentul producţiei de hrană şi să amelioreze condiţia populaţii rurale. Era deci normal ca ea să se fi interesat de conservarea resurselor naturale. Pe de altă parte organizaţia nu a intervenit des cu titlul principal în acţiuni internaţionale relative la protecţia mediului. În plus putem menţiona redactarea şi proclamarea unei declaraţii de principii în octombrie 1981, Carta mondială a pământului. Pe de altă parte F.A.O. favorizează dezvoltarea integrală a agriculturii, înţelegând în mod notabil supravegherea solului, inventarul resurselor de apă, dezvoltarea bazinelor hidrografice, punerea în practică a unor sisteme de exploatare agricolă adaptate în mod particular. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S.)
Pagina 94 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Este evident că principala preocupare a O.M.S. , instituţie a cărei carte de constituire a fost semnată la 22 iulie 1946 este cooperarea internaţională în interesul sănătăţii omenirii. În virtutea articolului 2 al constituirii sale, O.M.S. are în particular ca sarcină să caute să suprime bolile epidemice, endemice şi altele, să amelioreze locuinţa, asanarea, timpul liber. Organizaţia Meteorologică Mondială(O.M.M.) Creată prin Convenţia de la Washington din 11 octombrie 1947, O.M.M. are ca scop să stabilească reţele de observaţii şi sisteme de schimb rapid de informaţii meteorologice, să normalizeze observaţiile, să încurajeze aplicaţiile ştiinţei meteorologice - în mod special previziunea şi modificările de vreme-şi, în sfârşit, să încurajeze şi să coordoneze cercetarea. Este clar că aceste activităţi pot să privească în mod direct mediul, permiţând în particular, observarea poluării şi studiul propagării ei, studiul problemei diminuării stratului de ozon stratosferic, cel al efectului de seră, examinarea şi previziunea catastrofelor naturale (secete, tornade, grindină) În ansamblu O.M.M. este în mod particular utilată pentru a asigura supravegherea globală a planetei. De asemenea , ea a participat activ la crearea sistemului mondial de supraveghere continuă a mediului (G.E.M.S.) şi a reţelei sale “veghere meteorologică mondială”. Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică(A.I.E.A.) Agenţia a fost creată prin Convenţia de la New York din 26 octombrie 1956. Cea mai mare parte a statelor lumii- circa 120 - sunt membre ale acesteia. Obiectivele sale sunt înainte de toate de a grăbi şi a creşte “contribuţia energiei atomice în privinţa păcii, a sănătăţii şi prosperităţii în lumea întreagă. ”Totodată, printre funcţiile ei figurează şi sarcina de a stabili sau a adopta norme de securitate destinate să protejeze sănătatea şi să reducă la minim pericolele la care sunt expuse persoanele şi bunurile. Agenţia a adoptat norme de siguranţă nucleară şi Coduri de bună practicare propuse tuturor ţărilor membre. În 1961, ea a publicat un regulament de transport a materiilor radioactive care a fost de mai multe ori revizuit şi în 1984 s-au stabilit Directive asupra aranjamentelor a căror concluzie o propunea statelor membre privind asistenţa mutuală de urgenţă radiologică.
Pagina 95 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Accidentul nuclear de la Cernobâl din 26 aprilie 1986 a subliniat importanţa cooperării internaţionale în acest domeniu şi cea a Agenţiei Internaţionale a Energiei Atomice în particular. Statele au cerut Agenţiei să examineze situaţia creată de accident şi să furnizeze cadrul necesar pentru elaborarea unei reglementări internaţionale în prevederea accidentelor viitoare, având implicaţii internaţionale. Astfel, s-au elaborat două proiecte de convenţie la o conferinţă ţinută la Viena din 21 iulie până la 15 august de experţii guvernamentali ai 62 de state membre ale Agenţiei şi de reprezentanţi a 10 organizaţii internaţionale, unul asupra notificării rapide a unui accident nuclear altul asupra asistenţei în caz de accident nuclear sau în situaţia de urgenţă radiologică. Proiectele au fost adoptate după aceea de către Conferinţa Generală a A.I.E.A. reunită în sesiune extraordinară, la 26 septembrie 1986. Cele două Convenţii au intrat în vigoare cu o rapiditate neobişnuită. Organizaţia maritimă internaţională(O.M.I.) La origine numită Organizaţia Maritimă Consultativă Internaţională (O.M.C.I.) în virtutea statului său semnat la 6 martie 1948, O.M.I. trebuie să asigure cooperarea internaţională în domeniul reglementării şi uzanţelor guvernamentale tratând chestiuni tehnice de toate felurile care interesează navigaţia comercială internaţională, primind misiunea de a examina toate chestiunile relative la navigaţia maritimă, ea a consacrat în cursul ultimelor decenii o parte considerabilă a activităţilor sale, problemei poluării oceanelor. La iniţiativa sa au fost încheiate marile convenţii internaţionale mondiale privind lupta împotriva poluării mediului marin, ca cea din 1954 privind poluarea cu hidrocarburi, cea din 1972 privind imersiunea deşeurilor provenite de la nave, adoptate la Londra, oraş în care este instalată Organizaţia.

C. Organizaţii mondiale interguvernamentale Această trecere în revistă a activităţilor diverselor organizaţii din “familia Naţiunilor Unite” nu este deloc exhaustivă: am putea cita alte instituţii ale căror funcţii pot privi aspecte specifice la protecţiei mediului. Astfel, este notabilă Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M.O.) ale cărei activităţi în elementul securităţii muncitorilor şi a prevederii bolilor profesionale ating probleme de mediu sau Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale(O.A.C.I.) care adoptă reguli în privinţa
Pagina 96 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

zgomotului şi a gazelor de eşapament ale avioanelor. Este locul să amintim în orice caz că programarea activităţilor instituţiilor dependente de “familia Naţiunilor Unite” se face la scara întregului sistem al Naţiunilor Unite. Bineînţeles, ea este încredinţata P.N.U.E.-ului. D. Organizaţii nonguvernamentale A)Uniunea Internaţională pentru conservarea naturii şi resurselor (U.I.C.N.) Creată în 1948 la Fontainebleau la iniţiativa Guvernului Francez, U.I.C.N. are particularitatea de a fi oficial o organizaţie nonguvernamentală din care fac parte, în afară de asociaţii de conservare, state şi organizaţii de drept public. În septembrie 1987 U.I.C.N. era compusă din 59 state suverane, 125 organisme de drept public (universităţi, instituţii de cercetate) şi din 387 organizaţii nonguvenamentale din care 357 naţionale şi 30 internaţionale. În total 117 ţări sunt reprezentate fie prin organismele lor oficiale fie altfel. Obiectivele uniunii sunt evaluarea stării resurselor naturale care se pot reînnoi şi evoluţia sa, încurajarea şi pregătirea de măsuri de conservare, propaganda pentru a trezi conştiinţa problemelor de conservare şi informarea membrilor U.I.C.N. şi a diferitelor reţele care colaborează cu uniunea . Printre sarcinile atribuite organismului se poate aminti rolul consultativ pe lângă guverne şi diferite instituţii în materie de conservare, strângerea de informaţii şi difuzarea lor printre membrii şi reţele afiliate, de propus guvernului elaborarea de măsuri de conservare, un suport tehnic tratatelor ce se vor încheia sau deja sau încheiat în acest domeniu şi încurajarea cercetării noilor tehnici relative la conservare ca şi al transferului şi aplicării la nivel local al acestor tehnici. B)World Wildlife Fund (W.W.F.) Această organizaţie non-guvernamentală cu caracter internaţional este bine cunoscută în această lume întreagă datorită emblemei sale, marele panda, specie rară în mod particular atrăgătoare din cauza asemănării cu un mare urs de pluş. W.W.F. a fost oficial creată în septembrie 1961 ca fundaţie privată de drept elveţian având sediul social la Morges. Din 1979, sediul W.W.F. se află la Gland lângă Geneva, nu fără raportare cu cel al U.I.C.N., partenera sa constantă. În afara organelor obişnuite în materie- Consiliul de administraţie, Comitetul executiv, Directorul general- W.W.F. are particularitatea de a cuprinde un “Consiliu internaţional” compus din reprezentanţi ai
Pagina 97 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

organizaţiilor naţionale. Efectivele acestora joacă un rol eminent în activităţile W.W.F.-ului mod notabil în colectarea de fonduri pentru conservare. Există actualmente 23, în mod principal, în ţări industrializate, dar şi în India, Malaezia şi în Pakistan, Una din principalele activităţi ale W.W.F. este finanţarea de operaţii de conservare în lumea întreagă. În 1985 din fondurile alocate diferitelor operaţii: 32% erau afectate pădurilor tropicale, 2% zonelor umede, 15% savanelor, 8% mediului marin, 5% deşerturilor. O parte din operaţii se face în colaborare cu alte organizaţii, în particular interguvernementale precum Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu, Consiliul Europei, Organizaţia Mondială a Sănătăţii. Pe de altă parte, principalele partenere ale W.W.F. sunt organizaţii internaţionale nonguvernamentale şi în primul rând Uniunea Internaţională pentru conservarea Naturii şi resurselor sale(U.I.C.N.)

3.2.3.ORGANIZATII REGIONALE Printre organizaţiile regionale care desfăşoară activităţi domeniul mediului, cele care regrupează statele europene joacă un rol eminent. Este normal să fie aşa. Pe de o parte, dintre toate continentele, Europa este cea în care procesul de unificare este cel mai avansat. Pe de altă parte Europa cunoaşte o foarte mare densitate de populaţie şi o industrializare foarte crescută, în fine, cooperarea: materie de mediu este mai crescută în anumite cazuri – special Europa occidentală - prin omogenitatea structurilor economice şi deseori prin similitudinea concepţiilor politice. În realitate termenul "organizaţii europene" folosit în mod curent, acoperă realităţi geografice foarte diferite de la o instituţie la alta. Singura organizaţie cuprinzând toate statele europene nu este propriu-zis europeană: este Comisia economică a O.N.U. pentru Europa. Consiliul Europei regrupează 21 de state ale Europei Occidentale care fac parte şi din Comunitatea Europeană. Toate ţările din Europa de Vest se regăsesc în sânul Organizaţiei de cooperare şi dezvoltare economică în care sunt reunite cu ţările mai puternic industrializate din continente ale lumii: Statele Unite, Canada, Japonia, Australia, Noua Zeelandă. În fapt, la ora actuală aceste instituţii joacă în mod particular un rol activ domeniul protecţiei mediului prin mijloace juridice, într-un moment sau altul, alte organizaţii sunt aplecate asupra problemelor de mediu, fără, pe de altă parte să trateze cu adevărat aspectele juridice sau chiar instituţionale. Era cazul Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord sau al Consiliului de ajutor economic mutual (Comecom) din ţările socialiste. Prima a luat în
Pagina 98 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

