Marshall

Published on January 2017 | Categories: Documents | Downloads: 65 | Comments: 0 | Views: 567
of 4
Download PDF   Embed   Report

Comments

Content

Planul Marshall şi Doctrina Truman Doctrina Truman s-a născut la 12 martie 1947 şi ea stă la baza politicii Statelor Unite împotriva Blocului comunist ( din care făcea parte şi România) în timpul Războiului Rece. În acea zi istorică, în Congresul SUA, Harry Truman a declarat: “Cred că Statele Unite trebuie să susţină popoarele libere care rezistă tentaţiilor de aservire (…). Cred că noi trebuie să ajutăm popoarele libere de a nuşi falsifica destinul (…). Cred că ajutorul nostru trebuie să consiste esenţial într-o susţinere economică şi financiară (…) de a menţine libertatea Statelor lumii şi de a proteja avansarea comunismului “. În mod concret, doctrina Truman, sau politica de izolare, se bazează pe o ofertă de asistenţă militară şi financiară din partea Statelor Unite, adresându-se ţărilor decise de a se opune presiunilor comuniste. În Iunie 1947, Secretarul de Stat George C. Marshall a ţinut o prelegere la Universitatea Harvard în care a conturat ceea ce urma să devină Planul Marshall. Europa, devastată de război, tocmai a trecut printr-una din iernile cele mai dificile din istoria sa. Naţiunile Europei se confruntau cu inflaţia ridicată, iar guvernele social-democrate se opuneau adaptării măsurilor draconice de redresare economică sugerate de economiştii liberalismului clasic. Ceva trebuia făcut, atât din raţiuni umanitare cât şi în vederea stopării răspândirii ideilor comuniste. În 1947, reconstrucţia Europei Occidentale în întregul ei a fost pusă în pericol de o criză transatlantică a balanţei de plăţi, cele 16 ţări ce vor beneficia de Planul Marshall având un deficit de plată de 7,5 miliarde de dolari, pe când SUA au reuşit să aibă un excedent bugetar de 10 miliarde de dolari. În SUA, amplul deficit al balanţei de plăţi a fost interpretat în mod just ca fiind în parte cauzat de absenţa esenţială din cadrul circuitului comercial european a Germaniei, centrul industrial tradiţional al Europei. Situaţia economică nefavorabilă a Europei era avantajoasă pentru partidele comuniste locale, cât şi pentru URSS. Criza în care se aflau ţările europene trebuia evitată, pentru că un colaps al Europei ar fi lipsit SUA, ameninţată deja de supraproducţie , de o piaţă de comerţ şi desfacere importantă, declanşând o recesiune mondială de dimensiuni inimaginabile, dar şi pentru că această criză ar fi putut fi folosită de către comunişti pentru a prelua puterea în Europa. În cazul Greciei şi al Franţei se putea prevedea că după căderea economică avea să urmeze preluarea puterii de catre comunişti şi că fără un ajutor american de proporţii situaţia se va înrăutăţi iremediabil. În urma falimentului economic european din 1947, Marea Britanie renunţă să mai acorde ajutoare guvernelor grec şi turc în lupta împotriva guerillelor comuniste, iar în aceste condiţii, preşedintele Truman a luat în martie 1947 iniţaitiva de a cere Congresului un ajutor de 400 de milioane de dolari, cu scopul de a prelua sarcina britanicilor de a bloca expansiunea comunismului în Europa. Acest discurs ţinut în faţa camerelor reunite ale Congresului pe 12 martie 1947 şi căruia i se va da numele de “Doctrina Truman” , a definit noua politică SUA faţă de “lumea liberă”, îndiguirea (containtment) valului communist, printr-o politică de fermitate, preconizată de George Kennan, însărcinatul cu afaceri american la Moscova. La 3 iunie 1947, SUA au anunţat Programul de Reconstrucţie Europeană (European Recovery Program) - aşa numitul Plan Marshall - prin care au inaugurat o nouă abordare a problemelor reconstrucţiei Europei de Vest. SUA au hotărât să înlocuiască eforturile anterioare de ameliorare pe termen scurt cu un ajutor pentru reconstrucţie pe termen mediu, pentru a oferi Europei lichidităţile necesare pentru dirijarea comerţului intra-european pe o bază mulilaterală, adică fără nevoia de a echilibra bilateral comerţul şi pentru a forţa îndepărtarea restricţiilor asupra schimburilor intra-europene. În realitate, ajutorul american pentru Europa nu încetat niciodată, de la votarea legii “contractelor de împrumut” (Lend-Lease Act) în martie 1941. Acest ajutor s-a desfăşurat s-a desfăşurat din începând din 1934 prin intermediul unei instituţii care grupa 44 de ţări, United Nation Relief and Rehabilitation Administration (UNRRA).

