Obligatii NCC

Noul Cod civil republicat.
Cartea a V-a
Despre obligaţii (art. 1164-1649)
Comentarii i e!plicaţii
"on #urcu
1
Cartea a V-a.
Despre obligaţii
Caracteri$area general% a &nnoirilor' con(orm e!punerii de motive
În linii mari, inovaţiile constau în:
– fundamentarea întregii materii pe actuala doctrină şi jurisprudenţă inovatoare;
– restructurarea materiei obligaţiilor;
– reformularea principiilor diriguitoare în materie;
– redefinirea conceptelor tradiţionale în acord cu doctrina juridică actuală.
Restructurarea materiei se realizează prin abordarea unitară a tuturor raporturilor
obligaţionale, indiferent de sursa lor. Drept consecinţă, se renunţă la tradiţionala distincţie
între raporturile de drept civil şi cele de drept comercial, regimul juridic fiind, însă, în
continuare, diferenţiat în funcţie de calitatea de profesionist a subiectului de drept. Pe
aceeaşi linie s-a consacrat legal protecţia subiectelor de drept aflate în inferioritate
economică.
Structura Cărţii a V-a este alcătuită din 11 titluri:
Ì. Dispoziţii generale (art. 1164-1165)
ÌÌ. Ìzvoarele obligaţiilor (art. 1166-1395)
ÌÌÌ. Modalităţile obligaţiilor (art. 1396-1420)
ÌV. Obligaţii complexe (art. 1421-1468)
V. Executarea obligaţiilor (art. 1469-1565)
VÌ. Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor (art. 1566-1614)
VÌÌ. Stingerea obligaţiilor (art. 1615-1634)
VÌÌÌ. Restituirea prestaţiilor (art. 1635-1649)
ÌX. Diferite contracte speciale (art. 1650-2278)
X. Garanţiile personale (art. 2279-2322)
XÌ. Privilegiile şi garanţiile reale (art. 2323-2499).
Cu privire la izvoarele obligaţiilor, noutatea constă în completarea cu izvorul care constă în
,orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii¨, după ce au fost
prezentate tradiţionalele izvoare: contractul, actul juridic unilateral, gestiunea de afaceri,
îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată şi fapta ilicită. Această completare este
menită să ofere găzduire în viitor surprizelor pe care le va genera viaţa economică.
Contractul este reglementat în detaliu atât în ce priveşte încheierea (capacitate,
consimţământ, obiect, cauză, formă), cât şi în ce priveşte regimul nulităţilor. În acest din
urmă domeniu sunt aduse inovaţii privind validarea contractului nul sau anulabil şi
conversiunea contractului nul, precum şi cesiunea contractului. Spre deosebire de actuala
reglementare, anularea este sancţiunea rezervată erorii esenţiale, iar eroarea asupra
naturii sau asupra obiectului contractului se sancţionează numai cu nulitatea relativă.
Eroarea de drept şi dolul prin reticenţă, împreună cu leziunea într-o nouă abordare se
alătură celorlalte remedii ale dezechilibrelor contractuale grave provocate de partea mai
puternică în contract.
În ce priveşte obiectul contractului, s-a realizat o inovaţie prin echilibrul reglementat al
2
nevalabilităţii contractului, pe de-o parte, şi răspunderea contractuală, pe de altă parte.
Dacă în faza încheierii aparenţa este de imposibilitate a obiectului, nu este obligatorie
sancţiunea nulităţii.
Referitor la efectele contractului, sunt reglementate soluţii noi, printre care menţionăm:
preluarea riscului în contractele translative de proprietate, impreviziunea, denunţarea
unilaterală, clauza de dezicere, pactul de opţiune, promisiunea de a contracta, stipulaţia
pentru altul, promisiunea faptei altuia şi simulaţia. Un spaţiu importat s-a rezervat instituţiei
reprezentării, o altă inovaţie a codului.
Cuceririle jurisprudenţei în domeniul răspunderii civile delictuale au fost în parte
consacrate legislativ. Printre acestea amintim: răspunderea pentru lezarea interesului, pe
lângă cea existentă şi în actualul cod, răspunderea pentru lezarea dreptului subiectiv;
răspunderea pentru neîndeplinirea activităţii impuse de lege sau de ordinul ierarhic;
extinderea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului; definirea pazei juridice etc.
Sunt alocate reglementări ample distincte modalităţilor obligaţiilor, pe de-o parte, şi tipurilor
de obligaţii complexe, pe de altă parte. În obligaţiile comerciale se reafirmă solidaritatea
codebitorilor. Sunt reglementate aspectele privind imposibilitatea executării în natură şi
efectele acesteia asupra solidarităţii pasive, precum şi criteriile de stabilire a contribuţiei
codebitorilor solidari la stingerea obligaţiei.
Mijloacele oferite creditorului pentru executarea silită a obligaţiei sunt reglementate
sistematic: executarea în natură; rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea; diminuarea
corespunzătoare a propriei obligaţii etc. Este abordată o accepţiune mai amplă a
neexecutării obligaţiei pentru acoperirea tuturor situaţiilor. Punerea în întârziere a
debitorului cunoaşte o reglementare inovatoare şi, totodată, protectoare. Sunt oferite
criterii şi mijloace pentru determinarea şi acoperirea prejudiciului cauzat creditorului prin
neexecutarea în natură. Dobânzile moratorii sunt stimulatoare pentru executarea în natură
şi la termen, iar clauza penală este supusă aprecierii suverane a instanţei.
Sfera rezoluţiunii se extinde şi la actele unilaterale.
O inovaţie remarcabilă este realizată prin regimul juridic al cesiunii de creanţă şi a
universalităţii de creanţe, precum şi prin preluarea datoriei.
#itlul ".
Dispo$iţii generale
Art. 1164.-Conţinutul raportului obligaţional
Art. 1165.-Ìzvoarele obligaţiilor
Obligaţia este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o
prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată.
Comentariu
Obligaţia este o legătură juridică între două persoane, un creditor şi un debitor, în virtutea
căreia creditorul poate pretinde debitorului o prestaţie sau o abţinere.
Raportul de obligaţie, în sens tehnic, are o parte activă şi una pasivă, datoria pe de-o parte
(satisfacerea datoriei sub formă de acţiune sau omisiunea), angajamentul pe de altă parte
(realizabil şi prin constrângere).
Spre deosebire de dreptul real, care se poate realiza şi fără intervenţia altei persoane, de
către titularul acestuia, dreptul de creanţă necesită o prestaţie a altei persoane, debitorul.
3
În acest fel, dreptul de creanţă se compune din trei elemente: creditor (subiect activ),
debitor (subiect pasiv) şi prestaţie.
În comparaţie cu dreptul real, care se exercită direct asupra lucrului, este absolut şi
opozabil tuturor, dreptul de creanţă este relativ, stabilind raporturi numai între creditor şi
debitor, iar creditorul poate pretinde prestaţia numai de la debitor.
Dreptul de creanţă conferă numai un gaj general asupra patrimoniului debitorului, fără
drept de preferinţă în caz de insolvabilitate8.
Obligaţiile izvorăsc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă
cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum şi din orice alt act sau fapt de care legea
leagă naşterea unei obligaţii.
Legea nr. 71/2011: Art. 103. Obligaţiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt
supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârşirii lor.
Comentariu
Articolul 1165 enumeră izvoarele obligaţiilor: contractul, actul unilateral, gestiunea de
afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum şi orice alt act
sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii.
În articolele următoare sunt dezvoltate aceste izvoare astfel:
– contractul (art. 1166-1323);
– actul juridic unilateral (art. 1324-1329);
– faptul juridic licit (art. 1330-1348);
– fapta ilicită (art. 1349-1395)9.
#itlul "".
"$voarele obligaţiilor
Capitolul Ì. - Contractul
Capitolul ÌÌ. - Actul juridic unilateral
Capitolul ÌÌÌ. - Faptul juridic licit
Capitolul ÌV. - Răspunderea civilă
Capitolul ".
Contractul
Secţiunea 1. - Dispoziţii generale
Secţiunea a 2-a. - Diferite categorii de contracte
Secţiunea a 3-a. - Încheierea contractului
Secţiunea a 4-a. - Nulitatea contractului
Secţiunea a 5-a. - Ìnterpretarea contractului
Secţiunea a 6-a. - Efectele contractului
Secţiunea a 7-a. - Reprezentarea
Secţiunea a 8-a. - Cesiunea contractului
4
Secţiunea a 9-a. - Încetarea contractului
)ecţiunea 1.
Dispo$iţii generale
Art. 1166. - Noţiunea
Art. 1167. - Regulile aplicabile contractelor
Art. 1168. - Regulile aplicabile contractelor nenumite
Art. 1169. - Libertatea de a contracta
Art. 1170. - Buna-credinţă
Contractul este acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de a
constitui, modifica sau stinge un raport juridic.
Codul civil anterior (CCA): Art. 942. Contractul este acordul între două sau mai multe
persoane spre a constitui sau a stinge între dânşii un raport juridic.
Cod civil francez (CCF): Art. 1101 10 . Contractul este o convenţie prin care una sau mai
multe persoane se obligă, faţă de una sau mai multe altele, să dea, să facă sau să nu facă
un lucru.
Cod civil italian (CCÌ): Art. 1321 11 . Contractul este acordul a două sau mai multe părţi
pentru constituirea, modificarea sau stingerea între ele a unui raport juridic patrimonial.
Cod civil german (BGB): §311 12 . Obligaţii contractuale şi cvasicontractuale. (1) Pentru a
fundamenta o obligaţie în virtutea unui act juridic, ca şi pentru a modifica această obligaţie
în conţinutul ei, este necesar să se încheie un contract între părţi, dacă legea nu dispune
altfel.
Legea nr. 71/2011: Art. 102 (1) Contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data
când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea
şi încetarea sa. (2) Modificarea contractului se face cu respectarea tuturor condiţiilor
prevăzute de legea în vigoare la data modificării. În privinţa elementelor ce nu fac obiectul
modificării, sunt aplicabile dispoziţiile alin. (1).
Comentariu
1. Acordul de voinţe
Contractul este ,acordul de voinţe¨ exprimate pentru a produce efecte juridice13.
Acestui acord legea îi atribuie efectele dorite de părţi.
La întrebarea ,ce este un contract?¨ vor da răspunsuri diferite juristul, filosoful, politicianul,
economistul, sociologul şi antropologul. În activitatea zilnică juridică, definiţia contractului
este imperfectă, diversă, incoerentă14. Pentru a da o definiţie corectă contractului, se
impune determinarea raportului între lege şi contract.
Legea dă fundament contractului.
Determinarea indiciilor necesare recunoaşterii existenţei unui contract este opera calificării
juridice. În practică, de cele mai multe ori, calificarea unui acord ca fiind un contract nici nu
se ia în discuţie, pentru că apare ca fiind evidentă şi se ia în considerare ca o premisă
neglijabilă.
Relevanţa lui se dezvăluie mai ales în cursul executării acestuia.
Natura contractului nu se dezvăluie prin referire la o dispoziţie legală, pentru că această
5
entitate precede ca realitate ideea de lege. Contracte au existat înainte de a fi definite prin
lege.
Dacă teoria autonomiei voinţei ar fi fost consacrată legal, încheierea contractului ar fi fost
suficientă, iar absenţa executării sarcinilor asumate nu avea nicio influenţă asupra calităţii
partenerilor de debitor şi creditor.
Contractul a fost definit de autorul francez J. Ghestin ca fiind acordul voinţelor pentru
producerea de efecte juridice şi căruia dreptul obiectiv îi generează acele efecte15.
Definiţia nu suprimă întrebările rămase fără răspuns despre raportul între lege şi contract,
despre conţinutul acestuia şi efectele sale. Răspunsul la întrebarea ,ce este un contract?¨
va cunoaşte multe variante, în funcţie de autor. În zadar se va căuta un răspuns complet în
legislaţie, deşi unele dintre textele Codului civil anterior par să schiţeze definiţia aşteptată.
Astfel, de exemplu, art. 942 CCA defineşte contractul ca acord între două sau mai multe
persoane spre a constitui sau a stinge între dânşii un raport juridic, iar art. 948 din acelaşi
cod enumeră condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii (capacitatea de a
contracta, consimţământul valabil al părţii ce se obligă, obiectul determinat şi cauza licită),
în timp ce art. 969 din acelaşi cod conferă în stil metaforic putere de lege pentru părţile
contractante convenţiei legal făcute.
Întrebarea ,ce este un contract?¨ presupune identificarea celui care are puterea de a
răspunde la această întrebare. A întreba ce este un contract presupune a căuta raţiunea
pentru care se încheie contractele şi ce funcţii au acestea.
Pentru a înţelege ce este un contract trebuie să fie stabilite mai întâi raporturile dintre lege
şi contract sau dintre justiţie şi părţile contractante.
Fundamentul forţei obligatorii a contractului nu este neapărat unul juridic. Legea dă
fundament contractului şi, la rândul său, un anumit contract dă fundament statului şi legii.
Teoria filosofiei morale, denumită autonomia voinţei, a fost intens combătută. Amestecul
de liberalism şi intervenţionism presupune echilibrul între libertatea contractuală şi
dirigismul etatic.Autonomia voinţei nu a găsit un temei adevărat nici în realitatea
contractuală, nici în legislaţie sau în interpretarea acesteia 16.
Determinarea indiciilor şi caracterelor care permit recunoaşterea existenţei contractului
pare să fie de ordin pur tehnic, în timp ce calificarea acestui contract este, cu siguranţă,
juridică. Problema calificării s-a pus destul de rar, mai ales atunci când părţile erau unite
prin relaţii pe care contractul încheiat anterior nu părea să le explice în întregime.
Această teorie aplicată contractelor conduce la formularea următoarelor trei principii:
1) libertatea contractuală;
2) forţa obligatorie;
3) efectul relativ17.
Libertatea contractuală are atât un aspect de fond, cât şi un aspect de formă.
Aspectul de fond se exprimă ca o triplă facultate: a contracta sau a nu contracta; a alege
liber contractantul; a determina liber conţinutul contractului.
Forţa obligatorie a contractului impune respectarea angajamentelor asumate, garantată
prin constrângerea autorităţii.
Efectul relativ decurge din asumarea de obligaţii numai de către părţi, fără a genera
obligaţii faţă de terţele persoane.
Limitele teoriei autonomiei voinţei decurg din dependenţa efectelor contractului de
recunoaşterea legală, iar forţa obligatorie a contractului decurge din valoarea pe care
6
dreptul o atribuie voinţei exprimate.
Aşadar, libertatea contractuală se exercită numai în limitele fixate de lege, forţa obligatore
există numai pentru că o prevede norma legală, iar efectul relativ nu este în totalitate
relativ, pentru că un contract este şi o realitate socială care pătrunde în viaţa colectivităţii.
Determinând substanţial limitele libertăţii părţilor, în ce priveşte determinarea conţinutului
contractului, intervenţionismul statal a repus în discuţie însăşi libertatea de a încheia sau
nu contractul ori aceea de a-şi alege contractantul, dând naşte contractului impus.
Libertatea de a contracta este limitată de indicaţia imperativă a persoanei cu care se va
contracta, iar hotărârea de a vinde se temperează prin obligaţia de a notifica această
intenţie.
Uneori se merge până la impunerea de către legiuitor a tuturor clauzelor contractului, care,
din acest motiv nu-şi mai justifică denumirea.
Ceea ce mai rămâne, concret şi valabil, este intenţia fiecărui partener de a-şi proteja
propriile interese, mai degrabă decât de a favoriza interesele celuilalt.
Rămâne, de asemenea, datoria de a fi cinstit, loial şi sincer cu partenerul de contract, ca şi
datoria de a coopera cu acesta în executarea contractului.
În prezent, se caută echilibrul între dirijismul coercitiv şi liberalismul sălbatic, în dreptul
contractelor.
Diversitatea legislaţiilor naţionale din Uniunea Europeană conduce la necesara armonizare
şi unificare a dreptului contractelor.
După unele opinii, demersul se bazează pe o convingere exagerată cu privire la beneficiile
unificării şi o excesivă încredere în posibilităţile realizării acesteia18.
Experienţa a demonstrat că toate acordurile internaţionale adoptate până în prezent au
fost destrămate de inevitabilele imperfecţiuni de traducere şi mai ales de dificultăţile
interpretărilor. Ca exemplu în acest sens a fost citată Convenţia de la Viena asupra
vânzării internaţionale de mărfuri. Conform aceloraşi opinii, demersurile întreprinse în
acest sens de Comisia Lando şi de Grupul Gandolfi, precum şi de Grupul condus de M.
von Bar au fost finalizate cu elaborarea unor principii care nu şi-au găsit încă o consacrare
legislativă.
Dacă s-ar reduce contractul la acordul voinţelor, ar fi neglijate alte aspecte esenţiale.
Atunci când se naşte un conflict între partenerii la acord, momentul încheierii apare ca o
realitate îndepărtată cu multe aspecte incerte şi obscure. Formulările imprecise, lacunare
şi alte asemenea slăbiciuni pun în dificultate instanţa în reconstituirea adevăratelor voinţe
ale părţilor la acord.
În concepţia unui economist, contractul se sprijină pe construcţia unei lumi de referinţă, în
care dreptul este de prisos. Pentru economia dominantă, dreptul nu are o justificare
proprie în afara domeniului pe care economia i l-a acordat19.
Este evident că în natură nu poate fi întâlnită noţiunea de contract, pentru simplul motiv că
orice noţiune este fructul generalizării şi abstractizării. Aşa se explică faptul că în viaţa de
toate zilele întâlnim contracte concrete, individuale.
Aşadar, răspunsul la întrebarea ,ce este un contract?¨ este acela că un acord al voinţelor
devine un contract numai atunci când legea îi conferă efectele pe care părţile le-au avut în
vedere.
În volumul ,Pour une réforme du droit des contrats. Réflexions et propositions d' un groupe
de travail¨, sous la direction de F. Terré, Dalloz, 2009, p. 12, contractul este definit la art.
7 ca fiind ,un acord al voinţelor prin care două sau mai multe persoane stabilesc, modifică
7
sau suprimă între ele un raport de drept¨20.
Cu toate dificultăţile şi imperfecţiunile pe care le dezvăluie criticile sale, contractul rămâne
de neînlocuit datorită calităţilor sale, printre care, pe primul loc se situează supleţea şi
sentimentul de asumare liberă a obligaţiei.
A. Natura contractului. Terminologie
Juristul este convins că poate determina fără dificultate natura unui contract, deşi
problema nu pare să fie abordabilă prin referinţă la o normă legală. Contractul a existat
înainte ca legea să pară că îl defineşte şi, în consecinţă, este o realitate prea veche şi
prea permanentă pentru a putea fi cuprinsă într-o definiţie legală. Dreptul civil poate spune
în schimb ce este contractual şi cum se distinge de ceea ce este delictual .
Domeniul contractual se poate descrie ca o limită de la care începe angajamentul şi până
unde pare să înceteze.
Fiind caracterizat concomitent ca acord al voinţelor şi ca generator de efecte juridice,
contractul nu este încă pe deplin definit. Tratativele, examinarea ofertelor,
contrapropunerile, acordurile de principiu etc. nu reprezintă încă un contract. Dacă se
pune problema răspunderii unuia dintre participanţii la tratative, ea va fi delictuală sau
cvasidelictuală, şi nu contractuală. Ruperea tratativelor va avea aceeaşi soartă. De îndată
ce angajamentul contractual a fost asumat, perfectarea contractului va produce o
schimbare radicală pentru că de la libertatea şi incertitudinea precontractuală se va trece
la angajamentul contractual şi la constrângerea contractuală. Totuşi, jurisprudenţa va
marca o rezervă, în sensul că va restrânge efectele la elementele esenţiale ale
contractului asupra cărora poate fi stabilită cu certitudine existenţa consimţământului. În
mod simetric opus, lipsa consimţământului va exclude existenţa contractului dacă se
referă la o clauză determinantă. Autonomia voinţei recunoaşte suficienţa contractului care
a fost perfectat, abstracţie făcând de orice măsură a executării lui. Executarea, în schimb,
consolidează intensitatea contractuală21.
Caracterizarea contractului ca acord al voinţelor este suficientă pentru atingerea anumitor
obiective care nu sunt, probabil, juridice. Pentru istoricul contractării, este esenţial
momentul acordului voinţelor şi în jurul acelui moment se ordonează celelalte episoade
semnificative. În caz de litigiu, numeroase aspecte ale acordului apar ca fiind incerte sau
ascunse. Motivele şi obiectivele rămân să fie cercetate şi precizate. Contradicţiile,
impreciziunile, lacunele etc. obligă instanţa la o cercetare judiciară, al cărei rezultat nu
este întotdeauna în acord cu realitatea 22.
Contractul prin natura sa este un proiect, o anticipare asupra unei operaţiuni privită ca
realizată, este instrumentul indispensabil al previziunii. Aproape toate contractele
proiectează viitorul, iar viitorul va oferi aproape întotdeauna surprize.
Încercarea de a defini contractul în termeni economici a cunoscut o confruntare a
curentelor economice de inspiraţii diverse. Până la mijlocul anilor 1970 a dominat curentul
teoriei matematice a echilibrului general, care concepea economia ca pe un sistem de
pieţe interdependente, după modelul burselor de valori, pieţe organizate cu reguli care
funcţionau pentru a determina un preţ prin echilibrul cererii şi al ofertei. Acest tip de piaţă
reprezenta primul pivot al teoriei economice dominante. Cu acest tip de piaţă noţiunea-
cheie a analizei economice este mai curând marfa decât contractul. Cel de-al doilea pivot
al teoriei echilibrului general este individul raţional, care hotărăşte conduita sa pe baza
unei analize a raportului între cost şi profit.
După anii 1970, în teoria dominantă se va schimba numai primul pivot. Sub impulsul
doctrinei economice americane, tranzacţiile între agenţii economici sunt presupuse perfect
raţionale şi piaţa se extinde pretutindeni unde se încheie, se prelungeşte sau se lichidează
8
o relaţie contractuală. În consecinţă, contractul succede mărfii în calitatea de categorie
fundamentală a analizei economice dominante23.
Din punct de vedere economic, contractul va fi acordul care determină acţiunile pe care le
vor efectua cele două părţi într-o anumită perioadă de timp, în funcţie de semnale
verificabile atât de către părţi, cât şi de către terţe persoane şi care vor permite, eventual,
apelul la justiţie pentru respectarea clauzelor.
Diferenţa între definiţia economică şi cea juridică este numai dreptul. Ambele au acelaşi
punct de plecare, acordul voinţelor, dar nu au aceeaşi ţintă, pentru că în concepţia
economicului apelul la justiţie este un incident, un caz de nefuncţionare. Ìdealul
contractului din punctul de vedere al economistului este cel optim, complet şi
autoexecutabil. Este optim în sensul că fiecare parte va căuta să maximizeze utilitatea
contractului; complet în sensul că acesta conţine toate clauzele şi nu mai are loc pentru
imprevizibil; autoexecutabil în sensul că niciunul dintre parteneri nu este interesat să rupă
relaţia contractuală. Aşadar, economicul vede inutil aportul dreptului. Drept consecinţă,
trebuie să avem în vedere acele soluţii contractuale pe care le propune economia şi prima
care se prezintă este renegocierea. Contractele fiind incomplete, atunci când survin
anumite evenimente importante care clarifică viitorul contractului, părţile vor renegocia şi
vor completa textul contractului, dar vor ţine seama de acordul pe care l-au realizat prin
contractul iniţial.
Colaborarea dreptului cu economia se va efectua pe baze echilibrate, argumentele juridice
fiind doar sprijin pentru raţiunile economice. Agenţii care vor să stabilească raporturi
contractuale pot să prevadă şi să consemneze toate evenimentele viitoare pertinente, să
se pună de acord asupra unui anumit tip de relaţie, definită în termeni generali. Ulterior, pe
parcursul executării contractului, vor compara reprezentarea iniţială schematică a relaţiei
pentru a decide modul în care ea va continua sau se va modifica24.
Actul juridic este manifestarea de voinţă având drept ţintă creaţia unei situaţii juridice,
producerea unor efecte juridice, de natură patrimonială sau nepatrimonială. Contractul
este actul juridic care urmăreşte naşterea unui raport de obligaţie între creditor şi debitor.
Distincţia între convenţie şi contract este fără importanţă practică, iar în teorie se
consideră că genul este convenţia, iar contractul este specia. Sprijinul legislativ poate fi
reprezentat de art. 942 şi art. 948, art. 969, art. 970 CCA. Cu toate acestea, în limbajul
juridic cotidian se utilizează alternativ cei doi termeni ca fiind echivalenţi.
Contractul este un act juridic bilateral, atunci când la formarea lui participă două voinţe şi
este act juridic multilateral sau plurilateral când numărul voinţelor participante este mai
mare.
Actul juridic multilateral se poate materializa în contract multilateral sau operaţiune juridică
multilaterală. Un contract multilateral are mai mult de doi creditori sau mai mult de doi
debitori care se găsesc în aceeaşi situaţie juridică unii faţă de aceeaşi (contracte colective
de muncă, contracte de partaj, contracte de societate). Ceea ce caracterizează acest
contract este împrejurarea că în loc de un creditor şi un debitor există mai mulţi creditori
sau mai mulţi debitori (de exemplu, vânzarea unui bun proprietate comună pe cote părţi
sau cumpărarea unui bun care va deveni proprietate comună pe cote părţi). Altfel spus,
vor exista cotitulari pentru calitatea de debitor şi cotitulari pentru calitatea de creditor sau
numai pentru una dintre ele.
Obligaţia contractuală de a plăti o sumă de bani poate fi conjunctă între codebitori (o parte
din preţul vânzării va fi suportată de fiecare) sau poate fi solidară, oricare dintre cotitulari
putând fi constrâns să plătească întreaga sumă.
Operaţiunea la care participă voinţa a cel puţin trei persoane este cambia 25, iar
operaţiunile la care participă numai voinţele a două dintre cele trei persoane participante
9
sunt stipulaţia pentru altul 26(art. 1284 NCC) şi asigurarea de daune şi de răspundere,
ambele generând un drept de creanţă în profitul unei terţe persoane. Cesiunea de
creanţă 27 (art. 1493 NCC) nu dă naştere, dar modifică o obligaţie în sarcina unei terţe
persoane.
Delegaţia (art. 1132 CCA) constă în aceea că debitorul oferă creditorului un alt debitor
care se obligă personal faţă de creditor. Niciuna dintre cele trei persoane nu se situează în
aceeaşi postură juridică în raport cu celelalte două. Delegatarul este creditorul delegatului,
iar delegantul pivotul întregii operaţiuni, deşi nu este nici creditor, nici debitor în
operaţiunea de delegare. Delegatul este debitorul delegatarului, delegatarul este creditorul
delegatului. Delegantul nu este nici creditor, nici debitor în virtutea delegaţiei. Uzual, în
acest mod se sting două datorii printr-un singur act şi are loc astfel o plată simplificată28.
Alături de stipulaţia pentru altul, şi contractul de asigurare de răspundere se
caracterizează prin naşterea unui drept de creanţă în profitul unei terţe persoane. Victima
poate pretinde direct asigurătorului plata asigurării pe care ar datora-o asiguratului.
Contractele prin care se creează o obligaţie de plată în sarcina unei terţe persoane nu
sunt cunoscute până în prezent. Convenţia care conţine promisiunea de porte-fort are
drept substanţă propria obligaţie a promitentului şi nu angajează răspunderea terţei
persoane fără manifestarea de voinţă a acesteia.
În cazul stipulaţiei pentru altul, promitentul se obligă faţă de stipulant să execute o
prestaţie în beneficiul unei de-a treia persoane. Într-o opinie, obligaţia promitentului faţă de
beneficiar există înainte de orice acceptare a acestuia şi este generată de angajamentul
unilateral. În altă opinie, stipulaţia pentru altul este o operaţiune juridică complexă, iar
promitentul nu se angajează unilateral faţă de beneficiar. El se obligă faţă de stipulant să
execute prestaţia de care va beneficia terţa persoană. Stipulantul acceptă angajamentul
promitentului şi deci nu putem lua în considerare un caracter unilateral al angajamentului,
ci doar un acord al voinţelor stipulantului şi promitentului, ceea ce se califică drept
contract.
Titlurile negociabile care se transmit prin simpla predare sau prin andosare ori prin
înscriere într-un registru sunt operaţiuni complexe unde nu există angajament unilateral de
voinţă, ci acord al voinţelor. Astfel, de exemplu, în cazul cambiei, trasul se obligă faţă de
trăgător şi faţă de primul beneficiar să plătească sau aceluia sau persoanei care îi va fi
desemnată prin negocierea cambiei, adică prin gir. Aşadar, există acord de voinţe între
tras, trăgător şi beneficiar.
Gestiunea de afaceri presupune decizia unilaterală, din proprie iniţiativă a unei persoane
de a îndeplini anumite acte în interesul şi pe contul altuia. Dacă intervine ratificarea
titularului afacerii, ea operează retroactiv şi se presupune că s-a conferit mandat celui care
a acţionat din proprie iniţiativă. Dacă nu se ratifică, gestionarul va fi despăgubit pentru
cheltuielile efectuate. Nu este prezent în această operaţiune angajamentul unilateral
irevocabil ca generator de raport juridic. Operaţiunea se scindează în obligaţii ale
gestionarului şi cele ale stăpânului afacerii, care se consideră îmbogăţit fără justă cauză.
Aşadar, gestiunea de afaceri este un fapt juridic, voluntar şi nu poate fi calificat drept act
juridic.
O altă situaţie de acest gen este angajamentul unilateral de voinţă, constând în obligaţia
de a menţine oferta de contract o anumită perioadă de timp. Dacă se urmăreşte
determinarea calităţii ofertei de a fi irevocabilă trebuie să se distingă trei perioade29. În
prima perioadă este emisă oferta, dar care nu a ajuns la cunoştinţa destinatarului. Oferta
poate fi revocată cât timp nu a cauzat niciun prejudiciu destinatarului. Cea de-a doua
perioadă începe după ce s-a scurs un timp menţionat în ofertă pentru menţinerea acesteia
fără ca destinatarul să reacţioneze. Ofertantul neavând obligaţia să menţină infinit oferta
10
sa, poate să revoce această ofertă. Cea de-a treia perioadă este cuprinsă între sfârşitul
primei perioade şi începutul celei de-a doua, adică după ce destinatarul a luat cunoştinţă
de ofertă şi după ce a expirat durata de menţinere a ei. În această perioadă oferta trebuie
să fie menţinută şi nu este revocabilă. Explicaţia caracterului irevocabil al ofertei în
această perioadă a fost formulată în două variante: existenţa unui antecontract tacit şi
răspunderea delictuală pentru prejudicierea destinatarului. Aceasta din urmă este
satisfăcătoare datorită indemnizării beneficiarului30.
Promisiunea de recompensă făcută unei persoane neidentificate pentru îndeplinirea unei
misiuni este uneori justificată prin angajamentul unilateral de voinţă cu consecinţa că
autorul promisiunii nu va putea să o revoce intempestiv. Si în acest caz, dacă o persoană
a efectuat cheltuieli pentru a satisface cerinţele misiunii şi această misiune a avut succes,
se poate considera că s-a născut un contract şi promitentul este obligat să plătească
recompensa promisă. Revocarea promisiunii de recompensă obligă pe autor să repare
prejudiciul suferit de cel ce a îndeplinit misiunea, acţionând cu bună-credinţă pentru
dobândirea recompensei, la fel ca şi în cazul revocării ofertei de contract.
Promisiunea de recompensă nu se confundă cu promisiunea de răsplată pentru realizarea
unei opere artistice sau industriale pentru care se iniţiază un concurs. Într-o asemenea
situaţie suntem în prezenţa unei oferte de contract, admiţând că mai multe persoane au
răspuns că vor participa la concurs. Nicidecum nu este presupus că cel care a răspuns
primul va participa şi va fi şi câştigătorul concursului.
De asemenea, în cazul promisiunii de recompensă, dacă serviciul (misiunea) s-a îndeplinit
ignorându-se existenţa promisiunii de recompensă, evident că nu s-a format niciun
contract, ci ne aflăm în gestiune de afaceri.
Subscrierea acţiunilor unei societăţi care se constituie sau care îşi majorează capitalul
social nu este un angajament unilateral, ci este acceptarea unei oferte şi deci exprimă
formarea unui contract.
Angajamentul de a executa o obligaţie naturală, care nu este executabilă silit, transformă
promisiunea de a plăti dintr-o obligaţie naturală în obligaţie civilă. Angajamentul unilateral
de voinţă este mijlocul ideal pentru a sancţiona eficient promisiunea executării obligaţiei
naturale.
B. Obiectiv şi subiectiv în formarea contractului
,Atunci când încrederea convivială te îndeamnă să contractezi, pesimismul ancestral dă
presimţirea capcanei¨ (Carbonnier). Celebrul om de afaceri american Samuel Goldwin va
rămâne nemuritor cel puţin pentru celebra frază: ,A verbal contract is not worth the paper
it's written on¨.
Dacă este adevărat că, sub aspect obiectiv, un acord al voinţelor devine un contract numai
atunci când legea îi conferă efectele dorite de părţi, tot atât de adevărat este şi că, sub
aspect subiectiv, interesele, nevoile şi chiar sentimentele părţilor au un rol important în
formarea contractului31.
În contractul medical, încrederea reciprocă presupune stabilirea unei relaţii empatice, spre
care tinde relaţia terapeutică... Cea mai bună garanţie a persoanei bolnavului rezidă în
conştiinţa medicului. Autorul R. Nerson aprecia că ,juristul este, în felul său, un medic,
chiar un clinician. Scopul intervenţiei sale este limitat: nu poate fi vorba despre
ameliorarea omului sau a societăţii, ci eliberarea acestuia sau acesteia de un rău concret.
Aşa se explică dispreţul pe care îl inspiră dreptul celor ce nu văd în el decât un surogat
mediocru şi, în primul rând, teologilor, moraliştilor sau celor ce nutresc vederile cele mai
înalte¨32.
Astfel, chiar înainte de a se fi negociat contractul, părţile sunt animate de un sentiment de
11
încredere, care, în mod neîndoielnic, facilitează acordul voinţelor.
Fără încrederea creditorului în debitor nu există credit.
Atunci când are probleme, profanul se adresează unui profesionist pentru că are încredere
în acesta, fie el avocat sau medic, după cum, profesionistul, la rândul său, are încredere în
informaţiile pe care i le furnizează clientul sau pacientul.
Vânzătorul are încredere în cumpărător că va plăti preţul, tot aşa cum bancherul are
încredere în cel ce solicită sprijin financiar, în capacitatea acestuia de a rambursa creditul
şi de a plăti dobânzile şi comisioanele. Sentimentul încrederii nu domină, ci este
reconfortat de precauţiunea creditorilor cu privire la constituirea garanţiilor.
În cazul bancherului, tendinţa este de a pretinde garanţii exorbitante.
În cazul eşecului debitorului, creditorul va da uitării încrederea istorică, acum pierdută
iremediabil.
Aşadar, sentimentele33 de încredere, teamă, onoare, amor propriu, ambiţie, afecţiune,
bunăvoinţă, lăcomie etc. de care sunt animate părţile atunci când încheie sau rup o relaţie
contractuală, nu sunt nicidecum condiţii ale existenţei sau ale validităţii contractului, nici
motive de reziliere a acestuia, nici criterii de calificare a contractului.
Cu toate acestea, fiind neîndoielnic că acele sentimente aparţin realităţii obiective, sunt
examinate, uneori, de instanţă în procesul de reconstituire a faptelor34.
O ilustrare concludentă o poate oferi contractul de îngrijiri medicale35.
Prin urmare, contractul ia naştere din acordul voinţelor. Întrebarea este: care este voinţa
contractuală?36
Uneori pot să apară neconcordanţe între voinţa internă şi voinţa exprimată. În mod firesc,
poate fi luată în considerare numai voinţa exteriorizată, pentru că alternativa este
ireconciliabilă cu securitatea şi stabilitatea raporturilor juridice.
Voinţa părţilor nu are întotdeauna acelaşi rol decisiv în formarea contractului. Dacă, în
unele situaţii, rolul voinţei este deplin, în alte situaţii, rolul ei este redus la minimum, sub
influenţa dirijismului contractual. Astfel, în cazul contractului impus, este dificilă decelarea
voinţei părţilor (închirieri de locuinţe, asigurări etc.).
Fără a lua în considerare această ipoteză extremă, se poate constata că, în raport de
criteriul rolului pe care îl are voinţa părţii în încheierea contractului, ar putea fi distinse trei
situaţii:
1) contractul liber negociat;
2) contractul de adeziune;
3) contractul cu conţinut predeterminat37.
Dacă am admis că sentimentele părţilor contractante nu sunt indiferente, în logica faptelor
vom admite că nici comportamentul lor, care, în cele mai multe situaţii reflectă
sentimentele, nu este indiferent, ci, dimpotrivă, prezintă o certă relevanţă ca formă de
manifestare a voinţei.
Fără a avea un rol de prim-plan în analiza juridică clasică a contractului, comportamentul
trebuie să fie rezonabil38.
În prezent, dreptul contractelor se caracterizează printr-o certă şi continuă expansiune,
care demonstrează, simultan, două calităţi: vitalitatea şi specializarea 39.
Vitalitatea este demonstrată:
– de cucerirea pe care a înfăptuit-o libertatea contractuală în teritorii tradiţional interzise,
12
forţând disponibilitatea unor drepturi (drepturi ale personalităţii, drepturi asupra imaginii,
asupra clientelei, asupra unor părţi detaşate din corpul uman etc.40);
– sau de extinderea în domenii noi (contractualizarea raporturilor de familie), precum şi
– consolidarea poziţiei în acele sectoare în care deţinea o poziţie discretă (dreptul
societăţilor în ce priveşte pactele acţionarilor41, creaţia de acţiuni preferenţiale ş.a.).
Obiectivul acestei expansiuni este, fără îndoială, o cât mai deplină satisfacere a persoanei
şi a activităţii umane.
Specializarea este răspunsul la necesitatea obiectivă de a stăpâni noile realităţi, iar
rezultatul este multiplicarea explozivă a contractelor speciale.
Unele contracte care erau specii devin genuri care nasc noi specii. Astfel, contractul de
vânzare cunoaşte varietăţi civile, comerciale, mixte şi, în funcţie de obiect, cunoaşte
varietăţi care privesc bunuri mobile corporale, bunuri mobile incorporale, bunuri imobile
construite şi bunuri imobile ce se vor construi. Varietăţile sale depind şi de calitatea părţilor
(profesionişti sau consumatori) sau de localizarea contractului (vânzare internă sau
internaţională de mărfuri)42.
De la contracte gen se trece la contracte specie şi de aici la contracte foarte speciale (de
exemplu, contractele de conservare a sângelui din cordonul ombilical43).
Fenomenul obiectiv al specializării contractelor tinde să erijeze trăsăturile specifice
raportate la regimuri specifice, demonstrând că, în mod cert, contractele au nevoie de
drept. Ceea ce nu este cert este dacă au nevoie de legislaţie. Ìstoria demonstrează că
inovaţiile în acest domeniu preced legiferarea.
Fenomenul este interpretat în cel puţin trei modalităţi.
Pesimiştii cred că vom asista la devalorizarea contractului44.
Moderaţii observă că noile categorii nu se rup de cele care le-au generat şi se menţine
astfel coerenţa fenomenului45.
Optimiştii îşi pun nădejdea în generalizarea unora dintre regulile speciale, cum sunt:
– obligaţia de securitate;
– formarea progresivă a contractului;
– distincţia între obligaţiile de mijloace şi cele de rezultat;
– rezerva proprietăţii ş.a.,
observând fenomenul emergenţei unui drept comun al contractelor speciale46.