considerare, în cadrul unui "Comitet asupra provocărilor lumii moderne" problema de mediu ca cele ale poluării mării cu deşeuri de hidrocarburi, tehnicile moderne de tratare a apelor folosite, lupta contra poluării atmosferice mai ales în mediul urban şi tratarea substanţelor periculoase. În ceea ce priveşte Comecom, atât cât se poate cunoaşte activitatea se pare că pune accent pe acţiuni de cooperare vizând protecţia mediului în cadrai comisiilor permanente existente. Cum în tratarea soluţiilor juridice existente diferitele domenii ale mediului, rolul diferitelor organizaţii regionale şi subregionale a fost amintit, aici dezbateri mai importante nu vor fi consacrate decât pentrui patra dintre ele: Comisia economică pentru Europa, Consiliul Europei, O.C. D. E. şi Comunitatea Europeană. A. Comisia Economică a Naţiunilor Unite pentru Europa Cea mai veche şi geografic cea mai completă dintre toate organizaţiile europene, Comisia economică pentru Europa a fost creată de Consiliul economic şi social al O.N.U. în 1947, în perspectiva reconstrucţiei Europei, a creşterii nivelului activităţilor economice europene la fel ca şi pentru dezvoltarea schimburilor internaţionale. Comisia trebuia de asemenea să furnizeze guvernelor analize şi informaţii cu caracter economic, tehnologic şi statistic. Metoda sa de lucru era de a reuni experţi, de a pregăti şi publica analize ş statistici şi de a organiza schimburi de informaţii tehnice şi de asemenea, dacă este cazul, să elaboreze texte care să enunţe principii de acţiune sau proiecte de convenţie. În 1956 Comisia a luat în considerare pentru prima oară o problemă privind mediul: Comitetul său de transporturi interna a ridicat problema poluării apelor continentale în cursul lucrărilor pe căile navigabile interioare, încetul cu încetul alte comitete vor întâlni chestiuni atingând deteriorarea mediului: în 1963 Comitetul de cărbune a întreprins lucrări asupra poluării aerului de către cocseri, apoi Comitetul de energie electrică s-a interesat de poluarea provocată de centralele termice şi de poluarea termică a apelor continentale, Comitetul de oţel de poluarea aerului şi a apei de către industria siderurgică, în 1967, protecţia mediului a fost luată în consideraţie pentru prima oară într-o perspectivă mai largă şi 1969 a decis că, cooperarea interguvernamentală în domeniul mediului trebuie să constituie unul din cele patru obiective principale din programul de lucru al Comisiei. Astfel, a fost creat în 1971 un organ subsidiar principal consacrat întregime acestei probleme: Consilierii guvernelor ţărilor din C.E.E. pentru probleme de mediu, (Decizia S(XXVI)). Aceasta a primit ca misiune să examineze şi să evalueze periodic starea mediului
Pagina 99 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

în ţările europene, să examineze politicile, instituţiile şi legislaţiile naţionale şi, în particular, să studieze implicaţiile internaţionale ale politicii în materie de mediu ţinând cont în mod special de problemele socio-economice. Grupe de lucru asistă Consilierii în îndeplinirea sarcinilor lor, în mod notabil în ceea ce priveşte poluarea aerului şi poluarea şi utilizarea resurselor de apă. Comisia a fost artizanul mai multor convenţii internaţionale care au produs efecte în domeniul protecţiei mediului. Astfel, acordul privind adoptarea de condiţii uniforme de omologare şi recunoaşterea reciprocă a omologării echipamentelor şi pieselor de vehicule cu motor (Geneva 1958) conţine, în anexă, reglementări privind emisiile de gaze poluante produse de motor. La fel, acordul la transportul internaţional al mărfii periculoase pe şosea (Geneva 1958) care a fost conceput pentru alte scopuri, tinde să prevină poluarea solului şi apelor de suprafaţă la fel ca apele subterane. Pe de altă parte contribuţia majoră a Comisiei economice pentru Europa la dreptul internaţional al mediului U reprezintă rolul său în concepţia şi punerea în practică a Convenţiei de la Geneva din 13 noiembrie 1979 asupra poluării atmosferice transfrontaliere pe distanţă lungă. Trebuie adăugat că principiile adoptate la 13 februarie 1987 de Comitetul de probleme ale apei privind cooperarea domeniul apelor transfrontiere ar putea duce la redactarea unei convenţii pan-europene în acest domeniu. B.Consiliul Europei Prima instituţie de cooperare în Europa, creată de o convenţie semnată la Londra la 5 mai 1949, Consiliul Europei reuneşte astăzi 23 de state ultimele fiind Sân Marino şi Finlanda. De la debutul "erei ecologice", Consiliul Europei s-a aplecat asupra problemelor de mediu şi ar fi putut-o face mai uşor dacă competenţele sale ar fi mult mai largi, într-adevăr, conform articolului l din statutul său, Consiliul poate să se ocupe de toate chestiunile fără cele referitoare la apărarea naţională. Pe de altă parte competenţele sale sunt limitate profunzime: Comitetul de miniştri, organ care acţionează în numele organizaţiei, nu poate adopta decât recomandări adresate statelor membre, unanimitatea fiind regula. Este adevărat că alt-organ principal al Consiliului, Adunarea parlamentară, compusă din membri desemnaţi de către Parlamentele naţionale ale statelor membre, joacă rolul de purtător de cuvânt al opiniei publice europene, în fapt, dezbaterile sale şi rezoluţiile adresate Comitetului de miniştri şi deseori prefigurează soluţii care vor fi adoptate apoi la nivelul european sau de către legislaţii naţionale.
Pagina 100 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Astfel, foarte devreme, Consiliul Europei a adoptat câteva texte fundamentale ce proclamă principii care ar trebui aplicate pentru a proteja mediul: Carta apei (1968), Declaraţia de principii asupra luptei împotriva poluării aerului (1968) şi Carta solurilor (1972). Se cuvine să se adauge declaraţia europeană în materie de conservarea naturii adoptate 1970 de către Conferinţa europeană a puterilor locale, creată la iniţiativa Adunării parlamentare, la fel ca o Declaraţie asupra amenajării mediului natural în europa, elaborată de p conferinţă convocată cu ocazia Anului european al conservării naturii, în 1970. Această adunare arată sporirea interesului Consiliului Europei asupra chestiunilor de mediu. De fapt, din 1962, a fost creat un comitet european pentru salvarea naturii şi a resurselor naturale. Din această perioadă conservarea naturii a rămas principalul câmp de activitate al organizaţiei de la Strasbourg. în mod cert cursul anilor 1968-1974, Consiliul Europei s-a ocupat şi de diverse chestiuni privind poluarea aerului şi a apelor continentale, un proiect de convenţie asupra protecţiei cursurilor apelor internaţionale a fost redactat şi dacă nu a putut fi adoptat de către Comitetul de miniştri el a servit de model pentru multe alte texte intervenite în acest domeniu. Totodată, plecând din momentul în care Comunitatea europeană acţionează în domeniul protecţiei mediului, Consiliul Europei i-a lăsat chestiuni legate de poluare să se specializeze în protecţia naturii, în informarea şi educarea în materie de mediu şi în promovarea cooperării atât la nivelul statelor membre cât şi între puterile regionale sau locale şi între organizaţii ştiinţifice. Din punct de vedere propriu juridic, acţiunea legislativă a Consiliului Europei este considerabilă. Pentru raţiuni care tocmai au fost amintite în ceea ce priveşte poluarea, se poate aminti de un Acord european asupra limitării folosirii anumitor detergenţi produsele de spălare şi de curăţire, semnat la 16 septembrie 1968. În privinţa protecţiei naturii, se cuvine să nu se uite Convenţia europeană asupra protecţiei animalelor în transportul internaţional, adoptată la Paris la 13 decembrie 1968, dar contribuţia cea mai importantă a Consiliului Europei în acest domeniu este Convenţia relativă la conservarea vieţii sălbatice şi a mediului natural al Europei, adoptată la Berna la 19 septembrie 1979. Această convenţie a creat un Comitet Permanent care funcţionează, bineînţeles, cadrul Consiliului Europei. Printre nenumărate alte activităţi ale Consiliului Europei în acest domeniu ca şi în altele - sute de reuniuni duse pe probleme de mediu înconjurător inclusiv conferinţe ministeriale au fost ţinute în ultimii douăzeci de ani trebuiau să tină seama de eforturile Consiliului europei pentru a favoriza formele cooperării nestatale. Bineînţeles, protecţia
Pagina 101 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

mediului înconjurător este un domeniu privilegiat pentru aceste acţiuni. După cum o Convenţie cadru europeană asupra cooperării transfrontieră a colectivităţilor sau autorităţilor teritoriale, adoptată la Madrid la 21 mai 1980, indică mod explicit printre subiectele care pot face obiectul activităţilor comune între colectivităţi sau autorităţi teritoriale puse în evidenţă de unele state, protecţia mediului înconjurător şi întrajutorarea în caz de calamitate. Printre modelele de acord care sunt anexate la convenţie se găsesc, într-adevăr, probleme care pot să facă obiectul înţelegerii transfrontiere referitoare la dezvoltarea urbană şi regională, protecţia naturii (locul de protejat, zonele de recreere, parcurile naturale etc.) protecţia apelor (lupta contra poluării, construcţia de staţiuni de epurare etc.) şi protecţia atmosferică, lupta contra zgomotului, zonele de linişte etc.). Pentru a termina, trebuie să adăugăm că la ordinea zilei a Adunării parlamentare figurează practic la fiecare sesiune problema mediului înconjurător şi nu numai protecţia naturii. Rapoarte, adesea foarte bine documentate sunt astfel pregătite, în toate situaţiile de cauză, Consiliul Europei nu înţelege să se oprească în acţiunea sa referitoare la protecţia mediului înconjurător în domeniul juridic având în vedere noile dezvoltări.

