Doping
Content
Metode de dopaj pe care le-a folosit Lance Armstrong și care sunt urmărite în sporturile de
anduranță.
Eritropoietina
Dacă în sporturile ce presupun forţă şi muşchi mari, steroizii anabolizanţi sunt cele mai populare
metode de a trişa, în sporturile de anduranţă, dopingul cu forme sintetice de eritropoietină reprezintă
principala cale prin care se încearcă creşterea performanţelor fizice într-un mod incorect şi potenţial
periculos pentru sănătate.
Eritropoietina este un hormon ce se sintetizează la nivelul rinichilor şi care are rolul de a regla
producţia de eritrocite (celule roşii) la nivelul măduvei osoase. Epoietina (EPO) este o formă
sintetică de eritropoietină, care a fost creată în laborator în 1988 şi este disponibilă ca medicament
dedicat pacienţilor cu anemie gravă asociată bolilor renale cronice severe.
În mod natural, când scade concentraţia de eritrocite sau se reduce presiunea oxigenului în sângele
arterial, ca în cazul ascensiunilor la altitudine mare, organismul nostru eliberează eritropoietină
pentru a stimula producerea de celule roşii. Un număr mai mare de celule roşii în sânge este un
avantaj în cursele de anduranţă, cum este şi maratonul, pentru că vor facilita transportul unei
cantităţi mai mari de oxigen la nivel celular – o nevoie absolută atunci când e nevoie să se menţină
efortul pe durate lungi. Iata de ce, mulţi sportivi de performanţă merg în cantonamente la munte, în
special înaintea unor concursuri importante. În mod evident, aceasta este o tehnică acceptată, care
nu are nicio legătură cu injectare de EPO – metodă considerată doping.
În urmă cu zeci de ani, s-a constatat că administrarea timp de 6 săptămâni a unui tratament cu EPO
creşte cu 5-12% hemoglobina (cea care leagă oxigenul la nivelul eritrocitelor) şi hematocritul (partea
de celule roşii din sânge, restul fiind reprezentat de plasmă); această creştere îmbunătăţeşte în mod
semnificativ performanţa în sporturile de anduranţă. Totuşi, administrarea în exces şi fără
monitorizare medicală, poate conduce la creşterea excesivă a hematocritului, uneori peste 60%.
Astfel sângele devine vâscos şi creşte foarte mult riscul de accident vascular cerebral, infarct de
miocard şi edem pulmonar. Cele mai multe cazuri de decese asociate cu abuzul de EPO au fost
constatate la ciclişti de performanţă.
EPO nu poate fi detectat în urină, de aceea se foloseşte ca marker hematocritul (care este o analiză
uzuală, pe care o facem în mod curent la orice control medical de rutină). Începând cu 1998, limitele
maxime acceptate ale hematocritului sunt 50% la bărbaţi şi 47% la femei (în mod normal, valorile la
bărbaţi sunt 40-48%, iar la femei 36-42%). Valoarea hematocritului este determinată de profilul
genetic, antrenamentul la altitudine şi nivelul de hidratare (în cazul unei deshidratări severe, nivelul
plasmei sanguine scade şi astfel pare că hematocritul este mai mare decât ar trebui).
La unii sportivi de performanţă (ciclişti, triatlonişti) s-a constatat o alterare a metabolismului fierului,
în sensul că s-au găsit valori foarte mari ale fierului seric (500-1000 ng/l faţă de 100 ng/l cum este
normal). Există temerea că acest nivel crescut este o consecinţă a injectării frecvente de produse cu
fier, necesar pentru a susţine sinteza crescută de celule roşii, consecinţă a untilizării repetatea a
EPO. Excesul de fier este de asemenea nociv, afectând ficatul.
Armstrong a fost acuzat că a folosit diverse metode pentru a evita detectarea: dozaje mici, injectare
intravenoasă și transfuzii cu glicerol. În anii ’90 dopajul cu EPO a condus la decesul a 18 cicli ști de
performanță.
Dopaj cu sânge (transfuzii)
Se folosește pentru a crește numărul de hematii (celule roșii) din fluxul sanguin al sportivului.
