Hoffman
Content
Relaţii internaţionale (Hoffmann)
,, Scepticii provoacă plecăciuni şi suspine, nu zgomot şi furie; dar pentru cercetarea creatoare zgomotul şi furia
sunt bune.,,
În studiul său, autorul defineşte ştiinţa Relaţiilor internaţionale, ne arată unde, când, cum şi de ce a apărut
această ştiinţă, necesitatea ei şi care sunt problemele cu care se confruntă, apelând nu doar la propriile studii, ci citând
pe ,,părinţii fondatori,, cât şi pe cei mai în vogă cercetători. Ca definiţie a relaţiilor internaţionale, el îl citează pe
Raymond Aron : activitatea specializată a diplomaţilor şi soldaţilor. Ca loc de naştere : Statele Unite, unde politica
externă era reglementată şi controlată din interior, era deci democratizată, nu era apanajul câtorva inţiaţi fericiţi din
Europa, a diplomaţilor de carieră. Deşi deschizătorul de drumuri a fost un englez (nici nu se putea altfel) E.H. Carr,
Relaţiile internaţionale se constituie ca disciplină în Statele Unite având ca părinte fondator pe Hans Morgenthau, care
spre deosebire de Nicholas Spykman care îi învăţa pe americani că obiectivul politicii externe are ca obiect puterea, îşi
fundamentează legile comportamentului de stat pe doi piloni : conceptul de putere şi interesul naţional, afirmând cu
curaj existenţa unui câmp de cercetare ştiinţifică separat de istorie sau de drept, fiind şi unul dintre fondatorii
realismului politic. Afirmă unitatea cercetării empirice şi a interogaţiei filozofice, vrând să-şi înrădăcineze normele în
realităţile politice, nu în ambiţiile politicienilor, având convingerea că şi în relaţiile internaţionale există o paradigmă
intelectuală, dar şi operaţională.
La dezvoltarea Relaţiilor internaţionale au contribuit enorm cercetătorii care, ca şi Morgenthau, au emigrat din
alte ţări.
Statele Unite aveau nevoie să-şi justifice acumularea de putere, amestecul permanent şi global în afacerile
mondiale, justificarea politicilor războiului rece.
În Statele Unite a existat o legătură foarte puternică între cercetare şi politică, universităţile transformând de
multe ori un schimb de idei într-un schimb de cadre. În acest sens remarcăm că fiecare cercetător al sistemelor
internaţionale a fost partizanul propriei viziuni (Waltz, Liska, Kissinger, etc...), fiecare tinzând să abordeze sistemul
internaţional într-un mod diferit : sistem bipolar, integrare regională, etc...
Pe de altă parte cercetătorii au dorit să fie utili, sistemele lor să conţină funcţii de control şi predicţie, furnizând
reţete pentru depăşirea statului-naţiune, fiind înclinaţi să joace rolul sfetnicului înţelept care îl sfătuiesc pe Principe
asupra modului optim de a-şi administra puterea şi de a promova interesul naţional. Într-o lume a interconectării
nucleare şi a interdependenţei economice, cercetătorii trebuie să aleagă între irelevanţa rezultatelor cercetărilor şi
absorbirea în politică, mulţi dorind aplicaţii chiar şi pentru cele mai abstracte cercetări. Se pune astfel întrebarea :
Relaţiile internaţionale sunt o ştiinţă utopică, sau o ştiinţă a utopiei? Hoffmann care se prezintă pe sine ca fiind realist
(ca şi Morgenthau), atrage atenţia că prin încercarea de a aplica o anumită teorie favorită sau o dogmă, cercetătorul
transformat în politician, poate deveni pericol public.
În concluzie, problemele de mai sus au apărut cu precădere în America deoarece aici se află cei mai mulţi
specialişti. Deşi cea mai pronunţată trăsătură a Relaţiilor internaţionale este căutarea certitudinii totuşi ele ar trebui să
fie ştiinţa incertitudinii, a limitelor acţiunii şi a căilor prin care statele încearcă, dar nu reuşesc niciodată în totalitate să
ia măsuri pentru eliminarea propriei insecurităţi.