C.Organizaţia de cooperare şi dezvoltare economică O.C.D.E. a succedat vechii Organizaţii europene de cooperare economică, fondată în 1948 pentru a administra planul Marshall în vedere reconstrucţiei în Europa dată în forma sa actuală în 1960. Ea regrupează la ora actuală toate statele Europei occidentale, dar şi Australia, Canada, Statele Unite, Japonia şi Nouă Zeelandă, în total 24 de state. Comisia Uniunii Europene participă la lucrările de organizare. Iugoslavia este asociată la anumite activităţi. Un consiliu compus din reprezentanţii statelor membre este organul director al organizaţiei, dar secretariatul care le asistă este important în mod deosebit deoarece O.C.D.E. este înainte de toate un organism de studiu şi de reflectare economică însărcinat să facă inventarul resurselor, analiza conjuncţiilor şi să elaboreze previziuni. Nu este mai puţin adevărat că O.C.D.E. poate lua decizii care sunt obligatorii pentru ţările membre participante la adoptarea lor - cele care s-au obţinut nu sunt citite. Rezoluţiile adoptate de Consiliu sunt obligatorii în egală măsură, dar ele nu privesc decât lucrările organizaţiei însăşi. In sfârşit, recomandările adresate statelor membre nu le leagă pe acestea din urmă, dar sunt dovada intenţiei guvernelor care le-au votat de a le aplica în măsura în care le apreciază oportune.
Pagina 102 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Deşi concentrate înainte de toate asupra problemelor economice - după statutul său organizaţia trebuie să promoveze cea mai puternică expansiune economică posibilă şi de folosire, şi o creştere a nivelului de trai - activităţile O.C.D.E. au fost orientate spre perspectivele suficient de largi pentru a înţelege termenul lung, adică pentru a răspunde la necesitatea de a proteja mediul înconjurător. Astfel, a fost creat în 1970 un comitet al mediului înconjurător pentru a completa munca altor douăzeci de alte comitete. Misiunea acestui organ a fost definită ca, fiind aceea de a ajuta guvernele statelor membre să definească politica lor în privinţa problemelor mediului înconjurător ţinând cont de toate datele pertinente şi mai ales de factorii economici şi ştiinţifici precum şi să pună de acord aceste politici cu dezvoltarea economică şi socială, îi revine de asemenea comitetului mediului înconjurător sarcina să evalueze incidenţele măsurilor care să protejeze mediul înconjurător asupra schimburilor internaţionale. O.C.D.E. a exercitat o influenţă foarte mare asupra dezvoltării dreptului internaţional al mediului înconjurător. Recomandările acestei organizaţii, uneori însoţite de declaraţii de principii, sunt cele care au formulat pentru prima dată chiar definirea poluării şi care au enunţat principiile fundamentale înainte să fie aplicate poluării transfrontiere. Astfel, cu tot caracterul său esenţial economic, O.C.D.E. este unul din pionierii regulilor fundamentale care ies în cadrul dreptului internaţional al mediului înconjurător: de a datora informaţii şi consultaţii, să dea alarma în caz de situaţii critice, egalitatea de acces a rezidenţilor în străinătate, nediscriminarea în aplicarea regulilor legislative. Totuşi, O.C.D.E. a adoptat de asemenea reguli precise referitoare la poluarea aerului de anumite substanţe precum şi administrarea şi poluarea apei. Intervenţia sa în reglementarea administrării substanţelor chimice precum şi a deşeurilor toxice şi periculoase inclusiv deşeurile radioactive a fost decisivă. O.C.D.E. a pregătit de asemenea studii foarte aprofundate asupra unui mare număr de probleme interesând mediul înconjurător, în special în ceea ce priveşte aspectele juridice (Problemele poluării transfrontieră, 1974; Aspectele juridice ale poluării transfrontieră, 1977; O.C.D.E. şi mediul înconjurător, 1986 etc.) D.Uniunea europeană Adeseori este făcută o distincţie între organizaţiile internaţionale despre care am mai vorbit calificate ca organizaţii de cooperare şi Comunităţile europeane calificate ca organizaţii de integrare, într-adevăr, primele respectă în ansamblu suveranitatea statelor
Pagina 103 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

membre, fie că ele nu pot lua decizii obligatorii la întâlnirile lor, fie pentru că organele lor trebuie să statueze în unanimitate, în afara cazului că aceste două condiţii nu sunt cumulate. Din contră, Uniunea Europeană beneficiază de veritabile transferuri de suveranitate, statele membre având abandonate în beneficiul lor anumite competente. Totuşi, deoarece preocupările referitoare la mediul înconjurător în întregul lor nu s-au manifestat decât vreo zece ani după semnarea tratatelor de la Roma, instituind Comunitatea Economică Europeană şi Euratomul problema s-a pus de a şti dacă aceste domenii noi de acţiune erau acoperite de competentele comunităţii. Situaţia juridică era diferită în fiecare dintre cele trei comunităţi. Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951 instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Otelului conferea acesteia competente în ceea ce priveşte securitatea muncii (art.55). Tratatul instituind Euratomul conţine un capitol întreg referitor la protecţia sanitară a populaţiei şi a muncitorilor contra radiaţiilor ionizante şi în particular, prevede fixarea şi revizia periodică a normelor de bază referitoare la radioactivitatea mediului ambiant (Cap.HI, art.30 la 39). Din contră, o problemă dificilă s-a pus pentru Comunitatea economică europeană al cărui statut, adoptat de asemenea şi la Roma la 25 martie 1957, nu conţine nici o dispoziţie care poate să fie invocată direct pentru a fonda o politică globală a mediului înconjurător. De asemenea trebuia să fie găsit un fundament juridic pentru acţiune. El a fost în două dispoziţii ale tratatului de la Roma. Pe de o parte, articolele 100 şi 102 conţinând posibilitatea de a adopta directive pentru apropierea dispoziţiilor legislative, reglementare şi administrative ale statelor membre care au o incidenţă directă asupra funcţionării unei pieţe comune, în particular când neconcordanţele între acele dispoziţii încalcă condiţiile de concurentă pe piaţa comună provocând distorsiuni. Pe de altă parte, se putea invoca articolul 235 din tratatul care instituie C.E.E., conform căruia dacă o acţiune a Comunităţii apărea necesară pentru a realiza, în funcţionarea pieţii comune, unul din obiectivele Comunităţii, fără ca tratatul să fi prevăzut puterile de acţiune cu acest efect, Consiliul, statuând în unanimitate asupra propunerii Comisiei şi după consultarea Adunării, ia deciziile adoptate. În realitate, aceasta este o decizie de caracter politic esenţial care a rezolvat problema, decizie luată chiar în afara organelor statuare ale Comunităţii. Şefii de state sau de guverne a ţărilor membre s-au reunit la Paris la 19 şi 20 septembrie 1972 şi au adoptat o declaraţie proclamând necesitatea să amelioreze calitatea precum şi nivelul vieţii şi aceea de a acorda o atenţie deosebită "valorilor şi bunurilor nemateriale şi protecţia mediului înconjurător pentru a pune progresul în serviciul omului". Se deduce că U.E. trebuia să ducă o politică a mediului înconjurător şi va invita instituţiile celor Nouă să stabilească, înainte de 31 iulie 1973 un program de acţiune însoţit de un calendar precis.
Pagina 104 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

În sfârşit, pare că cel puţin din punct de vedere ideologic, baza acţiunii comunitare era articolul 2 din Tratatul care instituia C.E.E., conform căruia Uniunea are ca misiune să promoveze o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice în ansamblul ţărilor membre, o expansiune continuă şi echilibrată, o stabilitate crescută, o ridicare accelerată a nivelului de viaţă şi relaţii mai strânse între statele pe care le reuneşte. Astfel, a fost elaborat de Comisie primul Program de acţiune a Comunităţii în materie de mediu înconjurător. În perioada 1974-1976 au fost adoptate programe care au în vedere mai întâi acţiuni exacte care tind mai întâi să combată poluările pentru a se lărgi apoi la dimensiunile măsurilor de ansamblu. Etapa cea mai recentă a evoluţiei este voinţa de a integra punctul de vedere al protecţiei mediului înconjurător în toată acţiunea comunitară. Astfel, au putut să fie adoptate circa 100 de instrumente comunitare cu caracter legislativ. Cea mai mare parte a acestor texte sunt directive care leagă toate statele membre destinate, cât despre rezultatul aşteptat lăsând instanţelor naţionale competentă atât forma cât şi mijloacele. Motivul este că pe baza articolului 100, instanţele comunitare nu pot lua decât directive şi nu reglementări care, ele, sunt obligatorii în toate elementele lor şi sunt aplicabile direct în toate statele membre. Reglementările referitoare la protecţia mediului înconjurător nau putut să intervină decât atunci când dispoziţiile s-au luat în legătură cu comerţul exterior al Comunităţii. Astfel, de exemplu, pentru reglementarea nr.348/81 din 20 ianuarie 1981 referitoare la un regim comun aplicabil importurilor de produse rezultate din cetacee (J.O.C.E. nr. L39 din 12.02.1981), care constituie una din măsurile internaţionale cele mai eficace luată pentru protecţia balenelor. Puterea legislativă exersată de C.E.E. în materie de mediu înconjurător nu a fost numai aprobată de practică, ea a fost consacrată de asemenea în mod explicit de Curtea de Justiţie a Comunităţii. O jurisdicţie franceză, tribunalul din Creteil, având îndoieli referitoare la valabilitatea directivei 75/439 la eliminarea uleiurilor uzate, a sesizat Curtea de Justiţie cu o cerere de interpretare, punând problema de a şti dacă directiva în cauză era conformă principiilor de libertate a comerţului de liberă circulaţie a mărfurilor, de liberă concurenţă, în hotărârea sa, Curtea a răspuns că: "Principiul libertăţii comerţului nu este a se considera de o manieră absolută dar este supus la anumite limite justificate de obiectul de interes general urmărit de Comunitate, de atunci că el nu a adus prejudicii substanţei acestui drept. Nimic nu permite să conchidem că directiva a depăşit limitele. Această directivă se situează de fapt în cadrul protecţiei mediului înconjurător care este unul din obiectivele esenţiale ale Comunităţii." Aceeaşi hotărâre vorbeşte de asemenea, mai departe de protecţia
Pagina 105 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

mediului înconjurător ca de un "obiectiv important de interes general". Deci nu avea loc să pună la îndoială validitatea directivei avocate (Curtea de Justiţie, dosarul 240/83, culegerea 1985, pag.531). Adoptarea actului unic prezentând modificarea tratatelor instituind Comunitatea europeană, la 27 februarie 1986 a reglat definitiv problema competenţei comunitare în materie de protecţie a mediului înconjurător. Este Parlamentul European care a luat iniţiativa să insereze în instrumentul care modifică Tratatul de la Roma un anumit număr de dispoziţii referitoare la protecţia mediului înconjurător. Conform cu acest principiu Comitetul "Ad-hoc" asupra problemelor instituţionale instituit de statele membre a recunoscut politica mediului înconjurător, ca un domeniu, dacă nu pentru politica comună, cel puţin pentru o politică comunitară. De fapt, în "Actul Unic" instrument care modifică Tratatul de la Roma se găsesc două grupe de dispoziţii referitoare la mediul înconjurător: un art.100 A şi un nou titlu VII intitulat "Mediul înconjurător inserat în a treia parte a tratatului” (art.130 R, S, T). S-a convenit de a menţiona încă o declaraţie aprobată în momentul adoptării Actului Unic care susţine interpretarea anumitor dispoziţii amintite pe primul loc. După cum articolele 130 R la 130 T sunt definiţia principiilor acţiunii comunitare, este judicios de a le trata cu prioritate. Art. 130 R citează un triplu obiectiv la această acţiune: - să apere, să protejeze şi să amelioreze calitatea mediului înconjurător; - să contribuie la protecţia sănătăţii persoanelor; - să asigure o utilizare prudentă şi raţională a resurselor naturale. Primul din aceste obiective astfel desemnate nu necesită comentarii. În ceea ce priveşte al doilea, faptul de a asocia protecţia sănătăţii persoanelor cu aceea a mediului înconjurător poate să fie considerată ca firul Ariadnei parcurgând tot dreptul mediului înconjurător. În ceea ce priveşte intervenţiile comunitare în cele două domenii a căror legături par indisolubile se poate aminti că programele de acţiune făceau deja referire la sănătatea umană şi că numeroase directive îl vizau în mod expres mai ales în ceea ce priveşte calitatea apelor, în sfârşit, în ceea ce priveşte al treilea dintre scopurile proclamate ale politicii comunitare este utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale. Trebuie să vedem în aceasta, fără-ndoială reafirmarea principiului că resursele naturale reînnoite trebuie să fie utilizate în aşa fel încât reînnoirea lor să nu fie compromisă şi că resursele care nu reînnoiesc trebuie să servească fără să fie risipite. O declaraţie anexată la Actul Unic vizează să restrângă influenţa acestui