Această organizaţie a distribuit gratuit, aproape în întregime din fonduri americane, alimente ţerilor europene cele mai sărace până în 1947. Din punct de vedere strict financiar, Planul Marshall urma să elimine criza de dolari, să dezgheţe schimburile şi să faciliteze situarea pe poziţii economice cât de cât comparabile o Europă devastată cu o Americă dispusă să o ajute. Pe de altă parte, planul a avut şi o motivaţie strict politică, adâncirea erodării economiei vesteuropene putând cauza o prăbuşire politică, ale cărei consecinţe imprevizibile ar fi adus prejudicii SUA. În esenţă era apreciată posibilitatea, ca pe un fon de gravă slăbiciune a Europei, întregul continent să intre sub dominaţia URSS, mai ales că, în importante ţări ocidentale comuniştii dirijaţi de Moscova dețineau portofolii ministeriale importante, pe un fond de credibilitate susținut de atitudinea antifascistă și de aspirația populară de echitate socială, opinia publică ignorând total realitatea din URSS. Foarte curând au devenit predominante considerentele politice, acceptarea sau neacceptarea propunerii americane de a beneficia de facilitățile planului respectiv devenind un criteriu de orientare la nivel global. Proiectul a fost lansat de secretarul de stat american George C. Marshall într-un discurs ținut la Universitatea Harvard la 5 iunie 1947, prin expunerea liniilor generale ale programului de refacere a Europei. Europa devastată de război era în pragul colapsului moral, economic și politic. Învinși sau învingători, conștintizau distrugerile materiale, starea industriei (subjugată toatal mșinărei de război, activitatea productivă neputând să-și revină în absența capitalului și a utilajelor), lipsa alimetelor și șomajul. Guvernele social-democrate din majoritatea țărilor europene nu erau dispuse să adopte măsurile draconice de reconstrucție impuse de economiștii clasici. Pe de altă parte, modelul comunist promovat de URSS devenea tot mai atravtiv. Scopul Programului de Reconstrucție Europeană a fost reconstrucția Europei prin:  Creșterea producției;  Facilitarea cooperării între statele Europei;  Stimularea comerțului internațional;  Controlul inflației. În esență, SUA urma să furnizeze dolarii cu care să își compenseze deficitul balanței de plăți cu restul lumii, condiția de bază fiind țările europene să își prezinte nevoile în mod unitar, nu individual și să coopereze permanent pe măsura desfășurării proiectului. Planul a oferit ajutor financiar pentru întreaga Europă (cu excepția Spaniei franchiste), reprezentând în mare parte deruri nerambursabile (sumele nerambursabile au totalizat 17 miliarde de dolari) pe o perioadă limitată de ani: 1947-1951. Scopul său primordial a fost refacerea refacerea și reabilitarea activităților industriale, agricole și financiare, în special în Germania de Vest. Al doilea scop, ce a apărut ca o consecință utilă, nu ca o condiție prealabilă, a vizat încurajarea intgrării europene ,indiferent ce ar fi ajuns ea să însemne, americanii nemaidorind să se “ocupe separat de mai multe state diferite, considerând că unitatea care fusese atât de fructoasă în America de Nord trebuia să fie la fel de beneficăpentru Europa, dacă europenii puteau fi obligați sau înghiontiți să renunțe la insignificantele lor reminescențe istorice și făcuți să-și vadă regiunea ca un întreg”. Condiția pentru ca țările europene să beneficieze de fondurile americane a fost aceea de a-și elabora singure planul de reconstrucție. În viziunea lui Marshall “iniţiativa trebuie să vină din partea Europei”, lăsând în sarcina europenilor identificarea domeniilor critice. Rolul SUA s-a rezumat la a asista Europa în procesul de absorbţie al fondurilor. Mai mult – şi aici Marshall a făcut dovada unei intuiţii politice excepţionale – naţiunile Europei trebuiau să acţioneze pentru prima dată ca un tot unitar. Li se cerea să conlucreze în a rezolva problemele economice comune. De aici a pornit procesul de unificare a Europei. Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană (OEEC), care a administrat Planul Marshall din partea Europei s-a transformat ulterior în Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD). Schumann va lansa proiectul Europei Unite, care a dus la EURATOM, apoi la Comunitatea Cărbunelui şi Oţelului, la Piaţa Comună şi la Uniunea Europeană; intensificarea