Contractul se distinge de actul unilateral, care este produsul unei voinţe unice, emană de
la un singur individ şi urmăreşte să producă efecte juridice fără a se implica şi o altă
voinţă. Ca exemple se indică testamentul, acceptarea succesiunii sub beneficiu de
inventar, renunţarea la succesiune, recunoaşterea copilului născut în afara căsătoriei,
rezilierea contractelor succesive cu durată nedeterminată etc.
Angajamentul unilateral produce efecte juridice dacă nu naşte obligaţii în sarcina altuia.
Problema a fost controversată şi a generat ample discuţii, pentru că nimeni nu poate fi silit
să devină creditorul altei persoane. Dacă validitatea actului depinde de ulterioara
acceptare a creditorului, debitorul îşi poate revoca angajamentul până în momentul în care
creditorul cere executarea.
Obiecţiunile formulate contra acestui act sunt serioase. Debitorul riscă să se angajeze cu
uşurinţă, fără prefigurarea consecinţelor, iar pentru ceilalţi creditori concurenţi ai aceluiaşi
debitor este stânjenitoare prezenţa unui creditor născut din dorinţa debitorului. Actul este şi
13
inutil, pentru că are un aspect speculativ.
În actualul drept pozitiv, asemenea acte pot îmbrăca forma stipulaţiei pentru altul, oferta
pentru purga ipotecii etc. Promisiunea de recompensă ar putea fi un alt exemplu, pentru
că promitentul poate fi obligat să se execute.
În ultimă analiză, obiecţiunile formulate contra actului unilateral în forma obligaţiei de
angajament unilateral nu sunt insurmontabile47. O ilustrare concludentă o poate oferi
societatea comercială unipersonală.
Între contract şi acordul nejuridic de curtoazie sau complezenţă, deosebirea este că
acesta din urmă nu poate naşte obligaţii juridice. În această categorie se cuprinde
promisiunea politică48.
Este delicată delimitarea actului de bunăvoinţă de contract, mai ales în cazul serviciilor
gratuite.
Dacă autostopistul suferă un accident, conducătorul automobilului care l-a transportat
gratuit nu va fi considerat ca fiind parte dintr-un contract de transport. Este incertă
calificarea contractuală a unui ajutor gratuit, de exemplu între vecini sau între un medic şi
un pacient de ocazie, în afara serviciului medicului.
Salvatorul are dreptul la o reparaţie atunci când el însuşi este prejudiciat cu ocazia salvării
unei persoane? Jurisprudenţa este divergentă în această privinţă. Dacă un asemenea
angajament, sub cuvânt de onoare (gentlemen' s agreement) are loc în relaţiile de familie,
se califică sau nu se califică drept contract? Totuşi, jurisprudenţa înclină să vadă în acest
raport un contract.
Actul de pură complezenţă nu este generator de obligaţii juridice. Astfel, chiar dacă s-a
realizat între două persoane un acord asupra modului în care fiecare va suporta o parte
din cheltuielile inerente deplasării, acest acord nu este suficient pentru a reţine că între
părţi s-a încheiat un contract şi că una dintre părţi s-a obligat să garanteze celeilalte
securitatea transportului. Dimpotrivă, atunci când victima s-a accidentat în timp ce proceda
la salvarea altei persoane, se poate reţine o răspundere de natură contractuală, după cum
rezultă din decizia Curţii de Casaţie franceze, secţia Ì-a civilă din 27 ianuarie 199349.
Spre deosebire de contract, actul juridic colectiv poate impune obligaţii şi persoanelor care
nu l-au semnat sau nu au aderat la acesta. Actul colectiv este acel act juridic prin care se
manifestă voinţele unei mulţimi de persoane unite prin comunitatea intereselor (adunarea
acţionarilor, adunarea creditorilor, adunarea coproprietarilor).
Contractul colectiv este încheiat între anumite persoane, dar având clauze care vor deveni
obligatorii şi pentru alte persoane. Contractul colectiv de muncă este un exemplu de act
juridic colectiv.
2. Autonomia voinţei. Dirigismul contractual
Pentru a determina natura contractului trebuie să fie mai întâi cunoscute caracterele
contractului generator de raporturi obligaţionale.
Fiind un act juridic, voinţa contractanţilor apare ca element dinamic al contractului.
În concepţia clasică, contractul a fost considerat ca fiind rezultatul exclusiv al voinţei
părţilor contractante şi pe această bază s-a emis doctrina autonomiei voinţei, supusă unor
critici substanţiale, deşi nu întotdeauna şi nu în totalitate justificate.
Este cert că fără voinţa de a contracta nu poate exista contract. În acest caz, se cere a se
stabili în prealabil ce se înţelege prin voinţă contractuală şi, după aceasta, ce semnificaţie
are o astfel de voinţă.
Contractul este un procedeu tehnic care asigură schimburile economice şi, totodată, este
14
un acord al voinţelor părţilor contractante50. Cele două elemente au cunoscut modificări
substanţiale în ce priveşte importanţa lor în decursul timpului.
Autonomia voinţei se bazează pe două postulate: liberalismul economic şi mediul filosofic
individualist şi voluntarist. Mai precis, principiul autonomiei voinţei este punctul de întâlnire
juridică al celor doi factori, economic şi filosofic.
Principiul presupune că schimburile economice sunt realizate prin concesii reciproce,
conform voinţelor părţilor contractante. Este suverană voinţa de a contracta şi de a
determina efectele contractului.
Forţa obligatorie a contractului decurge din acelaşi principiu al autonomiei voinţei.
Totuşi, voinţa nu este suverană sub toate aspectele. Suveranitatea se regăseşte în aceea
că nimeni nu poate fi obligat să contracteze şi în aceea că legea nu trebuie să se
amestece în contract. Suveranitatea voinţei mai înseamnă că dacă voinţa există numai
într-o aparenţă, fără consistenţă reală, nu există contract.
În fine, autonomia este suficientă şi nu are nevoie de îndeplinirea anumitor forme.
Justiţia este obligată să respecte voinţa părţilor, după ce au făcut efortul de a o determina.
Textul metaforic al art. 969 CCA (,convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile
contractante¨) explică de ce contractul nu poate lega părţile care nu au consimţit,
concluzie derivată din autonomia voinţei.
Legea a impus limite autonomiei voinţei, ca şi ale forţei obligatorii a voinţei.
Pozitivismul şi intervenţionismul etatic au contribuit la declinul autonomiei voinţei.
Contractul a fost privit ca un instrument al realizării schimburilor economice.
În măsura în care statul nu intervine, de o manieră autoritară, pentru a organiza aceste
schimburi, libertatea contractuală este o realitate. Dacă intervine imperativ, dirigismul
contractual se substituie libertăţii contractuale în sensul că un contract nu mai corespunde
voinţei discreţionare a părţilor, ci legea determină imperativ condiţiile de formare,
conţinutul şi efectele contractului.
Dirigismul contractual posedă două categorii de factori, factorii sociali şi factorii economici.
Factorii sociali au în vedere bunăstarea şi maxima satisfacţie a nevoilor economice ale
membrilor societăţii.
Statul îşi asumă redistribuirea bogăţiei şi protecţia socială.
Principiul egalităţii juridice fiind proclamat, se lasă indivizilor modalitatea exprimării sale.
Între bogat şi sărac, între cel puternic şi cel slab, libertatea este cea care asupreşte şi
legea este cea care eliberează. De aceea, este sarcina legii imperative să interzică celui
mai puternic să-şi impună voinţa celui slab, care nu este în măsură să-şi apere interesele
în negocierea contractului. Terenul favorit al protecţionismului contractual îl reprezintă
contractele de adeziune, caracterizate prin aceea că, deşi, în teorie, fiecare parte rămâne
liberă să contracteze sau să nu contracteze, în practică, o singură parte îşi impune voinţa
şi cealaltă parte se mărgineşte să accepte în bloc ceea ce i se impune, orice negociere şi
orice concesie reciprocă fiind exclusă.
În prezent, protecţionismul contractual în contractul de adeziune se manifestă cu putere în
domeniul protecţiei consumatorilor, care cuprinde contractele între profesionişti,
distribuitori de mărfuri sau servicii şi consumatorii care contractează pentru satisfacerea
nevoilor curente ale vieţii. Legislaţia protecţiei consumatorilor nu se limitează la
determinarea condiţiilor de formare şi de conţinut ale acestor contracte, ci protejează şi
împotriva publicităţii comerciale.
Protecţionismul nu se limitează la situaţiile în care contractul nu a fost liber negociat între
15
părţi. Există şi contracte liber negociate care nu sunt susceptibile să cuprindă clauze pe
care le-ar dori părţile, mai ales în ceea ce priveşte răspunderea debitorului. Astfel,
contractul de locaţiune a lucrărilor, având ca obiect construcţia de clădiri, poate fi liber
negociat, dar răspunderea constructorilor este imperativ reglementată prin
dispoziţiile Codului civil.
Jurisprudenţa s-a angajat în lupta contra abuzului în contracte de adeziune anulând
clauzele impuse. Un exemplu este clauza inclusă într-un contract de vânzare conform
căreia garanţia vânzătorului pentru vicii ascunse se limitează la prevederea Codului
civil sau nu este datorată.
Dacă vânzătorul este profesionist, jurisprudenţa îl asimilează cu vânzătorul care cunoaşte
viciul şi nu se poate exonera de garanţie, nici nu o poate limita.
Atunci când vânzarea este cuprinsă într-un contract de adeziune redactat de vânzătorul
profesionist, care înţelege să-şi impună singura lui voinţă cumpărătorului, soluţia este
legitimă pentru că nu a putut negocia termenii contractului. Dacă însă a fost liber negociat
contractul şi cumpărătorul a înţeles să-l descarce de anumite sarcini pe vânzător, în
contrapartida altor avantaje prevăzute în contract, soluţia este mai puţin legitimă.
Este adevărat că, în majoritatea cazurilor în care jurisprudenţa a luat apărarea intereselor
unui contractant contra celuilalt, nu existau convenţii scrise şi a revenit judecătorului să
stabilească ce trebuia să conţină contractul. Acest conţinut nu corespunde în mod necesar
voinţei reale a părţilor. Astfel, jurisprudenţa a introdus în contract obligaţii neprevăzute de
părţi, printre care obligaţia de sfătuire sau cea de securitate.
Contractul impus este forma radicală a dirigismului contractual. De exemplu, pentru
anumite contracte de închiriere, legea a prevăzut menţinerea contractului şi împiedicarea
evacuării.
În alte situaţii, nu numai menţinerea contractului, ci şi încheierea iniţială a acestui contract
a fost impusă. În această situaţie sunt contractele de asigurare obligatorie de persoane
sau contra accidentelor, asigurări de bunuri sau de răspundere, în special răspunderea
pentru accidentele cauzate de autovehicule.
Statul s-a oferit să apere interesele părţilor contractante impunându-le să încheie
contractul.
La asigurările obligatorii de răspundere civilă se ia în considerare nu numai interesul
asiguratului, ci şi interesul victimei.
Factorii economici ai dirigismului contractual urmăresc ca voinţele contractanţilor să nu
contravină politicii economice a statului. Sunt numeroase manifestările dirigismului
economic, atât în privinţa contractelor încheiate între particulari, cât şi în privinţa celor
încheiate între producători şi distribuitori, între fabricanţi şi investitori, între producători sau
consumatori şi distribuitorii de credit. Această politică urmăreşte combaterea inflaţiei şi
supravegherea concurenţei.
Ìndependent de factorii sociali şi de factorii economici, interesul general în relaţiile între
particulari a adus atingeri remarcabile libertăţii contractuale în situaţiile care aparţin
fenomenului publicizării dreptului privat prin intervenţia puterilor publice, ca şi prin
impunerea anumitor constrângeri la încheierea contractelor. Domeniile favorite sunt
urbanismul, fracţionarea proprietăţilor funciare ş.a.
Criza de identitate a contractului şi îmbogăţirea fenomenului contractual
Literatura juridică actuală este preocupată, printre altele, şi de problema crizei contractului
care comportă mai multe aspecte. Printre acestea enumerăm redefinirea contractului,
expansiunea tehnicii contractualiste ş.a.
16
Redefinirea contractului (în prezent definit ca acord al voinţelor, căruia legea îi recunoaşte
efectele) se impune datorită crizei de creştere şi crizei de identitate. Aceasta din urmă se
exprimă între altele şi prin constatarea că un contract nu se identifică numai prin acordul
voinţelor, generator de drepturi şi obligaţii. Nu tot ce conţine contractul este de natură
obligaţională şi nu tot conţinutul este contractual, după cum nu tot ceea ce conţine este şi
consensual. Tot mai puternic, legea se integrează în structura şi în conţinutul
contractului51.
Văzut din exterior, contractul repune în dezbatere valorile sociale cum sunt: viaţa,
libertatea şi demnitatea.
Criza contractului este însoţită de criza dreptului contractelor.
Redefinirea contractului fără voinţa părţilor contractante este un receptacul vid, care poate
fi înlocuit prin instrumente alternative.
Legea, în sensul de normă juridică obligatorie sau supletivă, nu poate fi un suficient de
valabil înlocuitor al esenţei contractului în accepţiunea clasică. Esenţa contractului este
voinţa părţilor de a produce efectele scontate, voinţa ,celor care suflă peste cuvintele lor
spiritul unui legământ juridic¨52.
În ce priveşte tehnica, contractul cunoaşte o expansiune care cuprinde şi excesul de
contractualism.
Criza de identitate a contractului se manifestă în acelaşi timp cu îmbogăţirea fenomenului
contractual. Acest fenomen s-a extins la toate categoriile socio-profesionale care anterior
nu-l cunoşteau. Astfel, de exemplu, la sfârşitul secolului al XÌX-lea, studentul nu avea, în
mod firesc, nevoie să contracteze pentru că era îmbrăcat şi hrănit de părinţi şi se deplasa
foarte rar. În zilele noastre, acelaşi student a închiriat un apartament, a semnat o poliţă de
asigurare şi un abonament telefonic, are un cont bancar, cumpără diferite obiecte,
călătoreşte, se angajează sezonier etc.53
Expansiunea fenomenului contractual nu se manifestă doar cantitativ, ci şi prin
diversificarea şi specializarea contractelor, care sunt tot mai eterogene, astfel încât nu este
simplu să se determine normele juridice aplicabile acestora.
Învăţământul juridic se orientează spre o prezentare mai curând a dreptului special al
contractelor, norme aplicabile fiecărui contract sau fiecărei categorii de contracte, decât
spre o prezentare a dreptului comun al contractului. Totuşi, specialul este vremelnic şi mai
multă stabilitate se regăseşte în dreptul contractului, în principiile stabile ale acestuia.
De-a lungul timpului, pentru a răspunde necesităţilor comerţului, contractul ca simplu
acord al voinţelor, în care nu intervine autoritatea publică, devine obligatoriu sub aspect
juridic, dacă respectă regulile comune valabile tuturor convenţiilor54.
Orice contract recurge la principiile comune contractului şi este obligatoriu numai în
măsura în care respectă aceste principii. Comune prin conţinutul esenţial, contractele se
deosebesc prin efecte. Contractele speciale se dezvoltă şi se diversifică, dar importantă
este respectarea acelor reguli care sunt deopotrivă valabile pentru toate convenţiile. De
aceea, art. 969 CCA enunţă cu valoare de principiu:Convenţiile legal făcute au putere de
lege între părţile contractante.
Organizarea societăţii devenind tot mai complexă, dreptul se complică în aceeaşi măsură,
astfel încât instrumentele juridice concepute pentru alte vremi pot să nu mai servească în
noile condiţii, care cuprind contractele informatice, contractele bancare, de distribuţie, în
mediul electronic, grupurile de contracte etc.
Dreptul comun al contractelor nu poate să se exprime decât prin aplicaţiile concrete la
contractele speciale, iar expansiunea dreptului special al contractelor se realizează în
17
detrimentul teoriei generale. Dreptul special cunoaşte şi fenomenul opus, generalizarea.
Voinţa conformă cu legea rămâne elementul esenţial al contractului şi un număr important
de dispoziţii speciale pătrund în teoria generală: nominalismul monetar, stipulaţia pentru
altul, obligaţia de securitate, grupurile de contracte etc.
Concomitent cu generalizarea dreptului special se afirmă existenţa regulilor generale
aplicabile contractelor speciale. De altfel, categoriile juridice sunt limitate şi orice specie de
contract se poate alătura unui tip cunoscut. În acelaşi timp, contractele tind spre o anumită
uniformizare.
În ce priveşte contractele comerciale, ele au fost considerate ca atare într-un context
concret şi criteriile distincţiei faţă de cele civile erau atât con¬si¬derarea lor ca fapte de
comerţ (art. 3 C.com.: ,Legea consideră ca fapte de comerţ.¨ – abrogat), cât şi calitatea
de comerciant a autorului (art. 56 C.com.:,Dacă un act este comercial numai pentru una
din părţi, toţi con¬tractanţii sunt supuşi, în cât priveşte acest act, legii comerciale, afară de
dispoziţiile privitoare la persoana chiar a comercianţilor şi de cazurile în care legea ar
dispune altfel¨ - abrogat). Anumite contracte rămân însă întotdeauna civile (contractele
matrimoniale şi cele care exclud ideea de speculaţie).
*rt. 116+.
,egulile aplicabile contractelor
(1) Toate contractele se supun regulilor generale din prezentul capitol.
(2) Regulile particulare privitoare la anumite contracte sunt prevăzute în prezentul cod sau
în legi speciale 63 .
*rt. 116-.
,egulile aplicabile contractelor nenumite
Contractelor nereglementate de lege li se aplică prevederile prezentului capitol, iar dacă
acestea nu sunt îndestulătoare, regulile special privitoare la contractul cu care se
aseamănă cel mai mult.
CCF: Art. 1107. (1) Contractele fie având un denumire propriu, fie că nu o au, sunt supuse
regulilor generale din prezentul titlu.
(2) Regulile specifice anumitor contracte sunt stabilite în titluri referitoare la fiecare dintre
ele; regulile particulare ale contractelor comerciale sunt stabilite de legi referitoare la
comerţ.
CCÌ: Art. 1323. Norme care reglementează contractele. Toate contractele, chiar şi cele
care nu aparţin tipului şi au o reglementare particulară sunt supuse normelor generale
conţinute în acest titlu.
Art. 1324. Norme aplicabile actelor unilaterale. În afară de prevederi derogatorii, normele
care reglementează contractele sunt aplicabile, în măsura compatibilităţii lor, şi actelor
unilaterale cu conţinut patrimonial încheiate între persoane vii.
Comentariu
Tuturor contractelor le sunt aplicabile dispoziţiile art. 1166-1323 NCC.
Sunt aplicabile reguli particulare anumitor contracte pe care le reglementează Noul Cod
civil sau alte legi speciale (contractul de vânzare, contractul de schimb, contractul de
furnizare, contractul de report, contractul de locaţiune) şi altor contracte reglementate de
18
alte acte normative.
Contractele pe care nu le reglementează nici Noul Cod civil, nici alte acte normative se
supun regulilor dinart. 1166-1323 NCC şi dacă sunt neîndestulătoare aceste reguli se vor
aplica în completare regulile speciale privitoare la acel contract cu care se aseamănă cel
mai mult, dintre toate contractele reglementate de Codul civil sau de alte acte
normative64.
*rt. 1169.
.ibertatea de a contracta
Părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele
impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri.
CCÌ: Art. 1322. Autonomia contractuală. (1) Părţile pot determina liber conţinutul
contractului în limitele impuse de lege şi de alte norme corporative.
(2) Părţile pot încheia şi contracte care nu aparţin şi tipurilor având o reglementare
particulară, dacă urmăresc realizarea unor interese conforme cu ordinea de drept.
Art. 1323. Norme care reglementează contractele. Toate contractele în măsura în care nu
aparţin tipurilor având o disciplină particulară sunt supuse normelor generale ale acestui
titlu.
Art. 1324. Norme aplicabile actelor unilaterale. Afară de dispoziţiile contrare, normele care
reglementează contractele se observă şi în actele unilaterale cu conţinut patrimonial
încheiate între vii.
Comentariu
Pentru început, o scurtă istorioară cu tâlc despre libertate în democraţie. În 1944, când
trupele americane au debarcat în Sicilia, scriitorul italian Curzzio Mallaparte, nominalizat la
Premiul Nobel pentru literatură, a fost vizitat la moşia sa de un pluton de puşcaşi marini.
Un soldat, bine instruit, a adresat scriitorului următoarea întrebare: ,Noi ştim ce este
democraţia, dar nu ştim ce este dictatura. Aţi putea să ne explicaţi diferenţa?¨ Scriitorul a
răspuns prompt: ,În democraţie, după cum ştiţi, tot ceea ce nu este interzis este automat
permis. În dictatură, tot ceea ce nu este interzis este automat obligatoriu¨.
Despre ceea ce este permis în domeniul încheierii contractelor comerciale nu se pot
spune prea multe lucruri din cauză că aproape totul este permis. Aşa se explică şi faptul
că despre libertate sunt suficiente două cuvinte, iar pentru limitele acesteia sunt necesare
mai multe pagini.
La originea aceluia care stabileşte ce este permis şi ce este interzis stă o voinţă animată
de libertatea de a voi sau a nu voi, de a voi ceva sau de a voi altceva.
Răspunsul la întrebarea ,care sunt limitele libertăţii comportamentului uman?¨ este esenţa
fiecărei ramuri de drept, inclusiv dreptul contractelor comerciale. Principiul este acelaşi,
libertatea, şi aceasta îşi găseşte cu greu propriile limite65.
Paradoxal, numai limitele pot contura sfera libertăţii. Ea se promovează şi se afirmă
tocmai prin limitele pe care le recunoaşte. Se manifestă astfel două tendinţe contradictorii:
pe de-o parte, aspiraţia spre libertatea deplină, pe de altă parte, tendinţa reglementării tot
mai amănunţite.
Dreptului liberal şi individualist i se substituie tot mai mult un drept reglementar.
Coexistenţa liberalismului şi dirijismului pare să fie menită unei îndelungate durate şi, de
aceea, este mai realistă concilierea decât confruntarea lor. Cu cât reglementarea devine
19
mai amplă şi mai stufoasă, cu atât mai puternic se afirmă libertatea contractuală.
Jurisprudenţa reuşeşte să vegheze concomitent la respectul normelor şi la afirmarea
libertăţii contractuale.
În abordarea limitelor libertăţii contractuale, o călăuză preţioasă este prudenţa despre care
Aristotel spunea în manualul său de etică: ,omul prudent se remarcă prin aceea că este
capabil să determine în mod corect ceea ce este bine şi folositor pentru sine nu numai sub
un aspect parţial, ci de o manieră generală, care sunt acele lucruri care oferă o viaţă
fericită¨.
Limitele libertăţii ar putea fi trasate prin reguli care urmăresc să împace toate interesele,
să asigure echilibrul în societate. Ìmperativ va fi nu fiecare element, ci menţinerea
raporturilor între elemente, printre care echilibrul între puterile asumate şi răspunderea
celui care le exercită.
Dacă uzul libertăţii contractuale, indiferent de formele în care se manifestă, merge până la
distrugerea acestui echilibru făcându-l răspunzător pe cel lipsit de puteri sau exonerându-l
de răspundere pe cel care le exercită, atunci uzul libertăţii contractuale este excesiv 66.
Limitele libertăţii contractuale se pot regăsi în trei factori:
1) legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri;
2) celelalte legi calificate ca imperative în măsura în care nu se confundă cu cele de ordine
publică;
3) interdicţia de a dispune de anumite drepturi.
În ce priveşte ordinea publică, definiţia acesteia este dificilă. Nu numai toate normele prin
care se aplică sancţiunea nulităţii actului juridic sunt de interes public, ci şi toate cele care
sunt edictate în vederea asigurării supremaţiei interesului general asupra celui particular
sunt limite ale libertăţii contractuale.
Aici Noul Cod civil ne oferă o surpriză de proporţii, o răsturnare a valorilor, cu adevărat
revoluţionară. Textul alin. (2) al art. 61 proclamă principiul conform căruia ,interesul şi
binele fiinţei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al societăţii sau al ştiinţei¨.
Dificultatea definirii ordinii publice provine din aceea că noţiunea de ,interes general¨ este
imprecisă.
Această dificultate se accentuează prin caracterele specifice ale utilizării noţiunii de
,ordine public㨠în domeniul economic. În acest domeniu, mobilitatea, dinamismul sunt
factori care impun adaptarea continuă a normelor la noile condiţii economice.
Ordinea publică economică se caracterizează şi prin maleabilitate, ceea ce nu contribuie
la clarificarea limitelor libertăţii.
Ordinea publică economică permite statului să intervină în forţă, dar şi cu supleţe asupra
economiei. Nefiind clar definită, această ordine publică economică supune pe contractanţi
unei mari insecurităţi în a determina caracterul obligatoriu al anumitor norme datorită
apartenenţei lor la ordinea publică.
Conform opiniei autorului francez S. Schiller, determinarea caracterului de ordine publică
poate fi efectuată de către legiuitor sau de către judecător67.
Determinarea de către legiuitor poate fi expresă sau trebuie să fie dedusă.
Determinarea expresă poate fi directă sau indirectă.
Ìnterdicţia de a se abate de la o anumită regulă indică precis natura sa de ordine publică.
În acelaşi mod se identifică a fi de ordine publică şi norma care prevede o sancţiune în
cazul nerespectării. Sancţiunile pot fi de trei tipuri: nulitatea, considerarea ca nescrisă a
20
unei clauze şi sancţiunea penală.
Alte moduri de exprimare a caracterului de ordine publică a unei norme juridice pot consta
în asigurarea respectării ei prin mijloace eficiente, precum şi în modul de redactare a
normei ca definiţie.
Metodele prin care se afirmă caracterul obligatoriu al unui text sunt variate.
Metoda prin care se poate stabili dacă un text este obligatoriu sau nu este utilizabilă faţă
de două categorii de norme:
1) textele care indică expres caracterul supletiv şi
2) cele care nu indică nici caracter imperativ, nici caracter supletiv.
În aceste situaţii natura normei trebuie să fie dedusă prin interpretare.
Determinarea caracterului de ordine publică al unui text legislativ poate fi opera
judecătorului. Astfel, s-a decis că este ilicită cauza actului juridic atunci când este contrară
ordinii publice fără a fi necesar să se instituie o interdicţie prin lege şi, drept urmare,
nulitatea contractului poate fi pronunţată fără raportare la un text de lege anumit.
Justiţia nu se limitează la calificarea unei reguli de drept ca fiind obligatorie, ci se sprijină
pe normele legale pentru a impune restricţii libertăţii părţilor şi în afara oricărei referinţe
legale.
Nesiguranţa noţiunii de ,ordine public㨠poate decurge şi din posibilităţile eventuale de
renunţare. Doctrina a distins două tipuri de renunţare posibilă: renunţarea la drepturi
obiective, la un sistem de reguli şi renunţarea la drepturi subiective specifice.
În timp ce renunţarea la un ansamblu complet de reguli de drept obiective este
inacceptabilă, renunţarea la drepturi subiective ar putea fi acceptată într-un mod nuanţat.
În primul rând, se poate renunţa în mod limitat la drepturi care sunt favorabile numai
renunţătorului, excepţie făcând drepturile care produc efecte şi asupra terţelor persoane,
pentru că acestea implică recunoaşterea în favoarea titularului de prerogative pe care le
exercită atunci când îndeplineşte o funcţie în interesul altuia, de exemplu, creaţia unei
societăţi comerciale.
Adesea este dificilă determinarea naturii dreptului şi, în consecinţă, nu va fi posibilă
determinarea permisiunii de renunţare la un drept de ordine publică pentru a-l considera
obligatoriu. Ìneficienţa acestui criteriu îndeamnă la cercetarea altei posibilităţi, renunţarea
limitată numai la drepturile dobândite.
Limitele posibilităţilor de renunţare la un drept de ordine publică nu au fost precizate, iar
restricţiile impuse libertăţii de instituire a normelor legale nu sunt fixate.
Cu toate acestea, poate fi analizată problema renunţării la reguli de ordine publică având
un obiectiv unic sau secundar de protecţie. Dacă posibilitatea se referă la reguli cu obiectiv
dublu de protecţie şi de direcţie, ar putea fi acceptată în măsura în care drepturile sunt
dobândite şi nu produc efecte asupra altor persoane. Exemplele se regăsesc în
contractele de închiriere a spaţiilor comerciale şi în dreptul asigurărilor.
Atunci când norma de ordine publică urmăreşte atât un obiectiv de protecţie, cât şi de
direcţie, jurisprudenţa admite, în general, renunţarea la un drept dobândit.
O altă posibilitate de renunţare se referă la regulile având ca unic obiectiv protecţia,
exemple în acest sens fiind reglementările în materia raporturilor juridice de muncă.
Jurisprudenţa în acest domeniu nu este uniformă.
Uneori justiţia acordă beneficiarului protecţiei un regim mai puţin favorabil decât teoria
drepturilor dobândite, alteori acordă beneficiarului protecţiei un regim şi mai favorabil decât
21
acela al drepturilor dobândite. În legislaţia protecţiei consumatorilor, de asemenea, regulile
urmăresc un obiectiv de protecţie şi sunt de ordine publică. Pentru această categorie de
norme renunţările sunt admise sub rezerva că drepturile dobândite nu au efecte asupra
terţelor persoane.
Există însă situaţii nereglementate legal care corespund drepturilor acordate
consumatorului prin texte de ordine publică destinate să-l protejeze şi cu privire la care
consumatorul poate să renunţe.
Curtea de Casaţie franceză condiţionează posibilitatea de renunţare de respectul a două
limite:
1) drepturile trebuie să fie dobândite şi
2) să fie acordate în scop de protecţie.
Una dintre exigenţele determinării limitelor libertăţii contractuale este flexibilitatea, care
permite amenajările contractuale. Flexibilitatea este o necesitate şi o realitate a mediului
de afaceri pentru a se adapta mediului economic şi social.
Dezvoltarea contractuală permite această flexibilitate pentru a face faţă fluctuaţiilor
economiei şi pentru a mări productivitatea. Ea permite, de asemenea, luarea în
considerare a diferitelor interese, adeseori divergente.
Proliferarea contractelor este o realitate a mediului de afaceri. Practica trebuie să fie
integrată dreptului obiectiv, însă numai dacă ea corespunde unor exigenţe. Nu trebuie să
fie integrate comportamente izolate şi fără viitor.
Limitele impuse libertăţii contractuale nu trebuie să fie concepte vagi şi cu un conţinut care
poate evolua, nici nu trebuie să utilizeze noţiuni imprecise, deoarece limitele au menirea
de a fi instaurate prin reguli imperative şi precise.
În cercetarea caracteristicilor noului tip de limite ale flexibilităţii trebuie să se identifice
limitele eficiente. Trebuie să fie evitate obligaţiile pur formale şi trebuie să fie evitate
efectele perverse ale limitelor impuse.
Contractele încheiate pe o durată mai lungă sunt o necesitate pentru comercianţi.
Asigurarea executării acestor contracte depinde de recunoaşterea forţei lor obligatorii.
Studiul bazelor forţei obligatorii a convenţiilor a remarcat o evoluţie, care a accentuat
necesitatea de a prevedea garanţii pentru toate activităţile, în scopul de a întări forţa
obligatorie a contractelor încheiate. Fundamentarea acestei forţe obligatorii a fost
susţinută prin propunerile efectuate în sistemul common law şi în sistemul francez68.
În concluzie, libertatea îşi poate cunoaşte domeniul numai cunoscându-şi limitele.
Uzul libertăţii contractuale, în orice formă s-ar manifesta, poate merge până la distrugerea
echilibrului între puterile asumate şi răspunderile pentru exerciţiul acestor puteri astfel
încât va fi răspunzător cel lipsit de puteri şi va fi exonerat de răspundere cel ce exercită
puterile.
Ìncertitudinea definirii ordinii publice permite părţilor renunţarea la un sistem de reguli şi la
drepturi subiective specifice.
Determinarea limitelor libertăţii contractuale se operează şi prin flexibilitatea amenajărilor
contractuale.
Aşa cum s-a remarcat mai sus, consecinţele teoriei autonomiei voinţei pe care se bazează
actualul Cod civil român sunt: libertatea contractuală; forţa obligatorie; efectul relativ.
Constatarea că libertatea nu oferă satisfacţie din cauză că partenerii nu sunt egali, a
determinat intervenţia legiuitorului, care a reglementat imperativ conţinutul contractului,
22
instaurând ordinea publică de protecţie şi ordinea publică economică de direcţiune.
Dezvoltarea ulterioară a legislaţiei coercitive a condus la estomparea dreptului comun al
contractelor în avantajul regulilor proprii fiecărui tip de contract.
Restrângând substanţial libertatea părţilor de a determina conţinutul contractului,
intervenţionismul legislativ a pus sub semnul întrebării însăşi libertatea încheierii
contractului şi a selecţiei partenerului şi astfel s-a ajuns la contractul impus (de exemplu,
contractul de asigurare obligatorie de răspundere auto).
Dacă în anii '30 autorul francez Demogue predica solidarismul contractual (loialitate,
solidaritate, fraternitate), în prezent se consideră, de o manieră mai realistă, că în marea
lor majoritate, oamenii sunt atenţi în primul rând şi în modul cel mai firesc la propriul
interes şi mai puţin la binele altor persoane.
Preferabilă pare să fie calea de mijloc, între dirigismul coercitiv şi liberalismul sălbatic.
Societatea nu poate supravieţui fără respectul anumitor valori şi este rolul statului de a
impune respectarea acestora.
Libertatea de a contracta a fost restrânsă sub influenţa ordinii publice, concomitent cu
restrângerea influenţei moralei în anumite domenii, cum sunt:
– asigurarea de viaţă,
– curtajul matrimonial,
– investigarea genealogiei,
– cesiunea clientelei medicului69, dentistului sau avocatului,
– clauzele contractelor de căsătorie cu influenţă asupra succesiunii viitoare,
– contractele prin care se eludează deontologia profesională ş.a.
Concomitent, s-au adus limitări libertăţii alegerii cocontractantului70:
– dreptul de preemţiune al coproprietarilor sau al vecinilor la vânzarea de terenuri din
fondul forestier privat,
– dreptul de preemţiune al foştilor proprietari sau al moştenitorilor acestora în cazul
vânzării terenurilor expropriate pentru activităţi miniere sau petroliere;
– dreptul de preemţiune al arendaşului;
– dreptul de preemţiune al chiriaşilor din apartamente la o nouă închiriere sau la
cumpărare;
– dreptul de preemţiune al statului şi instituţiilor publice, de învăţământ sau social
culturale, la cumpărarea imobilelor sau la vânzarea imobilelor monumente istorice şi multe
altele71.
Aceiaşi factori au restrâns libertatea de a nu contracta prin atingeri directe şi indirecte cum
sunt: contractul forţat, refuzul de a vinde, prorogarea prin lege a contractelor ş.a.
Libertatea de a fixa şi de a modifica clauzele contractului72 a fost restrânsă prin
contractele reglementate şi cele de adeziune73, precum şi prin obligaţia legală de
securitate şi de informare74. Însăşi libertatea părţilor contractante de a fixa preţul a fost
restrânsă, concomitent cu libertatea de a formula clauzele de neconcurenţă sau cele de
graţie, inclusiv impunerea legală a moratoriului.
Libertatea contractuală a fost restrânsă şi prin reglementarea legală a capacităţii de a
contracta, rezervându-se numai unor entităţi anumite categorii de contracte prin instituirea
contractului colectiv, prin intervenţia legiuitorului în obiectul contractului ş.a.75
23
O înnoire a dreptului contractelor poate fi realizată prin instaurarea unor noi principii, care
să se adauge principiilor tradiţionale:
– principiul egalităţii contractuale;
– principiul echilibrului contractual76;
– principiul proporţionalităţii;
– principiul sancţionării excesului77 şi abuzului78.
Se pune mare preţ pe creaţia la nivelul pieţei comune a Uniunii Europene a unui
instrument contractual unic. Scepticii se îndoiesc de realismul acestui efort şi oferă
exemplul nord american. Statele Unite şi Canada şi-au integrat pieţele economice cu
eficacitate deplină, fără obstacole, deşi niciuna dintre cele două state federale nu dispune
de o legislaţie civilă unificată. Uniform Commercial Code nu conţine un titlu consacrat
obligaţiilor în general. Exemplul demonstrează că diversitatea dreptului nu împiedică
prosperitatea unei pieţe şi că uniformitatea nu este necesară pentru realizarea acestei
pieţe.
Dimpotrivă, crearea unui instrument unic ar putea să aibă drept consecinţe nedorite o
îngheţare a reglementării, cunoscută fiind dificultatea cu care se poate modifica un
asemenea instrument comunitar.
Pe de altă parte, se acordă o încredere exagerată posibilităţii de realizare a unificării.
Exemplul Convenţiei de la Viena privind vânzarea internaţională de mărfuri demonstrează
că instrumentul unic evoluează în fiecare sistem de drept pe cont propriu, iar unificarea nu
este decât aparentă.
În Principiile contractuale comune elaborate de Asociaţia Henri Capitant şi Societatea de
legislaţie comparată (2008), aplicarea directă a principiului libertăţii contractuale este
formulată astfel:
,(1) Părţile sunt libere să încheie un contract şi să îi determine conţinutul sub rezerva
exigenţelor bunei-credinţe şi a regulilor imperative instituite de prezentele principii.
(2) Acestea pot să excludă aplicarea unuia dintre prezentele principii sau să deroge de la
acestea sau să îi modifice efectele, dacă principiile nu dispun altfel¨.
Aplicaţiile indirecte ale aceloraşi principii se referă la determinarea conţinutului
contractului, a locului executării şi a datei executării sau la moneda de plată.
În conţinutul libertăţii contractuale se cuprinde şi libertatea de a rupe tratativele
precontractuale, precum şi libertatea alegerii formei.
În dreptul comunitar, aplicaţiile principiilor se referă la libertatea circulaţiei, libertatea
încheierii contractului şi a alegerii partenerului, la relativitatea efectelor contractului şi la
respectul drepturilor terţelor persoane. De asemenea, principiile se referă la libertatea
părţilor de a modifica sau de a pune un termen contractului.
Între libertate şi exces. Dreptul în sens legislativ şi jurisprudenţial conţine un ansamblu de
mijloace destinate a preveni şi a corija excesul.
După perioada clasică în care s-a considerat că rigiditatea unei reguli poate da consecinţe
excesive în aplicarea ei, în prezent se remarcă conştientizarea tot mai vie şi mai frecventă
a inegalităţii între părţile contractante şi, plecând de la exploatarea celui slab de către cel
puternic, se justifică dorinţa de a stabili în locul acestei inegalităţi un necesar echilibru şi
de a supune eficienţa sau însăşi validitatea clauzelor unui control al echilibrului.
Aproape în toate domeniile dreptului civil se poate constata sancţionarea excesului, dar în
cazuri concrete şi nu ca normă generală aplicabilă.
24
În acest fel, puterea acordată instanţei de a modera clauzele penale vădit excesive nu
este prezentă şi în cazul stipulaţiilor care nu pot corespunde acestui calificativ, dar sunt
totuşi excesive.
Una şi aceeaşi clauză care în legislaţia protecţiei consumatorilor marchează un
dezechilibru semnificativ ar putea să nu aibă această calificare în cadrul aplicării de drept
comun.