Pagina 106 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

principiu cel puţin parţial: acţiunea comunităţii nu trebuie să se interfereze cu politicile naţionale de explorare a resurselor energetice. Nu este sigur totuşi că această rezervă, în mod vizibil o rămăşiţă a crizei petrolului are aceeaşi valoare juridică ca acordul însuşi. Al doilea aliniat al art. 130 R reafirmă principiile care figurează în introducerea fiecăruia dintre programele de acţiune succesivă în domeniul mediului înconjurător: necesitatea acţiunii preventive, corectări, cu prioritate la sursa neajunsurilor mediului înconjurător şi principiul poluare-plată. Aceste principii sunt linii directoare pentru acţiune mai degrabă decât reguli juridice. Este în aceasta la fel una din alte dispoziţii din acelaşi aliniat care declară că pretenţii în materie de protecţie a mediului înconjurător în diverse regiuni, de avantajele şi de sarcinile care pot să rezulte din acţiunea sau din absenţa acţiunii şi, în sfârşit, din dezvoltarea economică şi socială a comunităţii în întregul ei şi a dezvoltării echilibrate a regiunilor sale. Aliniatul patru al art. 130 R este acela care riscă să dea naştere la discuţii. El spune că: "Comunitatea acţionează în materie de mediu înconjurător în măsura în care obiectivele vizate în paragraful l pot să fie realizate mai bine la nivelul comunitar decât la nivelul statelor membre luate izolat. Fără prejudicierea anumitor măsuri având un caracter comunitar statele membre asigură finanţarea şi executarea altor măsuri." Este considerat de unii, mai ales în R.F.G., stat federal, că această dispoziţie, încă principiu subsidiar, nu permite C.E.E. să acţioneze decât în absenţa acţiunii din partea statelor membre. Fără îndoială pretind mai bine să vorbească de repartiţia competenţelor între comunitate şi state conform criteriilor de oportunitate şi eficacitate cum acesta este de asemenea cazul în alte domenii. Orice-ar fi, în principiu statele membre asigură finanţarea şi executarea măsurilor luate. Ultimul aliniat din art. 130 R proclamă că, U.N. şi statele membre cooperează în domeniul protecţiei mediului înconjurător cu ţările terţe şi organizaţiile internaţionale fără prejudiciul competenţei statelor membre pentru a negocia în instanţele internaţionale şi încheierea acordurilor internaţionale. O declaraţie anexată la actul Unic specifică că principiile rezultând din hotărârea Curţii de Justiţie în dosarul A.E.T.R. - care a recunoscut puterea C.E.E. de a încheia tratate în domeniul relevând competenţa sa - rămâne valabilă. Astfel spus, atunci când comunitatea are o competenţă internă pentru a trata o problemă, competenţa sa externă poate să fie exercitată substituindu-se celei a statelor membre. În ceea ce priveşte procedura aplicabilă în materie de mediu înconjurător art. 130 S stabileşte un sistem complex, într-o primă fază o decizie trebuie luată în condiţiile normale
Pagina 107 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

asupra acţiunii de întreprins: comisia propune, parlamentul şi comitetul economic şi social sunt consultate şi consiliul decide în unanimitate. Dar, după această decizie, aceea care constă în a adopta măsurile, prevăzute pot să fie adoptate cu majoritate calificată, dacă consiliul ar fi decis astfel. Ultimul articol al titlului consacrat mediului înconjurător, art. 130 T constituie o clauză specială de rezervă pentru salvgardarea mediului înconjurător: fiecare stat poate sa menţină sau să ia măsuri mai stricte decât măsurile comunitare cu condiţia ca ele să fie compatibile cu tratatul. Protecţia mediului apărea de asemenea în noua dispoziţie numită să completeze art. 100. Un art. 100 A inserat în subsecţiunea consacrată pieţei interioare urmează dezvoltarea de fapt a legislaţiei comunitare prin metoda apropierii legislaţiilor. Se recunoaşte o dată în plus înalta prioritate de acum înainte recunoscută în mod explicit a mediului înconjurător. Totuşi, măsurile de protecţie vor trebui să se situeze prin definiţie în perspectiva stabilirii pieţei interioare, deci ele nu trebuie să contracareze libera circulaţie a mărfurilor, ci mai ales să contribuie la aceasta, avantajul recursului la procedura de armonizare a legislaţiilor naţionale, mai ales la cea prevăzută art. 130 S este că aici Consiliul hotărăşte nu în unanimitate, dar majoritate calificată. Se poate, deci, gândi că măsuri numeroase referitoare la protecţia mediului înconjurător vor fi criteriile, permiţând să aleagă una sau alta din cele două proceduri, în anumite cazuri Curtea de Justiţie ar putea să fie chemată să tranşeze problema. Enumerarea tuturor actelor comunitare referitoare la mediul înconjurător, va reveni unei mari părţi din dezvoltările lucrării prezente. Ca să fie amintit în mod simplu că aproape totalitate instrumentele comunitare îndreptate asupra eliminării poluării substanţelor dăunătoare, conservarea vieţii sălbatice n-a făcut practic obiectul decât la câteva directive şi reglementări al căror impact era totuşi mai mult decât considerabil: asupra păsărilor, asupra cetaceelor, asupra puilor de focă. Trebuie să amintim aici că Consiliul Europei este acela care este competent mai ales în acest ultim domeniu. Totuşi, Comunitatea a devenit parte contractantă la toate convenţiile internaţionale mari, care protejează fauna şi flora sălbatică: Convenţia de la Washington din 3 martie 1973 asupra comerţului internaţional a speciilor sălbatice din fauna şi flora ameninţată cu dispariţia; Convenţia de la Bonn din 23 iunie 1979 asupra conservării speciilor migratoare aparţinând faunei sălbatice (J.O.C.E. nr.210 din 19.07.1982); Convenţia de la Berna din 19 septembrie 1979 asupra conservării vieţii sălbatice din mediul natural în Europa etc.

Pagina 108 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

O altă caracteristică a reglementărilor comunitare domeniul mediului înconjurător decurge din chiar natura instituţiilor care au ca ultim obiectiv integrarea Europei. Ansamblul teritoriilor ţărilor membre aste tratat astfel, adică ca un spaţiu comunitar care ignoră frontierele. Pentru acest spaţiu reguli ghenerale referitoare la toate activităţile anumitor tipuri, au fost adoptate (de exemplu pentru aşezările periculoase, pentru studiile de impact etc.), dar reglementările sectoriale ocupă fără-ndoială un loc foarte mare: ape, produse chimice, deşeuri toxice şi periculoase. Trebuie să adăugăm că în toate aceste sectoare C.E.E. este de asemenea parte contractantă la tratatele internaţionale cele mai importante care pot să fie în legătură cu acestea ţinând cont de situaţia sa geografică. De altfel, trebuie să fie făcută o menţiune specială a Convenţiei de la Lome semnată între Comunitatea Economică Europeană şi statele din Africa, din Caraibe şi din Pacific la 8 decembrie 1984, care caută să integreze anumite aspecte ale salvgardării mediului înconjurător în cooperare între parteneri. În afara competentelor sale excepţional de puternice în materie de reglementări C.E.E, are de asemenea avantajul de a putea să controleze folosirea reglementărilor pe care ea le-a edictat. Se ştie că, Comisia Comunităţii Europene dispune de mijloace formale şi informale de control asupra aplicării reglementărilor comunitare. După adoptarea unei directive de către Consiliu, Comisia adresează fiecărui stat membru o scrisoare oficială transmiţându-i directiva şi notificând termenele prevăzute pentru transpunerea sa în dreptul intern. Cu aproximativ 3 luni înainte ca termenul fixat pentru transpunere să ajungă la scadentă. Comisia aminteşte guvernelor care nu se conformează obligaţiilor, adică datoria lor de a transforma directiva în măsuri aplicabile în dreptul lor intern. Informaţiile asupra punerii în practică a dispoziţiilor comunitare sunt adresate de către state Comisiei, dar aceasta duce de asemenea ancheta ei proprie prin contacte formale sau informale, scrise sau orale cu autorităţile naţionale însărcinate cu aplicarea directivelor, în caz de infracţiune art. 1690 din Tratatul de la Roma permite Comisiei să antameze o procedură care poate să cuprindă trei faze: o scrisoare oficială care somează, adresată statului, un aviz motivat expunând detaliat în ce constă infracţiunea şi sesizarea Curţii de Justiţie. Până la data de 15 ianuarie 1987 Comisia a trimis 100 de scrisori care somau, a emis 43 de avize motivate şi a sesizat Curtea de Justiţie de 21 de ori în materie de mediu înconjurător". Trebuie să adăugăm că există o procedură de plângere deschisă indivizilor. Pare, de altfel, că numeroasele intervenţii ale Comisiei erau urmare plângerilor individuale. Numărul

Pagina 109 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

plângerilor în materie de mediu înconjurător n-a încetat să crească: în timp ce în 1982 comisia a primit 9 din acestea, în 1986 existau deja 15082. Este încurajator să putem termina o lucrare asupra dreptului internaţional al mediului înconjurător prin descrierea unui mecanism legislativ şi jurisdicţional prezentând în aceeaşi măsură garanţii de eficacitate. Desigur, s-ar putea obiecta că dreptul comunitar nu mai deja dreptul internaţional deoarece comunitatea este un sistem cvasifederal. Obiecţia, nu e fără valoare dar viitorul dreptului internaţional nu este într-o progresie către formele federale? Dreptul mediului înconjurător atât de revelator al puterilor şi slăbiciunilor sistemului juridic furnizează în această privinţă şi materie de reflecţie.