relaţiilor transatlantice va face posibilă înfiinţarea NATO. Detaliile Planului Marshall au fost elaborate până în aprilie 1948 în cadrul negocierilor dintre SUA şi ţările vest-europene. Din partea SUA, Administraţia Cooperării Economice (ECA), cu sediul la Paris, urma să evalueze necesarul de ajutor şi să supervizeze cheltuielile efective. Din partea Europei de Vest a fost înfiinţată, la 16 aprilie 1948, Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană (OEEC), în scopul coordonării ajutoarelor solicitate şi a promovării liberalizării comerţului şi plăţilor în Europa. De mare importanţă a fost includerea Germaniei de Vest în OEEC care a fost primul pas către reabilitarea ţării la nivel internaţional, deşi cele trei zone de ocupaţie erau reprezentate iniţial de către autorităţile aliate. SUA au invitat toate ţările europene, cu excepţia Spaniei, să participe la Planul Marshall, însă Europa de Est a trebuit să se abţină datorită veto-ului Uniunii Sovietice. Cheltuielile din cadrul Planului Marshall au început în aprilie 1948 şi au atins nivelul maxim în anul fiscal american 1949 (iulie 1948-iunie 1949). La mijlocul anului 1952, când cheltuielile ajunseseră la mai puţin de jumătate din nivelul pe care îl atinseseră cu trei ani în urmă, Planul Marshall a fost înlocuit cu mult mai puţin generoasele Proceduri de Acordare a Asistenţei Mutuale. Programul de Reconstrucţie Europeană a fost înlocuit de Ajutorul Social Reciproc pe data de 30 decembrie 1951. Aproximativ 88,3% din cheltuielile totale ale ajutorului ERP au fost acordate direct, iar 11,7% sub formă de credite pe termen lung, cu termene de rambursare favorabile. Sumele acordate au servit în principal la finanţarea importurilor europene de produse agricole (alimente, furaje, îngrăşăminte chimice: 32,1% din totalul sumelor alocate prin ERP) şi materii prime plus produse semifinite (48,3%, în special combustibil şi bumbac). Numai 14,3% din valoarea totală a fost utilizată pentru utilaje şi vehicule, adică pentru bunuri de investiţii autentice iar în cazul Germaniei de Vest chiar mult mai puţin (3,3%). În ţările importatoare, echivalentul monetar naţional al valorilor importate finanţate de Planul Marshall a fost depozitat în conturi speciale. Aceste aşa-numite fonduri corespondente erau la dispoziţia guvernelor naţionale, deşi sub supervizarea ECA. Ele erau, de obicei, disponibilizate sub formă de credite pentru obiective specifice de investiţii pe termene concesionale. Pe de o parte, aceste fonduri au suplimentat sursele interne de capital, iar pe de altă parte ele au făcut mai uşoară pentru guvern direcţionarea resurselor în utilizările dorite din punct de vedere politic şi astfel au întărit controlul statului asupra economiilor ţărilor vest-europene, cu excepţia Germaniei de Vest care, spre deosebire de majoritatea celorlalte ţări occidentale îşi liberalizase deja majoritatea sectoarelor din economia internă la mijlocul anului 1949. În total, ţările europene au primit din partea SUA aproximativ 12 miliarde de dolari prin Planul Marshall, între aprilie 1948 şi iunie 1952, o sumă ce totaliza circa 2,1% din PIB-ul ţărilor destinatare în această perioadă12. Pe ţări, ajutorul a fost repartizat, în linii mari, astfel: 24,9% - Marea Britanie, 21,2% - Franţa, 11,8% - Italia, 10,8% - Germania de Vest, 7,7% - Ţările de Jos, 5,5% - Grecia, 5,3% - Austria, 4,4% Belgia. Fondurile furnizate prin intermediul Planului Marshall au fost utilizate în moduri diverse : scutiri de taxe de transport pentru 16,8 milioane de pachete cu ajutoare private pentru Europa ; construcţia unui port în North Borneo (Malaezia) pentru a ajuta colonia britanică să exporte cauciuc ; asistenţă în construcţia de căi ferate şi sisteme de irigaţie în Nordul Africii (colonie franceză) ; 50 milioane de dolari în domeniul medical pentru combaterea tuberculozei ; program de asistenţă tehnică : peste 3.000 de europeni au făcut stagii de câte 6 luni în diverse întreprinderi americane pentru a se deprinde cu noile tehnologii ; un program similar s-a desfăşurat în domeniul agricol ; Ford Motor Co. din Marea Britanie a primit fonduri pentru înlocuirea utilajelor necesare în producţia de autoturisme, camioane şi tractoare pentru export ; Otis Elevator Co. din SUA a ajutat la modernizarea fabricilor britanice, investiţiile ei fiind garantate de către ECA; banii ECA au permis Portugaliei să achiziţioneze echipament cheie şi material pentru construcţia de vapoare destinate pescuitului ; industria aviatică franceză a primit fonduri pentru cumpărarea anumitor componente necesare în producţia de avioane ; cultura unei plante producătoare de alcool din Scoţia a fost subvenţionată cu 6,5 milioane de