Această situaţie impune o prealabilă apreciere a excesului, pentru că, la prima vedere,
noţiunea de ,exces¨ apare ca nesigură, subiectivă şi arbitrară şi pare a se confunda cu alte
noţiuni învecinate, de exemplu, ,abuzul¨, ,disproporţia¨ sau ,lipsa de echivalenţă¨.
Aprecierea excesului se poate efectua în două modalităţi, aprecierea obiectivă şi
aprecierea factuală.
Principala sursă a excesului poate fi identificată în realitatea socială în inegalitatea
puterilor indivizilor, dublată de o realitate psihologică, inerentă naturii umane şi care se
manifestă prin tentaţia aproape irezistibilă de exploatare a celui aflat într-o poziţie de
slăbiciune sau de dependenţă de către cel care este într-o poziţie de forţă. În acest fel
perceput, excesul este într-o anumită măsură consecinţa setei de putere, de exercitare a
unei dominaţii în dispreţul drepturilor şi intereselor celorlalţi, sentiment exacerbat de
societatea capitalistă, caracterizată prin urmărirea propriului interes.
Este relevant în acest sens modul în care cu mai mult de jumătate de secol în urmă un
autor francez releva că ,persoana umană contractează, munceşte, acţionează fără să se
sinchisească de alte persoane; ea este pregătită să spulbere activităţile concurente şi să
înăbuşe interesele rivale; dacă dobândeşte un drept, ea profită de acesta pentru a-şi strivi
aproapele; dacă dobândeşte un bun, ea se străduieşte să o facă la cel mai mic preţ¨ 79 .
În zilele noastre, alţi autori observă că afirmaţia potrivit căreia individualismul şi mai ales
ideea că fiecare trebuie să vegheze în mod prioritar la apărarea propriilor interese se vor
vedea învinse de solidaritate şi de fraternitate este o afirmaţie care nu dovedeşte
cunoaşterea profundă a resorturilor sufletului omenesc. Dreptul contractelor trebuie să fie
conceput având în vedere persoana umană aşa cum este ea şi nu aşa cum s-ar dori să
fie80. De altfel, dreptul civil nici nu are ca obiectiv să perfecţioneze fiinţa umană pentru că
această sarcină aparţine moralei. Nu se poate pretinde acesteia un altruism negator al
propriilor interese, nici măcar sentimentul devotamentului permanent şi devotat.Virtuţile
creştineşti de răbdare, indulgenţă şi uitare de sine rămân în continuare departe de lumea
contractelor.
Este adevărat că anumite dispoziţii care au ca obiect lupta contra excluderilor prevăd
prelungirea scadenţelor plăţilor sau chiar renunţarea creditorilor la creanţele lor. Aceasta
înseamnă însă un sacrificiu pentru motive străine de contract. În loc de a se insista asupra
unei ipotetice solidarităţi umane, este preferabil să fie păstrată piatra unghiulară a dreptului
contractelor ca fiind faptul că oamenii acordă în mod firesc, în marea lor majoritate, mai
multă atenţie propriilor interese decât intereselor altora. Aşa se explică preferinţa pentru
procedurile contractuale care favorizează o întâlnire echilibrată a voinţelor şi, totodată, o
justiţie contractuală anumită.
Voinţa de a organiza contractul pe o bază utopică ar putea însemna o întoarcere la
dirigismul rigid. În mod firesc, dacă rigoarea morală nu va fi respectată de părţile
contractului, nu va rămâne altă măsură de luat decât să li se impună această rigoare
morală. Singura diferenţă faţă de dirigismul anterior va fi aceea că o constrângere impusă
contractanţilor este fructul intervenţiei judecătorului, şi nu al legiuitorului.
Judecătorul va fi artizanul justiţiei contractuale şi va da puterea de a interveni ca şi când ar
fi o parte în contract 81. Exemplele pot fi numeroase:
25
– protecţia excesivă a incapabilului major în actele încheiate cu alte persoane pentru că se
prezumă abuzul celeilalte părţi contractante de slăbiciunea incapabilului;
– în mod frecvent, abilitatea şi priceperea contractanţilor rutinaţi în afaceri îi determină să
impună partenerilor clauze foarte coercitive care distrug echilibrul obligaţiilor ş.a.
Abuzul şi reaua-credinţă sunt adesea la baza excesului, fiind cauzele lui eficiente.
Existenţa excesului în contract poate fi apreciată obiectiv sau factual.
Afirmaţia că aprecierea excesului este obiectivă nu răspunde la întrebarea dacă
disproporţia obiectivă a datelor este apreciată în mod abstract sau, dimpotrivă, este în
funcţie de datele concrete ale speţei supuse judecăţii. Mai mult chiar, constatarea
obiectivă a disproporţiei se efectuează plecând de la circumstanţele de fapt ale fiecărei
speţe.
În înţeles juridic, excesul dezvăluie şi deplasarea controlului dezechilibrului de la sursa
acestuia la efectele lui, de la comportarea abuzivă la disproporţiile obiective ale efectelor.
În felul acesta, în loc de a sancţiona excesul procedând la o cercetare subiectivă, prin
analiza comportamentului, se concentrează analiza asupra consecinţelor obiective ale
acestuia.
Dezinteresul şi indiferenţa faţă de consideraţiile subiective aflate la originea excesului pot
conduce la concluzia distincţiei dintre exces, pe de-o parte, şi abuz şi culpă, pe altă parte.
Astfel, irelevanţa abuzului în aprecierea dezechilibrului contractual în domeniul protecţiei
consumatorilor conduce la concluzia definirii clauzelor abuzive ca fiind cele care au ca
obiect sau ca rezultat crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile
părţilor contractului. De asemenea, contractele de adeziune presupun abuzul de putere
economică şi majoritatea contenciosului în domeniul clauzelor abuzive se plasează pe
terenul contractului de adeziune.
În prezent, aprecierea subiectivă a comportamentului profesionistului pe care o
presupunea criteriul abuzului de putere economică este abandonată. Calificarea unei
clauze ca abuzivă în sensul legislaţiei protecţiei consumatorilor nu presupune nimic mai
mult decât o apreciere pur obiectivă a dezechilibrului contractual pe care îl provoacă între
drepturile şi obligaţiile părţilor contractului. Ceea ce contează este numai efectul clauzei,
caracterul excesiv, dezechilibrul contractual, rămânând indiferentă cauza acestuia. De
aceea se consideră că ar fi greşit să se vorbească în acest context despre clauze abuzive,
lipsind latura subiectivă care caracterizează abuzul şi că ar fi corect să se exprime ideea
de clauze excesive.
Definiţia excesului în sensul celor expuse mai sus exclude şi referirile la bună sau rea-
credinţă, care sunt tot elemente subiective. De exemplu, este considerat de rea-credinţă
acela care contractează cu un soţ ştiind că angajamentul financiar al acestuia depăşeşte
cu mult posibilităţile financiare ale cuplului. Partea contractantă îşi caracterizează reaua-
credinţă prin cunoaşterea caracterului fără de măsură al asumării obligaţiei soţului. Pe de
altă parte, buna-credinţă a creditorului, căruia i s-ar impune, teoretic, sancţiunea excesului,
ar putea să-l ajute să evite răspunderea.
Buna-credinţă are deci calitatea de a exonera de obligaţie, împiedicând aplicarea
sancţiunii excesului. Rezultă că prezumţia de rea-credinţă este simplă şi poate fi
înlăturată.
Aceeaşi analiză a fost posibilă şi în cazul celui care îşi acordă cauţiunea cu bună-credinţă,
dar disproporţionată faţă de resursele sale, dacă circumstanţele de fapt exclud buna-
credinţă a băncii, iar caracterul excesiv al creanţei garantate în raport de resursele
garantului exonerează banca de răspundere dacă face dovada ignorării legitime a situaţiei
economice reale a garantului.
26
Excesul îndeplineşte funcţia de revelator al abuzului sau al relei-credinţe care sunt
prezumate. Totuşi, efectul liberator al bunei-credinţe nu va interveni în mod sistematic, ci
numai în cazurile în care, din indiciile cazului concret, nu poate fi acreditată ideea că o
persoană a profitat de puterea sa pentru a impune partenerului său un act juridic excesiv,
ci întâmplarea a făcut ca un creditor să se lase înşelat de aparenţe.
Aşadar, pentru ca buna-credinţă să îl exonereze pe creditor, este necesar nu numai ca
excesul să poată fi considerat ca fiind consecinţa unui abuz caracterizat comis de el, ci şi
că creditorul, în mod real, a fost înşelat de aparenţe.
Această condiţie are drept consecinţă distincţia între cazul de exces distributiv, apreciat
numai din partea debitorului şi numai cu privire la situaţia sa patrimonială şi cazurile de
exces comutativ în care acest exces se apreciază cu privire la economia internă a
contractului şi este pus în evidenţă de dezechilibrul vădit între drepturile şi obligaţiile
părţilor contractante. Astfel, nu se poate imagina, de exemplu, că un creditor care a
stipulat o clauză penală vădit excesivă ar putea să evite sancţiunea excesului pretinzând
că a fost înşelat de aparenţe.
Ìrelevanţa elementelor subiective situate la originea excesului conferă autonomie
excesului şi uşurează distincţia faţă de alte noţiuni cum sunt ,comportamentul neloial¨,
,buna şi reaua-credinţ㨠şi, mai cuprinzător, ,abuzul¨. Separarea excesului de aspectele
subiective invită la cercetarea semnificaţiei apariţiei şi dezvoltării ideii de exces în dreptul
civil82.
Sub aspectul practicii judiciare, afirmarea dimensiunii pur obiective a excesului permite
instanţelor să evite anumite capcane care se întâlnesc în mod frecvent atunci când se
cercetează aspectele subiective. Demonstrarea abuzului este extrem de dificilă datorită
caracterului pur subiectiv al noţiunii, pentru că cercetarea relei-credinţe presupune o
investigaţie în forul interior al contractantului şi pentru că afirmarea existenţei motivului
psihologic este întotdeauna, mai mult sau mai puţin, o bănuială, decât o certitudine.
Aprecierea unei noţiuni mai precis conturate, cum este excesul, permite evitarea
obstacolelor pe care le implică aprecierea abuzului şi economisesc cercetările meandrelor
conştiinţelor individuale şi colective.Superioritatea noţiunii de ,exces¨ faţă de aceea de
,abuz¨ rezultă mai întâi din uşurinţa relativă a aprecierii excesului în raport cu
abuzul. Curtea de Casaţie franceză a pus capăt rătăcirilor jurisprudenţei în materie de
nedeterminare a preţului în contractele cadru şi a putut să îşi ofere luxul unei ironizări
afirmând că ţinând cont de imprecizia noţiunii de ,abuz¨ s-a trecut de la nedeterminarea
preţului la nedeterminarea abuzului83.
De altfel, superioritatea excesului faţă de abuz mai rezultă şi din aceea că nedepinzând
sancţionarea excesului de dovada abuzului (ceea ce ar conduce la agravarea condiţiilor
de aplicare a răspunderii pentru exces şi deci de a restrânge şansele de luare în
considerare a excesului), legiuitorul şi judecătorul au permis o extindere a sancţiunii
dezechilibrului.
Excesul poate fi apreciat şi sub aspectul factual.
Măsura excesului este un element de fapt a cărui apreciere aparţine puterii suverane a
judecătorului de fond şi scapă, în principiu, controlului Curţii de Casaţie. Cu toate acestea,
controlul sus-menţionat permite într-o anumită măsură raţionalizarea suveranităţii instanţei
de fond şi asigură imperativul securităţii juridice.
Puterea suverană a judecătorului fondului în ce priveşte excesul este justificată şi pentru
că judecătorii îndeplinesc astfel funcţia de garanţi ai dinamismului noţiunii de ,exces¨.
Conform autorului D. Bakouche, dacă excesul este sinonim cu depăşirea măsurii
obiective, măsura excesului implică aprecierea depărtării eventuale între starea de fapt
27
concretă şi starea de fapt normală. Evident că elementul suspectat de a fi excesiv este
individualizat în fiecare caz şi tot atât de sigur este că modelul care va fi termen de
comparaţie este şi el, de asemenea, variabil pentru că se determină în funcţie de etalonul
ales. Astfel, de exemplu, pentru a spune că cheltuiala menajeră este vădit excesivă trebuie
să se compare cheltuiala incriminată, nu cu un model abstract, absolut şi invariabil, ci cu
un model de cheltuială rezonabilă faţă de situaţia cuplului şi de împrejurările cazului.
Aşadar, specificul fiecărei speţe este cel care permite stabilirea unui model de comparaţie,
ceea ce face imposibilă determinarea prealabilă şi în mod abstract a unor tipuri de
cheltuieli ilicite ca excesive. Aprecierea caracterului insuficient sau excesiv al preţului
datorat de debitor presupune o cercetare concretă a discrepanţei între preţul plătit şi
valoarea reală a bunului sau serviciului. În concluzie, se poate afirma că în principiu
excesul este o noţiune relativă care trebuie să fie apreciată în mod concret, în
circumstanţele cauzei. Aceasta explică puterea suverană a judecătorilor fondului de a
determina existenţa şi măsura excesului.
Puterea astfel recunoscută judecătorului fondului este exprimată uneori în termenii legii:
– caracterul excesiv al angajamentului,
– caracterul vădit excesiv al cheltuielii,
– clauza penală vădit excesivă,
– disproporţia vădită a creanţei garantate de autorul cauţiunii,
– caracterul vădit exagerat al primelor plătite de asigurat etc.
Formula utilizată de legiuitor, aceea a dezechilibrului semnificativ între drepturi şi obligaţii,
presupune o analiză în concret.
În absenţa unor indicaţii explicite ale legiuitorului, judecătorul fondului are puterea
suverană de a aprecia excesul. De exemplu, aprecierea caracterului excesiv al
remuneraţiilor mandatarilor şi a agenţilor de afaceri, a onorariilor profesiunilor liberale, ale
notarilor, avocaţilor, consilierilor juridici, experţilor contabili etc. Tot acestei puteri suverane
aparţine şi aprecierea caracterului vădit excesiv al clauzei penale.
În concluzie, măsura excesului este factuală şi necesită un examen al împrejurărilor
concrete ale fiecărei speţe.
Criteriile de apreciere a caracterului excesiv se cer a fi analizate în raport de scopul
urmărit prin exces, ceea ce presupune cunoaşterea acestui scop. Luarea în considerare a
excesului, sub aspectul tendinţei sale, este o puternică exigenţă a justiţiei. Filosofii antici
au afirmat că finalitatea ultimă a dreptului în general este aceea de a atribui fiecăruia ceea
ce i se cuvine. În domeniul cercetat, acest deziderat se traduce prin eliminarea
caracterului excesiv al unei stipulaţii contractuale prin raportare la aceea care asigură
restabilirea echilibrului contractual. Excesul se relevă astfel ca mijloc de accentuare a
promovării justiţiei contractuale.
Se pot distinge, astfel, două tipuri de exces, excesul distributiv şi cel comutativ. Acesta din
urmă serveşte la sancţionarea clauzei care pune în sarcina uneia dintre părţi obligaţii
excesive nu în comparaţie cu cele corelative, ci, în mod nemijlocit, faţă de situaţia
financiară sau faţă de nevoile debitorului.
Excesul apare ca un Janus Bifrons, o fiinţă cu două feţe care ne transmite două concluzii,
una practică şi una teoretică.
Concluzia practică este că prezenţa excesului implică condiţia de victimă apreciată atât în
relaţia cu celălalt contractant (exces comutativ), cât şi prin propria situaţie (exces
distributiv).
28
Concluzia teoretică este posibilitatea distingerii excesului de noţiuni învecinate cum sunt
,lipsa de echivalenţ㨠sau ,disproporţia¨.
Prin sancţiunea excesului se înţelege, în sens larg, mijlocul prin care se asigură
respectarea unui drept sau a unei obligaţii. Analiza sancţiunii excesului se poate realiza
sub aspect cantitativ şi calitativ.
Sancţionarea excesului are un caracter excepţional, pentru că ceea ce se întâmpină mai
întâi este refuzul de sancţiune dedus din posibilitatea aflării sancţiunii numai într-un număr
limitat de cazuri expuse în dreptul pozitiv.
În domeniul contractelor aleatorii, Codul civil nu sancţionează leziunea, pentru că părţile
au acceptat din start fenomenul aleatoriu.
Primul domeniu în care se pot decela urmele excesului este cel al contractelor comutative.
Acestui domeniu i se pot adăuga exemple care nu aparţin sferei contractuale, dar pot fi
ataşate acesteia: protecţia majorului incapabil, sancţionarea cheltuielilor excesive
menajere etc.
Problema cercetată este dacă, în contractele cu titlu oneros, un minim echilibru trebuie să
fie asigurat între prestaţiile datorate de părţi.
Răspunsul presupune distincţia după cum măsura cercetată este înţeleasă de manieră
abstractă sau concretă.
Echilibrul abstract este cel înscris în structura însăşi a raportului juridic şi presupune
considerarea contractului în generalitatea sa şi în abstracţiunea sa, fără considerare la
conţinutul concret şi variabil.
Se impune, cu alte cuvinte, verificarea existenţei unei juste măsuri între obligaţiile născute
din contract, dar nu apreciate concret în raport de cele corelative, ci abstract, în raport de
structura contractului.
Echilibrul concret este cel care se referă la conţinutul concret al contractului şi presupune
că prestaţiile reciproce sunt echilibrate.
Exigenţa contractuală a echilibrului abstract nu este însă suficientă.
Acordul voinţelor manifestate este condiţia formării contractului, dar nu şi a naşterii
obligaţiilor, deoarece se mai pretinde existenţa unei cauze licite a obligaţiei, pentru că
obligaţia fără cauză nu are efecte.
În contractele cu titlu oneros apare cauza, ca un element de stabilire a raporturilor de
echivalenţă între obligaţiile reciproce. Întrucât cauza se concepe în mod obiectiv,
echivalenţa obligaţiilor contractuale este şi ea abstractă şi împiedică sancţiunea
sistematică a obligaţiilor excesive.
Acolo unde contractul prevede o contraprestaţie, cauza creează un raport de
interdependenţă şi un raport de echivalenţă între obligaţiile reciproce stipulate în contract.
Obligaţia care se naşte în profitul unuia dintre contractanţi îşi are cauza în obligaţia
celuilalt şi obligaţia va fi nulă dacă este fără cauză, adică fără contraprestaţie. De
exemplu, preţul derizoriu este sancţionat atunci când este foarte slab, inexistent, ridicol de
coborât, infim, adică inferior valorii reale, astfel că vânzătorul va suferi o pierdere
disproporţionată faţă de riscurile obişnuite ale afacerilor. Atunci când preţul este derizoriu,
obligaţia vânzătorului apare ca fără cauză pentru că este în afara oricărei proporţii cu
bunul cedat.
În concluzie, este suficient, pentru existenţa cauzei, să existe contrapartida şi este
suficient să existe contraprestaţia, pentru ca ea să fie considerată echivalenta prestaţiei
furnizate, făcându-se abstracţie faţă de proporţionalitatea lor.
29
Absenţa totală a cauzei se deduce din absenţa contrapartidei, iar în alte ipoteze, mai
nuanţate, de absenţă parţială a cauzei se consideră că obligaţia celui apăsat de o
presiune prea grea va fi lipsită de cauză pentru că apare un excedent a ceea ce el
furnizează faţă de ceea ce primeşte.
Refuzul, în materie contractuală, de a corecta echilibrul existent între obligaţiile,
considerate nu numai ca elemente esenţiale, abstracte, în structura contractului, ci concret
într-un raport de mărime, poate fi ilustrat prin numeroase exemple: refuzul de principiu de
a sancţiona leziunea şi impreviziunea, precum şi absenţa controlului jurisdicţional
sistematic al garanţiilor reale excesive.
Leziunea reprezintă o pagubă pecuniară provocată de un dezechilibru între prestaţiile
părţilor contractului, una dintre acestea dând mai mult decât primeşte. De exemplu, există
dezechilibru atunci când preţul fixat nu corespunde valorii de piaţă obiective, apreciată de
judecător situat în momentul formării contractului. Nu trebuie neapărat ca preţul să fie
excesiv.
În contractele cu titlu oneros, leziunea ar putea fi aplicabilă în cazul vânzărilor de nudă
proprietate şi al vânzărilor de imobile contra unui preţ stipulat sub formă de rentă viageră,
dar în acest din urmă caz intervine şi caracterul aleatoriu al longevităţii credirentierului.
Prin urmare, admiterea sancţiunii leziunii şi, totodată, a caracterului excesiv al prestaţiei
uneia dintre părţile contractului, se bazează pe absenţa factorului aleatoriu.
În toate situaţiile în care circumstanţele permit să se determine valoarea prestaţiilor,
vânzarea încetează de a mai fi aleatorie. Astfel, Curtea de Casaţie franceză a considerat
că acţiunea în resciziune pentru leziune a unei vânzări de imobile cu o sarcină de rentă
viageră este admisibilă dacă circumstanţele, vârsta credirentierului şi cuantumul rentei dau
judecătorului mijlocul de determinare, pe baze statistice, a valorii obligaţiilor.
Aşadar, ideea de leziune este exclusă în contractele aleatorii, fiind incompatibilă cu
factorul aleatoriu.
În ce priveşte contractele comutative, leziunea ca sancţiune nu este reglementată la nivel
de principiu, ci numai în cazuri particulare, concluzia fiind refuzul de principiu al
legiuitorului de a lua în considerare leziunea general aplicabilă. Codul civil anterior
reglementa leziunea în cazul minorului vătămat în art. 951 şi în art. 1157-1164, iar în cazul
persoanei majore în art. 694 şi în art. 797.
Codul civil francez mai reglementează leziunea şi în cazul contractului de schimb şi a
contractului de tranzacţie. Aşadar, nici în dreptul francez leziunea nu constituie o regulă
general aplicabilă.
Din analiza textelor menţionate mai sus rezultă că aplicarea sancţiunii în cazul leziunii este
reglementată uneori în considerarea persoanei contractante (minor şi majori incapabili sub
curatelă), iar alteori în considerarea naturii contractului. Astfel, în dreptul francez, leziunea
este reglementată în materie de vânzare de imobile şi în materie de partaj. Jurisprudenţa a
permis aplicarea aceleiaşi sancţiuni în cazul contractelor de prestări de servicii, în cazul
onorariilor etc. aşa cum s-a menţionat mai sus, precum şi în cazul protecţiei
consumatorului.
Justificarea principială a refuzului aplicării sancţiunii leziunii s-a bazat pe imperativul
securităţii juridice, care reclamă stabilitatea contractelor.
Teoria autonomiei voinţei s-a edificat pe baza ideii de libertate şi egalitate între indivizi care
trebuie să respecte angajamentele asumate tocmai pentru că le-au asumat liber şi
voluntar.
Logica împiedică modificarea unui contract altfel decât prin acord mutual.
30
O convenţie încheiată între părţi libere şi egale nu are niciun motiv să fie desfiinţată pentru
inegalitatea puterilor şi pentru exploatarea superiorităţii unui partener faţă de celălalt.
Ceea ce s-a consimţit între parteneri egali şi liberi nu poate fi decât un contract echilibrat şi
just. Aşadar, sancţiunea leziunii este inoportună şi nejustificată.
Contract înseamnă opusul ideii de dezechilibru. Totodată, refuzul de principiu faţă de
sancţiunea leziunii se justifică prin prezervarea securităţii juridice pentru că un control
judecătoresc al echilibrului prestaţiilor este o primejdie pentru stabilitatea contractelor şi
securitatea circuitului juridic.
Contra acestui refuz de principiu s-au formulat critici.
Declinul vizibil al teoriei autonomiei voinţei în epoca contemporană susţine tot mai greu
acest refuz de principiu. Raporturile contractuale au suferit transformări profunde ca
urmare a standardizării, publicizării şi consolidării cadrului coercitiv, care au condus la
formalism prin atingerile aduse libertăţii contractuale şi forţei obligatorii a contractului.
Tot mai puternice sunt presiunile celor care se îndoiesc de adevărul că în prezent
contractele mai reflectă voinţele libere ale partenerilor. Sub aspectul logicii, sistemul nu
este fără fisuri.
Permisiunile punctuale generează întrebări de ce leziunea este aplicabilă la un contract şi
nu este aplicabilă tuturor contractelor.
Discriminarea prezentă din dreptul francez nu are o justificare rezistentă la critici şi
aceasta are drept consecinţă interogaţia asupra oportunităţii unei reforme legislative care
să permită sancţiunea leziunii ca regulă general aplicabilă.
Noul Cod civil, în art. 1271, se menţine pe linia refu¬zului unei cereri de revizuire pentru
impreviziune, stipulând că părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile chiar dacă
executarea lor a devenit mai oneroasă (pentru dezvoltări, a se vedea comentariul la art.
1271 NCC).
O clauză de hardship 84 este formulată, printre alte variante, şi în următorul mod: ,Dacă în
cursul executării contractului circumstanţele economice, politice sau tehnice neprevăzute
şi străine de părţile contractului intervin şi fac executarea contractului atât de oneroasă,
deşi posibilă pentru una dintre părţi încât sarcina ar excede previziunii stipulaţiilor
contractuale asumate de părţi în momentul încheierii contractului, partea vătămată va
avea dreptul la o reparaţie echitabilă şi va putea pretinde renegocierea contractului. Dacă
părţile nu vor ajunge la o soluţie amiabilă, partea vătămată va putea cere ca problema să
fie supusă unui tribunal arbitral, aplicându-se clauza de arbitraj prevăzută în contract¨.
Acolo unde este, în principiu, permisă, clauza hardship poate fi invocată numai dacă
alterarea echilibrului prestaţiei este fundamentală, ceea ce se verifică de la caz la caz. Se
consideră că această alterare, în termeni monetari, trebuie să depăşească cu 50%
valoarea obligaţiei85.
Deteriorarea gravă a echilibrului prestaţiilor se poate manifesta fie prin creşterea
substanţială a costului obligaţiilor uneia dintre părţi, fie printr-o gravă diminuare a valorii
contraprestaţiei ei, mergând până la pierderea totală a prestaţiei pentru interesul
creditorului.
Totodată, pentru recunoaşterea situaţiei de hardship mai este necesar să fie întrunite şi
alte condiţii:
– evenimentele invocate au fost necunoscute la data încheierii contractului şi au survenit
ori s-au făcut cunoscute după încheierea contractului;
– partea lezată nu putea să prevadă aceste evenimente la data încheierii contractului;
31
– evenimentele nu sunt controlabile de partea lezată;
– partea vătămată nu şi-a asumat riscul survenirii unor astfel de evenimente.
În unele situaţii, evenimentele pot fi calificate simultan atât ca hardship, cât şi ca forţă
majoră. Forţa majoră justifică neexecutarea propriei obligaţii, în timp ce hardship are în
vedere o renegociere a clauzelor pentru a permite contractului să-şi continue existenţa cu
clauze revizuite.
În contractele internaţionale, clauzele de hardship sunt mai precis formulate:
1) partea vătămată poate cere renegocierea, fără să întârzie solicitarea în mod
nerezonabil;
2) simpla cerere de renegociere nu justifică suspendarea unilaterală a executării
obligaţiilor contractuale ale celui care invocă hardship 86;
3) în lipsa unui acord al părţilor într-un termen rezonabil, oricare dintre părţi poate sesiza
instanţa;
4) instanţa sesizată poate reţine existenţa cazului de hardship şi, în consecinţă, poate
pronunţa una dintre următoarele soluţii:
a) încetarea contractului în condiţiile prevăzute în hotărâre;
b) adaptarea contractului în vederea restabilirii echilibrului prestaţiilor.
Partea care invocă situaţia de hardship trebuie să justifice susţinerile, cu excepţia situaţiei
în care împrejurările sunt de notorietate publică.
Adaptarea contractului de către instanţă va urmări o justă repartiţie a pierderii între părţile
contractante.
Jurisprudenţa raportează impreviziunea la un moment al executării acestuia.
Ìmpreviziunea pledează pentru a recunoaşte judecătorului puterea de a modifica clauzele
contractului, atunci când pe parcursul executării lui se manifestă un dezechilibru important,
care nu era previzibil şi care, în mod obiectiv şi absolut, pune pe debitor într-o situaţie
deosebit de dificilă pentru executarea propriilor obligaţii.
Atât dreptul român, cât şi cel francez au refuzat revizuirea contractului pe acest temei.
Jurisprudenţa franceză a cunoscut un moment în care o decizie a Curţii de Casaţie, secţia
comercială, a fost interpretată ca recunoscând impreviziunea87. Ulterior, într-o altă decizie
dată în procesul cunoscut sub numele de Canal de Crapone, Curtea de Casaţie a
reafirmat principiul forţei obligatorii a contractului. Revizuirea pentru impreviziune este un
factor de instabilitate şi insecuritate juridică. Adevăratul pericol la adresa sistemului
economic este admiterea revizuirii într-un caz care riscă să se generalizeze şi să provoace
astfel un dezechilibru generalizat printr-o reacţie în lanţ.
În ce priveşte excesul garanţiilor reale, mai frecvent în contractele bancare de credit,
absenţa controlului jurisdicţional sistematic, cu privire la garanţiile reale excesive, este al
treilea exemplu de refuz al corectării dezechilibrului obligaţiilor.
Dreptul creditului nu sacrifică interesele debitorului şi nu neglijează interesele creditorului
pentru a nu încuraja reaua-credinţă a debitorului.
În anumite circumstanţe şi în anumite condiţii s-a admis suprimarea efectelor garanţiei
excesive, dar principiul a rămas refuzul aplicării acestei măsuri.
Doctrina a interpretat o decizie aparţinând primei secţii civile a Curţii de Casaţie franceze
din 17 iunie 1969 în sensul că nu există abuz nici dacă se remarcă o disproporţie între
cuantumul creanţei beneficiarului garanţiei şi prejudiciul suferit de proprietarul bunului cu
care s-a garantat.
32
Aceste consideraţii nu exclud prezenţa unor cazuri particulare, în care legiuitorul a
prevăzut o sancţiune a garanţiilor reale excesive. Exemplele în acest sens nu fac decât să
întărească concluzia generală a indiferenţei dreptului pozitiv faţă de asemenea garanţii.
Astfel, de exemplu, este permisă reducerea inscripţiei de către judecător prin limitarea
numărului de imobile grevate cu ipotecă legală sau judiciară. Ìdeea este să nu se permită
grevarea peste necesarul garanţiei creanţei. Codul civil francez permite reducerea
întinderii inscripţiei ipotecare şi pentru ipotecile convenţionale şi pot fi astfel reduse ca
excesive acele inscripţii pe care creditorul le-a obţinut pentru creanţe condiţionale,
eventuale sau nedeterminate.
Doctrina franceză a propus extinderea controlului excesului la trei ipoteze concrete.
Prima este aceea conform căreia bunul a fost dobândit prin fraudă sau violenţă şi, în mod
firesc, nu există nicio legătură de conexitate între detenţie şi creanţă.
A doua este aceea a constructorului de rea-credinţă care refuză restituirea terenului până
la indemnizarea sa pentru cheltuielile cu edificarea construcţiei.
Cea de a treia este ipoteza în care creditorul retentor opune plăţii care i s-a propus
calificativul de plată nejustificată.
Principiul refuzului sancţiunii excesului în dreptul civil nu împiedică sancţiunea excesului în
câteva cazuri particulare. Expresia derogării de la regula nesancţionării poate fi formală
prin recurgerea la anumite procedee stilistice care fac să fie aparentă derogarea. Astfel, de
exemplu, utilizarea adverbului ,totuşi¨ în acelaşi articol în două alineate consecutive
denotă prezenţa în primul alineat a normei de principiu, iar în cel de-al doilea alineat a
derogării.
Expresia naturii derogatorii a sancţiunii excesului poate rezulta, în al doilea rând, mai puţin
explicit, cum ar fi, de exemplu, clauzele reputate nescrise, din cauza caracterului lor
abuziv, prezente în legislaţia protecţiei consumatorilor. Într-o altă eventualitate, expresia
derogării poate fi virtuală, prin neindicarea explicită că sancţiunea aceasta este
derogatorie.
Respinsă în principiu, dar admisă prin derogare, sancţiunea excesului apare ca instrument
de flexibilitate a instituţiilor juridice.
În ce priveşte punerea în aplicare a sancţiunii, misiunea revine judecătorului, a cărui
putere moderatoare se va exercita cu moderaţie88.
În prezent, sancţiunea excesului este eterogenă. Uneori ea constă în nulitatea actului
juridic, fie totală, fie parţială.
Nulitatea totală este contestabilă ca finalitate a sancţiunii excesului şi chiar contrară logicii
sancţiunii.
Resciziunea actului lezionar apare similară unei nulităţi relative şi acest caracter are
importanţă numai sub aspectul persoanei care o poate invoca, deoarece efectele nulităţii
relative sunt aceleaşi ca şi ale nulităţii absolute. Se consideră totuşi că desfiinţarea totală a
actului juridic lezionar este un exces mai puternic decât excesul care viciază actul.
Este inexplicabil faptul că redactorii Codului civil francez au ales sancţiunea nulităţii în
locul sancţiunii reducerii care corespunde naturii leziunii.
Tot nulitatea este sancţiunea excesului exprimat în perpetuitatea angajamentelor. Doctrina
şi jurisprudenţa dominantă se pronunţă în favoarea nulităţii totale a convenţiei în acest
caz. Argumente solide pledează însă pentru sancţiunea reducerii duratei
angajamentului89.
O altă sancţiune este nulitatea parţială, constând în lipsirea de efecte a unei clauze fără a
33
suprima întregul act juridic. Motivul nulităţii este dezechilibrul semnificativ generat de
efectele calitative pe care le-a produs clauza litigioasă. Asemenea situaţii se întâlnesc în
domeniul protecţiei consumatorului şi în contractele de distribuţie.
Nulitatea parţială nu se regăseşte în logica sancţiunii excesului. Nimic nu justifică
desfiinţarea în întregime a clauzei, cu toate că, în spiritul excesului, contramăsura este
reducerea cuantumului excesiv la nivelul rezonabil.
Exemple în acest sens sunt reducerea cuantumului litigios, reducerea duratei excesive, a
contractului de aprovizionare exclusivă, a duratei excesive a clauzei de inalienabilitate, a
clauzei de neconcurenţă cu durată excesivă şi fără limite de timp şi spaţiu, a clauzei de
cotă de aprovizionare minimă din contractul de distribuţie, care este excesiv de coercitivă
pentru distribuitor pentru că îl obligă să achiziţioneze o cantitate excesivă de la furnizor. În
acest din urmă caz, cota poate fi redusă la un nivel rezonabil90.
Dificultăţile pe care le implică punerea în aplicare a nulităţii parţiale au fost puse în
evidenţă în jurisprudenţa franceză în domeniul protecţiei consumatorilor.
Reglementarea legală este în sensul că regimul sancţionator este diferenţiat: orice
interesat poate cere anularea clauzei litigioase, dar, totodată, numai consumatorul are
posibilitatea să desfiinţeze întregul contract. Această dificultate a determinat schimbarea
determinării în sensul că clauzele abuzive să fie considerate nescrise. Evident, este o
ficţiune care priveşte numai clauza litigioasă, contractul rămânând aplicabil în celelalte
clauze. Soluţia legislativă înlătură o sursă de dezechilibru, dar generează un alt
dezechilibru.
Si clauzele penale au fost constatate uneori ca excesive, dar intervenţia judecătorului s-a
limitat la eliminarea clauzei.
Concluzia autorului D. Bakouche, la care subscriem, este că nici nulitatea totală a unui act
juridic excesiv, nici nulitatea sa parţială prin anularea unei clauze nu se justifică.
Sancţiunea firească în acest domeniu este numai reducerea stipulaţiei excesive. Această
soluţie apare ca valabilă în două ipoteze: a) atunci când reducerea se justifică prin
incapacitatea impusă unor persoane limitându-le dreptul de a dispune liber de bunurile lor
(reducere subiectivă); b) aplicarea soluţiei în afara oricărei idei de incapacitate, ceea ce
demonstrează expansiunea şi autonomia reducerii la sancţiunea excesului.
Reducerea unei stipulaţii contractuale excesive, în afara ideii de incapacitate a persoanei,
denumită şi reducere obiectivă, poate îmbrăca mai multe forme şi se poate raporta la
obiectul obligaţiei în sens material sau în sens de avantaj economic ori asupra preţului
conceput atât ca număr de unităţi monetare, cât şi în sens mai larg, ca remuneraţie a unui
serviciu, sau, în a treia ipoteză, asupra duratei.
Uneori instanţele au corectat excesul prin reducerea cuantumului excesiv, dar s-au
confruntat cu modalităţile reducerii. Curtea de Casaţie franceză în afacerea Chabas91 a
considerat că reducerea clauzelor penale vădit excesive presupune comparaţia între
prejudiciul efectiv suferit şi cuantumul indemnizaţiei prevăzute. Libertatea judecătorului în
exercitarea puterii sale de revizuire încetează acolo unde începe paguba cauzată prin
neexecutare.
Reducerea preţului excesiv este preferabilă faţă de desfiinţarea contractului. În dreptul
francez, acţiunea în reducţiune pentru leziune permite cumpărătorului lezat cu mai mult de
un sfert să ceară nu doar resciziunea, ci să aibă şi alternativa reducerii preţului pentru
cauza de leziune. În acelaşi sens, legislaţia franceză prevede numeroase ipoteze de
modificare a cuantumului chiriei atunci când este excesiv.
Reducerea duratei excesive a obligaţiei este o altă soluţie aplicabilă în cazul vânzării cu
plata în rate şi preluarea lucrului vândut, precum şi la durata convenţiilor de indiviziune.
34
O altă sancţiune a excesului se realizează prin aplicarea răspunderii civile. În aceste
situaţii, răspunderea civilă poate opera cu funcţia sa de reparaţie sau cu funcţia sa de
sancţiune privată.
Funcţia de reparaţie a fost aplicată în dreptul francez pentru repararea în natură a
tulburărilor anormale de vecinătate, precum şi pentru reparaţia prin echivalent a acestor
tulburări.
Aplicarea răspunderii civile în funcţia sa de sancţiune privată s-a întâlnit în dreptul francez
atât sub forma condamnării la plata unei sume, cât şi sub forma condamnărilor
nepecuniare. În primul caz, sancţiunea s-a aplicat pentru vina creditorului care acordă
credit excesiv şi creditorului beneficiar de cauţiune excesivă. Condamnările nepecuniare
au constat în nulitatea cauţiunii excesive, inopozabilitatea actelor mandatarului care exced
mandatului, privarea de eficienţă a clauzelor limitative de responsabilitate cu caracter
excesiv ş.a.
Concluziile care pot fi deduse din expunerea precedentă sunt următoarele:
a) noţiunea de ,exces¨ este suficient de sigură şi previzibilă în dreptul pozitiv. Oricare ar fi
modul de manifestare a excesului, el nu se confundă cu noţiunile învecinate de ,lipsă de
echivalenţ㨠sau de ,disproporţie¨, care presupun o simplă inegalitate sau un simplu
dezechilibru, în timp ce excesul se caracterizează prin disproporţia vădită, flagrantă,
evidentă;
b) legislaţia nu sancţionează, în principiu, excesul, ci numai punctual, în anumite cazuri, iar
sancţiunea eterogenă este lipsită de coerenţă.
Extinderea situaţiilor în care se poate face aplicarea sancţiunii excesului se poate realiza
prin două metode: 1) analogia ; 2) echitatea .
1) Analogia
Modurile practice în care se poate realiza extinderea prin analogie sunt fie extinderea
aplicării unei reguli existente, fie creaţia unei noi reguli prin imitarea regulii existente.