Trebuie să se admită că nu există scurtături către dezvoltarea politică, că Statele Unite nu pot edifica naţiuni
pentru alţii şi că trebuie înţeles trecutul altor state. În consecinţă trebuie examinată legătura dintre comportamentul
intern şi extern al fiecărui stat. Relaţiile internaţionale trebuie să se distanţeze de perspectiva unei supraputeri către
aceea a statelor slabe şi revoluţionare, de paradigma : cel puternic face ce vrea, cel slab ce i se impune. Relaţiile
internaţionale sunt o ştiinţă în care sunt multe de făcut atât datorită nivelului la care se află cât şi stării lumii în care
trăim, o lume în care s-a demonstrat că ,, forţa nelimitată sau extremismul în numele libertăţii nu au nici o eficacitate.,,
,, Scepticii provoacă plecăciuni şi suspine, nu zgomot şi furie; dar pentru cercetarea creatoare zgomotul şi furia
sunt bune.,,
În studiul său, autorul defineşte ştiinţa Relaţiilor internaţionale, ne arată unde, când, cum şi de ce a apărut
această ştiinţă, necesitatea ei şi care sunt problemele cu care se confruntă, apelând nu doar la propriile studii, ci citând
pe ,,părinţii fondatori,, cât şi pe cei mai în vogă cercetători. Ca definiţie a relaţiilor internaţionale, el îl citează pe
Raymond Aron : activitatea specializată a diplomaţilor şi soldaţilor. Ca loc de naştere : Statele Unite, unde politica
externă era reglementată şi controlată din interior, era deci democratizată, nu era apanajul câtorva inţiaţi fericiţi din
Europa, a diplomaţilor de carieră. Deşi deschizătorul de drumuri a fost un englez (nici nu se putea altfel) E.H. Carr,
Relaţiile internaţionale se constituie ca disciplină în Statele Unite având ca părinte fondator pe Hans Morgenthau, care
spre deosebire de Nicholas Spykman care îi învăţa pe americani că obiectivul politicii externe are ca obiect puterea, îşi
fundamentează legile comportamentului de stat pe doi piloni : conceptul de putere şi interesul naţional, afirmând cu
curaj existenţa unui câmp de cercetare ştiinţifică separat de istorie sau de drept, fiind şi unul dintre fondatorii
realismului politic. Afirmă unitatea cercetării empirice şi a interogaţiei filozofice, vrând să-şi înrădăcineze normele în
realităţile politice, nu în ambiţiile politicienilor, având convingerea că şi în relaţiile internaţionale există o paradigmă
intelectuală, dar şi operaţională.
La dezvoltarea Relaţiilor internaţionale au contribuit enorm cercetătorii care, ca şi Morgenthau, au emigrat din
alte ţări.
Statele Unite aveau nevoie să-şi justifice acumularea de putere, amestecul permanent şi global în afacerile
mondiale, justificarea politicilor războiului rece.
În Statele Unite a existat o legătură foarte puternică între cercetare şi politică, universităţile transformând de
multe ori un schimb de idei într-un schimb de cadre. În acest sens remarcăm că fiecare cercetător al sistemelor
internaţionale a fost partizanul propriei viziuni (Waltz, Liska, Kissinger, etc...), fiecare tinzând să abordeze sistemul
internaţional într-un mod diferit : sistem bipolar, integrare regională, etc...
Pe de altă parte cercetătorii au dorit să fie utili, sistemele lor să conţină funcţii de control şi predicţie, furnizând
reţete pentru depăşirea statului-naţiune, fiind înclinaţi să joace rolul sfetnicului înţelept care îl sfătuiesc pe Principe
asupra modului optim de a-şi administra puterea şi de a promova interesul naţional. Într-o lume a interconectării
nucleare şi a interdependenţei economice, cercetătorii trebuie să aleagă între irelevanţa rezultatelor cercetărilor şi
absorbirea în politică, mulţi dorind aplicaţii chiar şi pentru cele mai abstracte cercetări. Se pune astfel întrebarea :
Relaţiile internaţionale sunt o ştiinţă utopică, sau o ştiinţă a utopiei? Hoffmann care se prezintă pe sine ca fiind realist
(ca şi Morgenthau), atrage atenţia că prin încercarea de a aplica o anumită teorie favorită sau o dogmă, cercetătorul
transformat în politician, poate deveni pericol public.
În concluzie, problemele de mai sus au apărut cu precădere în America deoarece aici se află cei mai mulţi
specialişti. Deşi cea mai pronunţată trăsătură a Relaţiilor internaţionale este căutarea certitudinii totuşi ele ar trebui să
fie ştiinţa incertitudinii, a limitelor acţiunii şi a căilor prin care statele încearcă, dar nu reuşesc niciodată în totalitate să
ia măsuri pentru eliminarea propriei insecurităţi.
Trebuie să se admită că nu există scurtături către dezvoltarea politică, că Statele Unite nu pot edifica naţiuni
pentru alţii şi că trebuie înţeles trecutul altor state. În consecinţă trebuie examinată legătura dintre comportamentul
intern şi extern al fiecărui stat. Relaţiile internaţionale trebuie să se distanţeze de perspectiva unei supraputeri către
aceea a statelor slabe şi revoluţionare, de paradigma : cel puternic face ce vrea, cel slab ce i se impune. Relaţiile
internaţionale sunt o ştiinţă în care sunt multe de făcut atât datorită nivelului la care se află cât şi stării lumii în care
trăim, o lume în care s-a demonstrat că ,, forţa nelimitată sau extremismul în numele libertăţii nu au nici o eficacitate.,,