dolari, reducând importurile Marii Britanii şi contribuind la revitalizarea producţiei farmaceutice şi de material plastic, etc. După alte surse, ajutorul economic s-a ridicat la aproximativ 13,3 miliarde de dolari în perioada 3 aprilie 1948-30 iunie 1952. Acest transfer masiv de fonduri americane a accelerat reinstaurarea ordinii în economiile Europei Occidentale, depăşind cele mai optimiste prognoze. Până în 1952, obiectivele Planului Marshall privitoare la nivelul producţiei în Europa au fost nu numai atinse, ci chiar depăşite în medie cu 40%, iar până la jumătatea deceniului, finanţele exterioare ale ţărilor membre OCDE au fost restaurate, iar dolarii, altădată rari, au început să se acumuleze în rezervele băncilor centrale. Cu toate că, cercetări relativ recente au scos în evidenţă o supraevaluare a rolului jucat de Planul Marshall în reconstrucţia Europei Occidentale şi chiar au subliniat importanţa sa mai degrabă minoră, Programul de Reconstrucţie Europeană a avut două importante consecinţe politice pozitive : în primul rând, fondurile americane generoase acordate Franţei şi Marii Britanii au făcut mai uşoară acceptarea de către aceste ţări a reintroducerii Germaniei de Vest în circuitele politice şi comerciale ale Europei Occidentale şi, în al doilea rând, îndreptarea priorităţilor SUA de la ajutorul acordat pe termen scurt la ajutorul acordat pe termen mediu pentru reconstrucţie a fost interpretată ca un angajament american de durată de staţionare în Europa de Vest şi astfel a întărit încrederea investitorilor în stabilitatea politică din această parte a continentului. Planul Marshall a fost, probabil, iniţiativa de politică externă americană cea mai curajoasă şi costisitoare, practicată vreodată pe timp de pace. A satisfăcut orgoliul american, contribuind la impunerea SUA ca superputere mondială. A răspuns celor care voiau o politică externă idealistă şi generoasă. În acelaşi timp, a fost ceea ce se numeşte Realpolitik, o mişcare politică inteligentă, bine ancorată în realităţile timpului ei. Pe termen scurt, a demonstrat capacitatea SUA de a promova o politică economică coerentă pentru refacerea Europei şi depăşirea perioadei de depresie postbelică. Pe termen lung, a avut ca efecte stoparea extinderii comunismului în Occident şi menţinerea independenţei economice şi politice a ţărilor din Europa de Vest. Mai mult, Planul Marshall a contribuit într-o manieră decisivă la intensificarea cooperării între statele europene şi la construcţia unei Europe unite, pentru moment numai în partea sa occidentala.

Sponsor Documents

Or use your account on DocShare.tips

Hide

Forgot your password?

Or register your new account on DocShare.tips

Hide

Lost your password? Please enter your email address. You will receive a link to create a new password.

Back to log-in

Close