Resursele extinderii analogice pot fi regăsite în absenţa piedicilor de natura derogării de la
sancţiunea excesului şi potenţialele extinderi analogice ale excesului.
Extinderea aplicării excesului constituie un fenomen real care poate fi identificat şi în
jurisprudenţă. Astfel, de exemplu, în domeniul protecţiei consumatorilor, aplicarea
procedurii de tratament juridic al îndatorării excesive a persoanelor fizice este subordonată
imposibilităţii vădite pentru debitorul de bună-credinţă de a face faţă ansamblului datoriilor
sale neprofesionale exigibile, fiind astfel excluse, din examinarea stării de supraîndatorare,
datoriile profesionale. Ìntervenţia creatoare a jurisprudenţei a fost în sensul de a fi
reintegrate aceste datorii profesionale cu prilejul elaborării măsurilor de redresare.
Deşi a fost criticată de doctrină ca fiind o măsură obiectiv contrară legii, soluţia exprimă
voinţa clară de a opera extinderea sferei excesului nu numai la tratamentul îndatorării
excesive, ci şi la proporţii mai ample.
Această evoluţie ne determină să examinăm dacă se poate merge până la consacrarea
admiterii sancţiunii excesului de o manieră sistematică şi generală. Totuşi, excesul ca
sancţiune rămâne o excepţie, o derogare şi pentru extinderea excepţiei trebuie să existe
argumente solide. Aşadar, extinderea ar trebuie să fie concepută păstrându-se caracterul
derogatoriu, dar fiind aplicabilă în toate situaţiile în care se pot produce consecinţe
excesive şi inechitabile prin aplicarea unei norme generale.
Autorul francez citat supra consideră, în mod pe deplin întemeiat, că argumentele pentru
extinderea coerentă a sancţiunii excesului se bazează, în principiu, pe ideea menţinerii
sancţiunii excesului ca o derogare de la regulă.
35
Cu privire la extinderea prin analogie, este cert că identitatea a două situaţii nu se va
realiza niciodată, iar distingerea similitudinilor este o chestiune controversată.
Raţionamentul analogic este imprecis, inconsistent şi nesigur. Aplicarea metodei analogice
de extindere a sancţiunii excesului poate fi concepută numai atunci când există asemănări
ale cazurilor reglementate juridic cu cele care nu sunt reglementate, fără a scăpa din
vedere raţiunea legii. Adagiul ubi eadem ratio, eadem ius este fundamentul extinderii
analogice. Analogia îşi are justificarea fundamentală în echitate şi aceasta inspiră
sancţiunea excesului, oferind extinderii, pe lângă justificarea metodologică, şi o justificare
fundamentală, teleologică.
Analogia transpune unei stări de fapt specifice o regulă aplicabilă altei situaţii, datorită
punctelor de asemănare care legitimează această transpunere. Dacă aceeaşi raţiune
justifică cele două situaţii similare este coerentă extinderea regulii. Tot aşa cum deosebirile
determină diferenţierea regimului juridic, identitatea de natură implică o identitate a
tratamentului juridic. Raţionamentul analogic este o metodă de interpretare raţională prin
care se extinde soluţia legală pentru un caz prevăzut la un alt caz asemănător neprevăzut,
considerându-se că aplicarea aceleiaşi reguli în ambele cazuri corespunde raţiunii normei
juridice. Aşadar, analogia ca metodă legală determină aplicarea normei juridice prevăzute
pentru o anumită situaţie şi la o altă situaţie care nu este prevăzută, dar care este
asemănătoare celei precedente.
Extinderea analogică se poate realiza în două forme: extinderea aplicării unei dispoziţii
existente care sancţionează excesul în considerarea posibilităţii de adaptare prin analogie
la o situaţie care nu cunoaşte sancţiunea excesului. Cea de-a doua formă este creaţia
unei reguli noi, inspirată de cea existentă pe care o imită.
În principal, jurisprudenţa este cea care permite extinderea sancţiunii excesului. Astfel, de
exemplu, jurisprudenţa franceză a extins sancţiunea tulburării excesive de vecinătate
lărgind progresiv domeniul responsabilităţii pentru tulburări anormale de vecinătate. Astfel,
Curtea de Casaţie franceză, secţia civilă, printr-o decizie din 24 martie 1966 stabileşte că
exerciţiul chiar legitim al dreptului de proprietate devine generator al responsabilităţii atunci
când tulburarea, care este rezultatul lui, depăşeşte măsura obligaţiilor obişnuite de
vecinătate, iar o altă decizie a aceleiaşi instanţe din 4 februarie 1971 stabileşte că dreptul
proprietarului de a folosi bunul în maniera cea mai absolută, fără a depăşi interdicţiile
legale sau regulamentare, se limitează la obligaţia de a nu cauza proprietăţii altuia niciun
prejudiciu care să depăşească inconvenientele normale ale vecinătăţii.
După ce s-a lărgit sensul noţiunii de ,vecinătate¨, prin neluarea în considerare a cerinţei
alipirii materiale, ci prin considerarea ei în sensul mai larg al proximităţii geografice,
jurisprudenţa a extins şi sfera persoanelor la care se referă. Ceea ce era aplicabil
proprietarilor devine în egală măsură aplicabil, prin analogie, oricărui vecin. Extensia
analogică a soluţiei iniţial concepute pentru raporturile între proprietari s-a extins ca fiind
pe deplin justificată şi la simplii ocupanţi, deoarece nu există nicio raţiune să-i privezi pe
aceştia de dreptul la acţiune împotriva autorului unei tulburări anormale, deci excesive,
dacă ei sunt efectiv lezaţi de aceste tulburări.
Extinderea responsabilităţii pentru acte de tulburare anormală de vecinătate s-a realizat de
către jurisprudenţă prin lărgirea sferei categoriei de persoane responsabile.
Răspunderea care se aplica iniţial proprietarului, autor de tulburare, sau oricărui alt titular
de drept real imobiliar, s-a extins prin analogie de către jurisprudenţă şi faţă de simplii
locatari, chiriaşi, antreprenori de lucrări la imobile etc.
Atunci când antreprenorul execută pe fondul său lucrări care dăunează proprietarilor
vecini, răspunderea lui este angajată ca antreprenor, de exemplu pentru zgomotele
provocate de lucrări care depăşesc un anumit nivel de intensitate, pentru vacarmul
36
asurzitor care face viaţa imposibilă vecinilor92.
Rezultă că, pe cale de analogie, jurisprudenţa a extins răspunderea pentru tulburări de
vecinătate anormale de la proprietarii imobilelor învecinate la toţi autorii de tulburări,
vecini, chiar dacă nu sunt proprietari, ci sunt doar locatari, ocupanţi, antreprenori. Această
răspundere este obiectivă, detaşată de culpă, este o răspundere autonomă, independentă
de limitarea la proprietari.
Limitele extinderii analogice a domeniului de aplicare a unei norme se regăsesc în
legislaţia protecţiei consumatorilor prin interdicţia de aplicare la profesionişti. Excluderea
profesioniştilor din protecţia contra clauzelor abuzive îi plasează pe profesionişti într-o
situaţie de inferioritate faţă de partenerii contractuali, pentru că aceştia le pot impune
clauze drastice. Doctrina a remarcat că extinderea de la consumatori la anumiţi
profesionişti ai acestei protecţii se justifică prin existenţa unor cazuri de slăbiciune
economică, comparabilă cu aceea a consumatorilor persoane particulare, dacă se are în
vedere că finalitatea este de a contracara nedreptatea generată de accepţiunea strictă a
termenului de ,consumator¨.
Propunerea de extindere a legislaţia protecţiei consumatorilor şi la profesionişti prin
mijlocul extinderii noţiunii de ,consumator¨ este contestabilă, printre altele şi pentru că
asimilează pe profesionist consumatorului, nu ia în considerare că abilitarea comisiei
clauzelor abuzive de a se pronunţa asupra clauzelor nu priveşte şi contractele între
profesionişti pentru că misiunea comisiei este de a apăra numai interesele consumatorilor,
nu şi ale altor persoane.
Extinderea la profesionişti a legislaţiei care protejează pe consumatori contra clauzelor
abuzive este contrară însăşi esenţei legislaţiei protecţiei consumatorilor şi denaturează
întinderea domeniului de aplicare a acestei ramuri de drept speciale.
Creaţia unei reguli noi prin imitarea celei existente care inspiră şi imită norma nou-creată
este o altă manifestare a extensiei analogice. Această manifestare se poate constata în
incidenţa dreptului concurenţei şi a legislaţiei protecţiei consumatorilor asupra dezvoltării
contemporane a excesului în dreptul comun.
Extinderea prin legea privind supraîndatorarea la particulari a procedurii de curăţire a
pasivului, altădată rezervată comercianţilor, este un exemplu cunoscut în dreptul francez şi
încă necunoscut în dreptul nostru. Regulile legislaţiei protecţiei consumatorilor şi dreptului
concurenţei s-au transpus în dreptul comun relevând astfel amploarea fenomenului de
concepţie juridică asupra excesului.
Dreptul concurenţei a cunoscut o dezvoltare în ultimii ani, la fel ca şi legislaţia protecţiei
consumatorilor, în acelaşi timp cu afirmarea excesului în dreptul privat.
Dreptul concurenţei reglementează concurenţa cu scopul de a deveni suficientă, dar fără a
deveni excesivă.
Legislaţia protecţiei consumatorilor este formată din ansamblul normelor juridice aplicabile
raporturilor între profesionişti şi consumatori, destinate să protejeze consumatorii împotriva
exceselor societăţii de consum.
Ambele sunt domenii speciale şi distincte, dar complementare în ceea ce priveşte
tratamentul excesului, dreptul concurenţei în raporturile dintre întreprinderi, legislaţia
protecţiei consumatorilor între întreprinderi şi consumatori. Astfel, atât dreptul concurenţei,
cât şi legislaţia protecţiei consumatorilor au alcătuit un teren firesc pentru aplicarea
excesului şi au contribuit la promovarea acestuia.
Ambele au constituit o sursă de inspiraţie pentru dreptul comun al obligaţiilor şi pentru
regimul legal al formării contractelor. Aşa se explică faptul că în teoria generală a
contractelor bazate pe principiile fundamentale ale utilităţii sociale şi ale justiţiei
37
contractuale se favorizează eradicarea clauzelor abuzive93.
Ìncidenţa practică a dreptului concurenţei şi a legislaţiei protecţiei consumatorilor asupra
afirmării contemporane a excesului în dreptul privat se poate remarca prin două exemple,
aparţinând celor două ramuri de drept.
Controlul clauzelor de exclusivitate sau de neconcurenţă excesive a fost inspirat din
dreptul concurenţei. Dovada caracterului necesar al exclusivităţii implică demonstrarea
concretă a justificării restrângerii libertăţii unei părţi în raport cu interesul reţelei de
distribuţie. Dacă nu este demonstrat că ea corespunde direct intereselor reţelei sau că
respectă un anume echilibru contractual, clauza de exclusivitate poate fi declarată
nelegală pentru că este excesivă. Expresia necesităţii clauzei este o noutate faţă de teoria
clasică.
Aceeaşi constatare poate fi făcută şi în domeniul controlului clauzelor de neconcurenţă.
Aceste clauze, pentru a fi valabile, trebuie să fie nu numai necesare în economia
contractului, ci şi strict proporţionate cu funcţia pe care o îndeplinesc.
În speţa cunoscută sub denumirea Chronopost, secţia comercială a Curţii de Casaţie a
decis la 22 octombrie 1996 că trebuie considerată nescrisă clauza care limitează
cuantumul despăgubirii cuvenite victimei întârzierii livrării de către transportator. Ìnstanţa a
reţinut că specialistul în transport rapid garantează fiabilitatea şi celeritatea serviciului,
astfel că angajându-se în predarea corespondenţei într-un termen determinat însăşi
raţiunea neîndeplinirii acestei obligaţii esenţiale justifică aprecierea ca fiind nescrisă a
clauzei de limitare a răspunderii transportatorului.
Sancţiunea neîndeplinirii obligaţiei nu mai este cea clasică, a nulităţii totale a contractului
pentru clauză esenţială ilicită, în timp ce nulitatea parţială a fost concepută ca sancţiune
rezervată clauzelor ilicite care nu reprezintă decât un element accesoriu al
consimţământului.
Pe de altă parte, ficţiunea constând în considerarea clauzei nescrise relevă extinderea
evidentă a sancţiunii clauzelor limitative de responsabilitate, care până în acel moment era
rezervată contractelor între profesionişti şi consumatori. Ìnspiraţia jurisprudenţei din
legislaţia protecţiei consumatorilor este evidentă, iar efectul este benefic deoarece
eradicarea clauzei abuzive, în speţă, a clauzei de limitare a responsabilităţii reprezintă, în
acest caz, o sancţiune mai eficientă decât nulitatea totală a actului.
Pe un plan mai general, jurisprudenţa menţionată extinde reprimarea clauzelor limitative
de răspundere sau de nerăspundere din legislaţia protecţiei consumatorilor la dreptul
privat.
Într-o altă speţă cunoscută sub denumirea Macron, secţia comercială a Curţii de Casaţie
franceze din 17 iunie 1997 a decis că angajamentul avalistului este vădit disproporţionat
faţă de posibilităţile lui financiare, iar buna-credinţă a băncii era exclusă pentru că a comis
o greşeală pretinzând un astfel de aval fără nicio legătură cu posibilităţile lui financiare.
Decizia transpune implicit în dreptul privat exigenţa proporţionalităţii în domeniul garanţiilor
personale care se inspiră din legislaţia protecţiei consumatorilor, potrivit căruia o instituţie
de credit nu se poate prevala de un contract de cauţiune încheiat cu o persoană fizică al
cărei angajament era în momentul încheierii contractului vădit disproporţionat faţă de
bunurile şi veniturile sale, astfel încât patrimoniul acestuia ca garant nu îi permite să facă
faţă obligaţiei sale în momentul în care i se cere acest lucru. Decizia reflectă extinderea
sancţiunii excesului inspirată de legislaţia protecţiei consumatorilor şi influenţa constantă a
acestui drept asupra dreptului comun al contractelor, ceea ce naşte speranţa generalizării
principiului.
Resursele extinderii analogice a excesului se regăsesc în absenţa obstacolelor constând
38
în caracterul derogatoriu al sancţiunii şi în posibilităţile de extindere analogică a excesului.
Este firesc ca raţionamentul analogic să aibă propriile limite pentru că determinând
lărgirea domeniului de aplicare şi transpunându-l la cazuri nereglementate, posibilităţile de
aplicare se restrâng.
Vocaţia reziduală a dreptului comun, aceea de a reglementa toate cazurile care nu îi sunt
în mod explicit sustrase, nu permite extinderea unei excepţii specifice la un caz
neprevăzut.
Drept urmare, se impune analiza problemei dacă raţionamentul analogic, ca mecanism de
extindere a excesului, nu este împiedicat de natura sa derogatorie. Excepţiile sunt
întotdeauna de strictă interpretare, conform adagiului exceptio est strictissimae
interpretationis.
Textul care derogă de la dreptul comun trebuie să fie aplicat în limitele sale stricte şi
formale prevăzute de lege. În consecinţă, se exclude analogia excepţiei dincolo de
prevederea legală. Excepţia este ea însăşi o regulă şi trebuie să respecte raţiunea legii,
dar poate fi aplicată în întreaga măsură a raţiunii sale de a exista.
Totodată, extinderea analogică a sancţiunii excesului până la punctul de a face din
sancţiune o regulă generală înseamnă inversarea raportului între norma de principiu şi cea
de excepţie.
Natura derogatorie a excesului este în concordanţă logică cu limitele raţionamentului
analogic.
Analogia are funcţia precisă de a contribui la acoperirea lacunelor pe măsura evoluţiei
economice şi sociale şi astfel este un procedeu indispensabil prin care dreptul poate să
guverneze infinitatea şi varietate situaţiilor noi cu care se confruntă.
Extensia analogică a considerării sancţiunii excesului este şi ea o etapă indispensabilă
pentru dezvoltarea sistemului juridic pentru că permite apropierea faptelor, conceptelor
sau regulilor în scopul degajării unui principiu comun prin metoda deductivă şi metoda
inductivă.
Extinzând aplicarea excesului de la cazurile existente la cazuri noi, jurisprudenţa dezvăluie
un principiu comun care poate fi aplicat ulterior la cazuri similare. În acest fel, analogia ca
metodă îndeplineşte o funcţie dinamică de contribuţie la armonizarea normelor juridice, la
dezvoltarea, continuitatea şi evoluţia acestora.
Aspectele pozitive ale extinderii pot fi apreciate ca o etapă necesară pentru a generaliza
sancţiunea excesului pe calea raţionamentului inductiv. Aceasta presupune ca extindere
analogică să fie conformă cu raţiunea existenţei acestei reguli.
Raţiunea nu este regăsită numai în intenţia legiuitorului, ci şi în spiritul acestei legi şi, de
aceea, este mai bine justificată de echitatea care inspiră luarea în considerare a excesului.
2) Echitatea
Justificarea fundamentală a extinderii sancţiunii excesului este echitatea, prin aptitudinea
ei de a atenua rigoarea unei norme. În acest mod dispoziţiile existente care reglementează
excesul pot fi apreciate ca aplicaţii particulare ale unui principiu mai general. Ca urmare,
echitatea poate fi considerată ca temeiul aplicării sancţiunii echităţii prin extinderea
domeniului acesteia.
Deşi echitatea este de mult timp instaurată în domeniul dreptului, conţinutul ei nu este
uniform definit în doctrină şi, de aceea, uneori este calificată ca vagă şi misterioasă sau
subiectivă pentru că ceea ce se consideră echitabil pentru o persoană nu va fi obligatoriu
şi pentru alta. S-a remarcat că echitatea este înainte de toate o stare de spirit, un
39
sentiment94.
Doctrina a recunoscut echităţii două funcţii, funcţia de corectare şi moderatoare, pe de-o
parte, şi funcţia supletivă sau creatoare, pe de altă parte. Prima funcţie permite atenuarea
rigorii normei legale şi, prin excepţie, a clauzelor unui contract. Cea de-a doua funcţie
abilitează judecătorul să suplinească absenţa sau imprecizia unei reguli sau a unui
contract particular. În studiul de faţă, ceea ce prezintă relevanţă este numai prima funcţie.
Cu privire la funcţia corectoare a echităţii, Aristotel considera că are ca obiect să îndrepte
legea acolo unde ea se înşeală pentru a-i corija imperfecţiunile. Ulterior, Sfântul Toma
D'Aquino adăuga că atenuarea se referă la o regulă de drept aplicată într-un caz
particular, ceea ce rigoarea legii ar fi provocat ca excesiv. Cicero este autorul
dictonului Summum ius, summa iniuria 95 . În rolul său de îndreptare în cazul concret,
echitatea oferă judecătorului şansa de a crea în interstiţiile regulii scrise un drept fasonat
pentru speţă, inspirat de dorinţa concilierii intereselor opuse. Prin efect şi prin natură,
soluţia echitabilă este o soluţie de compromis şi deci de moderare şi modulaţie pe care
judecătorul are vocaţia de a o crea.
Funcţia corectoare a echităţii corespunde semnificaţiei promovării excesului prin
individualizarea judiciară şi constituie fundamentul luării în considerare a excesului în
dreptul pozitiv.
Conceptul juridic al excesului contribuie la eliberarea judecătorului de stricta aplicare a
legii conferindu-i abilitarea pentru a impune echitatea.
Aceste adevăruri elaborate atât de sofisticat au fost percepute la nivelul bunului simţ de
autorii americani într-un mod mult mai pitoresc: ,Prea adesea novicele crede că legea este
totul; veteranul ştie că legea nu reprezintă nimic, starea de fapt este totul . Întregul aspect
al unui caz de faliment poate fi schimbat de o constatare judecătorească de genul că un
bun oarecare are valoarea X şi nu Y. Ìmprobabil să se schimbe la instanţa superioară, de
această constatare depinde ridicarea suspendării, plata dobânzii, precum şi dacă
creditorul primeşte mai mult sau mai puţin în reorganizare. Ìnerentă suveranei aprecieri a
instanţei, marja de apreciere pe care aceasta o are la determinarea valorii diverselor
bunuri din averea debitorului reprezintă o putere cel puţin la fel de mare ca şi aceea pe
care o are instanţa de a interpreta legea în 100 de moduri diferite¨96.
Având în vedere că scopul urmărit de conceptul juridic al excesului, acela de a introduce o
doză de echitate în raporturile juridice atenuând rigoarea regulii de drept, corespunde
vocaţiei naturale a echităţii spre generalitate. Actualul context legislativ nu este pe deplin
favorabil unei sistematice recurgeri la echitate în dreptul privat, permiţând astfel extinderea
tratamentului excesului sau cel puţin justificarea lui, astfel că este interzis judecătorului să
hotărască în echitate fără a face aplicarea unui text expres sau implicit referitor la
echitate. Cu alte cuvinte, recurgerea la echitate poate fi concepută cu binecuvântarea legii.
În realitate, contextul nu este total defavorabil unei astfel de extinderi pentru că dreptul
pozitiv conţine două referiri autorizând de o manieră generală pe judecător să hotărască în
echitate. Prima este cuprinsă în art. 1272 NCC: ,(1) Contractul valabil încheiat obligă nu
numai la ceea ce este expres stipulat, dar şi la toate urmările pe care legea, obiceiul sau
echitatea le dă obligaţiei, după natura sa. (2) Clauzele obişnuite într-un contract se
subînţeleg, deşi nu sunt stipulate în mod expres¨.
Curtea Constituţională prin Decizia nr. 220/2000 a fost sesizată cu o excepţie de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 970 alin. (2) CCA în sensul că aduc atingere
libertăţii contractuale şi principiului consensualismului, încălcând prevederile art. 45 din
Constituţie care garantează dreptul agenţilor economici de a-şi exprima liber dorinţa de a
contracta fără a le impune obligaţii faţă de alte persoane juridice, obligaţii pe care nu şi le-
au asumat, la care nu au consimţit.
40
Respingând excepţia, Curtea a constatat că dispoziţiile constituţionale nu au nicio
relevanţă în cauză deoarece aceste dispoziţii constituţionale privesc restrângerea
exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale şi nicidecum restrângerea drepturilor
civile, cum ar fi, spre exemplu, libertatea contractuală, la care se referă textul de lege
criticat.
Curtea a mai reţinut, de asemenea, că nici invocarea încălcării dispoziţiilor art. 135 şi art.
136 din Constituţie nu este întemeiată, pentru că sunt fără legătură cu norma legală
criticată prevăzând funcţiile statului, în timp ce textul art. 970 alin. (2) CCA conţine norme
generale privind efectul convenţiilor civile. Nu este întemeiată nici critica în sensul că
prevederile legale menţionate sunt contrare principiului consensualismului, principiu de
drept civil, deoarece controlul constituţionalităţii se referă exclusiv la principii
constituţionale.
Referirea din art. 970 alin. (2) CCA la obligaţiile pe care echitatea le impune demonstrează
recunoaşterea funcţiei supletive a echităţii şi favorizarea intervenţiei judiciare în raporturile
contractuale.
Textul art. 970 alin. (2) CCA permite intervenţia echităţii în funcţia sa corectoare sau
moderatoare.
Jurisprudenţa franceză a admis apelul la echitate din textul art. 1135 CCF
corespunzător art. 970 CCA român atât în funcţia supletivă, cât şi cea corectoare. Astfel,
deciziile secţiilor unite ale Curţii de Casaţie din 1 decembrie 1995 au unificat jurisprudenţa
în domeniul nedeterminării preţului în contractele cadru, în modul următor: atunci când o
convenţie prevede încheierea de contracte ulterioare, nedeterminarea preţului acestor
contracte în convenţia iniţială nu afectează, cu excepţia dispoziţiilor legale specifice,
validitatea acesteia, abuzul în fixarea preţului neoferind ca soluţie decât rezilierea sau
despăgubirea.
La aceeaşi dată, patru alte decizii au acreditat ideea că sancţiunea excesului este
revelatoare pentru permisiunea de a presupune abuzul.
Ceea ce este sigur, dincolo de disputele doctrinare în jurul acestor soluţii, este că
echitatea la care se referă art. 970 alin. (2) CCA posedă vocaţia de a asigura tratamentul
excesului în materie contractuală şi justifică sancţionarea judiciară a excesului.
Un al doilea text este art. 6 §1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale, în expresia ,proces echitabil¨.
Textul integral este următorul: ,Orice persoană are dreptul la judecata echitabilă şi publică
a cauzei sale şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent şi imparţial,
stabilit de lege, care va decide sau asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu
caracter civil, sau asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală contra sa.
Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţe poate fi
interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în
interesul moralităţii, a ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică,
atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau
în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări
speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei¨.
Noţiunea de ,proces echitabil¨ nu este doar o garanţie formală, nu numai un criteriu de
apreciere al respectului drepturilor substanţiale garantate prin convenţie, ci şi o permisiune
de consacrare a drepturilor substanţiale negarantate prin convenţie.
Dreptul la un proces echitabil este astăzi o sursă a dreptului substanţial.
Echitatea procesuală nu se mai distinge de echitatea substanţială decât pentru a fi mai
conjugate. Extinderea considerării excesului este pe deplin justificată, cel puţin pentru
41
motivele expuse mai sus.
*rt. 11+/.
0una-credinţ%
Părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului,
cât şi pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligaţie.
Comentariu
Conceptul de bună-credinţă este la fel de vag şi astăzi ca şi în trecut, pentru că suferă de
imprecizie şi pentru că morala evoluează.
În absenţa unei definiţii legale, un sprijin pentru înţelegerea corectă a conceptului de bună-
credinţă ne oferă numai jurisprudenţa, care a cristalizat manifestările exterioare ale bunei-
credinţe şi a stabilit că părţile contractante au acţionat cu bună-credinţă atunci când şi-au
îndeplinit datoria de loialitate şi aceea de cooperare.
Loialitatea priveşte conduita ambelor părţi, debitor şi creditor contractual.
În ce priveşte debitorul, datoria sa este de a executa cu fidelitate obligaţia asumată şi nu
poate fi învinuit de rea-credinţă numai pentru că nu a reuşit, dacă şi-a dat toată străduinţa.
Dacă, însă, debitorul se comportă dolosiv, reaua-credinţă este bine caracterizată, mai ales
atunci când împiedică realizarea obiectului contractului.
În această privinţă, se operează o distincţie între obligaţia de mijloace şi obligaţia de
rezultat, de care este ţinut debitorul.
Dacă obligaţia este de mijloace şi debitorul a făcut tot ceea ce era dator şi stătea în
posibilităţile lui, nu se poate reţine reaua-credinţă. Dacă obligaţia este de rezultat, buna-
credinţă nu mai prezintă relevanţă şi debitorul rămâne obligat contractual pentru simplul
fapt că nu s-a realizat obiectul.
Creditorul este, de asemenea, ţinut de obligaţia de loialitate şi este dator să nu împiedice
realizarea obligaţiei debitorului.
Datoria de cooperare este impusă părţilor mai ales în unele domenii specifice, cum sunt:
contractul de muncă, contractul de editare, de distribuţie ş.a. Ea presupune obligaţia de
informare şi de înlesnire a executării obligaţiei celeilalte părţi.
Buna-credinţă conţine o copleşitoare încărcătură morală, de fidelitate şi sinceritate, de
respect mutual şi reciprocitate în încheierea şi executarea contractului.
Ìmperativul respectului reciproc, componentă a bunei-credinţe, răspunde nevoii de
coerenţă rezonabilă în comportamentul contractual.
Este evident principiul moral creştin de a nu face altuia ceea ce nu ai vrea să ţi se facă ţie
însuţi.
Principiul bunei-credinţe este expresia raportului între drept şi etică, dar în domeniul
dreptului are trăsături specifice, pentru că răspunde unui imperativ de securitate a
raporturilor juridice.
Încercarea de a defini buna-credinţă conduce, într-o primă etapă la două
componente: buna-credinţă obiectivă (nu face altuia ceea ce nu vrei să ţi se facă) şi buna-
credinţă subiectivă (să nu-l înşeli pe celălalt şi să nu îi provoci cu intenţie sau bună ştiinţă
o pagubă).
În domeniul juridic, principiul bunei-credinţe se remarcă, în mod necesar, printr-o
intensitate mărită şi o responsabilitate corespunzătoare. Acest principiu guvernează atât
42
formarea, cât şi interpretarea şi executarea obligaţiilor contractuale. În consecinţă, el
constituie un temei al responsabilităţii contractuale pentru culpă97.
Curtea de Casaţie franceză a decis că regula conform căreia convenţiile trebuie să fie
executate cu bună-credinţă permite judecătorului să sancţioneze utilizarea neloială a unei
prerogative contractuale, dar nu îl autorizează să aducă atingere însăşi substanţei
drepturilor şi obligaţiilor legal convenite între părţi.
Fiind o trăire internă, buna-credinţă se verifică prin manifestările sale exteriore şi mai ales
prin atitudine şi comportament. Principalele sale atribute sunt: ,intenţia sinceră, credinţa
sau convingerea, liceitatea, certitudinea, diligenţa, lealitatea şi consecvenţa¨98.
Jurisprudenţa a făcut aplicarea principiului bunei-credinţe în variate domenii, cum sunt:
– reaua-credinţă a ambelor părţi contractante (Ì.C.C.J., secţ. civ., dec. nr. 2911 din 20
aprilie 2004 şi dec. nr. 1408 din 8 aprilie 2003) în cazul unei cauze ilicite a contractului de
vânzare a lucrului altuia99;
– partea contractantă la care se localizează buna-credinţă (Ì.C.C.J., secţ. civ. şi de propr.
int., dec. nr. 3855 din 20 mai 2004);
– clauza în legătură cu care se stabileşte buna-credinţă (Ì.C.C.J., secţia civilă şi de propr.
int., dec. nr. 5436 din 2 iunie 2006);
– elementele de apreciere a relei-credinţe (C.S.J., secţ. civ., dec. nr. 294 din 29 ianuarie
2003; Ì.C.C.J., secţ. civ. şi de propr. int., dec. nr. 6427 din 30 iunie 2006) şi multe altele.
Abuzul ca manifestare a relei-credinţe. În ultimele decenii calificarea unei conduite ca fiind
abuzivă se extinde în toate ramurile dreptului. Astfel, de exemplu, clauzele unui contract
pot fi catalogate drept abuzive faţă de consumator, abuzul de poziţie dominantă este
interzis, dependenţa economică este reprobată, ruperea contractului de muncă sau a
contractului de mandat sunt sancţionate, abuzul de majoritate ca şi abuzul de minoritate
sunt consacrate jurisprudenţial şi legislativ în domeniul societăţilor comerciale, sunt
calificate drept abuzive unele clauze de determinare unilaterală a preţului cu scopul de a
preveni stipularea unor preţuri abuziv mari sau abuziv mici. Prezentul prefigurează viitorul
care ne va rezerva probabil calificarea drept abuzive a unor clauze contractuale între
profesionişti. Se poate afirma că dreptul contractelor reprimă orice abuz în domeniul său,
dar această represiune încă nu este suficient de coerentă.
Calificat drept culpă, abuzul presupune dovada încălcării unei norme. Codul civil anterior
oferă în art. 998principiul de aplicaţie generală a responsabilităţii şi exonerează de
obligaţia de a căuta în fiecare caz de culpă sau de abuz un corespondent legislativ
specific.
Abuzul are, în primul rând, un conţinut moral. Drepturile trebuie să fie exercitate cu
omenie, în conformitate cu scopul lor social economic pentru care au fost recunoscute.
Atât jurisprudenţa, cât şi legislaţia aplică o morală specifică, particulară, plină de altruism,
generozitate şi grijă pentru interesul celui slab, a relaţiilor dintre creditor şi debitor.
Este uşor sesizabilă sorgintea creştină a acestei morale transpuse în drept.
Viaţa în societatea umană presupune solidaritatea, repartiţia egalitară a bogăţiilor şi a
sarcinilor.
Nu poţi fi just dacă nu eşti uman.
Consecinţa practică a acestei idei umanitare este refuzul de a recunoaşte creditorului
legitimarea tendinţei de a epuiza întotdeauna dreptul său împotriva debitorului, cu toată
rigoarea100.
În realitate, o asemenea conduită nu poate fi impusă creditorului.
43
La ceea ce poate fi însă constrâns creditorul pe calea legală este să renunţe la plăcerea
de a exercita dreptul său numai pentru a-l chinui pe debitor.
Minimul absolut al constrângerii creditorului este deci abţinerea de la răutate. De aceea,
intenţia de a dăuna celuilalt partener contractual este nota distinctă a abuzului contractual.
La aceasta se adaugă condiţia ca prejudiciul să fie provocat intenţionat persoanei, cu
scopul de a obţine nu numai un rezultat financiar, ci, totodată, şi unul psihologic. Atunci
când instanţa constată maliţia, rea-voinţa, ranchiuna sau răzbunarea, abuzul este
identificat fără ezitare101.
Voinţa ostilă de a dăuna celuilalt partener este un element străin formării contractului, în
multe situaţii, dar în majoritatea cazurilor apare pe parcursul executării acestuia.
În doctrină s-a polemizat pe tema distincţiei de natură între culpa civilă şi cea penală.
În realitate, foarte frecvent faptele creditorului maliţios care îşi exercită abuziv
prerogativele evocă fapte incriminate de legislaţia penală.
Ìndiferent de calificările doctrinare, răutatea devine odioasă atunci când îmbracă haina
legitimă a unui drept.
Întotdeauna când ea se manifestă şi provoacă daune fizice sau morale va atrage o
răspundere delictuală.
Cel ce plăteşte cu răutate celuilalt este responsabil delictual deoarece o astfel de conduită
nu poate fi aşezată în cadrul raporturilor contractuale, ci survine în afara acestora.
Răutatea se manifestă concomitent cu dreptul exercitat, dar îl însoţeşte fără a se identifica
acestuia. Acestaspect legitimează răspunderea delictuală a autorului abuzului pentru că
răspunderea este generată nu de exerciţiul dreptului, ci de conduita maliţioasă care se
adaugă acestui exerciţiu legitim.
Ìdeea de bună-credinţă are două sensuri: o realitate concretă constând în ignorarea
ireproşabilă a unui viciu juridic şi o normă obiectivă de conduită la standardul omului
cinstit.
Dispoziţia art. 1170 NCC obligă la încheierea şi executarea convenţiilor cu bună-credinţă.
Obligaţia contractuală trebuie să fie executată după prescripţiile bunei-credinţe.
Jurisprudenţa franceză a emis mai multe decizii în care afirmă exigenţa bunei-credinţe în
diverse domenii:
– deturnarea clientelei;
– ruperea intempestivă a contractului;
– agrearea subchiriaşului de către proprietar ş.a.
De asemenea, Curtea de Casaţie franceză a reţinut în aceeaşi idee că, deşi clauzele
rezolutorii se impun instanţei, aplicarea lor rămâne subordonată exigenţelor bunei-credinţe
prin aplicarea art. 1134alin. (3) CCF [corespunzător art. 970 alin. (1) CCA român].
În domeniul determinării preţurilor, buna-credinţă şi abuzul au fost asociate pentru a
justifica sancţiunea.
Alte manifestări ale bunei-credinţe contractuale sunt prezente în rezoluţiune, excepţia de
neexecutare, garanţia contra viciilor, affectio societatis şi în adagiul nemo auditur.
Lealitatea contractuală este exprimată în fidelitatea faţă de ceea ce au proiectat părţile prin
convenţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 970 CCA. Buna-credinţă înseamnă
cooperare, asistenţă, informare, sfătuire, discreţie.
Nu satisface exigenţa comportării cu bună-credinţă acela care nu a epuizat toate
44
posibilităţile şi nu a făcut uz de mijlocul eficient care să-i permită obţinerea rezultatului
scontat de celălalt contractant. De aici obligaţia de cooperare contractuală care incumbă
părţilor.
Această obligaţie nu poate fi redusă la aspectul moral pentru că nu din umanism faţă de
croitor se supune clientul multiplelor probe la costum, nici din iubire pentru şeful orchestrei
asigură organizatorul spectacolului condiţiile de repetiţii, aşa cum remarcă autorul francez
Philippe Stoffel-Munck102.
La stadiul actual al exigenţei, lealitatea presupune nu numai absenţa dolului şi fraudei, ci şi
cooperarea pentru obţinerea rezultatului.
Conduitele neloiale nu sunt calificate ca atare prin exagerări de tipul ,creditorul este lup
pentru debitor¨, ci de exigenţe ponderate. Astfel, nu este leal faţă de partener să-l minţi,
să-l înşeli, să-l trădezi, să-i exploatezi slăbiciunea, să fii brutal, necurtenitor şi uneori chiar
să fii pur şi simplu indiferent.
Privit ca o culpă contrară îndatoririlor morale preluate şi de dreptul civil, abuzul în contract
nu este în mod necesar un abuz de un drept, ci este sinonim oricărei forme de nelealitate.
În această logică, buna-credinţă este uneori definită ca sinceritate şi este opusă ipocriziei
care păgubeşte altă persoană. Ìpocrizia viciază comportamentul dacă reuşeşte să-l înşele
pe celălalt contractant, de exemplu, asigurătorul care se arată binevoitor şi amabil numai
în scopul de a paraliza voinţa asiguratului până când se împlineşte termenul prescripţiei
extinctive în favoarea asigurătorului.
Pe lângă lipsa de sinceritate sau pura ipocrizie, abuzul se mai caracterizează şi prin
comportamentul incoerent al partenerului contractual . Schimbările de atitudine ale
partenerului contractual care, la început, a lăsat, o perioadă îndelungată, să se creadă că
va face un lucru, dar care ulterior s-a decis brutal să facă exact contrariul, se
caracterizează drept comportament incoerent.
Conduita reprobabilă se mai poate manifesta şi prin reacţii violente de ordin fizic şi
moral în executarea contractului.
Datoria de a coopera presupune ca partenerul să nu fie lăsat să se zbată singur în
dificultăţile cu care se confruntă. Ìndiferenţa faţă de soarta celuilalt poate fi un factor
generator de responsabilitate autonomă în raport cu răspunderea contractuală. Uneori
jurisprudenţa a decis că nu numai ipocrizia, indiferenţa şi incoerenţa comportamentului cu
ocazia rezilierii unui contract reprezintă cazuri de lipsă de bună-credinţă, ci, uneori, şi
nepăsarea este calificată în acelaşi mod103.
Abuzul poate fi constatat cu ocazia încheierii contractului, în situaţia de constatare a
nulităţii contractului şi în timpul executării contractului.
Astfel, de exemplu, ruperea brutală şi nejustificată a tratativelor, precum şi dreptul de a nu
reînnoi contractul sunt două situaţii în care apare aceeaşi problemă: lealitatea refuzului de
a contracta.
În ambele situaţii se sancţionează delictual culpa de ipocrizie şi incoerenţă reproşabilă.
Ruperea discuţiilor informale nu este asimilabilă exerciţiului unei prerogative contractuale.
Pe de o parte, calificarea de abuz este înţeleasă ca o simplă greşeală în uzul libertăţii,
ceea ce se distinge de încălcarea limitelor unui drept subiectiv.
Pe de altă parte, această culpă se califică drept lipsă de loialitate. Dacă buna-credinţă
trebuie să caracterizeze relaţiile civile şi comerciale chiar în absenţa unei legături
contractuale preexistente, ea dobândeşte statutul unei datorii sociale de comportament, a
cărei nesocotire aparţine materiei delictuale. În mod similar, în cazul abuzului de dreptul de
a nu reînnoi contractul, se poate reproşa incoerenţă sau ipocrizie constând în lăsarea
45
partenerului să aibă impresia că relaţiile se vor continua conform obiceiului, cu toate că
una dintre părţi avea deja încheiat un acord cu un alt furnizor. Culpelor de ipocrizie şi
incoerenţă li se adaugă o indiferenţă culpabilă faţă de soarta partenerului, caracterizată
prin brutalitatea ruperii contractului.