E. Organizaţia Statelor Americane (OSA) În anul 1948 la Bogota are loc cea de a 9-a Conferinţă Panamericană, unde s-a adoptat Carta de la Bogota prin care s-a înfiinţat OSA. Sub egida OSA au fost adoptate următoarele convenţii asupra mediului: 1.Tratatul de la Washington cu privire la Antarctica(1959) 2.Convenţia de la Vancouver cu privire la protecţia aşezărilor umane(1976) 3.Conferinţa de la Mar del Plata asupra gestionării resurselor de apă(1977) 4.Convenţia de la Montego Bey-Jamaica cu privire la dreptul mării 5.Conferinţa de la Rio(1992) F. Organizaţia Unităţii Africane(OUA) Organizaţia ia naştere în anul 1963 la Addis Abeba când miniştrii de externe din 30 de ţări africane au adoptat Carta Organizaţiei Unităţii Africane. Sub patronajul OUA au loc următoarele evenimente mai importante: 1.Adoptarea Cartei Mondiale a Naturii, la insistenţa Zairului 2.Conferinţa Africană pentru conservarea naturii şi a resurselor naturale 3.Conferinţa de la Nairobi asupra deşertificării 4.Summitul dezvoltării durabile de la Johannesburg(26 august-4 septembrie 2002)

82

L.Kramer, op.cit., pag.26

Pagina 110 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

3.3.PREOCUPĂRI INTERNE IN PROTEJAREA MEDIULUI 3.3.1.SCURT ISTORIC AL PROTEJĂRII MEDIULUI ÎN ŢARA NOASTRĂ (LEGI) Încă din secolul al XIV-lea apare instituţia „Braniştei” ce reprezintă rezervaţie de pădure unde erau interzise, în vederea conservării, doborârea arborilor, păşunatul, vânătoarea şi pescuitul, fără autorizarea expresă a proprietarului. În secolul al XVIII-lea, pare primul Cod Silvic românesc intitulat “Orânduiala de Pădure 1786” în Bucovina, apoi “Anaforava pentru codru, dumbrăvi, lunci”-1794. În secolul al XIX-lea, apar primele studii şi cercetări privind flora şi fauna din Munţii Rodnei. Tot în acest secol apar şi primele grădini botanice, la Cluj şi la Bucureşti, dar apar şi primele reglementări juridice, astfel: - în 1872- prima lege a vânătorii - în 1874- legea asupra serviciului sanitar - în 1896- legea privind pescuitul În vederea ocrotirii unor zone, datorită valorilor peisagistice (Munţii Bucegi, Valea Prahovei), având în vedere protecţia unor specii de păsări şi protecţia unor specii de plante. La începutul secolului XX se afirmă un puternic curent de opinie împotriva despăduririlor abuzive, împotriva degradării bogăţiilor naturale. În 1930 e adoptată prima lege privind protejarea monumentelor naturii. În 1935 este înfiinţat Parcul Naţional Retezat. Ca acte normative adoptate în această perioadă amintim: - Hotărârea privind amplasarea şi proiectarea întreprinderilor industriale şi zootehnice emisă în anul 1967 - legea gospodăririi apelor 1972 - legea protecţiei mediului înconjurător 1973 - legea 137 din anul 1995 3.3.2.PREOCUPĂRI ACTUALE După 1989, prin hotărârea guvernului din 1990 au fost înfiinţate Inspectoratele pentru Protecţia Mediului Înconjurător. În anul 1992 a fost înfiinţat Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului. În anul 2000 acesta se transformă în Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului.
Pagina 111 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Atribuţiile MAPM: 1.elaborarea de studii, prognoze şi strategii de dezvoltare pentru protecţia sistemelor ecologice, silviculturii, gospodăririi apelor şi în domeniiul protecţiei nucleare 2.elaborarea de propuneri legislative 3.coordonarea activităţii de reconstrucţie ecologică 4.evaluarea impactului acţiunilor economico-sociale asupra mediului 5.asigură cooperarea internaţională, regională şi globală 6.coordonează reţeaua de arii protejate 7.coordonează programul de cercetare în domeniul ecologiei şi protecţiei mediului 8.asigură respectarea reglementărilor legate de mediu 9.promovează cooperarea cu ONG-uri în domeniul protecţiei mediului Strategia naţională în domeniul protejării mediului se face simţită prin legea 137 din 1995 (legea mediului), în care sunt elaborate principiile şi elementele strategice în scopul unei dezvoltări durabile. Principiile din legea 137 din 1995: - principiul precauţiei în luarea deciziilor - principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor - principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural - principiul poluatorul plăteşte - principiul utilizării durabile Elementele strategice cuprinse în această lege sunt: - crearea sistemului naţional de monitoring integrat al mediului - menţinerea şi ameliorarea calităţii mediului şi reconstrucţia zonelor deteriorate - crearea unui cadru de participare a organizaţiilor neguvernamentale şi a populaţiei la elaborarea şi aplicarea deciziilor. În vederea realizării în practică a acestor principii şi a elementelor strategice există unele modalităţi de implementare: - adoptarea politicilor de mediu cu programele de dezvoltare - obligativitatea procedurii de evaluare a impactului asupra mediului a diferitelor proiecte, programe sau activităţi în domeniu - elaborarea de norme şi standarde, în conformitate cu reglementările internaţionale - promovarea de noi programe complexe de cercetare în comeniul mediului

Pagina 112 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

- instruirea, educarea şi conştientizarea populaţiei, în vederea protejării echilibrului ecologic. Pornindu-se de la faptul că statul recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu înconjurător sănătos, garantează în acest scop: - accesul la informaţii privind în permanenţă calitatea mediului - dreptul de a se asocia în organizaţii de apărare (protejare) a calităţii mediului - dreptul de a se adresa direct sau prin intermediul unei asociaţii, autorităţilor administrative sau judecătoreşti , în cazul producerii unor prejudicii - dreptul la despăgubire pentru prejudiciile suferite. Garda de mediu se înfiinţează în temeiul art.107 din Constituţie şi a art. nr.65 din legea 137 din 1995. Garda de mediu este un corp de control ecologic, cu statut special care se organizează şi funcţionează în cadrul Autorităţii Centrale pentru Protecţia Mediului, al Inspectoratelor de Protecţia Mediului Judeţene respectiv a Municipiului Bucureşti şi în cadrul administraţiei Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării. Structura organizatorică: -Inspectoratul General al Gărzii de Mediu- constituit la nivelul MAPM -Comisariatele Judeţene şi Comisariatul Municipiului Bucureşti -Comisariatul Administraţiei Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării -Comisariatul General al Gărzi de Mediu funcţionează în cadrul MAPM -Comisariatele Judeţene funcţionează în cadrul Inspectoratelor de Protecţia Mediului Judeţene. Comisariatul General are rolul de a organiza, îndruma şi controla activitatea unităţilor teritoriale şi de a desfăşura activităţi de prevenire şi sancţionare a contravenţiilor sau de sesizare a organelor de urmărire penală în cazul infracţiunilor din domeniul protecţiei mediului. Comisariatul General e condus de un Comisar General numit şi revocat de ministrul Apelor şi Protecţiei Mediului iar unităţile teritoriale sunt conduse de comisari şefi. Atribuţiile Gărzii de Mediu: - Garda de Mediu controlează instalaţiile cu impact major asupra elementelor componente ale mediului - execută controale tehnice la toţi agenţii economici - urmăreşte realizarea investiţiilor din domeniul protecţiei mediului în toate fazele de execuţie a acestora, având acces la documentaţia necesară

Pagina 113 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

- participă la intervenţiile pentru eliminarea şi diminuarea efectelor poluărilor asupra factorilor de mediu, precum şi pentru prevenirea poluărilor accidentale - acţionează, în condiţiile legii, pentru obţinerea de informaţii şi date de la agenţii economici în vederea cunoaşterii, prevenirii şi combaterii fenomenului infracţional în domeniul protejării mediului - controlează şi constată încălcările prevederilor actelor normative şi aplică sancţiuni contravenţionale prevăzute de acestea - colaborează cu unităţile de poliţie şi jandarmerie pentru constatarea faptelor de deteriorare a mediului - urmăreşte şi controlează aplicarea de persoanele fizice si juridice a reglementărilor privind gestionarea deşeurilor şi recuperarea materialelor reciclabile - cooperează pe bază de protocol cu toate autorităţile cărora le-au fost stabilite potrivit legii atribuţii referitoare la protejarea mediului -conlucrează, în caz de accidente ecologice cu efecte transfrontaliere, cu structuri de profil din alte state. În cadrul Poliţiei Române a fost creat un compartiment specializat în prevenirea şi descoperirea infracţiunilor contra mediului şi acest compartiment este inclus formaţiunii de Poliţie Economico-Financiară. Compartimentul a fost înfiinţat prin ordin al ministrului de Interne la 15.04.2001. Structura compartimentului: la nivelul posturilor de poliţie, a sectoarelor din capitală, municipii, oraşe, au fost create birouri în care lucrează ofiţeri şi subofiţeri de poliţie economică sub îndrumarea şi controlul şefului serviciului. La nivelul Direcţiei Poliţiei Economico-Financiară, compartimentul funcţionează în cadrul serviciului pentru Prevenirea şi Combaterea Criminalităţii din sectoarele de industrie şi are în componenţa sa 5 ofiţeri şi un subofiţer. Atribuţiile structurilor specializate din cadrul poliţiei pentru prevenirea şi descoperirea infracţiunilor contra mediului: - supraveghează la respectarea dispoziţiilor legale privind protecţia mediului - aplică sancţiuni contravenţionale şi efectuează cercetări cu caracter penal în cazurile pe care le are în mod expres în competenţă - analizează evoluţia situaţiei operative la nivel naţional şi elaborează proiecte de dispoziţii ale IGP pentru eficientizarea mediului - organizează şi desfăşoară activităţi informativ-operative pentru prevenirea şi descoperirea încălcărilor legii privind protecţia mediului
Pagina 114 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

- desfăşoară activităţi de control, îndrumare şi sprijin pentru unităţile teritoriale de poliţie pe această linie de muncă - organizează, coordonează şi execută activităţi şi acţiuni concrete atât la nivelul ţării precum şi a anumitor sectoare economice pentru depistarea încălcărilor legii în domeniul protecţiei mediului şi pentru luarea măsurilor reparatorii ca urmare a efectelor actelor de poluare sau de dezastru ecologic - formulează propuneri de acte normative şi face observaţii asupra altor proiecte legislative în domeniul protecţiei mediului - întocmeşte material de analiză şi sinteză cu privire la cauzele ce generează fapte de nerespectare a normelor privind protecţia mediului - participă la pregătirea profesională de profil a poliţiştilor prin întocmirea de materiale de învăţământ şi prin popularizarea experienţei pozitive - participă la întruniri, conferinţe, simpozioane sau la alte manifestări de specialitate pe plan intern şi internaţional. Infracţiunile de mediu sunt specificate în Codul Penal, în legea 137 din 1995 şi în alte acte normative. Infracţiunile cuprinse în Codul Penal pot fi săvârşite prin următoarele mijloace şi metode: - infectarea prin orice mijloace a surselor sau reţelelor de apă, dacă este dăunătoare oamenilor, animalelor sau plantelor - producerea, deţinerea sau orice altă operaţie privind circulaţia produselor ori substanţelor stupefiante sau toxice fără drept - efectuarea oricăror operaţiuni de import de deşeuri ori de reziduuri de orice natură sau alte mărfuri periculoase pentru sănătatea populaţiei si pentru mediul înconjurător - introducerea în orice mod sau tranzitarea acestor deşeuri şi reziduuri pe teritoriul României, fără respectarea dispoziţiilor legale - fabricarea, prelucrarea, deţinerea, transportul, folosirea sau orice operaţie privind circulaţia materialelor explozive ori radioactive fără drept - cultivarea în scop de prelucrare a plantelor ce conţin substanţe stupefiante sau toxice ori experimentarea produselor şi substanţelor toxice, fără drept. Infracţiunile reglementate de legea 137 din1995 pot fi comise prin următoarele metode şi mijloace: - aplicarea necorespunzătoare sau neluarea măsurilor de intervenţie în caz de accident nuclear
Pagina 115 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

- refuzul intervenţiei în cazul poluării accidentale a apelor şi a zonelor de coastă - omisiunea de a raporta prompt orice accident major - incinerarea deşeurilor periculoase în instalaţii neomologare - amenajarea fără autorizaţii de depozite subterane sau la suprafaţă pentru deşeurile periculoase - fabricarea, livrarea sau utilizarea substanţelor periculoase şi a pesticidelor neautorizate - nerespectarea interdicţiilor în legătură cu utilizarea de terenuri agricole, de pesticide sau îngrăşeminte chimice - provocarea datorită nesupravegherii surselor de radiaţii ionizante a contaminării mediului - omisiunea de a raporta prompt contaminarea mediului - ascunderea sau difuzarea de funcţionarii publici de informaţii false în legătură cu calitatea mediului şi sănătatea umană - provocarea cu ştiinţă de poluare prin evacuare sau scufundare în apele naturale, direct de pe nave sau de pe platforme plutitoare a unor substanţe sau deşeuri periculoase - neluarea măsurilor de limitare a impactului asupra mediului atunci când se produce o poluare cu substanţe poluante.