Sângele se extrage de la sportiv înaintea unui concurs (cu câteva zile) și apoi este reintrodus în
orele de dinaintea competiției. În felul acesta crește capacitatea sângelui de a livra oxigen către
țesuturile periferice. Concentrația mai mare de hematii în sânge poate îmbunătăți capacitatea
aerobă a sportivului, ceea ce îmbunătățește anduranța și refacerea după efort. Nu există niciun test
eficient care să poată dovedi dopajul cu sânge. Efecte secundare – creșterea coagulabilită ții
sângelui, risc de accident vascular cerebral și suprasolicitare cardiacă.
Testosteron
Este o substanță cu proprietăți anabolizante, care ajută la dezvoltarea masei musculare și a for ței.
Doze mici pot fi utile pentru refacerea musculară, în speecial după antrenamente foarte intense. Întro oarecare măsură ameliorează și anduranța. Andriolul, este un produs ce conține testosteron
undecanoat, care se administrează pe cale orală. Acesta intră în sistemul limfatic, fără însă a trece
prin ficat. Din acest motiv este preferat, pentru că nu produce efecte secundare hepatice și în
același timp este foarte eficient pentru îmbunătățirea performanței.
Hormonul de creștere (hGH)
Cunoscut și ca gonadotropină, se folosește pentru a crește forța și masa musculară, pentru a grăbi
refacerea și ca ajutor în scăderea în greutate. Efecte secundare – afectarea vederii, dureri de cap,
diabet zaharat, tensiune arterială, insuficiență cardiacă, acromegalie, favorizarea dezvoltării
tumorilor.
Cortizon
Acesta este un medicament antiinflamator din clasa corticosteroizilor, care este folosit ca metodă
doping pentru că accelerează refacerea după efort, dă senzație de “bine” și “energie”. Efecte
secundare: cardiomiopatie, sindrom de tunel carpian, retenție hidrică, slăbiciune musculară, diabet,
hipertensiune arterială, dislipidemie (colesterol crescut).
Transfuzii cu ser fiziologic, glicerol și plasmă
Acestea se folosesc pentru a masca un hematocrit mai mare de 50%. Hematocritul este reprezentat
de masa de celule roșii. Așa cum spuneam anterior, dopingul cu EPO și transfuziile cu sânge
conduc la creșterea numărului de celule roșii, de aceea cei care vor să ascundă acest lucru își fac
transfuzii cu ser fiziologic, glicerol sau plasmă, pentru a “dilua” sângele și astfel a ascunde efectul
dopingului.
anduranță.
Eritropoietina
Dacă în sporturile ce presupun forţă şi muşchi mari, steroizii anabolizanţi sunt cele mai populare
metode de a trişa, în sporturile de anduranţă, dopingul cu forme sintetice de eritropoietină reprezintă
principala cale prin care se încearcă creşterea performanţelor fizice într-un mod incorect şi potenţial
periculos pentru sănătate.
Eritropoietina este un hormon ce se sintetizează la nivelul rinichilor şi care are rolul de a regla
producţia de eritrocite (celule roşii) la nivelul măduvei osoase. Epoietina (EPO) este o formă
sintetică de eritropoietină, care a fost creată în laborator în 1988 şi este disponibilă ca medicament
dedicat pacienţilor cu anemie gravă asociată bolilor renale cronice severe.
În mod natural, când scade concentraţia de eritrocite sau se reduce presiunea oxigenului în sângele
arterial, ca în cazul ascensiunilor la altitudine mare, organismul nostru eliberează eritropoietină
pentru a stimula producerea de celule roşii. Un număr mai mare de celule roşii în sânge este un
avantaj în cursele de anduranţă, cum este şi maratonul, pentru că vor facilita transportul unei
cantităţi mai mari de oxigen la nivel celular – o nevoie absolută atunci când e nevoie să se menţină
efortul pe durate lungi. Iata de ce, mulţi sportivi de performanţă merg în cantonamente la munte, în
special înaintea unor concursuri importante. În mod evident, aceasta este o tehnică acceptată, care
nu are nicio legătură cu injectare de EPO – metodă considerată doping.
În urmă cu zeci de ani, s-a constatat că administrarea timp de 6 săptămâni a unui tratament cu EPO
creşte cu 5-12% hemoglobina (cea care leagă oxigenul la nivelul eritrocitelor) şi hematocritul (partea
de celule roşii din sânge, restul fiind reprezentat de plasmă); această creştere îmbunătăţeşte în mod
semnificativ performanţa în sporturile de anduranţă. Totuşi, administrarea în exces şi fără
monitorizare medicală, poate conduce la creşterea excesivă a hematocritului, uneori peste 60%.