Lealitatea în contract impune să nu înşeli partenerul în cursul executării contractului. În
consecinţă, comportamentul abuziv pe care partea contractantă l-a adoptat cu ocazia
exercitării unei prerogative contractuale atrage răspunderea delictuală.
Maliţia se distinge de celelalte culpe intenţionate nu numai prin gradul ridicat de
periculozitate, ci şi prin natura sa. Dacă în cazul unei nelealităţi obişnuite caracterul
culpabil se apreciază în abstract, intenţia animată de ura de a dăuna cocontractantului se
apreciază în concret.
În ce priveşte aprecierea în concret a intenţiei de a dăuna celeilalte părţi, caracterizarea
culpei trebuie să conţină o răutate adevărată, reală, şi nu presupusă. De aceea, răutatea
trebuie să se materializeze într-un act păgubitor ca vector al răutăţii.
Aprecierea în concret poate folosi două metode: comparaţia şi investigaţia.
Comparaţia. Pentru aprecierea în concret a comportamentului malign al furnizorului, care
a îngreunat cheltuielile distribuitorului său, a violat zona sa de exclusivitate, i-a ajutat pe
concurenţii săi, a complicat gestiunea sa, l-a denigrat şi l-a discriminat se va imagina
acelaşi furnizor cu aceeaşi vechime a raporturilor contractuale, aceleaşi incidente,
aceleaşi ambiţii, aceeaşi personalitate aparentă şi se va pune întrebarea dacă o astfel de
fiinţă ar avea sau nu voinţa răutăcioasă de a dăuna acţionând aşa cum a făcut-o. Cu cât
această optică se va alinia pe profilul primului atunci se va spune că aprecierea e numai
concretă.
Ìnvestigaţia. În cea de a doua perspectivă a metodei de investigaţie, se va verifica mobilul
şi se va căuta răspunsul la întrebarea: a vrut sau nu a vrut? Cercetarea este în întregime
introspectivă, ceea ce se scrutează este exclusiv mentalitatea debitorului, fără a face vreo
comparaţie cu un individ abstract.
Cele două metode de apreciere a motivului maliţios par să se întâlnească în cele din urmă
cu incapacitatea absolută de a descoperi adevărul psihologic. Trebuie totuşi să se prefere
cea de a doua pentru că decât să se mărturisească incertitudinea actului de justiţie, se
bazează totuşi pe intima convingere a magistratului.
Pentru a fi sancţionată, este suficient ca maliţia să fie reală. Printre exemple se numără şi
cazul domnului Coquerel care a avut ideea să cumpere o fâşie de teren de-a lungul unui
hangar pentru dirijabile104. Un exemplu similar îl oferă o bancă franceză care, fiind
creditoare unei importante creanţe împotriva unui viticultor, a iniţiat măsurile de executare
silită exact la momentul recoltei, provocând astfel falimentul viticultorului care, lăsat să-şi
prelucreze recolta, ar fi obţinut suma necesară stingerii creanţei. Banca a fost mânată de
considerente de autoritate şi amor propriu atunci când a declanşat procedura legală, dar
maliţia care a animat demersurile este mai presus de îndoială. Cazul nu este singular. Si
în alte situaţii creditorul a acţionat cu răutate uzând de căile legale, pentru că a urmărit nu
doar recuperarea creanţei, ci şi vătămarea gravă a intereselor legitime ale debitorului.
Nu este necesar să se constate că maliţiozitatea a fost mobilul exclusiv al creditorului.
Criteriile obiective de apreciere au pus în evidenţă necesitatea aprecierii maliţiei în concret
în sensul dacă trebuie să se meargă până acolo încât acţiunea malefică să nu aibă nicio
altă utilitate în afară de provocarea daunelor celeilalte părţi.
În unele jurisprudenţe este exact ceea ce a reţinut instanţa. Din aceste jurisprudenţe
doctrina a concluzionat că actul nu trebuie să prezinte nicio utilitate pentru cel care l-a
comis. Un exemplu este cel în care o curte de apel franceză a stabilit că atunci când o
46
servitute nu mai prezintă nicio utilitate pentru că s-a modificat starea locurilor, ar fi un abuz
de drept vădit dacă proprietarul fondului dominant ar continua să uzeze de servitute,
pentru că un astfel de mod de folosinţă n-ar putea fi inspirat decât de scopul de a dăuna
celuilalt. Într-un alt caz, s-a decis că dacă o persoană beneficiază în prezent de apă de la
reţeaua comunală, nu mai are motive să facă uz de izvorul din vecinătate. Totuşi, în
comparaţie cu lichidul municipal şi din motive nostalgice există raţiuni să se continue
consumarea apei de la izvor. Chiar şi o utilitate secundară, diminuată, ar putea menţine
uzul servituţii.
Criteriul inutilităţii pentru cel ce abuzează nu este suficient de precis. Numai intima
convingere a magistratului poate tranşa dilema pentru că răutatea, maliţia, ura sunt trăiri
interne detectabile prin conduită exteriorizată.
Principalele indicii obiective din raţionamentul judecătorului sunt raportate la motivele
mărturisite de autor ale actului său, antecedentele relaţii dintre părţi, modul în care a optat
autorul între mai multe posibilităţi de a dăuna partenerului.
Aprecierea în abstract a lipsei de bună-credinţă se realizează după aspecte externe prin
comparaţie cu ceea ce ar fi făcut omul raţional şi leal. Ìpocrizia, incoerenţa
comportamentului sunt forme recunoscute ale lipsei de lealitate.
Contractul ca instituţie juridică este o abstracţiune despre care se crede că totuşi n-ar fi
insensibilă la sentimentele părţilor. Pe lângă relaţia patrimonială, contractul stabileşte şi o
relaţie umană între părţi. Dreptul ţine seama de bunele sentimente, cu condiţia să existe,
dar nu le poate impune. Si totuşi contractul poate influenţa comportamentul părţilor prin
clauzele sale, protejând încrederea reciprocă. Justiţia poate fi concepută numai într-un
raport interuman. Între persoane fără raport, dreptul dispare, neavând raţiunea de a se
afirma.
Calificarea comportamentului abuziv în sfera raporturilor contractuale este controversată.
O primă calificare este cea delictuală, bazată pe ideea că se sancţionează abuzul în
comportamentul cocontractantului faţă de celălalt partener, indiferent de utilitatea
prestaţiilor reciproce prestate sau neprestate. Responsabilitatea delictuală nu va fi
cumulată cu cea contractuală.
Atunci când acţiunea de chemare în judecată se referă atât la conduita neleală
păgubitoare, cât şi la neexecutarea obligaţiilor contractuale, în măsura în care faptele
dăunătoare sunt distincte, răspunderile vor opera succesiv .
Atunci când se invocă doar un fapt unic păgubitor va opera numai răspunderea
contractuală.
Partenerul prejudiciat va invoca şi va cere daune pentru prejudiciul moral, dar în primul
rând va încerca să demonstreze existenţa unei pagube materiale susceptibile de o
despăgubire mai substanţială.
Pentru a genera o echitabilă armonizare a intereselor părţilor este necesar ca un contract
să intervină între forţe egale.
Superioritatea intelectuală economică şi juridică a unei părţi faţă de cealaltă anihilează
orice negociere leală şi oferă posibilitatea exploatării slăbiciunii celuilalt.
Consumatorul care ignoră subtilităţile dreptului este incapabil să înţeleagă semnificaţia
clauzelor şi de multe ori nici nu-şi dă osteneala să le citească, fiind de neconceput să le
modifice.
Consumatorul care nu poate înţelege nu poate consimţi şi chiar dacă pricepe, nu poate
alege.
47
Aşadar, caracterul abuziv al clauzelor se bazează pe prezumţia lipsei de experienţă a
consumatorului, insuficienta lui luciditate cu privire la întinderea şi semnificaţia exactă a
angajamentului său.
Jurisprudenţa franceză a calificat drept abuzive clauzele având drept obiect sau efect
constatarea adeziunii neprofesionistului sau consumatorului la clauze care nu figurează pe
înscrisul semnat sau care nu apar cu claritate în scriere aparentă. Evident că acele
stipulaţii contractuale, care n-au fost cunoscute de aderent, se situează în afara
domeniului consimţământului său şi deci nu există, abuzive sau juste, fără distincţie.
O parte a doctrinei franceze înclină spre detaşarea calificării drept abuzive de protecţia
consimţământului. Norma legală are ca obiect interzicerea asumării riscurilor aderentului şi
nu doar limitarea angajamentului aderentului la acele riscuri pe care le-a acceptat cu
luciditate. Legislaţia franceză a protecţiei consumatorului (C.consom. art. L132-1 al. 1)
defineşte ca fiind abuzive clauzele care au ca obiect sau ca efect să creeze, în detrimentul
neprofesionistului sau consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi
obligaţiile părţilor contractului105. Ìntrodusă prin Legea nr. 95-96 din 1 februarie 1995,
definiţia a avut ca menire transpunerea în legislaţia franceză a Directivei 93/13 din 5 aprilie
1993106.
Rezultă cu claritate trimiterea la echilibrul contractual ca finalitate a reprimării clauzelor
abuzive. Acest obiect de echilibru contractual este însă echivoc pentru că poate fi
conceput în două feluri, echilibrul subiectiv care aparţine voinţei părţilor şi echilibrul
obiectiv care aparţine instanţei învestite.
Ìdeea echilibrului subiectiv al convenţiei decurge din doctrina autonomiei voinţei.
Contractantul îşi limitează angajamentul la condiţiile pe care le-a acceptat cu luciditate.
Dacă a acceptat să contracteze în pofida riscurilor se presupune că a găsit o
contrapondere în alte avantaje. Legislaţia protecţiei consumatorului prezumă că voinţa
consumatorului nu a fost liberă pentru că profesionistul nu-i permite.
Dacă o negociere liberă şi lucidă nu exclude calificarea de abuz înseamnă că trebuie să
fie instaurat realul echilibru, şi nu cel care a fost determinat de voinţa părţilor. Echilibrul la
care se raportează definiţia legală a clauzei abuzive este de esenţă obiectivă.
Deoarece dreptul pozitiv permite existenţa unui anumit echivoc asupra obiectului şi
fundamentului protecţiei acordate prin combaterea clauzei abuzive, conceptul de protecţie
contra clauzelor abuzive capătă o anumită complexitate şi, drept consecinţă, este posibilă
receptarea unei triple accepţiuni:
a) respectul consimţământului real;
b) privilegierea consumatorului;
c) echilibrarea autoritară a contractelor inegale.
Jurisprudenţa franceză a propus două modalităţi de combatere a unei clauze abuzive prin
prealabila calificare: calificările abstracte şi calificările concrete107. Calificările abstracte
se realizează prin acte legislative şi cvasilegislative (reglementările Comisiei clauzelor
abuzive franceze), iar calificările concrete se emit în cadrul contenciosului judiciar prin
jurisprudenţa instanţelor sesizate.
Curtea de casaţie este învestită cu ultimul control judiciar şi în acest domeniu.
Bilanţul contenciosului clauzelor abuzive este însă surprinzător de modest.
Clauzele abuzive pot fi decelate şi prin alte două metode.
Prima metodă percepe abuzul ca deturnare de la finalitatea socială a unei clauze
contractuale. Abuzul decurge din uzul antisocial al acestei clauze şi în general uzul
48
antisocial al libertăţii contractuale.
Cea de a doua metodă califică abuzul ca exerciţiu deviator faţă de drept. Metoda îşi are
rădăcinile filosofice în conceptul de libertate. Abuzul este apreciat în termenii lipsei de
respect faţă de o prevedere legislativă cu privire la acţiune, în timp ce libertatea este
puterea de a face ce vrei cu condiţia să nu violezi interdicţiile.
Există mai multe forme de exprimare a libertăţii contractuale şi fiecare are altă funcţie. De
exemplu, contractul de închiriere de locuinţe contribuie la combaterea penuriei de locuinţe.
Abuzul poate fi abordat şi de o manieră liberală108, ca instrument de ordine publică
concurenţial. Diferitele tipuri de abuz anticoncurenţial sunt legiferate, ca, de exemplu,
abuzul de poziţie dominantă, abuzul de dependenţă economică, preţurile abuziv coborâte
etc.
Cele trei expresii ale abuzului sunt:
a) abuzul prin nelealitate;
b) abuzul de libertate contractuală;
c) abuzul prin conflictul între litera şi spiritul contractului.
Cu privire la ultima formă de abuz, Cicero exprima abuzul de litera contractului sau litera
legii prin adagiul Summum jus, summa injuria, menţionat anterior.
Abuzul de prerogativă contractuală se exprimă în invocarea literei clauzei în afara spiritului
acesteia109.
Litera contractului are valoare numai în măsura în care exprimă corect, fidel, voinţa părţii
care s-a obligat. Se spune că atunci când textul este clar nu este loc de interpretare şi deci
contractul nu poate fi sursă de abuz. În realitate, o lectură a conţinutului contractului
trebuie să ia în considerare nu atât înţelesul abstract, cât mai ales elementele concrete,
particulare considerate de părţi.
Gândirea se poate exterioriza numai prin cuvinte, dar acestea sunt tot atâtea cadre rigide
care nu reflectă decât imperfect gândirea.
Adeseori, cuvântul deformează oarecum gândirea pentru că cuvântul este instrumentul
gândirii, şi nu gândirea însăşi.
Litera este adeseori ambiguă pentru că termenii întrebuinţaţi se adresează înţelegerii
subiective a cititorului.
Pentru a exemplifica, ne vom referi la o speţă soluţionată în 1934 de Curtea de Casaţie
franceză110.
O societate a acceptat să plătească fostului conducător o rentă după ce a demisionat.
Convenţia a mai prevăzut că după decesul conducătorului jumătate din pensia plătită
acestuia în timpul vieţii va fi plătită în continuare pe întreaga viaţă soţiei supravieţuitoare.
Din nefericire, soţia a decedat înaintea conducătorului, iar acesta s-a recăsătorit. La
decesul conducătorului cea de-a doua soţie a pretins plata rentei conform contractului.
Decesul prematur al soţiei conducătorului ca şi cea de-a doua căsătorie au creat o
ambiguitate extrinsecă literei contractului. Curtea de Casaţie a interpretat clauza în spiritul
intenţiei părţilor care aveau în vedere ca pensia să fie atribuită intuitu personae, în
beneficiul primei soţii. Atribuirea pensiei a fost prevăzută în unicul profit al primei soţii şi
ambiguitatea a fost generată exclusiv de schimbarea contextului, prin moartea prematură
a primei soţii şi prin cea de-a doua căsătorie.
Această concepţie riguroasă a condus la formarea unei jurisprudenţe care interzice orice
interpretare a clauzelor dacă sensul lor gramatical este lipsit de echivoc. În această
49
concepţie însăşi ideea de ambiguitate exterioară este respinsă, după cum rezultă şi din
cazul următor.
În 1907, X a luat în chirie ferma prietenului său Y. Terenul fusese abandonat şi X a făcut
importante eforturi pentru a-l repune în valoare. Între alte clauze exista şi aceea prin care
X trebuie să transforme în îngrăşământ natural toate paiele de pe teren şi această
obligaţie era prevăzută sub sancţiunea rezilierii contractului. Y a vândut terenurile lui Z şi
au apărut conflictele. În perioada care s-a scurs de la încheierea contractului, producţia de
îngrăşăminte sintetice, mai ieftine şi mai eficiente, s-a generalizat şi obiceiul local care s-a
instaurat concomitent a fost acela de a vinde paiele. X a vândut mai puţin de 7% din
cantitatea de paie şi cu banii obţinuţi a cumpărat îngrăşăminte chimice. Z a profitat de
pretext şi a făcut uz de clauza rezolutorie.
Curtea de apel a refuzat să admită acţiunea considerând că clauza se pretează la
interpretare, iar instanţele nu sunt legate de litera contractului mai ales dacă este cu
executare succesivă. În cazul contrar s-ar ajunge la contrazicerea raţiunii şi echităţii sau
chiar şi a voinţei părţilor. De exemplu, în speţă s-ar ajunge la desfiinţarea unui contract
care, în realitate, a fost executat cu loialitate. Pentru a se convinge, Curtea a dispus o
expertiză având ca obiectiv să stabilească dacă îngrăşămintele chimice cumpărate de X
au contrabalansat lipsa de gunoi natural provocată prin vânzarea paielor. Si în această
speţă evoluţia contextului contractual pare să fi creat o ambiguitate extrinsecă pentru că
înlocuirea paielor cu chimicale nu a fost avută în vedere la momentul încheierii
contractului. Noua situaţie genera un risc de divergenţă între întinderea formală a clauzei
şi cea pe care o dobândea clauza în noul context. Se cuvenea să se lămurească dacă
interdicţia vânzării paielor corespundea cu adevărat voinţei părţilor. Curtea de Casaţie
franceză prin decizia din 10 martie 1919 nu a adoptat acest punct de vedere. Ìnvocând
textul art. 1134 CCF (corespunde art. 969 CCA român), Curtea de Casaţie franceză a
concluzionat că o convenţie legal încheiată ţine locul de lege pentru semnatari şi, ca
urmare, judecătorilor nu le revine atribuţia de a recurge la consideraţii de echitate pentru a
nu aplica textul menţionat, mai ales că respectiva clauză nu prezenta nici ambiguitate, nici
obscuritate111. Această concluzie reflectă triumful metodei de interpretare literală a
contractului, care se contrazice cu concluzia din cazul precedent.
Jurisprudenţa franceză nelimitându-se la concepţia lingvistică a clarităţii clauzei s-a
interesat să confrunte sensul pe care una dintre părţi îl dă textului contractului sau clauzei
cu contextul cu care s-a încheiat contractul. Scopul acestei confruntări este de a controla
dacă sensul invocat putea fi avut în vedere în acest context. Pentru a face această
apreciere judecătorul trebuie să se plaseze în aceleaşi circumstanţe externe în care s-au
aflat şi părţile.
De exemplu, în interpretarea contractului de asigurare de răspundere pentru un
conducător de camion s-a prevăzut, printre altele, că şoferul va poseda permis de
conducere. După ce un accident s-a produs, societatea de asigurări a refuzat să-şi
onoreze obligaţiile, susţinând că şoferul avea un permis într-adevăr, dar acesta nu
corespundea categoriei de autovehicul pe care îl conducea. Curtea de apel a admis
acţiunea contra asigurătorului, alăturându-se practicii Curţii Supreme conform căreia
încalcă legea părţile care denaturează termenii clari şi precişi ai contractului, care nu
pretindeau ca permisul să fie conform prevederilor Codului rutier. Clauza contractului de
asigurare se limita să pretindă ca şoferul să fie titularul unui permis de conducere
oarecare, şi nu al unui permis de conducere adecvat. Curtea de Casaţie a decis invers, în
sensul că permisul de conducere pe care îl avea în vedere contractul de asigurare nu
poate fi altul decât cel pretins pentru categoria de autovehicul la care se referă
contractul112.
Într-o altă speţă, mai recentă, o operaţiune imobiliară complexă prevedea, printre altele,
50
punerea la dispoziţie a unui teren în profitul unui constructor prin intermediul unui contract
de închiriere cu o durată de 30 de ani, cu o chirie simbolică de un franc anual. S-a
întâmplat că chiriaşul a uitat să plătească chiria, iar locatorul s-a folosit de acest pretext
pentru a pune în funcţiune clauza rezolutorie, dar nu a obţinut satisfacţie în primă instanţă
şi s-a adresat curţii de apel, susţinând că în contract s-a stipulat în mod clar plata
redevenţei şi neplata era expres sancţionată cu rezoluţiunea, iar curtea de apel a respins
apelul. Critica împotriva acestei decizii formulată prin recursul adresat Curţii de Casaţie a
fost printre altele şi că această curte de apel a nesocotit termenii clari şi precişi ai actului.
Curtea de Casaţie, totuşi, a menţinut decizia reţinând la rândul său că în contract se
urmărea transferul coeficientului de ocupare a solului aferent parcelei învecinate pentru
edificarea unui complex hotelier în schimbul unei redevenţe simbolice de un franc, iar
aplicarea clauzei rezolutorii ar goli de orice substanţă convenţia părţilor113.
Ìnterpretarea care urmăreşte respectul intenţiei părţilor contractante are în vedere şi
finalitatea economică a operaţiunii contractuale. În această accepţie, litera contractului
pierde din importanţă. Cu toate acestea, foarte rar magistraţii merg până la modificarea
condiţiilor formale ale executării prevalându-se de scopul operaţiunii. Aplicarea acestei
concepţii se regăseşte în materie de indexare a preţurilor şi de obicei aplică regula
conform căreia clauza clară şi precisă încetează de a mai fi astfel şi permite interpretarea
de îndată ce este vădit contrară scopului urmărit de contractanţi.
Fiecare clauză are funcţia sa proprie şi de aceea s-a dezvoltat practica formularelor
tipizate.
În imensa majoritate, clauzele sunt menite să servească intereselor semnatarilor, şi nu
altor părţi. Totuşi, o problemă apare atunci când este vorba de a cere executarea prestaţiei
promise cu titlu principal. Astfel, contractul prin care editorul comandă autorului realizarea
unei părţi dintr-o lucrare colectivă (Dicţionar permanent de Dreptul afacerilor) conţine şi o
clauză conform căreia editorul îşi rezervă dreptul de a modifica conţinutul contribuţiilor
individuale. Această clauză se pare că trebuie să fie înţeleasă de un contractant rezonabil
ca având o finalitate specifică. Lăsând la o parte consideraţiile privind dreptul moral al
autorului, totuşi clauza nu poate permite editorului să facă orice.
Judecătorul a reţinut că scopul clauzei era de a permite numai o necesară armonizare a
dicţionarului în ansamblul său.
Cu alte cuvinte, cu privire la drepturile conferite de contracte, întrebarea care se pune este
nu pentru cine sunt concepute, ci de ce sunt concepute.
Contractul nu apare ca o comunitate deschisă de drepturi pe care şi le asumă părţile unele
contra altora şi care pot servi la orice. La scară socială unele drepturi nu sunt atribuite, ci
sunt recunoscute.
Cu totul altfel se prezintă situaţia în contract. Puterile pe care şi le acordă contractanţii, unii
contra celorlalţi, au un sens predeterminat şi nu sunt niciodată absolute. Fiecare
contractant munceşte pentru un scop comun astfel încât orice contract naşte între creditor
şi debitor o societate temporară cu un scop determinat.
Dacă forţa obligatorie a contractului se sprijină pe respectarea voinţei aceluia care se
obligă sau pe respectarea încrederii reciproce în întinderea consimţământului, concluziile
converg.
Litera contractului nu are întinderea absolută în sine pe care părţile au vrut să i-o confere.
Claritatea sub aspect gramatical este relativă din cauza preocupării de a respecta
previziunile rezonabile care au ghidat formarea voinţei şi care sunt articulate global în jurul
obiectivului economic dorit.
Fiecare clauză are în ochii părţii propria sa finalitate pe care s-a şi format consimţământul,
51
iar forţa obligatorie fiind bazată pe acest consimţământ trebuie ea însăşi să ţină cont de
această finalitate. Cu alte cuvinte, analiza mecanismelor întrebuinţate pentru producerea
forţei obligatorii obligă la limitarea forţei unei clauze de funcţia pe care o îndeplineşte.
Finalitatea clauzei privită ca un criteriu al abuzului operează cu raţionamentul teleologic.
Atunci când litera textului contractului se referă explicit la finalitatea sa, nu este necesară
evocarea abuzului.
Atunci când finalitatea dreptului este precizată de litera textului, frontierele substanţiale se
confundă cu limitele formale. Astfel, rezilierea contractului de închiriere poate fi impusă de
locator nu numai pentru motiv legitim, ci şi pentru cauză de vânzare sau de folosinţă
nemijlocită.
Ìndicarea legală a finalităţii prerogativei înlătură calificarea de abuz, pentru a reorienta
analiza spre fraudă sau spre ilicit, caracteristici ale actului făcut în mod vădit fără drept.
Ìpotezele în care raţionamentul teleologic dobândeşte un adevărat interes sunt clauzele
defensive şi abuzul de prerogative.
Exerciţiul unui drept contractual evocă uneori figura creditorului care cere executarea
prestaţiei promise de debitor. Există numeroase clauze al căror conţinut nu constă în
exerciţiul unui astfel de drept pentru că nu antrenează nicio obligaţie în sarcina celuilalt
partener, ci sunt simple mijloace de apărare pe care contractantul le poate opune
pretenţiilor ofensive ale celeilalte părţi.
Abuzul de putere şi abuzul de prerogative a fost decelat în jurisprudenţa bursieră, unde
gestiunea portofoliilor face să varieze angajamentele clienţilor în funcţie de acordurile cu
ceilalţi operatori. Curtea de Casaţie a decis că fiecare dintre aceste operaţiuni poate
constitui un abuz de mandat, dacă s-a efectuat într-un alt interes decât cel al mandantului.
În cazul societăţilor comerciale, dreptul de vot este exercitat în interesul asociatului sau
acţionarului, însă trebuie să fie exercitat şi conform cu interesul social şi de aceea abuzul
de majoritate sau de minoritate este o deturnare a exerciţiului. Excluderea unui asociat
trebuie să fie verificată şi în conformitate cu contractul de societate.
Abuzul de prerogative prin deturnarea finalităţii există întotdeauna când este utilizat
conform literei sale, dar pentru o finalitate străină de aceea pentru care a fost acordat.
Astfel, de exemplu, dreptul de a cere să fie supusă unei expertize gestiunea societăţii
comerciale este recunoscut cu scopul de a informa pe acţionarii minoritari cu privire la
unele fapte pe care ei nu le cunosc. În consecinţă, va fi exercitat abuziv acel drept în
situaţia în care faptele în cauză sunt deja cunoscute de cei care au cerut expertiza.
Abuzul de prerogative care derivă din autonomia voinţei se pune în evidenţă în cazurile în
care raţionamentul asupra finalităţii conduce judecătorii spre hotărârea de a lipsi de efecte
o clauză clar exprimată şi aplicabilă în litera sa, dar deturnată de la funcţia sa. În această
situaţie se află clauze de neconcurenţă a căror întindere referitoare la interdicţie trebuie să
se aprecieze concret în timp şi spaţiu în raport de funcţia pe care o îndeplineşte. Un
exemplu în acest sens îl constituie cazul societăţii Marietta, întreprindere mică având ca
obiect spălarea vitrinelor. Contractele încheiate cu spălătorii interziceau ca aceştia să
exploateze direct sau indirect o întreprindere identică sau similară într-un timp de patru ani
în toate departamentele în care Marietta avea sau va avea o agenţie. După mai mulţi ani
de activitate un spălător a demisionat de la Marietta şi a fost angajat de o altă societate din
aceeaşi localitate cu acelaşi obiect de activitate. Judecătorii fondului au declarat clauza
ilicită, considerând că salariatul demisionat putea să se angajeze imediat la o altă
întreprindere concurentă1. Într-un alt caz, cesionarului unei farmacii i s-a impus o clauză în
sensul de a nu se aşeza pe o rază de trei kilometri de celălalt contractant. Cesionarul şi-a
stabilit locul la 2 km şi jumătate. Curtea de apel a verificat dacă cei 500 m au creat o
52
veritabilă problemă şi a concluzionat asupra lipsei riscului de deturnare a clientelei, având
drept consecinţă neimpunerea niciunei sancţiuni. Curtea de apel a menţinut decizia,
reţinând absenţa prejudiciului şi lipsa de interes pentru impunerea executării riguroase a
clauzei contractuale.
Clauzele de probă în contractele de muncă au generat o jurisprudenţă a Curţii de Casaţie
în sensul că dacă angajatorul poate discreţionar să pună capăt relaţiilor contractuale
înainte de expirarea perioadei de probă, acest drept este recunoscut numai sub rezerva să
nu degenereze în abuz.
Clauzele de agrement care rezervă părţii acordarea propriului agrement pot conduce la
abuz. În această situaţie se află agrementul cesiunii părţilor sociale. Curtea de Casaţie a
estimat că această clauză nu are o întindere absolută şi utilizarea dreptului nu trebuie să
conducă la abuz.
În caracterizarea unui abuz de prerogative este necesar să se verifice dacă modul în care
este concepută şi pusă în aplicare prerogativa corespunde voinţei implicite a părţilor
contractante.
Garanţiile autonome nu au un scop în sine, ci urmăresc limitarea dreptului de a face apel
la acestea. Abuzul vădit al apelului la garanţie poate fi pus în evidenţă printr-o analiză
teleologică. Există abuz dacă antreprenorul a mărturisit că motivul adevărat al apelului la
garanţie nu corespunde obiectului pentru care garanţiile au fost emise.
Garanţiile de supunere sunt consimţite pentru a dovedi voinţa de a se angaja în condiţiile
definite în apelul la oferte precise pentru care s-a emis. A face apel la garanţie pentru a
sancţiona refuzul de a se supune înseamnă invocarea unui motiv străin de executarea
contractului pentru care a fost acordat şi deci este o deturnare de la finalitate.
Abuzul de prerogative contractuale fiind definit ca o deturnare de la finalitatea dreptului
este obligatorie definirea scopului urmărit de prerogativă în cadrul operaţiunii contractuale.
În prealabil trebuie să fie determinată finalitatea clauzelor prin interpretarea voinţelor şi
considerarea specificului operaţiunii contractuale.
Judecătorul analizează diferitele finalităţi pe care litera clauzei le poate conferi acesteia. În
acest mod va enunţa de o manieră autoritară care este finalitatea prioritară a prerogativei
litigioase.
Un exemplu îl constituie clauzele de revizie unilaterală a preţului asupra cărora s-a
pronunţat plenul Curţii de Casaţie la 1 decembrie 1995 supunând controlului dreptul de a
fixa unilateral preţul în contractele cadru, cu scopul de a identifica clauzele abuzive. Acest
raţionament asupra finalităţii clauzei de fixare unilaterală a preţului în contractele cadru
permite raţionalizarea calificării abuzului şi are drept consecinţă de a conferi clauzei
adaptarea preţului la elementele de referinţă şi calificarea ca abuzivă a oricărei clauze de
fixare a preţului care s-ar îndepărta de aceste criterii.
În concluzie, finalitatea clauzei poate fi considerată ca un criteriu al abuzului.
Abuzul de prerogative caracterizat prin deturnarea finalităţii voinţei nu poate fi rezultatul
unei operaţiuni imprevizibile. Acest rezultat este în concordanţă cu imperativele ordinii
publice.
Verificarea dacă clauza a fost sau nu invocată în strictă conformitate cu finalitatea sa se
poate efectua în două moduri.
Atunci când utilizează criterii obiective se consideră suficientă constatarea că exerciţiul
dreptului este inadecvat faţă de aceste criterii.
Când finalitatea se raportează la date cu relevanţă asupra subiectivităţii titularului, suntem
în prezenţa unui drept care urmăreşte o apreciere cel puţin parţial discreţionară. În acest
53
din urmă caz se cere dovada unui mobil străin de finalitatea dreptului.
Într-o ipoteză este posibilă stabilirea exclusivităţii motivului străin. Este cazul în care
creditorul invocă prerogativa deşi faptele arată că n-a putut să-şi îndeplinească funcţia
concretă. De exemplu, un garaj a angajat un vânzător de vehicule de ocazie cu o perioadă
de probă de trei luni, dar din împrejurări nefericite salariatul nu a putut munci normal şi nu
a vândut nimic. Curtea de Casaţie a apreciat că angajatorul comite un abuz al dreptului de
reziliere pentru că a acţionat cu o grabă neobişnuită pentru a întrerupe durata încercării
din cauza dificultăţilor materiale întâmpinate.
Sancţiunea abuzului prin deturnarea dreptului este ineficacitatea clauzei şi a dreptului
conferit. Această ineficacitate nu poate întotdeauna să fie obţinută în natură atunci când
exerciţiul abuziv şi-a epuizat efectele. Revenirea poate întâmpina două dificultăţi,
imposibilitatea materială sau imposibilitatea juridică de revenire la situaţia anterioară.
Tehnica abuzului prerogativei este adaptată şi situaţiei victimei. Aceasta poate să
reacţioneze imediat invocând abuzul sau poate apela ulterior la instanţă.
Comisia franceză a clauzelor abuzive a emis şapte recomandări de interes general în
următoarele domenii: garanţia pentru viciile ascunse; recurgerea la justiţie; formarea
contractelor; termenele de livrare; neexecutarea contractului; consimţământul implicit şi
durata contractului. Aceeaşi comisie a emis 50 de recomandări referitoare la contractele
încheiate în următoarele domenii de activitate, cum sunt, de exemplu, vânzările de
imobile, cumpărările de bunuri mobile, construcţii de locuinţe individuale, transport terestru
de mărfuri, instalaţii de bucătărie, furnizare de gaz de petrol lichefiat, distribuţia apei,
cumpărare de vehicule/automobile de turism ş.a.
Comisia a publicat o recomandare de sinteză 91-02 cuprinzând clauzele al căror caracter
abuziv a fost cu regularitate denunţat cu ocazia diferitelor recomandări sectoriale adoptate.
Recomandarea precizează că clauzele enumerate sunt prezumate abuzive. Domeniile
recomandării sunt în număr de trei: Ì. formarea contractului; ÌÌ. executarea contractului; ÌÌÌ.
dreptul de acţiune în justiţie.
Ì. Formarea contractului
1) Acceptarea documentelor contractuale
a) contractele încheiate de profesionişti cu consumatorii se pot materializa în diverse
documente: prospecte, cataloage, bonuri de comandă, facturi, borderouri, bonuri de livrare
etc.
Consimţământul consumatorului trebuie să fie protejat contra acelui comportament al
profesionistului care se exprimă fie în introducerea în documentele de publicitate a
informaţiilor contrare conţinutului contractului pe care îl propun în realitate, fie în omisiunea
de a comunica consumatorului integralitatea documentelor contractuale înainte de
perfectarea contractului. De aceea, Comisia recomandă să fie prezumate ca abuzive acele
clauze care au ca obiect sau ca efect de a face inopozabile profesionistului informaţiile şi
documentele publicitare pe care le-a comunicat neprofesionistului sau consumatorului
dacă acestea conţin unele precizări de natură a determina obţinerea consimţământului
acestuia. Principiul consensualismului justifică această prezumţie şi jurisprudenţa
consideră statornic principiul conform căruia profesionistul se obligă prin conţinutul
documentelor publicate chiar dacă nu le atribuie decât o valoare indicativă, din moment ce
ele conţin informaţii suficient de precise şi amănunţite.
b) Este prezumată abuzivă orice clauză care are ca obiect sau ca efect constatarea
adeziunii neprofesionistului sau consumatorului la stipulaţii contractuale pe care nu le-a
cunoscut efectiv în momentul formării contractului fie datorită prezentării materiale a
acestor documente, mai ales din pricina caracterului ilizibil sau de neînţeles, ori în absenţa
54
justificării comunicării lor reale către consumatori (împrejurare care va rezulta în general
din faptul că dispoziţiile contractuale vor figura pe factură sau bon de comandă remis
celuilalt contractant după formarea contractului). Protejarea consimţământului
neprofesionistului sau consumatorului presupune că acesta a avut cunoştinţă efectivă de
stipulaţiile contractuale atunci când s-a angajat. Această exigenţă se referă atât la
conţinutul documentelor contractuale semnate, cât şi la acele documente la care se face
trimitere, cum ar fi condiţiile generale.
c) Ìndexarea preţului
Este prezumată abuzivă clauza care variază preţul în funcţie de elemente depinzând direct
sau indirect de voinţa arbitrară a profesionistului. Dacă preţul determinat în contract poate
varia în mod corect în funcţie de un indice de referinţă, condiţia pretinsă este ca acest
indice să fie în mod obiectiv fundamentat şi calculabil2.
d) Limitarea angajamentelor profesionistului
Este prezumată abuzivă restrângerea de către profesionist a obligaţiei sale de a respecta
promisiunile făcute, garanţiile acordate sau angajamentele asumate de prepuşii sau
agenţii săi.
De asemenea, sunt prezumate abuzive clauzele de restrângere a obligaţiilor
profesionistului prin mijloace de limitare care nu sunt în mod clar în legătură cu acele
obligaţii.
e) Obligaţia de a contracta
Sunt prezumate abuzive clauzele care prevăd un angajament imediat şi definitiv al
neprofesionistului sau consumatorului şi numai un angajament eventual al profesionistului
prin semnarea contractului.
f) Facultatea de dezicere
Sunt prezumate abuzive clauzele care autorizează profesionistul să păstreze sumele deja
plătite de neprofesionist sau consumator în cazul în care acesta renunţă să încheie sau să
execute contractul, fără a prevedea că acele sume vor fi restituite dublu dacă acelaşi lucru
îl face profesionistul. Comisia recomandă, de asemenea, ca sumele plătite de consumator
să fie considerate ca arvună3 (art. 1297CCA), şi nu acont.
ÌÌ. Executarea contractului
1) Reguli comune
Nu poate fi lăsată la unica putere a profesionistului sau la un eveniment depinzând de
voinţa lui arbitrară executarea contractului. Orice clauză contrară este abuzivă.
2) Condiţiile de livrare sau de executare
Este prezumată abuzivă clauza care are ca obiect sau ca efect că data livrării de către
profesionist este stipulată numai cu titlu indicativ, şi nu cu titlu obligatoriu.
Părţile pot conveni în mod liber data livrării, dar dacă ea depinde numai de voinţa
profesionistului, clauza este abuzivă. Jurisprudenţa franceză a stabilit că este satisfăcută
obligaţia indicării datei livrării în contract chiar dacă lipseşte menţiunea unei date
calendaristice precise. De exemplu, este suficientă indicaţia de genul ,sfârşitul lunii .¨,
,începutul lunii .¨ sau de genul ,cel mai târziu în cea de-a doua chenzină¨4.
Dacă se depăşeşte cu mai mult de şapte zile data fixată, consumatorul poate denunţa
contractul cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire într-un termen de 60 de zile
calculat de la data executării prevăzute.
Facultatea de denunţare a contractului este suprimată dacă depăşirea datei fixate este
55
efectul forţei majore.
Sunt prezumate abuzive clauzele care lasă profesionistului libertatea cu privire la locul, la
lucrul sau la serviciul ce formează obiectul contractului după semnarea acestuia, precum
şi clauzele care impun consumatorului cheltuieli suplimentare pentru noua livrare dacă
prima nu a avut loc din cauze imputate profesionistului.
3) Clauze care derogă de la principiul excepţiei de neexecutare
Sunt prezumate abuzive toate clauzele care au ca obiect sau ca efect să înlăture în profitul
profesionistului consecinţele reciprocităţii obligaţiilor. Este cazul clauzelor care obligă pe
consumator să-şi execute obligaţiile, deşi profesionistul nu şi le-a executat pe ale sale
derogând astfel de la principiul excepţiei de neexecutare. De exemplu, clauza care obligă
consumatorul fără motiv valabil să plătească o parte excesivă din preţ înainte de orice
început de executare din partea profesionistului.
4) Clauze exclusive sau limitative de răspundere
Se prezumă abuzive clauzele care exonerează profesionistul de responsabilitatea sa ori
care limitează despăgubirea datorată în caz de neexecutare sau de executare
defectuoasă, parţială sau tardivă a obligaţiilor sale. Recomandarea este deosebit de
importantă în cazul contractelor de prestări de servicii.