3.3.3.ROLUL SOCIETĂŢII CIVILE ÎN PROTECŢIA MEDIULUI Succesul oricărui proiect naţional sau internaţional pentru protecţia mediului devine îndoielnic fără implicarea tuturor celor care au un impact asupra mediului, sau care suferă de pe urma poluării lui. Societatea civilă, prin organizaţiile sale neguvernamentale (ONG) devine astfel un partener vital în eforturile de promovare a unui mediu sănătos. Principalul partener al Uniunii Europene în Europa Centrală pe probleme de mediu este Centru Regional de Protecţie a Mediului pentru Europa Centrală şi de Est (REC). Centrul Regional de Protecţie a Mediului pentru Europa Centrală şi de Est (REC). REC este o fundaţie internaţională independentă, apolitică, nepartizană şi non-profit. Obiectivele sale sunt: - încurajarea cooperării între diversele instituţii de mediu din Europa Centrală şi de Est;
Pagina 116 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

- acţionarea în calitate de catalizator pentru găsirea de soluţii la problemele de mediu; - sprijinirea dezvoltării societăţii civile. REC desfăşoară trei tipuri de programe: - schimb de informaţii privind mediul; - participarea publică la elaborarea politicilor de mediu; - asistenţă financiară sectorului neguvernamental, la nivel regional şi local. Programul Phare al Uniunii Europene finanţează programul REC de asistenţă financiară locală pentru ONG. Programul finanţează atât proiecte ale ONG-urilor, cât şi dezvoltarea lor instituţională (echipament, pregătirea personalului, etc.). Proiectele finanţate sunt variate: de la educaţie ecologică în şcoli şi grădiniţe, la lobby în parlament; de la reţele electronice (StrawberryNet), la crearea de baze de date specializate. De exemplu baza de date EcoBit-Lex este prima bază de date pe legislaţia de mediu din România. Ea permite un acces uşor tuturor utilizatorilor, este în limba română, fiind realizată sub Windows. Un alt segment al societăţii civile, activ în domeniul protecţiei mediului, este învăţământul românesc, prin introducerea dimensiunii ecologice în programa de învăţământ. Programul Tempus al Uniunii Europene finanţează numeroase astfel de proiecte, ce vezează, între altele: - restructurarea universităţilor, astfel încât să se introducă noi cursurişi specializări pe problemele mediului; - pregătirea de scurtă şi lungă durată, atât a profesorilor, cât şi a studenţilor, atât în ţară, cât şi în universităţi partenere din Uniunea Europeană; - dotarea cu echipamente moderne logistice, informatice şi de laborator; - introducerea dimensiunii multidisciplinare în învăţământul ecologic; - crearea de parteneriate de lungă durată cu mediul întreprinderilor. Tratatul de la Amsterdam, semnat la 18 iunie 1997, a constituit rezultatul unor îndelungi negocieri. Nu este un secret pentru nimeni că el a fost apreciat de unii comentatori ca fiind un pas important pe drumul integrării politice, în timp ce a fost criticat de alţii, nemulţumiţi fie de ritmul integrării, fie de concesiile făcute elementului supranaţional. O analiză atentă a prevederilor Tratatului de la Amsterdam se impune, de aceea, după părerea noastră, cu toată seriozitatea şi obiectivitatea, pentru a putea detecta ceea ce este întradevăr nou în cadrul acestui tratat. În primul rând, la nivelul filozofiei comunitare se constată o modificare a concepţiei cu privire la ritmul şi obiectivele integrării. Astfel, Tratatul de la Amsterdam înscrie principiul flexibilităţii, aceasta constând în dreptul anumitor state de a instaura între ele o colaborare mai strânsă, cu alte cuvinte de a admite un regim mai înalt al integrării cu condiţia
Pagina 117 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

ca să nu creeze, prin aceasta, discriminări ori sa fie afectate domenii ce ar ţine de competenţa exclusivă a Comunităţii. S-a trecut, prin urmare, de la viziunea unei Comunităţii care se dezvoltă în mod spontan, ascendent şi uniform, la viziunea unei Comunităţi "cu două viteze", pentru a se da satisfacţie intereselor unor anumite ţări mai puternic dezvoltate decât altele. Pe de o parte, o importantă inovaţie ce ţine de filozofia comunitara este prevederea pe care o consacră Tratatul de la Amsterdam prin art.Fl(7), în conformitate ce care Consiliul, în unanimitate, cu participarea şefilor de state sau de guverne, poate, la propunerea Comisiei sau unei treimi din ţările membre, cu avizul Parlamentului European, în cazul unei violări grave şi persistente a drepturilor omului, cu majoritatea calificativă, să dispună suspendarea unora dintre drepturi decurgând din aplicarea Tratatului, inclusiv dreptul de vot al reprezentanţilor Guvernului statului respectiv în cadrul Consiliului. O a doua idee asupra căreia doresc să atrag atenţia este modul în care se înfăţişează în cadrul Tratatului de al Amsterdam raportul dintre elementul supranaţional, comunitar, şi cel naţional. Astfel, potrivit Tratatului de la Amsterdam, este modificată ordinea obiectivelor Uniunii înscrise în art.F(6). De unde în forma iniţială, stabilita la Maastricht, primul obiectiv al Uniunii era de a respecte "identitatea naţionala a statelor membre ale căror sisteme de guvernare sunt fondate pe principii democratice", acest obiectiv este trecut pe locul trei, primul obiectiv devenind respectul principiilor libertăţii fundamentale, ca şi al statului de drept - principii comune statelor membre. Este de remarcat, totodată, pe de altă parte, că în anumite domenii, competenţele Comunităţii cresc faţă de cele rezervate statelor naţionale (de pildă, protecţia mediului înconjurător). În schimb, în ceea ce priveşte cetăţenia Uniunii, art.8(17) a introdus precizarea potrivită căreia "Cetăţenia Uniunii completează cetăţenia naţională şi nu o înlocuieşte", idee care nu exista anterior în Tratatul de la Maastricht. Observăm, cu alte cuvinte, că în ceea ce priveşte relaţia dintre elementul supranaţional şi cel naţional se constată, pe de o parte, tendinţa introducerii pe primul plan a obiectivelor comune în dauna celor naţionale, dar şi, pe de altă parte, a rezistenţei unor valori ce ţin de ordinea statală, cum ar fi cetăţenia naţională, care - aşa cum precizează în Tratat - nu înlocuieşte, ci doar completează cetăţenia Uniunii. Tot pe linia "rezistenţei" faţă de normele comunitare se poate cita şi atitudinea Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei faţă de acordul Schengen (Protocoalele 3,4,5 la Tratatul privind Uniunea Europeană) sau cele opt "declaraţii" anexate la Actul Final al Conferinţei care s-a încheiat cu semnarea Tratatului.

Pagina 118 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Un al treilea aspect asupra căruia merită să ne oprim este acela al măsurilor instituţionale, în acest sens, Tratatul de la Amsterdam aduce o serie de precizări în ce priveşte Parlamentul European - cifra deputaţilor acestora neputând depăşi 700 - în ceea ce priveşte dreptul de "codecizie", precum şi în legătură cu respectarea statelor în cadrul Parlamentului European. Sub raportul funcţionării Consiliului, se aduc precizări în ceea ce priveşte majoritatea calificată. Deşi Consiliul rămâne un organ eminamente interstatal, iar nu supranaţional, într-o serie de decizii importante el urmează să decidă cu majoritate calificată, prin aceasta înţelegându-se că ţările membre dispun, în cazul utilizării acestui procedeu de vot, de un număr diferenţiat de voturi. Astfel, Italia, Franţa, Germania şi Marea Britanie dispun de câte 10 voturi, Spania şi Austria de câte 4, iar Finlanda, Danemarca şi Irlanda de câte 3. Pe de altă parte, Tratatul de al Amsterdam include în componenţa sa şi aşa numitul "Compromis de la loannina" din 1994, potrivit căruia dacă membri ai Consiliului reprezentând un total de 23 -25 de voturi îşi manifestă intenţia de a se opune adoptării de către Consiliu a unei decizii cu majoritate calificată, Consiliul va trebui să depună toate diligentele ca să poată fi adoptată o soluţie satisfăcătoare cu cel puţin 65 de voturi. În al patrulea rând, sunt de remarcat prevederile noi introduse cu privire la vize, libera circulaţie şi cooperarea vamală, în acest sens, în cadrul Tratatului au fost introduse două Titluri noi: Titlul IIIA(IV) şi Titlul VIIA(X). în legătură cu aceeaşi problemă, tratatul încorporează acquis-ul Schengen din 1985, care creează o frontieră externă puternică a Uniunii, dar desfiinţează, practic, în schimb, frontierele interne. O a cincea problemă care se cuvine a fi menţionată în legătură cu tratatul de la Amsterdam sunt prevederile legate de forţa de muncă şi politica socială. Este de remarcat că însuşi preambulul Tratatului face vorbire despre Carta Socială Europeană, semnată la Torino în 1961, Si Carta Comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale angajaţilor, din 1989. Politica socială este introdusă printre obiectivele fundamentale pe care Tratatul urmează să le înfăptuiască, aceasta referindu-se la o "strategie coordonată" a statelor membre în această problemă, şi creând, printre alte instituţii noi, cum este Comitetul pentru ocuparea forţei de muncă. În sfârşit, o a şasea idee la care dormi să ne referim este unificarea tratatelor comunitare. Această idee este menţionată în mod expres într-o declaraţie, "Declaraţia nr.42 asupra codificării tratatelor", adoptată de Conferinţă, care face vorbire despre continuarea lucrărilor pentru efectuarea unei codificări a tuturor tratatelor pertinente, inclusiv a T.U.E. în Declaraţie se subliniază că statele contractante convin asupra faptului că rezultatul definitiv al
Pagina 119 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