Astfel sângele devine vâscos şi creşte foarte mult riscul de accident vascular cerebral, infarct de
miocard şi edem pulmonar. Cele mai multe cazuri de decese asociate cu abuzul de EPO au fost
constatate la ciclişti de performanţă.
EPO nu poate fi detectat în urină, de aceea se foloseşte ca marker hematocritul (care este o analiză
uzuală, pe care o facem în mod curent la orice control medical de rutină). Începând cu 1998, limitele
maxime acceptate ale hematocritului sunt 50% la bărbaţi şi 47% la femei (în mod normal, valorile la
bărbaţi sunt 40-48%, iar la femei 36-42%). Valoarea hematocritului este determinată de profilul
genetic, antrenamentul la altitudine şi nivelul de hidratare (în cazul unei deshidratări severe, nivelul
plasmei sanguine scade şi astfel pare că hematocritul este mai mare decât ar trebui).
La unii sportivi de performanţă (ciclişti, triatlonişti) s-a constatat o alterare a metabolismului fierului,
în sensul că s-au găsit valori foarte mari ale fierului seric (500-1000 ng/l faţă de 100 ng/l cum este
normal). Există temerea că acest nivel crescut este o consecinţă a injectării frecvente de produse cu
fier, necesar pentru a susţine sinteza crescută de celule roşii, consecinţă a untilizării repetatea a
EPO. Excesul de fier este de asemenea nociv, afectând ficatul.
Armstrong a fost acuzat că a folosit diverse metode pentru a evita detectarea: dozaje mici, injectare
intravenoasă și transfuzii cu glicerol. În anii ’90 dopajul cu EPO a condus la decesul a 18 cicli ști de
performanță.
Dopaj cu sânge (transfuzii)
Se folosește pentru a crește numărul de hematii (celule roșii) din fluxul sanguin al sportivului.
Sângele se extrage de la sportiv înaintea unui concurs (cu câteva zile) și apoi este reintrodus în
orele de dinaintea competiției. În felul acesta crește capacitatea sângelui de a livra oxigen către
țesuturile periferice. Concentrația mai mare de hematii în sânge poate îmbunătăți capacitatea
aerobă a sportivului, ceea ce îmbunătățește anduranța și refacerea după efort. Nu există niciun test
eficient care să poată dovedi dopajul cu sânge. Efecte secundare – creșterea coagulabilită ții
sângelui, risc de accident vascular cerebral și suprasolicitare cardiacă.
Testosteron
Este o substanță cu proprietăți anabolizante, care ajută la dezvoltarea masei musculare și a for ței.
Doze mici pot fi utile pentru refacerea musculară, în speecial după antrenamente foarte intense. Întro oarecare măsură ameliorează și anduranța. Andriolul, este un produs ce conține testosteron
undecanoat, care se administrează pe cale orală. Acesta intră în sistemul limfatic, fără însă a trece
prin ficat. Din acest motiv este preferat, pentru că nu produce efecte secundare hepatice și în
același timp este foarte eficient pentru îmbunătățirea performanței.
Hormonul de creștere (hGH)
Cunoscut și ca gonadotropină, se folosește pentru a crește forța și masa musculară, pentru a grăbi
refacerea și ca ajutor în scăderea în greutate. Efecte secundare – afectarea vederii, dureri de cap,
diabet zaharat, tensiune arterială, insuficiență cardiacă, acromegalie, favorizarea dezvoltării
tumorilor.
Cortizon
Acesta este un medicament antiinflamator din clasa corticosteroizilor, care este folosit ca metodă
doping pentru că accelerează refacerea după efort, dă senzație de “bine” și “energie”. Efecte
secundare: cardiomiopatie, sindrom de tunel carpian, retenție hidrică, slăbiciune musculară, diabet,
hipertensiune arterială, dislipidemie (colesterol crescut).
Transfuzii cu ser fiziologic, glicerol și plasmă
Acestea se folosesc pentru a masca un hematocrit mai mare de 50%. Hematocritul este reprezentat
de masa de celule roșii. Așa cum spuneam anterior, dopingul cu EPO și transfuziile cu sânge
conduc la creșterea numărului de celule roșii, de aceea cei care vor să ascundă acest lucru își fac
transfuzii cu ser fiziologic, glicerol sau plasmă, pentru a “dilua” sângele și astfel a ascunde efectul
dopingului.