5) Clauza penală
Sunt prezumate abuzive clauzele având ca obiect sau ca efect determinarea cuantumului
despăgubirii datorate de consumator pentru neexecutarea obligaţiilor sale, fără
contraponderea unei clauze de acelaşi fel în sarcina profesionistului, pentru că aceste
clauze rup echilibrul contractual.
6) Clauza rezolutorie
Sunt prezumate abuzive clauzele care rezervă profesionistului facultatea de a rezilia
contractul în mod discreţionar, fără a acorda aceeaşi facultate şi consumatorului.
ÌÌÌ. Acţiunea în justiţie
1) Dreptul de a acţiona în instanţă
Sunt prezumate abuzive, sub rezerva excepţiilor procedurale, clauzele care suprimă,
reduc sau împiedică accesul la justiţie al neprofesionistului. Oricine are un interes poate să
acţioneze în justiţie şi orice clauză contrară este nulă, fiind contrară ordinii publice.
2) Clauze atributive de competenţă
Sunt prezumate abuzive derogările de la normele de competenţă teritorială sau de la
normele de atribuire a competenţei materiale.
3) Probaţiunea
Sunt considerate abuzive clauzele care derogă de la regulile prevăzute de lege cu privire
la probaţiune.
4) Restituirea cheltuielilor de judecată
Sunt abuzive clauzele care pretind consumatorului să restituie cheltuielile şi onorariile
plătite de profesionist, fără să ofere aceeaşi posibilitate consumatorului şi care îl inhibă să
acţioneze în justiţie.
56
)ecţiunea a 1-a.
Di(erite categorii de contracte2
Comentariu
Clasificarea contractelor6 poate fi realizată după mai multe criterii, toate fiind subiective.
Astfel, de exemplu, după obiect, contractele pot fi clasificate în:
– contracte având ca obiect transferul proprietăţii unui lucru;
– contracte prin care se realizează transferul folosinţei unui lucru;
– contracte privind executarea unei lucrări sau a unui serviciu7.
Alte criterii pot fi: criteriul sociologic, criteriul economic şi criteriul juridic8.
Criteriile trebuie să fie ferme de la o categorie la alta, dar în interiorul fiecăreia pot fi mai
flexibile.
Clasificarea în funcţie de obiectul economic distinge între contractele care au ca obiect
obligaţia de a da faţă de cele care au ca obiect obligaţia de face sau de a nu face. O
importanţă certă are distincţia contractelor translative de proprietate de cele prestatoare de
servicii.
Se propun criterii noi, cum ar fi: distincţia între contractele de situaţie faţă de cele de
ocazie. Contractele de situaţie au o influenţă determinantă pentru viaţa întreprinderii şi a
nivelului activităţii acesteia, fiind, adeseori instrumentele unei dependenţe economice, iar
cele de ocazie corespund unor situaţii episodice9.
Se distinge o categorie denumită contracte de organizare, opusă contractelor de schimburi
economice10. S-a propus, de asemenea, o clasificare în cinci categorii: 1) contracte
translative de proprietate; 2) contracte privind folosinţa unor bunuri; 3) contracte de
servicii; 4) contracte de credit; 5) contracte aleatorii11.
În ce priveşte contractele comerciale12, se pot distinge următoarele varietăţi: contracte
complexe, grupuri şi lanţuri de contracte, contracte independente13.
Textele Noului Cod civil prezintă clasificări după diferite criterii ale contractelor speciale,
însă nu clarifică problema utilităţii acestor clasificări. În opinia noastră, utilitatea constă în
posibilitatea împrumutului de norme în interiorul aceleiaşi categorii.
Clasificarea şi calificarea contractelor sunt operaţiuni complementare. Fără o corectă
calificare a unui contract nu se poate concepe o clasificare adecvată. Sarcina calificării se
complică datorită situaţiei de fapt a contractelor speciale, care nu pot să mai fie integral
rezervate dreptului civil sau dreptului comercial, după cum ele nu pot fi integral
revendicate de noi ramuri ale dreptului, cum ar fi: legislaţia protecţiei consumatorilor sau
dreptul informaticii.
Calificarea unui contract presupune determinarea categoriei căreia îi aparţine, în raport de
clauzele pe care le cuprinde, scopul fiind determinarea sursei de completare cu clauze
omise.
În interesul părţilor care încheie contractul este să îi confere o calificare explicită şi să
manifeste consecvenţă în redactarea acestor clauze, pentru că numai în acest mod pot
spera să confirme şi instanţa calificarea dată de părţi.
Calificarea dată de părţile semnatare poate fi sau indicativă sau obligatorie pentru
instanţă14.
Calificarea indicativă este prezentă atunci când părţile se rezumă la enunţarea ei.
57
Judecătorul nefiind legat de această calificare o poate îndrepta dacă o găseşte inexactă.
Exemple în acest sens sunt şi următoarele:
– dacă firma reclamantă, furnizând firmei pârâte malţ, a creditat-o pe aceasta în registrele
sale cu valoarea mărfii furnizate, decontând apoi din soldul debitor sumele primite în plată
de la firma pârâtă, între părţi nu există contract de cont curent, ci, pur şi simplu, vânzare-
cumpărare în cont deschis, pentru că nu există reciprocitate de credite15;
– predarea unor bijuterii, în vederea marcării lor, nu constituie un contract de depozit, ci un
mandat16;
– predarea unui juke-box 17;
– mutarea unei uzine este un contract de locaţiune a lucrărilor, şi nu de transport18;
– contractul prin care banca se obligă să predea o sumă, asigurată prin ipotecă, treptat,
după nevoile clientului, cu o dobândă fixă, fără a se stipula şi dobânda la remiterile
debitorului către bancă, se califică drept contract de deschidere de credit în cont curent, şi
nu contract de cont curent;
– calificarea corectă este aceea de închiriere, şi nu de asociaţie în participaţie, dacă
fiecare parte a comercializat mărfuri în spaţiul şi mobilierul închiriat la aceeaşi societate
comercială, iar pentru aceste spaţii s-a condus o evidenţă contabilă distinctă de către
fiecare deţinător19;
– dacă instanţele, schimbând natura contractului, au apreciat că în cauză au fost deduse
judecăţii pretenţii decurgând dintr-un contract de asociere în participaţiune, deşi clauzele
contractului stabilite de părţi probau indubitabil încheierea unui contract de vânzare-
cumpărare, în condiţiile art. 1295 CCA, acestea s-au pronunţat cu neobservarea obiectului
şi cauzei precizate20;
– deşi comisionarul nu este direct obligat către persoana cu care a lucrat, ca şi cum
afacerea a fost a sa proprie, totuşi, această responsabilitate încetează când se constată,
în fapt, că el a contractat în calitate de mandatar, făcând cunoscut numele mandantului pe
socoteala căruia a lucrat21;
– banca nu poate pretinde că a făcut o vânzare de acţiuni, dacă la ordinul clientului le-a
procurat pe preţul fixat, operaţiunea fiind de comision22.
Totuşi, chiar şi o calificare indicativă naşte prezumţia simplă în favoarea calificării în
acelaşi mod până la proba contrarie. Riscul de recalificare poate fi redus dacă părţile
adoptă o calificare ghidându-se după aceleaşi reguli care vor fi utilizate şi de judecător şi
dacă, în timpul executării, nu au săvârşit fapte care să contrazică semnificativ calificarea
adoptată, deoarece în acest caz s-ar putea suspecta o novaţie operată de părţi.
Dacă, în investigaţia efectuată, părţile nu au găsit o calificare satisfăcătoare pentru
clauzele contractului lor şi au puternice îndoieli asupra calificării exacte, trebuie să
considere contractul ca fiind nenumit şi să fixeze regimul operaţiunilor contractuale fără a
deranja ordinea publică. Judecătorul va ţine seama de regimul contractual adoptat de părţi
dacă el este atât cert, cât şi licit.
Părţile mai pot să-şi consolideze securitatea şi indicând o calificare subsidiară pe care
judecătorul să nu o aplice decât pentru a reglementa acele situaţii asupra cărora părţile au
omis să stipuleze clauze în contract.
Dacă doresc să impună judecătorului calificarea lor, părţile trebuie să o menţioneze expres
şi să nu se îndepărteze de la alegerea efectuată. O astfel de calificare şi o astfel de
conduită sunt recomandate nu numai în cazul litigiului, ci şi în afara acestei eventualităţi.
Ìmpunerea unei calificări instanţei poate fi oportună în situaţia în care se ezită între mai
58
multe calificări, fie pentru că prestaţiile cunosc o mare diversitate, fie datorită naturii
acestor prestaţii.
Adoptarea soluţiei calificării obligatorii pentru instanţă obligă la redactarea unei convenţii
fără vicii de consimţământ şi dotată cu menţiunea formală a calificării alese. Calificarea nu
poate lega şi alte persoane decât părţile şi nu poate opera atunci când este contrară
ordinii publice sau urmăreşte fraudarea legii23.
Calificarea contractului de către judecător trebuie să se bazeze pe indicarea unei norme
legale şi să concorde cu voinţa părţilor. Judecătorul nu poate denatura această voinţă, nici
să recalifice un contract a cărui soartă trebuie să fie anularea sau rezoluţiunea.
Voinţa părţilor trebuie să fie reapreciată ţinându-se seama de momentul în care s-a
perfectat contractul. Pentru atingerea acestui scop, instanţa va ţine seama de:
– modalităţile executării contractului;
– calificarea explicită pe care părţile au acordat-o contractului;
– alte contracte între aceleaşi părţi;
– corespondenţa purtată de părţi etc.
Dacă nu se poate determina voinţa părţilor sau dacă ea este contrară ordinii publice,
calificarea trebuie să fie conformă cu natura obligaţiei caracteristice a obiectului
contractului. Totuşi, contractul poate să conţină şi alte obligaţii servind aceluiaşi scop şi, în
acest caz, dacă celelalte sunt indisociabile şi ansamblul formează un tot indivizibil, nu va
mai conta obligaţia caracteristică. De exemplu, trei acte vor putea fi calificate ca donaţie
deghizată dacă formează un tot.
Aceeaşi concluzie este valabilă şi pentru situaţia când celelalte prestaţii nu au decât un
caracter accesoriu faţă de obligaţia caracteristică. Astfel, este contract de depozit cel care
prevede subscrierea obligaţiei de pază cu titlu principal, tot astfel cum este contract de
transport cel care comportă o prestaţie de deplasare a bunului cu titlu principal. Dacă
diferitele prestaţii ale unicului contract se pot izola fără a periclita unitatea operaţiunii
contractuale, acestea pot fi calificate separat, fiecare în funcţie de natura proprie.
Efectele calificării diferă după cum suntem în prezenţa unui contract independent sau în
prezenţa contractelor interdependente. Atunci când un singur contract este încheiat,
calificarea acestuia depinde de categoria la care se ataşează. Chiar dacă se prezintă mai
multe contracte, concluzia va fi aceeaşi, cu condiţia să fie considerat individual fiecare
contract.
Aceste concluzii au fost elaborate în situaţiile următoare:
– în absenţa indicaţiei exprese a subordonării contractelor unul faţă de celălalt24;
– existenţa unei cauze distincte pentru fiecare dintre contractele invocate25;
– în cazul substituirii unui contract cu altul, în lipsă de stipulaţie contrară, contractul
reînnoit se consideră a fi independent de contractul precedent;
– încheierea de către aceeaşi persoană, dar în calităţi juridice diferite, a două contracte,
unul în calitate de mandatar şi celălalt în calitate de comisionar;
– existenţa unor durate diferite pentru fiecare dintre cele trei contracte încheiate succesiv
între aceleaşi părţi şi având acelaşi obiect;
– existenţa unor dispoziţii proprii în fiecare contract impune calificarea lor separată.
Atunci când contractele sunt interdependente, fiecare având o calificare proprie, dar
putând fi supuse unor reguli identice, ne aflăm în prezenţa unor contracte
59
interdependente. Dacă persoanele care au contractat nu s-au exprimat cu claritate,
contractele putând totuşi să fie considerate ca interdependente, instanţa poate să
concluzioneze că un contract este accesoriu altuia sau că ele sunt unite prin
identitatea cauzei ori prin cauza lor comună 26. Pentru a dezlega aceste situaţii,
instanţa ia în considerare şi circumstanţele încheierii contractelor şi convingerea intimă a
părţilor semnatare că acele contracte sunt indisociabile. Exemple în acest sens pot fi şi
următoarele:
– nu există nicio legătură între contracte şi deci sunt independente unele faţă de altele,
contractul de cesiune a unui cabinet medical, contractul de cesiune a contractului de
exercitare a profesiei şi contractul de cesiune de părţi sociale, dacă în niciunul dintre
acestea nu se face referire la niciunul dintre celelalte27;
– contractul de aprovizionare exclusivă încheiat de un distribuitor cu un furnizor şi
contractul de împrumut încheiat între furnizor şi acelaşi distribuitor sunt independente,
dacă obligaţia de rambursare a împrumutului subzistă şi în situaţia în care distribuitorului
nu i se cuvenea comisionul de desfacere cu care s-ar fi compensat debitul de
rambursare28;
– sunt interdependente contractele încheiate în aceeaşi zi, unul prin care garajistul vinde
unei persoane un automobil nou şi celălalt prin care acelaşi garajist cumpără de la aceeaşi
persoană un automobil uzat29;
– cel ce transportă o marfă în vederea preluării ei în depozit răspunde în baza contractului
de depozit, şi nu în baza contractului de transport30;
Ìnterdependenţa contractelor are drept consecinţă că soarta unuia este legată de soarta
celuilalt. Drept urmare, contractul secundar poate fi rezoluţionat pentru absenţa cauzei
atunci când contractul principal nu este încheiat; nulitatea unuia dintre contracte
antrenează nulitatea celuilalt, iar rezoluţiunea unuia provoacă rezilierea celuilalt.
Consecinţele pot fi însă şi constructive. Astfel:
– validarea unui contract pentru că este legat de un altul31;
– determinarea obligaţiilor uneia dintre părţile contractante în funcţie de obligaţiile stipulate
în contractul principal32;
– deschiderea unei acţiuni directe în beneficiul uneia dintre părţile unui contract contra
părţii dintr-un alt contract;
– aplicarea obligaţiilor dintr-un contract subordonat la regulile contractului dominant;
– posibilitatea pentru partea legată de doi contractanţi diferiţi de a opune altuia, pentru a-i
respinge cererea de despăgubire, neexecutarea unui alt contract;
– suspendarea rezilierii sau a nereînnoirii anumitor contracte care formează împreună cu
altele un tot omogen şi indisociabil.
*rt. 11+1.
Contractul sinalagmatic i contractul unilateral
Contractul este sinalagmatic atunci când obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi
interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral chiar dacă executarea lui
presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi.
CCA: Art. 943. Contractul este bilateral sau sinalagmatic când părţile se obligă reciproc
una către alta.
60
Art. 944. Contractul este unilateral când una sau mai multe persoane se obligă către una
sau mai multe persoane, fără ca acestea din urmă să se oblige.
Observaţie. Textul art. 1171 NCC este ameliorat faţă de textele art. 943, art. 944 CCA prin:
– sublinierea interdependenţei obligaţiilor reciproce din contractul sinalagmatic;
– contractul este unilateral şi atunci când fiecare dintre părţi are anumite obligaţii, nu
numai atunci când doar una dintre părţi se obligă.
Comentariu
Este sinalagmatic sau bilateral contractul prin care părţile se obligă reciproc unele către
altele, iar obligaţiile lor sunt interdependente, astfel încât fiecare este atât debitor, cât şi
creditor. Un exemplu în acest sens poate fi contractul de vânzare.
Contract unilateral este, de exemplu, donaţia. Una singură dintre părţi se obligă faţă de
altă parte, fără ca aceasta din urmă să se angajeze în vreun fel. Tot contracte unilaterale
sunt împrumutul, depozitul neremunerat şi promisiunea unilaterală de vânzare33.
Ìnteresul acestei clasificări se raportează la sarcina probaţiunii (numărul de exemplare
originale egal cu numărul părţilor în cazul contractelor sinalagmatice şi suficienţa unui
exemplar remis creditorului în cazul contractelor unilaterale).
Un alt interes al distincţiei constă în aceea că în contractele sinalagmatice obligaţia
celuilalt partener este cauza obligaţiei fiecăruia dintre contractanţi.
Ìnterdependenţa obligaţiilor permite invocarea excepţiei de neexecutare şi cererea de
rezoluţiune pentru neexecutare.
Dacă un contract născut unilateral dobândeşte în cursul executării calitatea de a naşte
obligaţii reciproce, el va fi considerat ca un contract sinalagmatic imperfect. În această
situaţie se află contractul de depozit, dacă depozitarul are cheltuieli cu conservarea
lucrului şi mandatul gratuit.
Contractele unilaterale poartă denumiri şi au semnificaţii diferite: pacte de preferinţă,
promisiuni unilaterale, vânzări pe încercate, indemnizări de imobilizare, contracte de
rezervare, de confidenţialitate, de negociere.
Pactul de preferinţă este convenţia care generează pentru una dintre părţi obligaţia de a
accepta ca partener o anumită persoană terţă, pentru un contract ulterior.
În acest mod, beneficiarul are un drept de preemţiune, deşi contractul eventual nu s-a
încheiat încă, nici conţinutul lui nu a fost încă determinat.
Pactul presupune ca promitentul să fi avut tratative serioase cu beneficiarul pentru
încheierea contractului înainte de a se orienta spre alte persoane.
În sarcina promitentului se naşte obligaţia de a nu face, de exemplu, de a nu vinde altuia
acţiunile sale, decât după ce le-a oferit spre vânzare celorlalţi acţionari34.
Sancţiunea violării pactului de preferinţă este lăsată cel mai adesea la aprecierea
instanţei, care de regulă alege între nulitatea convenţiei şi daune-interese, dar nu este
împiedicată instanţa să acorde maximă satisfacţie solicitantului prin substituirea lui în
drepturile terţului achizitor ca modalitate de executare în natură.
Tot un contract unilateral este promisiunea unilaterală de vânzare, prin care promitentul se
obligă faţă de beneficiar, dacă acesta din urmă îşi va manifesta voinţa, să încheie un
contract ale cărui condiţii sunt determinate în promisiune. Beneficiarul dispune de un drept
actual de a dobândi în viitor drepturi ce se vor naşte din eventualul contract definitiv.
Actualul drept al beneficiarului promisiunii constă în existenţa opţiunii de care dispune şi
pe care trebuie să o exercite într-o perioadă de timp determinată sau nedeterminată.
61
Opţiunea va fi sau acceptarea ofertei pe care o conţine promisiunea sau, dimpotrivă,
renunţarea la acceptare. Dacă acceptă oferta, contractul de vânzare este încheiat. Dacă
renunţă la acceptarea ofertei, atât promitentul, cât şi beneficiarul se eliberează de
obligaţiile reciproce.
Uneori, promisiunea unilaterală poartă denumirea de compromis, care nu este cea mai
adecvată, deoarece, în mod uzual, această terminologie este întrebuinţată pentru a
desemna convenţia de a supune un eventual litigiu arbitrilor.
Atunci când promisiunea se raportează la o durată determinată, această durată este
calificată drept termen, care poate fi extinctiv (limitând durata ofertei) sau suspensiv
(încheierea contractului se raportează la o dată a survenirii unui eveniment viitor şi sigur).
Durata nedeterminată este nerecomandată deoarece se raportează la termenul de
prescripţie extinctivă a dreptului la acţiune.
Beneficiarul poate renunţa oricând la acest interval de timp dacă este pus în întârziere de
către ofertantul promitent şi somat să se pronunţe.
Cât timp beneficiarul nu a acceptat promisiunea, promitentul nu o poate retracta în cazul
duratei determinate.
Dacă se retractează promisiunea înainte de expirarea termenului, beneficiarul poate
promova o acţiune contractuală contra promitentului35.
Promisiunea unilaterală este opozabilă terţelor persoane, care au cunoscut-o şi au
acţionat contrar acesteia, de exemplu, cumpărătorului bunului.
Promisiunea unilaterală poate fi însoţită de o clauză având rolul de a stabili indemnizarea
imobilizării. Conform acestei clauze, beneficiarii promisiunii pot să nu-şi onoreze
angajamentele în schimbul renunţării la o sumă convenită, independentă de orice dovadă
a unui prejudiciu. Desigur că această indemnizaţie se datorează numai dacă încheierea
contractului nu a fost împiedicată de ofertant.
Ìndemnizaţia de imobilizare nu se califică drept clauză penală şi nu poate fi modificată de
către instanţă decât în cazul renunţării anticipate la beneficiul promisiunii, atunci când
indemnizaţia a fost fixată prin raportare la această durată.
Ìndemnizaţia de imobilizare nu se confundă nici cu clauza de dezicere, pentru că
beneficiarul nu s-a angajat şi nu se poate dezice de angajament.
Clauza de dezicere oferă părţilor sau cel puţin uneia dintre părţi posibilitatea, uneori
limitată în timp, de a renunţa la un contract care s-a încheiat, în schimbul plăţii unei sume.
Dacă beneficiarul a uzat de opţiunea renunţării, trebuie să plătească suma convenită.
Exercitarea opţiunii trebuie să fie făcută cu bună-credinţă.
Promisiunea unilaterală poate deveni sinalagmatică dacă este însoţită de o clauză de
dezicere importantă, contrazicând astfel ideea facultăţii de opţiune. Este promisiune
sinalagmatică, şi nu unilaterală, convenţia prin care beneficiarul se obligă definitiv să
cumpere dacă, într-un termen stabilit, promitentul îşi îndeplineşte obligaţiile.
Uneori promisiunea este astfel formulată încât permite beneficiarului să fie înlocuit de o
altă persoană. Clauza se poate califica şi ca o stipulaţie pentru altul.
Vânzarea pe încercate sau pe gustate este calificată drept contract unilateral. Cât timp
condiţia acceptării de către cumpărător nu se realizează, riscul este suportat de vânzător.
Vânzarea este perfectă dacă la expirarea duratei încercării cumpărătorul nu a renunţat la
cumpărarea bunului. Acesta din urmă nu se poate retracta, după ce a primit marfa, dacă
nu a încercat-o. Tăcerea cumpărătorului, după ce a recepţionat bunul, naşte prezumţia că
încercarea a dat satisfacţie.
62
Vânzarea pe gustate este uneori confundată cu degustările oferite fără obligaţia sau
intenţia serioasă de a cumpăra. Frecventă în comerţul cu vin sau cu brânzeturi,
degustarea prealabilă nu este decât un episod de tratative. În schimb, vânzarea pe
gustate are specificul că se doreşte încheierea unui contract fără ca el să se fi format deja,
deoarece cumpărătorul şi-a rezervat dreptul de a aprecia dacă obiectul este pe gustul său.
Aşadar, vânzarea pe gustate este o promisiune unilaterală de vânzare în care hotărârea
cumpărătorului, profund subiectivă, este total liberă. În această situaţie se regăsesc
vânzările de vin, ulei ş.a.
Refuzul cumpărătorului lipseşte de efecte contractuale gesturile părţilor până în acel
moment. Aprecierea cumpărătorului este, în această situaţie, subiectivă şi discreţionară.
Într-o altă situaţie, atunci când contractul prevede o calitate onestă şi comercială,
aprecierea subiectivă nu mai are importanţă pentru că se va califica în mod obiectiv, şi nu
subiectiv dacă marfa este sau nu este de calitate comercială corespunzătoare.
Sunt, de asemenea, contracte unilaterale contractul de rezervare, contractul de
confidenţialitate şi contractul de negociere
Contractul de rezervare este un antecontract unilateral utilizat în materie imobiliară.
Calificarea lui poate fi sau ca pact de preferinţă, sau ca promisiune unilaterală. În prima
ipoteză, beneficiarul dispune numai de certitudinea de a fi preferat de partener dacă se va
hotărî să încheie contractul definitiv. Acest contract este o promisiune unilaterală dacă
beneficiarul dispune de dreptul de opţiune. Asemenea rezervări sunt practicate şi în
cheiurile porturilor, hoteluri, trenuri etc. şi sunt în mod uzual de o indemnitate de
imobilizare.
Contractul de confidenţialitate este, în mod obişnuit, încheiat la începutul tratativelor,
atunci când se prefigurează dezvăluirea unor informaţii de natură know-how.
Contractul unilateral de negociere obligă unilateral una dintre părţi să angajeze sau să
continue negocierile36.
*rt. 11+1.
Contractul cu titlu oneros i contractul cu titlu gratuit
(1) Contractul prin care fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantaj în schimbul
obligaţiilor asumate este cu titlu oneros.
(2) Contractul prin care una dintre părţi urmăreşte să procure celeilalte părţi un beneficiu,
fără a obţine în schimb vreun avantaj, este cu titlu gratuit.
CCA: Art. 945. Contractul oneros este acela în care fiecare parte voieşte a-şi procura un
avantaj.
Art. 946. Contractul gratuit sau de binefacere este acela în care una dintre părţi voieşte a
procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte.
Observaţie. Textul art. 1172 NCC este ameliorat faţă de textele art. 945, art. 946 CCA prin
aceea că precizează că avantajele urmărite au drept contraprestaţie obligaţiile asumate de
fiecare parte.
Comentariu
Este cu titlu oneros contractul în care fiecare parte urmăreşte obţinerea unui avantaj din
partea celeilalte părţi, avantajul putând fi imediat sau viitor.
Contractele care nu sunt oneroase pot fi de binefacere, în două variante: contract cu titlu
63
gratuit şicontract de servicii gratuite. Este contract cu titlu gratuit donaţia între vii, în care
se realizează transferul în timpul vieţii donatorului.
Dacă transferul este proiectat pentru perioada de după decesul donatorului, se consideră
că donaţia este de bunuri viitoare.
Sunt contracte de servicii gratuite împrumutul de folosinţă sau comodatul, împrumutul de
bani fără dobândă, mandatul neremunerat, depozitul gratuit sau fideiusiunea
neremunerată.
Ìnteresul clasificării constă în regulile diferite aplicabile celor două categorii de contracte în
ce priveşte răspunderea contractuală, exercitarea acţiunii pauliene ş.a.37
*rt. 11+3.
Contractul comutativ i contractul aleatoriu
(1) Este comutativ contractul în care, la momentul încheierii sale, existenţa drepturilor şi
obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă.
(2) Este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin
uneia dintre părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depinde
de un eveniment viitor şi incert.
CCA: Art. 947. (1) Contractul cu titlu oneros este comutativ, atunci când obligaţia unei părţi
este echivalentul obligaţiei celeilalte.
(2) Contractul este aleatoriu când echivalentul depinde, pentru una sau toate părţile, de un
eveniment incert.
Observaţie. Textul art. 1173 NCC este ameliorat faţă de textul art. 947 CCA prin:
– renunţarea la echivalenţa prestaţiilor;
– menţiunea certitudinii existenţei drepturilor şi obligaţiilor părţilor la data încheierii
contractului;
– aceste drepturi şi obligaţii au o întindere determinată sau determinabilă în acelaşi
moment;
– şansa de câştig sau riscul pierderii decurg din natura contractului sau din voinţa părţilor;
– riscul pierderii depinde de un eveniment viitor.
Comentariu
Contractul cu titlu oneros în care fiecare dintre părţi dobândeşte o prestaţie cunoscută din
momentul încheierii contractului este comutativ.
Atunci când avantajele sau pierderile fiecăreia dintre părţi nu sunt cunoscute la momentul
încheierii contractului pentru că ele depind de un eveniment incert, contractul este
aleatoriu. În această situaţie se află contractul de rentă viageră, contractul de asigurare
ş.a.
Ìnteresul clasificării se relevă în confruntare cu teoria leziunii. Această teorie nu se aplică
şi contractelor aleatorii.
Noţiunea de risc cuprinsă în definiţia contractului aleatoriu este polisemică şi sensurile
sale multiple sunt fluctuante, excluzând posibilitatea atribuirii unei definiţii unice. Nu există
risc, ci riscuri.
Riscul este un eveniment căruia dreptul îi atribuie un sens fundamental de eveniment
64
păgubitor, incert şi viitor. Noţiunea de risc în drept are conţinut variabil. Criteriul
incertitudinii este nucleul conceptului de risc.
Gradele de dezvoltare a criteriilor definiţiei riscului au variat în timp.
Riscul este un concept obiectiv şi flexibilitatea îi conferă o utilitate certă ridicându-l la
rangul de concept fundamental al dreptului civil.
În contractul civil, comutativ, suportarea riscurilor este în atenţia părţilor contractante care
pregătesc viitorul contractului. Principiul uzual este acela conform căruia partea
contractantă care a recoltat profitul va suporta şi riscul. Uneori, însă, părţile eludează
acest principiu şi clauza sau contractul se califică drept leonine.
Profitul este cel care justifică asumarea riscului, pentru că a se teme de o pierdere ca şi a
spera într-un câştig, ambele presupun asumarea riscului38.
*rt. 11+4.
Contractul consensual' solemn sau real
(1) Contractul poate fi consensual, solemn sau real.
(2) Contractul este consensual atunci când se formează prin simplul acord de voinţă al
părţilor.
(3) Contractul este solemn atunci când validitatea sa este supusă îndeplnirii unor
formalităţi prevăzute de lege.
(4) Contractul este real atunci când, pentru validitatea sa, este necesară remiterea
bunului.
Comentariu
Clasificarea este metoda privilegiată a ordonării datelor dreptului pozitiv.
Clasificarea presupune organizarea logică a elementelor pe care le absoarbe şi le restituie
într-o formă coerentă39.
Dacă datele extrase din dreptul pozitiv sunt originea unei clasificări greşit definite sau
observate, echivoce sau falsificate, incomplete, şi rezultatul va fi pe măsură. De exemplu,
clasificarea contractelor în comutative şi aleatorii este mai puţin efectivă pentru că
termenul ,comutativ¨ are mai multe înţelesuri.
Cel mai adesea doctrina defineşte contractul comutativ în opoziţie cu cel aleatoriu. În
primul caz, părţile cunosc întinderea prestaţiilor echivoce din momentul încheierii
contractului, pe când, în cazul al doilea, existenţa uneia dintre prestaţii, cel puţin, depinde
de un eveniment incert. Elementul determinant al clasificării, în acest caz, este
cunoaşterea sau ignorarea prestaţiilor.
Comutativitatea are şi un alt sens. Caracterul comutativ al unui contract se apreciază în
raport cu echilibrul obiectiv sau subiectiv al prestaţiilor, şi nu în raport de cunoaşterea
acestora. În acest mod fiind conceput contractul comutativ, el nu mai este opus faţă de cel
aleatoriu în măsura în care acesta din urmă poate fi analizat ca operaţiune juridică
echilibrată.
Clasificarea este, aşadar, afectată de o slăbiciune structurală, care provine din
incertitudinea definirii elementelor de bază care o compun.
Analiza critică a clasificării poate fi abordată sub două unghiuri, în raport de structură şi în
raport de elementele componente.
65
Sub aspectul structurii clasificării se constată că ea se supune unei metode specifice şi nu
rezistă la o analiză metodologică, ceea ce are drept consecinţă verificarea şi sub aspectul
analizei teleologice.
Clasificarea este rezultatul unei elaborări doctrinare, în opinia autorului V. Forray40.
Prin clasificare se înţelege operaţiunea care în prima fază asociază şi în faza următoare
disociază.
Metoda poate fi precizată prin elementele care îi caracterizează structura şi care se
bazează pe o diviziune majoră şi pe un criteriu dominant.
Clasificarea contractelor în consensuale, solemne şi reale rezultă dintr-o incoerenţă a
modului de elaborare.
Punctul slab al clasificării este criteriul dominant. Căutarea sensului clasificării conduce la
interpretări diferite. Analiza teleologică cercetează finalitatea clasificării, presupunând că
rezultatul va fi o simplificare a realităţii.
Criteriul condiţiilor de fond conduce la transformarea clasificării tripartite în preferinţă
bipartită: o primă categorie conţine contractele consensuale, supuse numai condiţiilor
generale de validitate; cea de-a doua cuprinde contractele supuse în plus unor condiţii
speciale, cele solemne şi cele reale. Aşadar, condiţiile de fond nu oferă un criteriu
dominant fiabil.
Criteriul condiţiilor de formă se bazează pe condiţiile de validitate referitoare la formă.
Întrebarea care persistă este dacă trebuie să clasificăm contractele în raport de forma de
care depinde validitatea lor sau să le distingem, după cum supunerea sau nesupunerea
contractelor la condiţii de formă este o regulă.
Dacă pornim de la premisa că termenul consensual exprimă calitatea
substantivului consensualism, nu putem ignora polisemia acestui de-al doilea termen.
Termenii contract consensual, contract solemn şi contract real nu posedă certitudinea
definiţiilor41.
În măsura în care forma solemnă decide validitatea actului, nulitatea este sancţiunea
impusă.
Sancţiunea solemnităţii corespunde dualismului nulitate şi inexistenţă. Anumite contracte
nu există fără forma prescrisă de lege, în sensul că sancţiunea lovind în momentul originar
al actului, acesta nu mai pătrunde în realitatea juridică.
Ìncertitudinilor legate de definirea categoriilor de contracte li se adaugă incertitudinile
privind domeniile categoriilor de contracte. Împrumutul de bani este un exemplu
semnificativ al slăbiciunii clasificării contractelor după condiţiile formale de validitate.
Afirmarea consensualismului se manifestă în teoria generală a contractului cu modificarea
raporturilor între formă şi fond.
Contractul consensual impune structura sa ansamblului contractului. Concomitent, forma
devine accesorie. Dacă ea se adaugă condiţiilor de fond, rolul şi importanţa sa se
transformă.
Consensualismul desemnează mişcarea prin care forma este progresiv înlăturată din
definiţia contractului. Cu toate acestea, consensualismul nu provoacă dispariţia formei, ci
diversificarea acesteia. Formalităţile sunt instrumentalizate. Sistemul juridic degajat de
formalismul esenţial poate căuta sprijin în avantajele practice ale formei pentru a asigura
contractelor anumite efecte42.
66
*rt. 11+2.
Contractul de ade$iune
Contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esenţiale sunt impuse ori sunt
redactate de una dintre părţi, pentru aceasta sau ca urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă
parte neavând decât să le accepte ca atare.
Comentariu
Actul de adeziune este alcătuit din voinţa emisă de una dintre părţi şi aderarea celeilalte la
această manifestare de voinţă43.
Contractul de adeziune are o natură convenţională şi unicul element specific este
adeziunea, care aparţine aspectului formal.
Specificul contractului de adeziune corespunde unei realităţi contractuale speciale. Privit
ca mecanism al practicii juridice, contractul de adeziune reprezintă şi un instrument de
măsură a efectivităţii dreptului contractelor şi a teoriei generale a contractelor.
Criteriul imposibilităţii de a negocia conţinutul contractului este completat cu criteriul
inegalităţii economice, în care se regăsesc părţile contractului şi cu cel de-al treilea criteriu
al generalităţii termenilor utilizaţi. Niciunul dintre acestea nu este suficient de precis şi
complet.
Ceea ce desemnează expresia ,contract de adeziune¨ este o multitudine de situaţii
contractuale percepute sub aspect sociologic, şi nu juridic 44.
Dificultatea analizei decurge din marea diversitate a acestor contracte şi reclamă
determinarea criteriilor de recunoaştere a contractului de adeziune. În această diversitate
poate fi identificat un punct comun care este adeziunea unei părţi la un contract pe care
cealaltă parte l-a redactat anterior. Aici adeziunea este o formă de consimţământ. De
aceea, criteriul distinctiv al adeziunii este formal.
Prealabila redactare a contractului şi caracterul unilateral al acestuia constituie singurul
element invariabil, prezent în toate contractele de adeziune. Adeziunea exprimă atât
puterea de fapt a redactorului, cât şi natura standardizată a operaţiunii care presupune
absenţa discuţiilor asupra clauzelor contractului.
Aflându-ne în prezenţa unui contract redactat anterior, cu unele dintre clauze figurând pe
un document preimprimat, se cuvine să verificăm cunoaşterea de către aderent a
ansamblului clauzelor şi aceasta pentru a concluziona că părţile semnatare au vrut să
integreze aceste clauze în contract.
Adeziunea contractuală este în mod obiectiv recunoscută dacă s-a realizat în faza de
încheiere a contractului. Adeziunea se manifestă sau faţă de clauzele documentului
semnat, sau faţă de clauzele care sunt incluse într-un document diferit de cel semnat şi la
acest document face trimitere o clauză a textului semnat.
Într-o altă variantă, clauzele prestabilite sunt centralizate în înscrisul semnat şi, astfel,
semnătura prezumă adeziunea contractantului la integralitatea clauzelor45.
Un mod specific de adeziune îl reprezintă aprobările de tipul ,citit şi aprobat¨ sau ,bun
pentru¨.
În concluzie, tendinţa utilizării formelor în fenomenul contractual este incontestabilă. De
aceea nu se poate afirma că părţile ar avea libertatea determinării formei în care se
angajează pentru că aceste forme sunt în prezent standardizate. Libertatea formei nu
înseamnă absenţa acesteia, ci doar absenţa formei reglementate.
67
Părţile sunt libere în alegerea elementelor formale prin care contractele se manifestă în
dreptul obiectiv.
Chiar dacă se admite că principiul consensualismului elimină forma ca element de definire
a contractului, el nu poate să o excludă din contract.
*rt. 11+6.
Contractul-cadru
(1) Contractul-cadru este acordul prin care părţile convin să negocieze, să încheie sau să
menţină raporturi contractuale ale căror elemente esenţiale sunt determinate de acesta.
(2) Modalitatea de executare a contractului-cadru, în special termenul şi volumul
prestaţiilor, precum şi, dacă este cazul, preţul acestora sunt precizate prin convenţii
ulterioare.
*rt. 11++.
Contractul &nc4eiat cu consumatorii
Contractul încheiat cu consumatorii este supus legilor speciale şi, în completare,
dispoziţiilor prezentului cod.
Comentariu
Desfacerea continuă a producţiei industriale de masă este reglementată prin acordul între
producători şi distribuitori în cadrul unei reţele contractuale complexe de livrări şi de
servicii. În mod necesar şi frecvent, cadrul juridic este completat cu un contract-cadru,
care determină mai amplu sau mai simplu condiţiile operaţiunilor viitoare (contracte de
aprovizionare exclusivă, concesiuni de vânzare, distribuitori agreaţi, franciză etc.) şi,
ulterior, se încheie convenţii succesive în faza de executare a acordului prealabil.
În acest sistem se încadrează şi contractul-cadru, mai ales sub aspectul reglementării
preţului.
Ìniţial, contractul-cadru a fost subsumat de jurisprudenţa franceză dispoziţiilor Codului
civil cu privire la vânzare.
O importantă aplicaţie a contractului-cadru s-a efectuat în raporturile contractuale dintre
societăţile petroliere şi distribuitorii de carburanţi. În conţinutul acestor contracte-cadru de
distribuţie comercială, obligaţiile părţilor erau nu numai de a da, ci şi de a face.
Curtea de Casaţie franceză a decis, în principiu, că atunci când o convenţie prevede
încheierea de contracte ulterioare, nedeterminarea preţului acestor contracte în convenţia
iniţială nu afectează validitatea acesteia, cu excepţia unei dispoziţii legale speciale, abuzul
în privinţa fixării preţului deschizând numai calea rezilierii sau a despăgubirii46.