acestui "exerciţiu tehnic, care va fi făcut public cu titlu de exemplu", sub responsabilitatea Secretariatului General al Consiliului, nu va avea valoare juridică. Observăm, în legătură cu acest aspect, că în literatura noastră juridică s-au manifestat două puncte de vedere. Potrivit unui prim punct de vedere, tratatele care pun bazele Comunităţilor Europene au fost înlocuite de la l ianuarie 1993 de Tratatul asupra Uniunii Europene, ceea ce face necesar ca în loc de mai multe comunităţi să se vorbească despre o "singură comunitate". Potrivit unui alt punct de vedere, cele trei comunităţi şi-au păstrat individualitatea, tratatele comunitare nefiind înlocuite, ci numai modificate (sau codificate) prin Tratatul de la Maastricht. După părerea noastră, faptul că în Tratatul de la Amsterdam se vorbeşte despre "codificarea tratatelor" demonstrează că autorii săi au avut în vedere nu numai o firească corelare între tratatele de la Maastricht şi Amsterdam, dar şi tratatele anterioare, din anii '50 şi '60 opera de codificare urmând să vizeze ansamblul tratatelor comunitare privite în unitatea şi complexitate lor. Cele două opinii îşi păstrează valoarea lor, fireşte, cu corectivul "că prima opinie are în vedere etapa de "încheiere" a codificării tratatelor, iar a doua etapă, actuală, care din anumite puncte de vedere a păstrat, deşi structural modificate, vechile instituţii comunitare. Sumara prezentare pe care am făcut-o a elementelor noi pe care le aduce Tratatul de la Amsterdam ridică, în mod firesc, întrebarea dacă aceste modificări afectează sau nu interesele ţării noastre. După cum se cunoaşte, România a încheiat încă din 1980 un acord comercial cu C.E.E., acesta fiind primul de acest gen încheiat de Comunitatea Economică Europeană după acordul încheiat cu Iugoslavia, în 1991 a fost încheiat un nou Acord de comerţ şi cooperare, expresia cea mai vizibilă a relaţiilor de cooperare cu C.E.E. constituind-o Programul Phare de care România beneficiază încă din 1991. În prezent, între România şi ţările Comunităţii este în vigoare Acordul European de asociere sau "Acordul Europa", semnat la l februarie 1993. în 1993, Reuniunea de la Copenhaga a stabilit că toate ţările care au încheiat asemenea acorduri, de tipul respectiv, pot deveni - în perspectivă - membre ale Uniunii Europene. Reuniunea de la Luxemburg, din decembrie 1997, a hotărât lansarea procesului de aderare pentru toate cele 10 state foste comuniste, deşi în ceea ce priveşte negocierile practice de aderare, a fost menţinută propunerea Comisiei făcută în iulie 1997 - în cunoscutul document "Agenda 2000" - ca negocierile să se desfăşoare în primul rând cu un grup limitat de state: Polonia, Ungaria, Cehia, Slovenia, Estonia şi Cipru.

Pagina 120 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

În ceea ce priveşte tara noastră, amintim că încă din luna martie a anului 1998 a fost elaborat şi adoptat Programul naţional de aderare a României la Uniunea Europeană, urmând a fi perfectată în toamna acestui an "Strategia naţională de aderare". Obţinerea de carte ţara noastră a calităţii de membru al Uniunii Europene - obiectiv pe care îl acceptă toate forţele politice din România - presupune însă îndeplinirea unor condiţii economice, politice, privind drepturile omului, minorităţile şi politicile sectoriale. Dacă în ceea ce priveşte criteriile politice se poate considera că acestea sunt realizate, cele economice urmează a fi obţinute - nu fără anumite eforturi dată fiind stricteţea prevederilor comunitare (deficitul public nu trebuie să depăşească 3% din PIB, iar datoria publică să nu fie mai mare de 60% din PIB pe anul 1997). Este evident că intrarea în vigoare a unor prevederi cum ar fi Acordul Schengen, în condiţiile în care ţara noastră nu este încă membră a uniunii Europene, afectează interesele cetăţenilor români. Modificările Tratatului în ansamblu, efectuate la Amsterdam, nu schimbă însă cu nimic concepţia de principiu a ţării noastre cu privire la necesitatea aderării la Uniunea Europeană, afirmată în repetate rânduri, ci cel mult nuanţează anumite programe şi direcţii de acţiune. În acest context, un capitol extrem de important, care ne interesează în mod deosebit este domeniul juridic, al sincronizării unor elemente legislative şi al adaptării legislaţiei româneşti în concordanţă cu normele comunitare. Acest domeniu presupune din partea juriştilor un efort sporit, solicitând găsirea unor formule optime, care să permită pe de o parte respectarea standardelor europene, care sunt indispensabile, iar pe de o altă parte, prezentarea unor interese naţionale, aşa cum au făcut, la timpul respectiv, majoritatea covârşitoare a statelor care sunt astăzi membre ale Uniunii Europene. Procesul de integrare, deloc uşor, complex şi uneori contradictoriu, se cere efectuat cu maximă responsabilitate. El este necesar deoarece răspunde intereselor de perspectivă ale poporului român, înfăptuirea integrării implică însă eforturi graduale de adaptare, chemate să evite orice disfuncţionalităţi, asigurând în mod treptat racordarea structurilor economice şi a întregului mecanism legislativ la ordinea juridică comunitară. De avantajele acesteia România va trebui să beneficieze în final, cu drepturi egale, la fel ca toate celelalte ţări europene, de care este stat de legată prin interese, prin aspiraţii şi prin tradiţii.

4.CORELAŢIA DINTRE DREPTURILE OMULUI ŞI DREPTUL MEDIULUI

Pagina 121 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Relaţia dintre om şi mediul său trebuie privită într-un sens foarte general, pentru că are corespondent direct doar în filozofie, teoria politică, sociologie dar nu şi în drept. În drept, relaţia om-mediu este o relaţie socială, interumană, care reglementată devine raport juridic având în conţinutul său drepturile şi obligaţiile cu privire la un mediu şi protecţia sa. În conţinutul raportului juridic legat de mediu şi protecţia sa sunt incluse multe drepturi şi obligaţii care sunt examinate de diferite ramuri de drept. Dreptul constituţional şi instituţiile politice interesează doar drepturile fundamentale legate de natură şi protecţia ei. Lipsa protecţiei mediului este determinată şi de nerespectarea echilibrului în raportului în raporturile juridice dintre oameni referitor la mediu, deci nerespectarea drepturilor unor participanţi la raporturile juridice, de către ceilalţi participanţi la aceste raporturi. O astfel de nerespectare produce efecte negative, în sensul că se aduc atingeri mediului şi echilibrului ecologic, atingeri care afectează pe toţi oamenii, inclusiv pe cei care au încălcat drepturile celorlalţi. Asemenea raporturi juridice se nasc în legătură cu protecţia şi folosirea factorilor de mediu: aerul, apele, solul şi subsolul, pădurile şi orice vegetaţie terestră şi acvatică, fauna terestră şi acvatică, rezervaţiile şi monumentele naturii şi aşezările omeneşti. Astfel, încât deversarea unor reziduuri într-un curs de apă, necesar aprovizionării unei colectivităţi, are drept consecinţă afectarea mediului şi încălcarea drepturilor consumatorilor apei, până la atingeri aduse dreptului la viaţă. În acelaşi timp, aceste încălcări pot afecta şi echilibrul ecologic, nu numai sănătatea ci viaţa umană, afectare care are drept efect producerea unor pierderi de vieţi omeneşti şi punerea sub semnul întrebării a viitorului întregii umanităţi. Cu alte cuvinte încălcarea drepturilor, care alături de obligaţii formează conţinutul raportului juridic referitoare la protecţia şi folosirea factorilor de mediu, afectează echilibrul ecologic şi pe cale de consecinţă drepturile fundamentale ale unor inocenţi cu consecinţe uneori grave sau până la pierderi de vieţi omeneşti, dar de foarte multe ori, cu efecte greu de cunoscut imediat. Relaţia dintre drepturile fundamentale şi protecţia mediului se fundamentează pe relaţia om-mediu privită într-un sens general, ca o legătură necesară între cele două părţi ale aceluiaşi sistem, care este biosfera. Relaţia om-mediu se manifestă mai ales între om şi natură, ca parte componentă a mediului şi mai puţin ca relaţie între om şi mediul umanizat(construit). De la început se poate spune că omul şi drepturile sale, mai ales cele fundamentale, au creat premisele actualei crize ecologice, ale unui echilibru ecologic afectat, care au afectat toţi factorii de mediu. Pe cale de consecinţă, au apărut şi în prezent, se dezvoltă limitele
Pagina 122 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

externe pe fundamentul exigenţei limitelor interne vechi şi netransformate (neevoluate) care îşi găsesc corespondenţa, în condiţiile care le-au creat, adică cele ale perioadei istorice a secolelor XIII-XVII. Deci, una din principalele cauze ale situaţiei ecologice actuale îşi are sorgintea în neconcordanţa dintre limitele interne (adică umane) şi mediu, neconcordanţa dintre limitele interne(adică umane) şi mediu, neconcordanţă care a creat şi creează limitele externe, ca efect al poluării, războaielor, experienţelor nucleare. Mai pe larg, cu alte cuvinte pe fundalul acestor limite interne, în temeiul unor drepturi fundamentale adică: “dreptul la viaţă, la ocrotirea sănătăţii, la un nivel de trai decent, la libertatea circulaţiei, la muncă, precum şi a libertăţii de a putea face orice în mediul în care trăieşte, omul a creat maşini, tehnologii, substanţe entropice, al căror efect, în timp, nu a putut fi resorbit de natură. A apărut contrareacţia naturii împotriva omului, ca un efect de feed-back, pentru că drepturile fundamentale au devenit cele încălcate în prezent cu efecte uneori grave pentru viaţa, sănătatea şi existenţa umană în general. Acest efect are la bază faptul că relaţia omnatură nu poate fi decât binevoită, chiar dacă multă vreme această idee a fost ignorată. Raportul societate-natură dobândeşte astăzi un caracter fundamental, de al cărui echilibru depinde de existenţa celor două componente (societate-natură) şi menţinerea lor în limite care să nu schimbe entitate lor calitativă şi să nu determine mutaţii substanţiale ale trăsăturilor definitorii, dimpotrivă, să realizeze o unitate tot mai deplină pe baza esenţei primordiale comune. Ca o consecinţă în al doilea rând a apărut necesitatea luării unor măsuri de protecţie a mediului şi a omului împotriva sa prin diferite mijloace economice, sociale, politice, juridice. Dintre mijloacele juridice două sunt cele care interesează şi care au fost aproape ignorate şi anume: - Dezvăluirea conţinutului corect al drepturilor fundamentale reglementate deja constituţional, luându-se în consideraţie noile realităţi legate de starea actuală a mediului. - Necesitatea recunoaşterii constituţionale a unui nou drept fundamental la un mediu protejat. Studierea celor 2 mijloace poate avea ca efect imediat contribuţia în salvarea omenirii de la autodistrugere. O asemenea idee ar putea duce la o nouă viziune asupra unor ramuri de drept începând cu cea mai importantă adică dreptul constituţional şi instituţii politice.