Alte categorii de contracte care nu sunt reglementate de Noul Cod civil
1. Contracte cu formare continuă
Dacă în marea majoritate a situaţiilor contractul se formează instantaneu prin întâlnirea
ofertei cu acceptarea, atunci când interesele prezintă o importanţă deosebită, încheierea
contractului este precedată de o lungă perioadă de negocieri şi de acorduri pregătitoare.
În perioada precontractuală, exploratorie, părţile care negociază fac schimb de idei, de
propuneri de formule şi clauze, fără să aibă ca rezultat încheierea unui contract. Esenţială
este pentru această perioadă prefigurarea viitorului contract.
68
În consecinţă, jurisprudenţa şi legislaţia, împreună cu doctrina au stabilit anumite obligaţii
ale negociatorilor privind conduita lor în această perioadă. Astfel, fiecare dintre negociatori
poate pune capăt tratativelor în deplină libertate.
Totodată, negociatorii au obligaţia de a se comporta cu bună-credinţă şi loialitate.
Ruperea abuzivă a tratativelor este de natură să angajeze răspunderea civilă delictuală,
mai ales atunci când acţionează cu rea-credinţă sau cu o lejeritate condamnabilă.
Jurisprudenţa a sancţionat înşelarea aşteptărilor partenerului, ca şi iniţiativa tratativelor
fără intenţie serioasă de a contracta47.
Uneori, se încheie un contract care reglementează pregătirea viitorului contract şi care se
denumeşte acord pregătitor, scrisoare de intenţie, contract temporar, tratative de
negociere etc., prin care sunt definite obiectivele negocierilor şi condiţiilor desfăşurării
acestora.
Acest acord poate conţine şi obligaţii accesorii pentru delimitarea cadrului negocierii, de
exemplu, clauze de exclusivitate pentru negociere, clauze de confidenţialitate, clauze de
costuri ale negocierilor etc.
Uneori, se stabilesc şi pauze de reflecţie pentru recapitularea etapelor parcurse şi a
aspectelor de reper asupra cărora nu se va mai reveni.
Cu toate că aceste acorduri de principiu nu au valoarea contractului definitiv, ele nu sunt
lipsite de orice efecte juridice. Printre aceste efecte se numără obligaţia de a desfăşura cu
loialitate negocierile în dorinţa sinceră de a încheia contractul proiectat48.
2. Contractul cu sine însuşi
Denumirea este derutantă, pentru că numai în aparenţă acest contract se încheie de către
una şi aceeaşi parte. În realitate, încheierea se produce între două persoane, dar ambele
sunt reprezentate de acelaşi mandatar, de exemplu, persoana care, acţionând în calităţi
diferite, materializează pe ambii contractanţi. În această situaţie se află cel mandatat să
vândă, care va cumpăra pentru sine bunul, ca şi cel ce are mandat să reprezinte două
persoane una dintre acestea fiind vânzătorul, iar cealaltă cumpărătorul.
În prezent, se admite că una şi aceeaşi persoană poate acţiona în calităţi diferite şi poate
exprima voinţe diferite. Aceste voinţe vor fi constatate prin probe certe, din motive uşor de
înţeles.
În unele situaţii, formula este interzisă pentru protecţia incapabilului, partener contractual,
reprezentat în contract, sau pentru protecţia societăţii comerciale faţă de malversaţiunile
administratorului acesteia.
3. Contractele complexe
Uneori se realizează un ansamblu contractual caracterizat printr-o unitate internă coerentă
şi acest montaj poartă denumirea de contract complex.
Învecinarea contractelor în cadrul unui contract complex se întâlneşte în vânzarea de
bunuri agricole.
Alteori, contractul complex este o asamblare de contracte speciale diferite (donaţia cu
sarcini, schimbul cu sultă, vânzarea de imobile în vederea construirii, contractul de servire
a mesei în vagonul restaurant, contractul de hotelărie sau de vagon de dormit ş.a.).
4. Grupări de contracte
Atunci când mai multe contracte distincte se asociază fără a se contopi într-un contract
unic, se vorbeşte despre grupări, lanţuri sau interdependenţe contractuale. Exemple în
acest sens sunt: împrumutul asociat vânzării, împrumutul însoţit de asigurare de viaţă,
69
cumpărarea unui autovehicul nou cu preluarea celui uzat.
Fiecare contract este independent de celălalt, cu excepţia cazului în care se face dovada
că sunt intim legate, astfel încât existenţa unui este subordonată realizării celuilalt.
Lanţul de contracte în materie comercială conţine raporturi contractuale succesive, cu
obiect comun, încheiate între persoane diferite. De exemplu, vânzarea comercială este
precedată şi este urmată de alte vânzări. Vânzătorul deţine lucrul de la un autor, care la
rândul său l-a primit de la un alt vânzător, iar cumpărătorul îl revinde unui subdobânditor.
Ìndivizibilitatea contractelor apare atunci când una şi aceeaşi persoană încheie cu acelaşi
contractant mai multe contracte, între care poate exista indivizibilitate. Rezoluţiunea sau
nulitatea unuia antrenează, atunci, rezoluţiunea sau nulitatea celorlalte.
Se pot întâlni şi situaţii de indivizibilitate aparentă şi artificială, care nu poate influenţa
hotărârea instanţei.
Trebuie să fie operată o distincţie între lanţul de contracte, cocontractele şi subcontractele,
care implică mai mulţi participanţi la un contract. În cocontract se află coasigurarea,
coîmprumutul de la mai mulţi creditori şi cotratarea. Mai mulţi participanţi se raportează la
un singur obiect în cazul cocontractului. În cazul subcontractului, obiectul este executarea
unei convenţii de către o altă persoană decât partea contractantă principală (submandatul,
sublocaţia, subtratarea, subantrepriza etc.).
În cazul grupării de contracte, există mai multe contracte distincte. Totuşi, există situaţii ca
închirierea-vânzare, vânzarea unui lucru ce urmează a fi fabricat sau construit, donaţia cu
sarcini, unde pot să apară dubii dacă există un contract complex unic sau există o grupare
de contracte distincte.
Rezultatul analizei poate fi o calificare exclusivă, atunci când se are în vedere un contract
complex sau o calificare distributivă, dacă se are în vedere o grupare de contracte, dar
mai pot să apară şi situaţii de calificări inexacte sau de refuz de calificare49.
Într-o grupare de contracte, răspunderea contractuală reglementează în mod necesar
cererea de reparare a prejudiciului suferit de participanţi, numai pentru că au avut o
legătură cu contractul iniţial. Pentru că debitorul a trebuit să prevadă consecinţele
incapacităţii sale de a-şi îndeplini obligaţiile în conformitate cu regulile contractuale
aplicabile în domeniu, victima nu poate să dispună contra lui decât de o acţiune de natură
contractuală, chiar şi în absenţa unui contract între victimă şi debitor50.
5. Contracte grefate
Astfel de contracte pot rezulta din alăturarea unui contract faţă de altul sau din inserarea
unei clauze care îi modifică economia. În primul caz, contracte noi sunt grefate pe cele
vechi (contractul de hotelărie care poate fi integrat în contractul de întreprindere; contractul
de restaurant, de garaj, de abonament etc.).
6. Contracte de reacţie
În dorinţa de a eluda reglementările imperative, părţile construiesc sau reactivează
contracte de modă veche. De exemplu, pentru a se sustrage regimului legal al închirierilor
de imobile rurale, comerciale sau de locuinţă, s-a reinventat convenţia de ocupaţie
precară, tot astfel cum, pentru a eluda exigenţele contractului de muncă, se utilizează
contracte de colaborare sau de stagiu.
Din expunerea de mai sus rezultă că denumirea contractului provine de la reacţia de
respingere a părţilor contractante în raport cu reglementările legale existente în domeniu.
Reacţia nu garantează obţinerea rezultatului scontat datorită ultrareacţiei sancţiunii nulităţii
pentru fraudă la lege.
70
7. Contracte ,ing¨
Ìnfluenţa anglo-saxonă, şi mai ales americană, a fost receptată şi sub forma adopţiunii
contractelor cu terminaţia în ,ing¨ (camping, caravaning, parking, engineering, factoring,
franchising, leasing, renting, marketing, sponsoring etc.)51.
8. Contracte tip
Este frecventă situaţia în care, la negocieri, se prezintă un text al contractului redactat
anterior de către una dintre părţi sau chiar de ambele. Dacă aparţine unei singure părţi, el
este contract de adeziune.
Alteori, redactorul este o terţă persoană, care propune numai un text, iar părţile pot să
deroge de la propunere. În cazul partenerilor profani, se recurge la un expert care să
redacteze proiectul de contract. Există şi organisme profesionale care facilitează
încheierea contractelor oferind modele. Aceste contracte tip sunt, în principiu,
facultative52. Excepţie fac condiţiile generale, care, mai ales în domeniul bancar, nu se
negociază.
Conform opiniei autorului V. Forray, standardizarea operaţiunilor economice are drept
consecinţă standardizarea instrumentelor juridice fără a fi impusă prin lege.
Condiţiile generale reprezintă ansamblul clauzelor contractuale tip redactate înainte de
încheierea contractelor individuale în care se integrează. Deşi formalizate, condiţiile
generale nu sunt acte juridice formale pentru că împrumută regimul juridic al contractului
în care se topesc. Sunt, aşadar, clauze abstracte, aplicabile unui număr nedeterminat de
contracte individuale care se vor încheia ulterior.
Distincţia dintre condiţiile generale şi contractele tip este delicată, deşi nu are o adevărată
influenţă juridică pentru că li se aplică reguli identice: includerea lor în convenţii particulare
se produce sau într-un mod formal, sau printr-o clauză de trimitere.
Contractul tip este un model aplicat în integralitatea sa în mod regulat şi sistematic. Nu are
vocaţia de a se modifica spre deosebire de condiţiile generale, care se adaptează
operaţiunilor individuale. Condiţiilor generale li se alătură întotdeauna condiţii particulare.
O altă distincţie între contractul tip şi condiţiile generale decurge din valoarea normativă a
condiţiilor generale, care s-au alimentat din uzurile comerciale. Văzute sub acest aspect,
condiţiile generale capătă o forţă obligatorie intrinsecă independentă de includerea lor în
contracte posterioare. Contractul tip rămâne în rândul convenţiilor, deşi nu se poate nega
capacitatea lui de a integra unele cutume.
Contractul tip îşi afirmă valoarea practică prin funcţia de standard de referinţă pentru o
operaţiune juridică particulară. Condiţiile generale îşi au raţiunea în necesitatea
armonizării acelor reguli care sunt comune pentru toate operaţiunile pe care le va efectua
o parte contractantă.
Repetarea identică a operaţiunilor economice şi nevoia rapidităţii efectuării acestora
exclude negocierea fiecărei operaţiuni în parte în faza de formare a convenţiei. De aceea,
orice instrument care contribuie la fluidizarea tranzacţiilor trebuie să fie folosit. Cu cât
întreprinderea are un volum de afaceri mai mare, cu atât mai necesară devine elaborarea
şi utilizarea condiţiilor generale.
Alte documente contractuale destinate aceloraşi scopuri, sunt, de exemplu, scrisoarea de
confirmare, bonul de livrare şi borderourile.
Scrisoarea de confirmare coroborează existenţa convenţiei perfectate verbal sau prin alt
procedeu considerat insuficient de către una din părţi.
Ea îndeplineşte două funcţiuni:
71
1) funcţia de perfectare a contractului deja format, pe care îl şi dovedeşte în acest fel, şi
2) funcţia de completare a contractului, dacă este necesar.
Bonul de livrare şi borderourile sunt modalităţi formale de centralizare a unor elemente
contractuale elementare a căror dovadă o şi realizează.
Contractul atipic este opusul contractului tip şi se utilizează atunci când părţile au decis să
se situeze în afara modelelor preexistente. În contractul atipic părţile reglementează de
manieră amănunţită fiecare obligaţie, astfel încât structura generală şi finalitatea proprie
fiecărui semnatar sunt cu claritate exprimate. Un exemplu în acest sens îl reprezintă
garanţiile autonome care cunosc o mare varietate: garanţie la prima cerere, garanţie
bancară, scrisoare de credit stand by şi alte garanţii de supunere sau de bună execuţie.
Aceste angajamente juridice sui generis se disting de celelalte după criterii esenţial
formale.
Rezultă din expunerea de mai sus că forma se impune ca un mijloc de amenajare juridică
a raporturilor dintre părţile contractului. Suportul juridic al operaţiunii fiind conceput formal,
şi actul juridic va avea acelaşi caracter. Elaborarea şi încheierea contractelor sunt în
prezent dominate de formalism.
9. Contracte impuse
Asemenea contracte au apărut pentru a eluda refuzul contractării. În cadrul acestor
contracte persoana nu este numai obligată să trateze cu o altă persoană, ci chiar cu o
anumită persoană.
În unele situaţii, impunerea constă în prorogarea contractului, alteori, constă în încheierea
unui contract la care părţile nu s-au gândit (mai ales în domeniul locativ).
10. Contractul medical
Contractul pentru îngrijiri medicale53 sau pentru alte activităţi specifice medicului are o
configuraţie unică. La originea raportului juridic contractual se află considerente morale şi
psihologice.
Libertatea alegerii medicului de către pacient este ghidată de interesul firesc al pacientului
de a avea cel mai bun profesionist, cel mai diligent şi mai competent medic. La rândul său,
medicul este îndemnat de Codul de deontologie medicală să fie un model de conduită
profesională pentru a merita stima şi încrederea pacienţilor. De aceea, în prima etapă,
aceea a stabilirii contactului, se produce o întâlnire a conştiinţei medicului cu încrederea
pacientului care îşi pune viaţa în mâinile medicului. La rândul său, medicul se bucură de
independenţă în alegerea mijloacelor şi ia hotărâri bazate pe convingerea că acestea sunt
spre binele pacientului. Relaţia empatică şi relaţia terapeutică se împletesc armonios.
Cea mai bună garanţie pentru pacient este conştiinţa medicului. Ea este de altfel şi
singura garanţie.
Nu se epuizează reciproca încredere în primul moment, ci ea se permanentizează, iar
medicul se străduieşte să o merite însuşindu-şi necontenit cuceririle ştiinţei medicale.
Dacă se păstrează în limitele ştiinţei, medicul are toată libertatea alegerii mijloacelor, fără
a-l supune pe pacient unui risc nejustificat. Ìnstanţele nu îşi propun să controleze opţiunile
medicului în raport de ştiinţa medicală, dar verifică aspectul executării îndatoririlor sale în
conformitate cu datele ştiinţei.
Arta medicală posedă o certă dimensiune tehnică, o certă abilitate şi dotare cu
echipament, în spirit de echipă.
În timp ce medicii îşi dau silinţa să experimenteze tehnici noi în interesul pacienţilor,
juriştilor le revine misiunea protecţiei aceloraşi pacienţi faţă de acele inovaţii pe care
72
medicii nu le stăpânesc în întregime.
Cu toate acestea, erorile involuntare nu trebuie să inhibe efortul creator al medicilor.
Nu toţi medicii pot beneficia de aceleaşi condiţii de documentare şi experiment, nu toţi au
aceleaşi dotări la dispoziţie. Totuşi, şi faţă de cei lipsiţi de asemenea avantaje se aplică
exigenţa bunelor practici.
Etapele formării contractului medical debutează cu demersul pacientului pentru a fi
acceptat de medic.
Cererea este adeseori imprecisă şi nu are semnificaţia unei manifestări de voinţă pentru
încheierea unui contract. În cea de-a doua etapă, pacientul consimte la tratament, dar
acest consimţământ are o natură particulară. El este rezultatul unei informări personalizate
şi manifestarea de voinţă a pacientului nu este nici liberă, nici spontană. Acordul
pacientului este influenţat de informarea medicului şi de măsura în care pacientul a reuşit
să înţeleagă informarea. Libertatea voinţei pacientului este puternic influenţată de temerile
pentru propria viaţă, de vulnerabilitatea accentuată pe care o generează angoasa şi
suferinţa.
Specificul consimţământului pacientului la tratamentul propus de medic se exprimă şi în
posibilitatea retractării în orice moment. Acest consimţământ nu este liber şi, chiar dacă se
materializează într-un înscris, acesta nu are validarea unui contract prin sine însuşi.
Ìnformaţia procurată de medic pacientului trebuie să fie personalizată, clară, onestă şi
completă, mai ales în ceea ce priveşte expunerea tuturor inconvenientelor.
Acţiunea medicului are două componente: prima este stabilirea diagnosticului şi
recomandarea; cea de-a doua este însăşi acordarea îngrijirilor.
Obligaţia contractuală a medicului este o obligaţie de mijloace şi nu de rezultat.
)ecţiunea a 3-a.
5nc4eierea contractului
Reforma franceză
Propunerea de reformă a dreptului francez al contractelor conţine în Titlul Ì. Contracte,
la art. 3-6, următoarele texte:
, Art. 3. Părţile sunt libere, în limitele fixate de lege, să îşi aleagă cocontractantul şi să
determine forma şi conţinutul contractului.
Art. 4. Nu se poate deroga, prin contract particular, de la regulile care interesează ordinea
publică şi bunele moravuri.
Nu se poate aduce atingere libertăţilor şi drepturilor fundamentale decât în măsura
indispensabilă, pentru protejarea unui interes serios şi legitim.
Art. 5. Contractele se formează şi se execută de bună-credinţă. Părţile nu pot să excludă,
nici să limiteze această obligaţie.
Art. 6. O parte nu poate acţiona în contradicţie şi comportamentele anterioare, pe care
cocontractantul său şi-a bazat, în mod legitim încrederea.
Simpla toleranţă nu este suficientă pentru a face legitimă încrederea.¨
În art. 13 din acelaşi proiect sunt prevăzute condiţiile formării contractului: ,Trei condiţii
sunt esenţiale pentru formarea unui contract:
– consimţământul părţilor contractante;
73
– capacitatea lor de a contracta;
– un conţinut cert şi licit.¨
Asociaţia Henri Capitant a prevăzut în cadrul proiectului ,Principii contractuale comune¨,
la art. 2:101 următorul text: ,Condiţii pentru încheierea unui contract. (1) Un contract este
încheiat de îndată ce:
a) părţile au înţeles să se lege juridic,
b) şi au reuşit să ajungă la un acord suficient, fără ca vreo altă condiţie să fie cerută.
(2) Contractul nu trebuie să fie încheiat, nici constatat prin înscris şi nu este supus niciunei
exigenţe de formă. El poate fi dovedit prin toate mijloacele, inclusiv prin martori.¨
61
Dispo$iţii preliminare
Art. 1178. - Libertatea formei
Art. 1179. - Condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului
*rt. 11+-.
.ibertatea (ormei
Contractul se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor dacă legea nu impune o
anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă.
CCA: Art. 1191. (1) Dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte
suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât prin act autentic,
sau prin act sub semnătură privată.
(2) Nu se va primi niciodată o dovadă prin martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde
actul, nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma
confecţionării actului, chiar cu privire la o sumă sau valoare ce nu depăşeşte 250 lei.
(3) Părţile pot însă conveni ca şi în cazurile arătate mai sus să se poată face dovada cu
martori, dacă aceasta priveşte drepturi de care ele pot să dispună.
CCÌ: Art. 1325. Condiţiile contractului sunt:
1) acordul părţilor;
2) cauza;
3) obiectul;
4) forma, când este prescrisă de lege sub pedeapsa nulităţii.
Observaţie. Consensualismul, ca principiu care guvernează încheierea contractului, a fost
păstrat şi în NoulCod civil. Singura excepţie este exigenţa legală a formei pentru
validitatea încheierii contractului.
Comentariu
Spre deosebire de Codul civil anterior (art. 1191), Noul Cod civil nu impune nicio condiţie
de formă sau de formalitate pentru încheierea contractului, fiind suficient simplul acord de
voinţă al părţilor. De la această regulă există o singură derogare: atunci când legea
impune o anumită formalitate pentru încheierea valabilă a contractului.
74
Pentru întregirea reglementării sub acest aspect, este necesar să se ia în considerare şi
dispoziţiile art. 1240-1245 NCC, conform cărora voinţa de a contracta poate fi exprimată
verbal, în scris sau se poate manifesta şi printr-un anumit comportament.
Înscrisul constatator al încheierii contractului poate fi sub semnătură privată sau autentic,
forţa probantă fiind cea prevăzută de lege.
Dacă legea pretinde în mod neîndoielnic o anumită formă pentru încheierea valabilă a
contractului, absenţa acestei forme este sancţionată cu nulitatea absolută a contractului.
Dacă, însă, o anumită formă este pretinsă numai prin învoiala părţilor, fără ca legea să o
ceară, contractul este valabil şi atunci când acea condiţie de formă nu s-a respectat. Între
formele încheierii şi formele modificării contractului există o simetrie pretinsă prin art.
1243 NCC.
Pentru înscrierea în cartea funciară, contractul trebuie să fie încheiat prin înscris autentic,
sub sancţiunea nulităţii absolute.
Legea specială prevede condiţiile specifice de formă pentru contractele care se încheie
prin mijloace electronice.
Consensualismul pe care îl reflectă aceste reglementări este, fără îndoială, un factor de
înlesnire a legării contractelor, dar acest efect benefic are şi el reversul său.
Unele consimţăminte pot fi date cu uşurinţă, fără a conştientiza efectele juridice care
decurg.
Pe de altă parte, apar incertitudini cu privire la anumite aspecte ale acordului părţilor, care
favorizează contestaţii şi procese inutile. Faţă de terţele persoane, acest consensualism
apare ca o secretizare inexplicabilă, deşi ele ar avea interes să cunoască încheierea
contractului.
Formalismul are rosturile sale. El atenţionează părţile asupra seriozităţii angajamentelor
asumate şi îndeamnă la reflecţie matură şi suficientă. În plus, înscrisul este o probă mult
mai sigură în ceea ce priveşte corecta reflectare a realităţilor, decât memoria persoanelor.
Pe de altă parte, publicitatea unor contracte este importantă şi pentru terţele persoane.
Dacă nu sunt respectate cerinţele formalismului, actul juridic nu produce efectele scontate
şi securitatea raporturilor juridice are de îndurat suferinţe serioase54.
*rt. 11+9.
Condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului
(1) Condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract sunt:
1. capacitatea de a contracta;
2. consimţământul părţilor 55 ;
3. un obiect determinat şi licit;
4. o cauză licită şi morală.
(2) În măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie
respectată, sub sancţiunea prevăzută de dispoziţiile legale aplicabile.
CCA: Art. 948. Condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt:
1. capacitatea de a contracta;
2. consimţământul valabil al părţii care se obligă;
75
3. un obiect determinat;
4. o cauză licită.
Observaţie. Textul art. 1179 NCC este ameliorat faţă de textul art. 948 CCA sub
următoarele aspecte:
– obiectul obligaţiei asumate de fiecare parte trebuie să fie nu numai determinat, ci şi
posibil şi licit;
– cauza obligaţiei fiecăreia dintre părţile contractante trebuie să fie nu numai licită, ci şi
valabilă în sensul de a fi conformă cu morala şi să rezulte astfel încât să poată fi verificată
de instanţă. Cauza consensualistă, subiectivă prin esenţă, oferă instanţei posibilitatea de a
investiga şi a determina voinţele individuale. În acest fel cauza dobândeşte o funcţie de
evaluare a elementului voluntar atât în contractele sinalagmatice, cât şi în cele
unilaterale56.
CCF: Art. 1108. Patru condiţii sunt esenţiale pentru validitatea unei convenţii:
Consimţământul părţii care se obligă;
Capacitatea sa de a contracta;
Un obiect cert care constituie materia angajamentului;
O cauză licită în obligaţie.
CCÌ: Art. 1325. Ìndicarea condiţiilor. Condiţiile contractelor sunt:
1) acordul părţilor (1326)
2) cauza (1343)
3) obiectul (1346)
4) forma (1350) când rezultă că este prescrisă de lege sub sancţiunea nulităţii.
Comentariu
Articolul 1179 enumeră condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului. Reglementarea
fiecăreia dintre condiţii este cuprinsă în articolele următoare57.
61
Capacitatea p%rţilor
Art. 1180. - Capacitatea părţilor
Art. 1181. - Reguli aplicabile
*rt. 11-/.
Capacitatea p%rţilor
Poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege şi nici oprită să
încheie anumite contracte.
*rt. 11-1.
,eguli aplicabile
Regulile privitoare la capacitatea de a contracta sunt reglementate în principal în Cartea
76
Ì 58 .
CCA: Art. 949. Poate contracta orice persoană ce nu este declarată necapabilă de lege.
Art. 950. Necapabili de a contracta sunt:
1. minorii;
2. interzişii;
3. abrogat;
4. în genere toţi acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte.
Art. 951. Minorele nu poate ataca angajamentul său pentru cauză de necapacitate, decât
în caz de leziune.
Art. 952. Persoanele capabile de a se obliga nu pot opune minorului şi interzisului
incapacitatea lor.
CCF: Art. 1123. Orice persoană poate contracta, dacă nu este declarată incapabilă de
lege.
Art. 1124. Sunt incapabili de a contracta, în măsura stabilită prin lege:
– minorii care nu sunt emancipaţi;
– majorii protejaţi în sensul art. 488 din prezentul cod.
Art. 1125. Persoanele capabile să se angajeze nu pot opune incapacitatea celor cu care
au contractat.
Art. 1125-1. Cu excepţia autorizării justiţiei, se interzice, sub pedeapsa nulităţii, oricărei
persoane să exercite o funcţie sau să ocupe o slujbă într-un stabiliment pentru persoanele
în vârstă sau să acorde îngrijiri psihiatrice, să achiziţioneze sau să cesioneze un drept
aparţinând unei persoane admise în stabiliment.
Pentru aplicarea acestui articol, se consideră ca persoane interpuse soţul, ascendenţii şi
descendenţii persoanei faţă de care operează interdicţia.
CCÌ: Art. 1425. Ìncapacitatea părţilor. (1) Contractul este anulabil dacă una dintre părţi a
fost legal incapabilă să contracteze.
BGB: §104. Este incapabil să îşi exercite drepturile:
1. acela care nu a împlinit 7 ani
2. acela ce se găseşte într-o stare de tulburare mintală cauzată de boală, care exclude
libera exercitare a voinţei, dacă nu se referă la o stare de natură trecătoare.
Comentariu
Textul art. 1180 şi al art. 1181 sunt simple enunţuri, pentru că regulile aplicabile capacităţii
părţilor pentru a contracta sunt reglementate în Cartea Ì, art. 28-30, art. 34-48 NCC, pentru
persoane fizice şiart. 205-211 NCC, pentru persoane juridice.
Articolul 28 NCC consacră principiul conform căruia capacitatea civilă este recunoscută
tuturor persoanelor, dar nu orice persoană cu capacitate de folosinţă are şi capacitate de
exerciţiu.
Regula este existenţa ambelor forme de capacitate şi excepţia este lipsa capacităţii de
exerciţiu pentru anumite persoane.
În art. 29 NCC se enunţă principiul neîngrădirii capacităţii de folosinţă şi al neprivării de
capacitate de exerciţiu în afara cazurilor şi a condiţiilor prevăzute de lege. Totodată, nici
capacitatea de folosinţă, nici cea de exerciţiu nu pot fi negociate şi nimeni nu poate
77
renunţa la acestea.
În art. 30 NCC este enunţat principiul egalei capacităţi civile în faţa legii. Astfel, capacitatea
se recunoaşte ca fiind egală în faţa legii, fără discriminare de rasă, culoare, naţionalitate,
origine etnică, limbă, religie, vârstă, sex sau orientare sexuală, opinie, convingere
personală, apartenenţă politică, sindicală, apartenenţă la o categorie socială ori la o
categorie defavorizată, avere, origine socială, grad de cultură sau orice altă situaţie
similară.
Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulara unui patrimoniu59 care poate fi
divizat sau afectat, dar numai conform prevederilor legii [art. 31 alin. (1) şi (2)]. Patrimoniile
de afectaţiune sunt acele mase patrimoniale fiduciare constituite potrivit dispoziţiilor Titlului
ÌV al Cărţii a ÌÌÌ-a şi afectate unei profesii autorizate, precum şi alte patrimonii astfel
determinate60.
În art. 32 se reglementează transferul intrapatrimonial şi patrimoniul profesional
individual61.
Capitolul Ì din Titlul ÌÌ al Cărţii Ì este în întregime consacrat capacităţii civile a persoanei
fizice (art. 34-57).
Capacitatea de folosinţă este definită în art. 34 ca fiind aptitudinea persoanei de a avea
drepturi şi obligaţii civile.
Ea începe la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia. Unui copil
conceput îi sunt recunoscute drepturile din momentul concepţiei cu condiţia să se nască
viu (art. 34-36).
Timpul legal al concepţiei este intervalul de timp cuprins între a trei suta şi a o suta
optzecea zi dinaintea naşterii copilului şi se calculează zi cu zi. În cadrul acestei perioade
legale, sau în afara acestui interval, dovada concepţiei reale poate fi făcută prin mijloace
ştiinţifice (art. 412).
Capacitatea de exerciţiu este definită în art. 37 ca fiind aptitudinea persoanei fizice de a
încheia singură acte juridice civile. Conform art. 38, începutul capacităţii de exerciţiu
coincide cu majoratul, la împlinirea vârstei de 18 ani.
Minorul căsătorit dobândeşte, prin căsătorie, o capacitate de exerciţiu deplină, care se
menţine şi după anularea căsătoriei dacă minorul a fost de bună-credinţă la încheierea
căsătoriei.
Minorul care a împlinit 16 ani poate cere să i se recunoască deplina capacitate de exerciţiu
pentru motive temeinice, cu ascultarea părinţilor sau tutorelui şi cu avizul consiliului de
familie, când este cazul (art. 40).
Capacitatea de exerciţiu restrânsă se dobândeşte de către minor la împlinirea vârstei de
14 ani (art. 41). Acest minor încheie acte juridice cu încuviinţarea părinţilor sau tutorelui şi,
dacă este cazul, cu autorizarea instanţei de tutelă, încuviinţări şi autorizări care pot fi
acordate cel mai târziu în momentul încheierii actului. Excepţie fac actele de conservare şi
actele de administrare care nu-l păgubesc pe minor, precum şi cele de dispoziţie, de mică
valoare, cu caracter curent şi care se execută la data încheierii lor. Aceste acte pot fi
efectuate singur de către minor.
Minorul care a împlinit vârsta de 15 ani poate să încheie acte juridice referitoare la muncă,
la îndeletnicirile artistice sau sportive ori la profesia sa, cu încuviinţarea părinţilor sau a
tutorelui, precum şi cu respectarea dispoziţiilor legii speciale, dacă este cazul. În acest
caz, minorul exercită singur drepturile şi execută tot astfel obligaţiile izvorâte din aceste
acte şi poate dispune singur de veniturile dobândite (art. 42).
Sunt lipsite de capacitate de exerciţiu, conform prevederilor art. 43, următoarele persoane:
78
a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani; b) interzisul judecătoresc; c) alte persoane
prevăzute de lege.
În cazul acestora, actele juridice se încheie, în numele lor, de reprezentanţii lor legali în
condiţiile prevăzute de lege.
Actele de conservare şi celelalte acte prevăzute în cazul minorului care a împlinit 14 ani
sunt aplicabile şi persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu.
Sancţiunea actelor făcute de persoana lipsită de capacitate de exerciţiu, ori cu capacitate
de exerciţiu restrânsă, altele decât cele prevăzute cu caracter excepţional, este nulitatea
relativă, chiar fără dovedirea unui prejudiciu.
Simplul fapt că la încheierea actului cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate
de exerciţiu restrânsă a declarat că este capabil, nu poate înlătura sancţiunea. Dacă, însă,
el s-a folosit de manopere dolosive, la cererea părţii induse în eroare, instanţa poate
considera valabil actul, dacă apreciază că aceasta ar constitui o sancţiune civilă adecvată.
Noul Cod civil consacră întregul Titlu ÌV, cu şase capitole, persoanei juridice în Cartea Ì-a.
Despre persoane.
Capitolul ÌÌÌ este sediul reglementării capacităţii civile a persoanei juridice. În prima
secţiune se reglementează capacitatea de folosinţă a persoanei juridice, iar în cea de-a
doua secţiune se reglementează capacitatea de exerciţiu şi funcţionarea persoanei
juridice.
Diferenţele între capacitatea persoanei juridice şi capacitatea persoanei fizice se
analizează sub mai multe aspecte.
Diferenţierea începe cu însăşi existenţa persoanei. În timp ce persoana fizică îşi afirmă
existenţa şi trebuie să-şi dovedească identitatea cu un document oficial, persoana juridică
este pusă în situaţia de a-şi dovedi, de fiecare dată, însăşi existenţa, prezentând un
document oficial de înregistrare.
O persoană fizică majoră este prezumată că posedă o capacitate civilă generală, în timp
ce o persoană juridică trebuie să-şi limiteze capacitatea de folosinţă la actele necesare
pentru realizarea scopului în vederea căruia s-a constituit. În timp ce persoana fizică îşi
exercită, de regulă, direct şi nemijlocit prerogativele capacităţii, persoana juridică îşi poate
exercita întotdeauna aceste prerogative numai prin mandatari62. De aceea, un timp
îndelungat, s-a considerat că o persoană juridică este o creaţie artificială63. Întrucât numai
persoanele fizice aveau un patrimoniu, aşa-numitele ,persoane juridice¨ care erau spirit
pur (imateriale) au fost denumite persoane ,morale¨.
Grupurilor de persoane, ca şi grupurilor de bunuri li s-a recunoscut numai starea de fapt,
nu şi calitatea de subiect de drept. Această calitate se dobândea numai la capătul unui şir
de formalităţi.
Acordarea personalităţii juridice putea fi obţinută sau putea fi refuzată.
Teoria personalităţii reale a recunoscut oricărui grup susceptibil de a poseda o voinţă
proprie sau de a exercita o activitate distinctă calitatea de subiect de drept şi, deci,
personalitatea. De această dată, personalitatea juridică nu se mai acorda, ci se considera
ataşată existenţei grupului.
Esenţa teoriei consta în concepţia conform căreia persoana juridică este rodul propriei
creaţii, şi nu al creaţiei legiuitorului64. Aşadar, personalitatea juridică aparţine, în principiu,
oricărei grupări dacă posedă o modalitate de exprimare colectivă pentru apărarea
intereselor sale legitime.
Pasul următor a fost recunoaşterea personalităţii juridice în favoarea societăţii
79
unipersonale care nu posedă grup, ci doar un patrimoniu afectat activităţii. Nu se poate
omite constatarea că persoana juridică, având o existenţă autonomă faţă de persoanele
care au creat-o, poate reprezenta şi o sursă de abuz atunci când este destinată să se
comporte ca un ecran pentru deturnarea de la vocaţia legală.
Abuzul de personalitate juridică îmbracă forme variate cum ar fi, de exemplu, fictivitatea,
utilizarea pentru obţinerea nelegală a unui folos necuvenit sau menţinerea în letargie.
Persoana juridică fictivă comite fraudă contra legii sau contra creditorilor.
Frauda contra legii vizează în mod frecvent fiscalitatea, iar frauda contra creditorilor se
exprimă, de exemplu, prin subscrierea ca aport la patrimoniul persoanei juridice a
bunurilor persoanei fizice, susceptibile de a fi urmărite de creditori. O altă formă a fraudei
este persoana juridică fictivă65. Între capacitatea juridică a persoanei fizice şi capacitatea
juridică a persoanei juridice există deosebiri importante:
– persoana fizică dobândeşte capacitatea de folosinţă la naştere (iar pentru unele drepturi
chiar mai devreme, după ce a fost concepută) şi ulterior dobândeşte şi capacitatea de
exerciţiu în etape, în timp ce persoana juridică dobândeşte concomitent şi pierde simultan
atât capacitatea de folosinţă, cât şi capacitatea de exerciţiu;
– pentru toate persoanele fizice capacitatea de folosinţă are conţinut identic, dar pentru
persoanele juridice această capacitate diferă în raport cu specialitatea fiecăreia;
– dacă persoana fizică se poate afla în situaţia de a poseda o capacitate de exerciţiu mai
restrânsă decât capacitatea de folosinţă, pentru persoana juridică suprapunerea celor
două feluri de capacitate este totală şi permanentă;
– dacă exercitarea prin reprezentant a capacităţii este o excepţie pentru persoana fizică,
această situaţie constituie regula pentru persoana juridică;
– limitarea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice nu presupune cu necesitate mai
puţine drepturi decât persoana fizică, excepţie făcând diferenţele fireşti (persoana juridică
nu se va căsători, nu va alege şi nu va fi aleasă, nu va putea dobândi calitatea de salariat,
dar nici persoana fizică nu va putea emite acţiuni sau obligaţiuni).
Recapitulând, capacitatea juridică a persoanei juridice se caracterizează prin aceea că:
– atât exerciţiul drepturilor, cât şi asumarea şi îndeplinirea obligaţiilor se realizează prin
organele sale;
– actele organelor, efectuate în limitele puterilor conferite de lege, sunt actele persoanei
juridice;
– faptele licite sau ilicite comise de organe cu prilejul exercitării atribuţiilor nasc obligaţii în
sarcina persoanei juridice;
– faptele ilicite săvârşite în condiţiile de mai sus atrag şi răspunderea personală a autorilor
lor, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de alte persoane.
Capacitatea persoanei juridice se manifestă prin capacităţile corespunzătoare ramurilor
dreptului. Deşi este o rezultantă a diferitelor capacităţi de ramură, capacitatea oricărei
societăţi comerciale se caracterizează prin trei însuşiri:
a) generalitatea, care decurge din aptitudinea de a fi subiect de drept în mai multe ramuri
ale sistemului de drept;
b) unicitatea, fiecare societate comercială având propria sa capacitate unică şi
individualizată;
c) legalitatea, această capacitate existând şi manifestându-se exclusiv în cadrul
reglementat de lege.
80
În domeniul contractelor comerciale persoanele juridice mai frecvent implicate sunt
societăţile comerciale. Restrângerea capacităţii juridice a societăţilor comerciale în
domeniul contractelor comerciale se manifestă sub două aspecte: 1) se limitează la actele
de comerţ conform scopului constituirii [art. 1 alin. (1) din Legea nr. 31/1990]; 2) legi
speciale restrâng suplimentar capacitatea de folosinţă a unor societăţi comerciale
comparativ cu alte societăţi comerciale.
Cu toate acestea, fără a omite realitatea că scopul societăţii comerciale este lucrativ, în
mod excepţional şi în condiţii prevăzute de lege, ea poate efectua şi acte cu titlu gratuit
după cum poate beneficia de asemenea acte dacă atât unele, cât şi celelalte se află într-o
legătură obiectivă cu scopul constituirii şi cu obiectul activităţii, servind activităţii acesteia,
însă nicio societate comercială nu poate avea drept obiect principal sau ca obiect exclusiv
acte cu titlul gratuit66.
Sub cel de-al doilea aspect al restrângerii capacităţii de legi speciale, menţionăm
interdicţia îndeplinirii activităţilor de tip bancar pentru toate societăţile care nu s-au
constituit ca instituţii de credit, precum şi interzicerea activităţilor de asigurare şi
reasigurare pentru societăţile constituite în forma societăţii în nume colectiv sau în
comandită simplă.
În fine, emiterea de acţiuni şi obligaţiuni este interzisă pentru toate formele de societăţi
care nu sunt constituite ca S.A. sau S.C.A.
Alături de restrângerile legale ale capacităţii persoanei juridice, se aplică şi restrângerile
convenţionale care decurg din conţinutul actului constitutiv: o persoană juridică poate
efectua numai actele care servesc realizării obiectului de activitate specific.