CONCLUZII
Pagina 123 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Omul este doar o componentă a naturii, omul trebuie să fie conştient de rolul şi relaţiile cu natura, astăzi, punându-se accent pe forţa legală ce include caracterul imperativ al normelor juridice. Aşadar, dreptul normelor juridice trebuie să refacă echilibrul care a fost rupt între om şi natură, echilibru ce a fost rupt de dezvoltarea economică şi progresul tehnic şi de suprapoluaţiile actuale. Despre relaţia om-natură se poate vorbi încă din perioada omului primitiv, care considera elementele naturii ca vând suflet ca şi el, motiv pentru care omul le acorda o protecţie legală. Pentru omul primitiv, lumea are suflet, este motorul universului, relaţia omnatură având un caracter spiritual. Cele mai vechi scrieri privind mediul sunt din India dintr-o lege Pirana care justifică normele legale prin următoarele: “Învăţaţi de la pământ care-şi arată răbdarea şi iubirea , aerul te învaţă libertatea şi mişcarea, apa te învaţă puritatea şi curăţenia, cerul te învaţă deschiderea minţi. Cele mai vechi texte legale interziceau vântul şi despăgubirile. În Roma antică exista legea care interzicea aruncarea deşeurilor în Tibru. În secolul XIII în Franţa apar primele legi privind administrarea apelor şi pădurilor în scopul protecţiei. În Anglia, secolul XIII-XIV se elaborează legea privind arderea cărbunilor fosili, limitare a fumului Londrei. În Polonia secolul XV apar primele legi privind protecţia animalelor pe cale de dispariţia cum ar fi zimbrul. În 1865 apar primele reclamaţii juridice produse de om mediului. Apare legislaţia lui Napoleon, care în 1850 dă primele legi privind amplasarea fabricilor în afara zonelor locuite şi introduce obligativitatea autorizării acestor fabrici şi dă de asemenea primele legi privind rezervaţia naturală. Apar legi în toate statele lumii unde prima societate ştiinţifică a apărut în America numită Societatea Ecologică. În 1870 apare prima lege privind vânatul. În 1881 apare Codul Silvic, iar în 1990 apar primele regulamente de igienă şi sănătate publică. În 1921 apare Societatea de protecţie a naturii, care a elaborat primul proiect de lege privind protecţia mediului din 1930. În 1972 se elaborează în România o lege privind mediul, se înfiinţează prin lege un Consiliu Naţional de protecţie a mediului, dar se pune accentul pe o individualizare forţată făcând ca această lege să fie neaplicată.

Pagina 124 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Constituţia din 1991 prevedea în art.41 obligaţia populaţia de a respecta normele de mediu; art.134, obliga statul de a asigura ocrotirea şi refacerea mediului, de a restabili echilibrele ecologice, de a susţine calitate vieţii umane. În 1995 se adoptă o lege privind mediul şi anume nr.137/1995, care elaborează 17 legi speciale privind mediul. La baza Legii-cadru, a apărut Codul Silvic, Legea privind protecţia apelor, privind activităţile nucleare, dar se aşteaptă o lege specială privind răspunderea juridică în domeniul mediului. Opiniile ştiinţifice despre dreptul mediului consacră: - această concepţie pledează pentru calitatea vieţii umane ce depinde de natură şi societate; - mediul social în care trăim, este independenţa noastră cu natura; - dezvoltarea economică trebuie să se facă în condiţiile de respect a mediului şi de respect a oului, inclusiv dreptul omului la mediu sănătos. Legile actuale elaborează norme prind patrimoniul comun al umanităţii, păstrarea mediului pentru generaţiile viitoare, a ridicării răspunderii faţă de mediu la nivelul imperativelor juridice, a evitării, a reparării daunelor aduse mediului, daune ce se referă la lezarea dreptului la mediu sănătos, la stoparea acţiunii omului asupra mediului. Dreptul omului nu poate face abstracţie de la principiile fundamentale ale drepturilor omului atâta timp cât legea afirmă că protecţia omului este un activ de interes general, o obligaţie a statului, cât timp protecţia mediului are ca prioritate sănătatea umană. Strâns legate de mediu sunt dreptul la viaţă, care este un drept natural şi trebuie ocrotit prin lege. Se afirmă că dreptul la viaţă este nucleul celorlalte drepturi ale omului. Un alt drept în relaţie cu mediul este dreptul la informare. Dreptul la informare devine un drept de interes public, un drept al persoanei de a fi informată prompt despre deciziile autorităţilor publice privind mediul. Alte drepturi consacrate privesc dreptul la ocrotirea sănătăţii unde statul este obligat să asigure sănătate publică; dreptul de asociere al oamenilor privind apărarea mediului; dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică în domeniul mediului, atât printru-n act administrativ cât şi prin soluţionarea nelegală; dreptul populaţiei de a nu exploata fără limite mediul. Legea 137/1995 în art. 5 prevede:” Statul recunoaşte tuturor persoanelor , dreptul la un mediul sănătos şi garantează accesul la toate informaţiile privind calitatea mediului, dreptul de al se asocia în organizaţii de apărare a calităţii mediului, dreptul de consultanţă în vederea luări deciziilor politice, a acordurilor şi autorizaţiilor de mediu, dreptul populaţiei de
Pagina 125 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

a se adresa autorităţilor administrative şi justiţiei prevenirea daunelor prind mediul iar în caz de prejudicii directe sau indirecte privind despăgubirea faţă de acestea”. Pentru a evita aceste daune ecologice, conform Legii mediului, persoanele fizice şi juridice trebuie să solicite acordul sau autorizaţia de mediu, să ofere inspectorilor toate datele, să informeze autorităţile publice, în caz de riscuri, să suporte costul reparaţiilor produse. Răspunderea este civilă delictuală, contravenţională şi penală. Protecţia drepturilor omului poate fi considerată un concept cuprinzător, care presupune un ansamblu de măsuri sociale, economice, politice, juridice, naţionale şi internaţionale, care au ca obiect recunoaşterea , dezvoltarea şi încurajarea promovării respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limba sau religie, precum şi asigurarea apărării acestor drepturi în faţa instanţelor jurisdicţionale naţionale şi internaţionale. Existenţa unui număr destul de mare de drepturi ale omului, recunoscute astăzi prin documente internaţionale, a determinat, cum era şi firesc, numeroase încercări de clasificare ori de sistematizare a lor. Astfel, în raport de momentele istorice ale afirmării acestor drepturi se vorbeşte de drepturi ale omului din prima generaţie (drepturile civile şi politice), din a doua generaţie (drepturile economice, sociale şi culturale) şi din a treia generaţie (drepturile de solidaritate, cum sunt, de pildă, dreptul la dezvoltare, dreptul la pace, dreptul la mediu înconjurător sănătos). Cât priveşte mecanismele necesare pentru garantarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute în documentele internaţionale, este cert că acestea nu pot fi efectiv respectate şi garantate decât prin crearea unor condiţii eficiente şi sigure. În acest scop comunitatea internaţionala a creat sistemul de protecţie şi garantare a drepturilor omului, numit în literatura de specialitate ”mecanisme de garantare internaţională”, cu corespondentul lor în plan naţional în majoritatea statelor. O prima clasificare a mecanismelor internaţionale de garantare a drepturilor omului are în vedere diferenţierea mecanismelor jurisdicţionale de cele jurisdicţionale de cele nejurisdicţionale. Mecanismele jurisdicţionale de protecţie a drepturilor omului au la baza instrumentele juridice prin care se creează organe cu atribuţii jurisdicţionale, care au competenţa să examineze plângerile ce le sunt adresate şi să pronunţe o hotărâre care sa aibă autoritate de lucru judecat. Tipul acesta de mecanisme este caracteristic sistemelor regionale de protecţie a drepturilor omului, aflate în Europa (în cadrul Consiliului Europei) şi pe continentul american
Pagina 126 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

(în cadrul organizaţiei Statelor Americane), fiind instituite prin Convenţia Europeana pentru salvgardarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale (1950) şi prin Convenţia Americana privind drepturile omului(1969). Mecanismele nejurisdicţionale sunt caracterizate prin aceea că nu dispun de forţa de constrângere necesară asigurării îndeplinirii lor, atunci când nu sunt transpuse în practica de bunăvoie. Ele sunt caracteristice sistemului universal de promovare, protecţie şi garantare a drepturilor omului, respectiv organelor şi unui sistem regional-mecanismul instituit de Conferinţa (în prezent Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa - O.S.C.E.) În ce priveşte procedurile caracteristice mecanismelor nejurisdicţionale, acestea -întro clasificare cvasi-acceptată include proceduri bazate pe plângeri (în cazul unor violări ale drepturilor omului săvârşite de către state), dar şi proceduri bazate pe rapoarte, anume prevăzute de unele instrumente internaţionale. În plan intern, păstrând acelaşi criteriu de clasificare, există mecanisme de garantare a drepturilor omului nejurisdicţionale şi jurisdicţionale. Mecanismele interne nejurisdicţionale, stabilite de organismele fiecărui stat, sunt consacrate prin constituţii şi legi organice, ele fiind în general legislative sau executive având fiecare proceduri de rezolvare distincte. Mecanismele interne jurisdicţionale sunt alcătuite din instanţele judecătoreşti cu proceduri specifice, judiciare. Între mecanismele de protecţie a drepturilor omului având un caracter jurisdicţional şi cele care nu au un asemenea caracter există, fireşte, o indisolubila legătura, deoarece mecanismele nejurisdicţionale, atât interne cât şi internaţionale, pot avea o contribuţie importantă asupra exercitării atribuţiilor corespunzătoare ce revin mecanismelor jurisdicţionale. Deşi, aşa cum este firesc, acestea au un rol decisiv în ceea ce priveşte protecţia şi apărarea drepturilor omului ,este cât se poate de clar că mecanismele nejurisdicţionale pot şi trebuie să aducă importante contribuţii la clarificarea unor probleme importante ce privesc drepturile omului, în special atrăgând atenţia comunităţii internaţionale în legătura cu situaţia unor grave încălcări, mobilizând factorii politici de decizie din diferite ţări pentru a acţiona în aşa fel încât încălcările drepturilor omului să fie sancţionate, iar drepturile legitime ce au fost încălcate sa fie restabilite în plenitudinea lor. Prin urmare, relaţia dintre mecanismele jurisdicţionale interne şi cele internaţionale se înfăţişează ca o legătură de condiţionare reciprocă, ambele categorii de mecanisme fiind convergente în a promova ideea respectului drepturilor omului, a reparării prejudiciilor suferite, precum şi a sancţionării severe a celor care s-au făcut vinovaţi de nerespectarea lor.
Pagina 127 din 128

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Pagina 128 din 128