În cazul societăţilor comerciale, de exemplu, limitarea nu se pretează la o interpretare
rigidă, în sensul de a aplica sancţiunea nulităţii în mod mecanic tuturor actelor îndeplinite
cu depăşirea limitelor obiectului activităţii, din mai multe motive:
– redactarea şi termenii actului constitutiv sunt uneori marcate de grave deficienţe, uneori
datorate defectuozităţii vădite a formulărilor din aşa-numita CAEN;
– uneori legea permite validarea actelor care exced limitelor operaţiilor comerciale
exercitate (art. 78 dinLegea nr. 31/1990), scopul fiind ocrotirea intereselor terţei persoane
de bună-credinţă care a contractat cu societatea comercială;
– limita convenţională poate fi deplasată prin modificarea actului constitutiv în sensul
extinderii obiectului activităţii. În consecinţă, specialitatea convenţională a capacităţii de
folosinţă poate fi calificată mai curând ca o măsură de protecţie a patrimoniului social
decât ca o veritabilă restricţie.
Persoana juridică se poate bucura atât de drepturi cu caracter patrimonial, cât şi de
drepturi nepatrimoniale cum sunt: dreptul la reputaţia integră şi imaculată, dreptul la
propria imagine, dreptul la repararea prejudiciului moral, dreptul la răspuns prin presă,
radio sau televiziune, dreptul de autor etc.
În cazul societăţilor comerciale, exercitarea capacităţii se efectuează în mod firesc prin
organele de gestiune legal învestite, dar practica a demonstrat că nu este exclusă nici
implicarea unor conducători de fapt a căror activitate ilicită generează răspunderea nu
numai pentru autorul faptei, ci şi pentru conducătorii de drept care au tolerat implicarea
acelor autori.
Principalele texte din Legea nr. 31/1990 consacrate capacităţii societăţii comerciale sunt:
– art. 41 (dobândirea personalităţii juridice la data înmatriculării în Registrul comerţului);
– art. 441 (restrângerea cu scop de protecţie a posibilităţii încheierii unor acte juridice);
81
– art. 55 (actele organelor angajează societatea chiar dacă depăşesc obiectul activităţii şi
deci limitele capacităţii de folosinţă.
Excepţie face situaţia în care societatea demonstrează că persoanele cu care s-a
contractat cunoşteau sau trebuiau să cunoască depăşirea limitelor.
Soluţia este aplicabilă şi cazului în care actele încheiate au depăşit limitele atribuţiilor
conferite acelor organe. În acest caz, societatea nu este angajată, limitele fiind prezumate
cunoscute de cei cu care s-a contractat.
Cunoaşterea limitelor statutare, spre deosebire de cunoaşterea limitelor legale, nu se
prezumă.
Nici clauzele actului constitutiv, nici hotărârile organelor statutare prin care sunt restrânse
limitele legale ale puterilor conferite organelor societăţii comerciale nu sunt opozabile
terţelor persoane contractante, nici chiar dacă au fost publicate).
În concluzie, dispoziţiile art. 55 au impact asupra validităţii contractelor încheiate de
societate cu terţe persoane, în următoarele ipoteze:
Depăşirea limitelor capacităţii Sancţiunea
1. Contractul depăşeşte obiectul activităţii
societăţii, publicate, dar necunoscute de partenerii
contractuali.
1. Răspunderea societăţii.
Răspunderea organelor sale.
2. Contractul depăşeşte obiectul activităţii.
Partenerii contractuali cunoşteau situaţia sau
trebuiau să o cunoască.
2. Societatea nu răspunde.
Organele răspund.
3. Contractul depăşeşte limitele legale ale
puterilor conferite organelor societăţii.
3. Societatea nu răspunde.
Organele răspund.
4. Contractul depăşeşte limitele statutare ale
puterilor organelor, acestea fiind publicate.
4. Răspund societatea şi organele.
63
Consimţ%m7ntul
Ì. - Formarea contractului
ÌÌ. - Valabilitatea consimţământului
ÌÌÌ. - Viciile consimţământului
".
8ormarea contractului
Art. 1182. - Încheierea contractului
Art. 1183. - Buna-credinţă în negocieri
Art. 1184. - Obligaţia de confidenţialitate în negocierile precontractuale
Art. 1185. - Elementele de care depinde încheierea contractului
Art. 1186. - Momentul şi locul încheierii contractului
Art. 1187. - Forma ofertei şi a acceptării
Art. 1188. - Oferta de a contracta
82
Art. 1189. - Propunerea adresată unor persoane nedeterminate
Art. 1190. - Solicitarea de oferte
Art. 1191. - Oferta irevocabilă
Art. 1192. - Termenul de acceptare
Art. 1193. - Oferta fără termen adresată unei persoane absente
Art. 1194. - Oferta fără termen adresată unei persoane prezente
Art. 1195. - Caducitatea ofertei
Art. 1196. - Acceptarea ofertei
Art. 1197. - Acceptarea necorespunzătoare ofertei
Art. 1198. - Acceptarea tardivă
Art. 1199. - Retragerea ofertei sau a acceptării
Art. 1200. - Comunicarea ofertei, acceptării şi revocării
Art. 1201. - Clauzele externe
Art. 1202. - Clauze standard
Art. 1203. - Clauze neuzuale
*rt. 11-1.
5nc4eierea contractului
(1) Contractul se încheie prin negocierea lui de către părţi sau prin acceptarea fără rezerve
a unei oferte de a contracta.
(2) Este suficient ca părţile să se pună de acord asupra elementelor esenţiale ale
contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori
încredinţează determinarea acestora unei alte persoane.
(3) În condiţiile prevăzute la alin. (2), dacă părţile nu ajung la un acord asupra elementelor
secundare ori persoana căreia i-a fost încredinţată determinarea lor nu ia o decizie,
instanţa va dispune, la cererea oricăreia dintre părţi, completarea contractului, ţinând
seama, după împrejurări, de natura acestuia şi de intenţia părţilor.
CCÌ: Art. 1326. Încheierea contractului. (1) Contractul este încheiat în momentul în care
acela care a făcut propunerea are cunoştinţă de acceptarea celeilalte părţi (1335).
(2) Acceptarea trebuie să ajungă la cel ce propune, în termenul stabilit de el sau în cel în
care este în mod obişnuit necesar după natura afacerii sau după obiceiuri (1328).
(3) Cel care propune poate să reţină ca eficientă acceptarea tardivă, înştiinţând despre
aceasta cealaltă parte (1175).
(4) Atunci când cel ce propune pretinde ca acceptarea să aibă o anumită formă,
acceptarea nu are efect dacă este dată într-o altă formă (1352).
(5) O acceptare neconformă cu propunerea echivalează cu o nouă propunere.
BGB: §145. Forţa obligatorie a ofertei
§146. Stingerea ofertei
§147. Termenul pentru acceptare
83
§148. Fixarea termenului pentru acceptare
§149. Sosirea cu întârziere a unei declaraţii de acceptare
§150. Acceptarea tardivă şi modificatoare
Comentariu
Studiul practicii contractuale conduce la concluzia că numai mobilul intelectual singur este
inapt să producă declanşarea consimţământului şi, de aceea, i se alătură un alt mobil,
psihologic, sentimentul încrederii în partenerul contractual potenţial. De exemplu, în cazul
contractului de îngrijiri medicale, încrederea reciprocă presupune stabilirea unei relaţii
empatice, spre care tinde relaţia terapeutică. Medicul se va interesa de toate aspectele
care privesc personalitatea pacientului, nu numai de bolile sale, ci şi de viaţa sa personală.
Obiectivul nu este pe deplin realizat, dar se doreşte înfăptuirea lui. Cea mai bună garanţie
a persoanei bolnavului rezidă în conştiinţa medicului 67.
Încrederea reciprocă între medic şi pacient nu poate fi epuizată în primul contact. Ea
trebuie să fie permanentizată şi, de aceea, pentru a evita decepţiile, medicul nu va înceta
niciodată în decursul vieţii sale profesionale, să îşi însuşească achiziţiile ştiinţei medicale
în scopul îmbunătăţirii cunoştinţelor sale medicale (art. 7 al Codului de deontologie
medicală)68.
Articolul 1207 alin. (2) pct. 3 NCC prevede că eroarea este esenţială atunci când poartă
asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia, în absenţa căreia contractul
nu s-ar fi încheiat. Consideraţia persoanei este, aşadar, calificată în mod explicit drept
cauză a obligaţiei asumate prin contract.
În contractele de adeziune, suprimarea posibilităţii de negociere califică adeziunea la
contract ca un act de încredere şi nu de voinţă. Încrederea există la modul vădit în unele
contracte cum sunt mandatul, contractul de hotelărie ş.a.
Înşelarea încrederii permite rezilierea unilaterală în cazul comportamentului grav al
celeilalte părţi contractante, chiar şi atunci când durata contractului este determinată.
Încrederea pacientului în medic este factorul determinant al formării contractului de îngrijiri
medicale.
Încrederea deponentului în depozitar explică încredinţarea fondurilor acestuia din urmă.
Uneori, contractul se încheie rapid, pentru că oferta este acceptată imediat, fără rezerve.
Alteori, apare nevoia de a se negocia clauzele contractului.
Comercianţii profesionişti au libertatea de a deschide negocieri sau de a le evita, cu
excepţia situaţiei în care şi-au asumat anterior obligaţia de a negocia.
Pentru a se considera încheiat contractul nu este necesar să se fi realizat acordul asupra
tuturor clauzelor. Este suficient ca acordul să fie realizat în privinţa elementelor esenţiale
ale contractului. În această situaţie, elementele secundare pot fi convenite ulterior sau pot
fi determinate de o altă persoană din însărcinarea părţilor contractante.
*rt. 11-3.
0una-credinţ% &n negocieri
(1) Părţile au libertatea iniţierii, desfăşurării şi ruperii negocierilor şi nu pot fi ţinute
răspunzătoare pentru eşecul acestora.
(2) Partea care se angajează într-o negociere este ţinută să respecte exigenţele bunei-
credinţe. Părţile nu pot conveni limitarea sau excluderea acestei obligaţii.
84
(3) Este contrară exigenţelor bunei-credinţe, între altele, conduita părţii care iniţiază sau
continuă negocieri fără intenţia de a încheia contractul.
(4) Partea care iniţiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credinţe răspunde
pentru prejudiciul cauzat celeilalte părţi. Pentru stabilirea acestui prejudiciu se va ţine
seama de cheltuielile angajate în vederea negocierilor, de renunţarea de către cealaltă
parte la alte oferte şi de orice împrejurări asemănătoare.
Comentariu
Negociatorii trebuie să negocieze cu bună-credinţă, fără a încerca să exploateze de o
manieră nerezonabilă impresia de superioritate şi, totodată, să manifeste consecvenţă şi
lealitate în conduită.
1) Negociatorii sunt obligaţi să dea dovadă de prudenţă şi diligenţă.
S-a considerat că este neglijent sau imprudent negociatorul care acceptă fără nicio
verificare propunerea celeilalte părţi, ca şi negociatorul care achiesează la preţul propus
de celălalt partener fără nicio obiecţie sau cel care nu se interesează de situaţia legală a
bunului care formează obiectul prestaţiei celeilalte părţi.
Cel care a fost neglijent ca negociator nu poate imputa pierderea sa celuilalt negociator,
nici nu poate valorifica asemenea unui drept propria lui culpă, nici să conteste ulterior
preţul acceptat. Dimpotrivă, neglijenţele se plătesc de către autorul acestora.
2) Negociatorii sunt obligaţi să sfătuiască partenerul dându-i toate informaţiile susceptibile
de a determina hotărârea celuilalt de a contracta sau de a nu contracta. Această obligaţie
a negociatorului este cu atât mai fermă cu cât unul dintre negociatori are o certă
cunoaştere superioară a aspectelor tehnice ale contractului comparativ cu partenerul de
tratative. Ìnformarea trebuie să fie făcută în termeni simpli, expliciţi, pe înţelesul celui care
le recepţionează. Ìnstanţa va aprecia dacă s-a îndeplinit sau nu această obligaţie luând în
considerare competenţa, calificarea, experienţa negociatorului şi complexitatea problemei
negociate.
Totuşi, o astfel de conduită defectuoasă referitoare la informare nu poate fi calificată drept
dol prin reticenţă, dacă nu se dovedeşte şi intenţia directă sau eroarea provocată de
reticenţă.
3) Datoria de loialitate faţă de partener îl obligă pe negociator să fie sincer în declaraţiile
de intenţii şi să respecte interesele partenerului abţinându-se de a-i face oferte
nerezonabile de natură să-l surprindă, să nu întârzie nejustificat o confirmare cerută, să nu
abuzeze de poziţia sa superioară sau de aceea de client unic, să nu exploateze în scopuri
personale oferind informaţiile primite de la partener şi să nu-i furnizeze acestuia informaţii
inexacte.
Cu privire la buna-credinţă în negocieri, a se vedea şi art. 1170 NCC.
*rt. 11-4.
9bligaţia de con(idenţialitate &n negocierile precontractuale
Când o informaţie confidenţială este comunicată de către o parte în cursul negocierilor,
cealaltă parte este ţinută să nu o divulge şi să nu o folosească în interes propriu, indiferent
dacă se încheie sau nu contractul. Încălcarea acestei obligaţii atrage răspunderea părţii în
culpă.
Comentariu
Pentru ca sloganul ,la morale des affaires est une morale de fer¨ să fie respectat,
85
negociatorul trebuie să urmărească realizarea propriului interes fiind atent, totodată, la
interesul partenerului şi fiind leal faţă de acesta. În consecinţă, negociatorul trebuie să se
informeze el însuşi, să îl informeze sau, după caz, să îl şi sfătuiască pe partener şi să aibă
faţă de el o conduită cinstită.
Negociatorul este prezumat a fi un expert al profesiei de negociator şi un posesor al
tuturor informaţiilor necesare negocierii contractelor. El nu se va putea scuza invocând
propria ignoranţă sau lipsă de diligenţă. De exemplu, nu se va putea prevala de
nepretinderea şi necunoaşterea documentaţiei de utilizare a unui echipament informatic
sau de necunoaşterea tarifului transportatorului.
Negociatorul datorează partenerului comunicarea tuturor informaţiilor care ar putea fi
determinante pentru consimţământul acestuia. Caracterul complet sau incomplet al
informaţiei se apreciază şi în raport de partener. De exemplu, pentru un profan, menţiunea
inflamabil ar putea fi insuficientă în cazul unui adeziv, dar pentru un profesionist menţiunea
toxic ar putea fi considerată ca suficientă în cazul unui colorant.
Partenerul trebuie avertizat cu privire la riscuri. S-ar putea considera că obligaţia este
îndeplinită prin etichetare sau prin eşantioane.
Obligaţia de sfătuire apare mai ales în situaţiile în care una dintre părţi este un consumator
necunoscător al aspectelor tehnice. De aceea, negociatorul trebuie să fie atent la nevoile
partenerului şi la întrebuinţarea pe care intenţionează să o dea obiectului, mergând până
la sfătuirea de a nu cumpăra produsul vizat iniţial, ci un altul. Asemenea situaţii au fost
întâlnite în legătură cu serviciile informatice, echipamentele care utilizează programe de
calculator, substanţele chimice de purificare etc.
Obligaţia de ghidare a partenerului în alegerea obiectului adecvat este obligaţie de
mijloace a cărei neîndeplinire atrage răspunderea civilă delictuală. Dacă sfatul a fost
solicitat de către partener, iar decizia acestuia a fost directa consecinţă a sfatului primit,
autorul acestei consilieri va suporta eventuala răspundere, dacă se va dovedi că bunul nu
corespunde nevoilor utilizatorului.
Jurisprudenţa a considerat că vânzătorul este dator să îl avertizeze pe cumpărător dacă
obiectul nu corespunde destinaţiei dorite de acesta şi să îi atragă atenţia asupra condiţiilor
specifice de utilizare pretinse de conformitatea cu caracteristicile produsului. Desigur că
vânzătorul nu va răspunde dacă cumpărătorul nu a ţinut seama de avertizări sau a dat
lucrului o întrebuinţare neobişnuită.
Tot în aceeaşi situaţie se va regăsi şi cumpărătorul care a ales un produs între cele oferite
de vânzător numai după criteriul preţului mai coborât. Obligaţia de sfătuire este cu atât mai
riguroasă cu cât mai înalt este gradul de tehnicitate al produsului.
Obligaţia de lealitate se exprimă, în principal, sub următoarele aspecte:
– declaraţiile negociatorului trebuie să fie sincere, pentru a evita ca partenerul de negocieri
să fie victima unei false impresii generate de declaraţii lipsite de intenţia serioasă de a
contracta, iar dovada lipsei de sinceritate este permisă prin orice mijloace legale;
– interesele partenerului trebuie să fie respectate, în sensul de a nu fi luat prin surprindere
cu oferte nerezonabile, dar nici să nu fie lăsat să aştepte o confirmare întârziată;
– nu se va face uz, în scop personal, de o informaţie primită de la partenerul de negocieri
şi niciuna dintre informaţiile primite nu va fi divulgată către concurenţii partenerului;
– informaţia transmisă partenerului trebuie să fie exactă şi actuală, consecinţa încălcării
acestei obligaţii fiind obligarea la despăgubiri sau chiar desfiinţarea contractului pentru
viciu de consimţământ;
– informaţiile care ar putea fi determinante pentru consimţământul partenerului nu trebuie
86
să fie omise din informarea acestuia; exemple în acest sens ar putea fi ascunderea
kilometrajului real al unui autovehicul de ocazie sau a importantelor reparaţii care ar urma
să fie efectuate asupra acestuia etc.
În etapa precontractuală, de negociere a contractului, obligaţia de informare se distinge de
obligaţia de sfătuire şi de obligaţia de informare pe parcursul executării contractului, dar
conturarea distincţiilor este dificilă. Jurisprudenţa a consacrat existenţa unei obligaţii de
informare cu caracter general, în timp ce legislaţia prevede cazuri specifice în care se
reglementează o astfel de obligaţie.
*rt. 11-2.
:lementele de care depinde &nc4eierea contractului
Atunci când, în timpul negocierilor, o parte insistă să se ajungă la un acord asupra unui
anumit element sau asupra unei anumite forme, contractul nu se încheie până nu se
ajunge la un acord cu privire la acestea.
Comentariu
Din raţiuni care nu se mai cercetează, un element al contractului sau un aspect al formei
contractului poate fi privit ca esenţial de către una dintre părţi. Ca urmare, insistenţele
acesteia de a se clarifica în acel moment aspectul sau forma sunt considerate legitime şi
contractul nu se încheie cât timp nu s-a realizat un acord deplin u privire la element sau
formă.
*rt. 11-6.
;omentul i locul &nc4eierii contractului
(1) Contractul se încheie în momentul şi în locul în care acceptarea ajunge la ofertant,
chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile.
(2) De asemenea, contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei
săvârşeşte un act sau un fapt concludent, fără a-l înştiinţa pe ofertant, dacă, în temeiul
ofertei, al practicilor stabilite între părţi, al uzanţelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea
se poate face în acest mod.
Legea nr. 71/2011: Art. 106. Dispoziţiile art. 1186 alin. (1) şi ale art. 1193 alin. (2) din Codul
civil nu sunt aplicabile contractelor în cazul în care oferta de a contracta a fost expediată
înainte de intrarea în vigoare aCodului civil.
Comentariu
Ìmportanţa momentului în care s-a perfectat un contract se relevă sub mai multe aspecte:
a) existenţa capacităţii părţilor de a contracta se apreciază în funcţie de acel moment.
Astfel, o societate comercială care nu era înmatriculată în acel moment în registrul
comerţului nu avea capacitatea de a contracta (cu unele excepţii)69;
b) până în momentul perfectării contractului, fiecare parte îşi poate revoca propunerea sau
acceptarea;
c) din acel moment se strămută de la vânzător la cumpărător dreptul de proprietate asupra
bunului cert şi odată cu dreptul se strămută şi riscul pieirii bunului din cauze neimputabile
celeilalte părţi;
d) din acel moment curge termenul de prescripţie extinctivă a dreptului la acţiune în
87
justiţie;
e) în raport cu acest moment se determină şi locul executării contractului ca fiind domiciliul
sau sediul celui care s-a obligat;
f) preţul curent sau preţul adevărat, dacă a fost luat ca bază a plăţii de către părţile
contractante, se apreciază tot în funcţie de acel moment (art. 40 C.com.);
g) vor putea exercita acţiune pauliană împotriva contractului numai creditorii ale căror
creanţe sunt anterioare momentului perfectării contractului;
h) legea aplicabilă raportului juridic născut din acel contract va fi determinată tot în raport
de locul şi momentul perfectării contractului.
O importanţă deosebită o posedă stabilirea momentului şi a locului încheierii contractului
în cazul persoanelor ,depărtate¨. Sunt ,depărtate¨ în sensul dispoziţiilor art. 35 C.com.
persoanele care nu se află faţă în faţă în acelaşi loc, dar, totodată, nici nu pot comunica
direct, fiind astfel nevoite să recurgă la corespondenţă (scrisori, telegrame, telexuri,
telefaxuri).
Cei care comunică între ei prin telefon nu sunt vizaţi de dispoziţiile art. 35 în ce priveşte
momentul încheierii contractului. Sub aspectul locului perfectării vor fi totuşi asimilaţi
persoanelor ,depărtate¨.
Dimpotrivă, cei care se află în acelaşi loc, dar comunică între ei prin interpret vor fi
consideraţi, din punctul de vedere al momentului perfectării contractului, persoane
,depărtate¨.
Contractul în care una dintre părţi utilizează un mandatar va fi considerat încheiat între
persoane ,depărtate¨ numai în situaţia în care mandatarul nu are împuternicire de a
accepta propunerea, ci doar de a o recepţiona şi transmite destinatarului.
Încheierea contractului se realizează în mod explicit atunci când acceptarea ajunge la
ofertant. Este indiferent dacă, din motive neimplutabile, ofertantul nu ia cunoştinţă de
acceptare în momentul ajungerii la el a ofertei. Fiind astfel determinat momentul încheierii
contractului, locul încheierii contractului decurge, în mod firesc, din logica faptelor şi
acesta va fi sediul indicat de ofertant.
În mod implicit, se consideră încheiat contractul în momentul în care destinatarul ofertei
săvârşeşte un act sau un fapt care nu lasă nicio îndoială asupra manifestării voinţei sale
de acceptare a ofertei.
Textul art. 1186 alin. (2) nu pretinde înştiinţarea de către acceptant a faptului că este de
acord cu oferta, numai atunci când între părţi există practici şi uzanţe concordante cu
această modalitate de acceptare sau când uzanţele afacerii în cauză sau natura acesteia
permit acceptarea şi în acest mod.
Dacă alin. (1) al art. 1186 reglementează acceptarea expresă, comunicată ofertantului, cel
de-al doilea alineat al aceluiaşi articol reglementează o modalitate de acceptare tacită a
ofertei, care concordă cu practicile relaţiilor dintre părţi sau cu uzanţele ori cu natura
afacerii.
*rt. 11-+.
8orma o(ertei i a accept%rii
Oferta şi acceptarea trebuie emise în forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a
contractului.
Comentariu
88
Textul art. 1187 este consacrat formei în care se materializează oferta şi acceptarea şi
este un simplu text de trimitere la legea specială aplicabilă acelui contract, în privinţa
condiţiilor de formă.
*rt. 11--.
9(erta de a contracta
(1) O propunere constituie ofertă de a contracta dacă aceasta conţine suficiente elemente
pentru formarea contractului şi exprimă intenţia ofertantului de a se obliga în cazul
acceptării ei de către destinatar.
(2) Oferta poate proveni de la persoana care are iniţiativa încheierii contractului, care îi
determină conţinutul sau, după împrejurări, care propune ultimul element esenţial al
contractului.
(3) Dispoziţiile art. 1182-1203 se aplică în mod corespunzător şi atunci când împrejurările
în care se încheie contractul nu permit identificarea ofertei sau a acceptării.
Comentariu
Pentru a produce efectele scontate, oferta de a contracta trebuie să îndeplinească trei
condiţii: a) să conţină o propunere de încheiere a unui contract; b) să reprezinte
manifestarea voinţei de a încheia contractul şi c) să conţină condiţiile în care se doreşte
încheierea contractului.
Propunerea de contractare nu naşte contract cât timp nu este acceptată şi până în acel
moment poate fi revocată. Revocarea trebuie să intervină înainte ca oferta să ajungă la
destinatar sau înainte de a fi expirată durata prevăzută pentru acceptare fără ca
destinatarul să se fi manifestat.
Între momentul primirii ofertei de către destinatar şi momentul expirării duratei de reflexie
de care dispune acesta din urmă, revocarea nu este permisă şi trebuie să fie menţinută
sub sancţiunea răspunderii precontractuale.
O revocare abuzivă a ofertei expune pe autor la obligarea plăţii de daune-interese.
Pentru că oferta este deja manifestarea consimţământului ofertantului, alăturarea faţă de
aceasta a acceptării destinatarului va desăvârşi formarea contractului fără a mai fi
necesară reiterarea consimţământului ofertantului.
Oferta nu trebuie să fie confundată cu promisiunea de contract, care este un contract
pentru că este rezultatul acordului voinţelor, a întâlnirii promisiunii cu acceptarea
beneficiarului.
Dacă o persoană promite alteia să îi vândă un bun şi beneficiarul promisiunii acceptă
angajamentul fără ca el însuşi să se angajeze să cumpere, s-a realizat un acord printr-un
angajament contractual. Dimpotrivă, dacă o persoană oferă spre vânzare alteia un bun, nu
există contract cât timp oferta nu a fost acceptată de destinatar. Fiind un contract,
promisiunea de contract nu este susceptibilă de revocare unilaterală şi nerespectarea
promisiunii va genera o răspundere contractuală.
Decesul sau incapacitatea autorului ofertei, dacă intervin înainte de acceptare, au ca
efect caducitatea ofertei, iar contractul nu trebuie să fie obligatoriu încheiat cu moştenitorii,
dar aceştia pot reitera oferta pe cont propriu.
Dacă oferta se califică drept angajament unilateral, ea este transmisibilă moştenitorilor,
dacă nu a fost asumată cu caracter intuitu personae în privinţa ofertantului, pentru că, în
acest caz, numai el putea executa oferta.
89
Dacă nu se califică drept angajament unilateral, în absenţa unei perioade precizate de
ofertant, oferta este transmisibilă moştenitorilor şi nu devine caducă prin moartea
ofertantului.
În situaţia în care ofertantul nu a prevăzut un termen pentru acceptare, oferta devine
caducă prin moartea lui70.
Manifestarea ofertei, în sensul exteriorizării, este obligatorie, chiar dacă nu are exigenţe de
formă. Nu există simetrie obligatorie între forma contractului şi forma ofertei de contract,
pentru că oferta nu este supusă formalismului, cu unele excepţii, cum sunt, de exemplu,
contractul de credit pentru consumaţie, care va avea anumite menţiuni obligatorii în
cuprinsul ofertei; contractul de credit imobiliar, care va conţine în oferta prealabilă menţiuni
obligatorii; oferta publică de cumpărare sau oferta publică de schimb pentru acţiunile unei
societăţi ş.a. Aceste excepţii, care aparţin formalismului, nu alterează principiul tradiţional
al consensualismului.
Oferta poate fi expresă sau tacită. Ea este expresă dacă se manifestă prin scris, prin
cuvinte sau prin gest şi nu este susceptibilă de interpretare.
Oferta tacită este dedusă din comportament dacă acesta nu este echivoc, de exemplu,
tacita reconducţie a contractului cu executare succesivă, expunerea unui obiect într-un
magazin, prezenţa în cabinetul unui medic etc.
Orice ofertă trebuie să fie adresată unui destinatar susceptibil de acceptare, dar nu
neapărat unuia sau mai multor destinatari determinaţi de ofertant. Oferta adresată
publicului este tot o ofertă de a contracta dacă este susceptibilă de acceptare.
Oferta trebuie să fie precisă în sensul de a se raporta la un contract precizat şi la
elementele esenţiale pentru încheierea acestuia. Dacă nu sunt precizate aceste elemente
nu poate interveni formarea contractului prin acceptare. De exemplu, contractul de
vânzare-cumpărare trebuie să aibă preţul şi lucrul determinate în momentul întâlnirii
consimţămintelor.
Oferta publică sau adresată unei persoane determinate pentru vânzarea unui bun dacă nu
conţine şipreţul nu este o ofertă.
Dacă oferta determină preţul, iar această ofertă este acceptată de achizitor, acceptarea
este suficientă pentru formarea contractului.
Dacă doritorul să achiziţioneze face o contraofertă pentru un alt preţ, numai acceptarea
acelui preţ de către vânzător poate determina formarea contractului.
Când oferta este precisă, indicând toate elementele, acceptarea globală a destinatarilor
ofertei este suficientă pentru formarea contractului.
Desigur că negocierea este întotdeauna posibilă şi, în acest caz, dacă s-a făcut o
contraofertă, formarea contractului depinde de acceptarea ei de către primul ofertant.
Nu este ofertă aceea care nu conţine elementele esenţiale pentru determinarea
conţinutului contractului. Astfel, persoana care solicită un credit bancar nu va menţiona
aproape niciodată elementele esenţiale şi instituţia de credit va genera o ofertă precisă de
contract, chiar dacă solicitantul de credit a avut iniţiativa contractului.
Oferta trebuie să fie precisă pentru că la intervenţia acceptării contractul va fi încheiat.
Rezervele pe care le conţine o propunere de a contracta împiedică în mod firesc formarea
contractului şi calificarea ca ofertă.
Autorul ofertei este, în mod uzual, iniţiatorul încheierii contractului, însă există şi situaţii
diferite de această obişnuinţă. În cursul schimburilor de opinii, este posibil ca destinatarul
ofertei iniţiatoare să aibă la rândul său o contrapropunere şi aceasta să se refere la ultimul
90
element esenţial al contractului. Datorită apartenenţei acestei propuneri şi datorită
caracterului esenţial al elementului pe care îl conţine, ea se califică drept ofertă în
concepţia art. 1188 alin. (2).
Cel de-al treilea alineat al art. 1188 prevede că dispoziţiile celor două alineate sunt
aplicabile, în mod corespunzător, şi în situaţia în care împrejurările încheierii contractului
,nu permit identificarea ofertei sau a acceptării¨. Credem că formula corectă ar fi fost ,nu
permit identificarea ofertantului sau a acceptantului¨, pentru că numai identitatea acestora
este relevantă pentru determinarea momentului şi locului încheierii contractului. Chiar
dacă identitatea ofertantului sau a acceptantului nu sunt stabilite încă, regulile cuprinse în
paragraful trei al secţiunii a treia din Capitolul Ì al Titlului ÌÌ al Cărţii a V-a sunt aplicabile.
*rt. 11-9.
<ropunerea adresat% unor persoane nedeterminate
(1) Propunerea adresată unor persoane nedeterminate, chiar dacă este precisă, nu
valorează ofertă ci, după împrejurări, solicitare de ofertă sau intenţie de negociere.
(2) Cu toate acestea, propunerea valorează ofertă dacă aceasta rezultă astfel din lege, din
uzanţe ori, în mod neîndoielnic, din împrejurări. În aceste cazuri, revocarea ofertei
adresate unor persoane nedeterminate produce efecte numai dacă este făcută în aceeaşi
formă cu oferta însăşi sau într-o modalitate care permite să fie cunoscută în aceeaşi
măsură ca aceasta.
Comentariu
Textul art. 1189 reglementează soarta unei propuneri adresate unor persoane
nedeterminate, adică publicului în general.
Prin voinţa art. 1189, această propunere nu se califică drept ofertă, ci ea poate fi
considerată, după împrejurări, sau ca o solicitare de ofertă (art. 1190) sau ca o
manifestare a intenţiei de negociere.
Prin excepţie de la regula de mai sus, o astfel de propunere poate fi calificată drept ofertă
cu condiţia ca această calificare să rezulte:
– din dispoziţiile legii;
– din uzanţele comerciale sau civile;
– din împrejurări.
În toate aceste situaţii, concluzia conform căreia propunerea reprezintă ofertă trebuie să
rezulte neîndoielnic.
Revocarea unei asemenea oferte, cu destinatar neprecizat, se poate produce numai dacă
s-a efectuat în aceeaşi formă cu oferta sau într-o altă modalitate care permite cunoaşterea
revocării în aceeaşi măsură ca şi cunoaşterea ofertei.
Ofertantul poate renunţa la dreptul de a-şi revoca oferta în trei variante:
1) asumarea obligaţiei de a menţine în timp oferta;
2) acordarea unui termen de gândire exprimat în zile sau limitat de o dată calendaristică;
3) declaraţia expresă că oferta este irevocabilă.
91
*rt. 119/.
)olicitarea de o(erte
Solicitarea de a formula oferte, adresată uneia sau mai multor persoane determinate, nu
constituie, prin ea însăşi, ofertă de a contracta.
Comentariu
Un virtual beneficiar se adresează furnizorilor potenţiali cerându-le să îşi concretizeze
ofertele, desigur în vederea studierii acestora şi, eventual, în vederea contractării.
Destinatarul solicitării nu poate califica drept ofertă această cerere prin ea însăşi, dacă nu
rezultă contrariul în mod neîndoielnic din conţinutul solicitării.
*rt. 1191.
9(erta irevocabil%
(1) Oferta este irevocabilă de îndată ce autorul ei se obligă să o menţină un anumit
termen. Oferta este, de asemenea, irevocabilă atunci când poate fi considerată astefel în
temeiul acordului părţilor, al practicilor stabilite între acestea, a negocierilor, al conţinutului
ofertei ori al uzanţelor.
(2) Declaraţia de revocare a unei oferte irevocabile nu produce nici un efect.
Comentariu
Oferta poate fi uneori explicit declarată ca irevocabilă de către ofertant sau poate fi
prevăzută cu un termen de menţinere limitat de o dată calendaristică, de o durată de timp
sau în alt mod. Acest ,alt mod¨ se poate materializa în acordul părţilor, în practicile stabilite
şi statornice, univoce dintre aceste părţi sau din tratativele pentru negocierea contractului
sau din uzanţele afacerii.
De asemenea, caracterul irevocabil poate fi exprimat şi din interpretarea corectă şi
neîndoielnică a conţinutului ofertei.
În mod firesc, oferta irevocabilă, în perioada în care are acest caracter, nu poate fi
revocată, iar dacă, totuşi, se revocă, actul revocării este fără efecte.
*rt. 1191.
#ermenul de acceptare
Termenul de acceptare curge din momentul în care oferta ajunge la destinatar.
Comentariu
Dacă oferta prevede şi un termen pentru acceptare, acest termen nu poate curge mai
devreme decât data ajungerii ei la destinatar. În mod simetric, contractul nu se poate
considera încheiat cât timp acceptarea nu a ajuns la ofertant.
În reglementarea anterioară a Codului comercial, art. 35 prevedea că ofertantul poate
primi şi o acceptare care a ajuns la el după împlinirea termenului. În acest caz încheierea
contractului se consideră realizată numai dacă ofertantul l-a înştiinţat pe acceptant de
îndată despre luarea în considerare a acceptării. Aşadar, soarta contractului o decide
ofertantul. El poate să nu ia în considerare acceptarea primită tardiv, cu consecinţa
neîncheierii contractului. Dimpotrivă, el poate să primească şi o acceptare întârziată, dar
trebuie să îşi manifeste voinţa de a considera contractul încheiat şi această manifestare de
92
voinţă trebuie să o aducă la cunoştinţa acceptantului.
Dacă se întârzie această comunicare a ofertantului, ea se califică drept o nouă ofertă.
*rt. 1193.
9(erta (%r% termen adresat% unei persoane absente
(1) Oferta fără termen de acceptare adresată unei persoane care nu este prezentă, trebuie
menţinută un termen rezonabil, după împrejurări, pentru ca destinatarul să o primească,
să o analizeze şi să expedieze acceptarea.
(2) Revocarea ofertei nu împiedică încheierea contractului decât dacă ajunge la destinatar
înainte ca ofertantul să primească acceptarea sau, după caz, înaintea săvârşirii actului sau
faptului care, potrivit prevederilor art. 1186 alin. (2), determină încheierea contractului.
(3) Ofertantul răspunde pentru prejudiciul cauzat prin revocarea ofertei înaintea expirării
termenului prevăzut la alin. (1).
Comentariu
Articolul 1193 reglementează situaţia în care oferta adresată unei persoane care nu este
prezentă doreşte să fie revocată de ofertant. Textul reglementează durata obligatorie a
menţinerii, referindu-se la termenul rezonabil.
La rândul său, acest termen rezonabil de menţinere a ofertei este apreciat, după
împrejurări, durata sa fiind în funcţie de nevoile destinatarului, de analiză şi răspuns, după
primirea ofertei.
Revocarea îşi produce efectele numai dacă este primită de acceptant înainte de
expedierea acceptării sau înainte de săvârşirea acelui act de conduită care exprimă
acceptarea, conform art. 1186 alin. (2).
O revocare fără respectarea prevederilor art. 1193 alin. (1) şi (2) împiedică, totuşi,
încheierea contractului, însă poate genera răspunderea ofertantului dacă destinatarul
ofertei demonstrează că i s-a cauzat un prejudiciu cert şi determinabil în bani pentru
revocarea ofertei înaintea expirării termenului prevăzut de primul alineat al acestui articol.
Ìpoteza în care termenul pentru acceptarea propunerii nu a fost stabilit. Rezolvări posibile:
a) momentul încheierii contractului este momentul în care destinatarul ofertei şi-a
manifestat acceptarea, chiar dacă nu a comunicat-o ofertantului. Acest mod de rezolvare
se bazează pe dispoziţiile art. 1533 CCA cu privire la mandat, conform cărora acceptarea
ofertei de mandat poate fi tacită, adică dedusă din simplul fapt al executării de către
mandatar.
Această soluţie prezintă două inconveniente majore, care o fac inaplicabilă:
– prin utilizarea ei nu poate fi determinat precis momentul încheierii contractului;
– nu ia în considerare posibilitatea acceptantului de a reveni asupra acceptării ofertei mai
înainte ca autorul ofertei să fi luat cunoştinţă de acceptare.
b) Momentul perfectării contractului este acela al expedierii acceptării destinatarului
ofertant.
Si această soluţie este inacceptabilă pentru că:
– este posibil ca înainte de ajungerea la destinaţie a acceptării, autorul ei să o retragă;
– este neîndoielnic că ofertantul ia cunoştinţă de acceptare nu în momentul expedierii, ci
în momentul primirii corespondenţei.
93
c) Momentul primirii (recepţiei) acceptării de către ofertant este momentul încheierii
contractului. Contractul se consideră perfectat atunci când corespondenţa conţinând
acceptarea a fost primită de ofertant. Data poştei privind recepţia corespondenţei va fi data
perfectării contractului indiferent de momentul în care destinatarul a deschis
corespondenţa şi a luat cunoştinţă de conţinutul ei.
Obiecţia adusă acestei soluţii este că declară contractul perfectat deşi ofertantul nu
cunoaşte încă în acel moment conţinutul acceptării.
d) Momentul perfectării contractului este acela în care ofertantul a luat efectiv cunoştinţă
de acceptare. Această soluţie este consacrată prin art. 35 C.com. Ea nu este la adăpost
de critică pentru că:
– data efectivei cunoaşteri poate rămâne incertă şi este la discreţia ofertantului să declare
cum îi convine;
– ofertantul poate întârzia voit deschiderea corespondenţei bănuind, după expeditor, ce
conţine şi astfel data perfectării contractului rămâne la liberul arbitru al ofertantului, ceea
ce poate leza interesele acceptantului ofertei.
Această incertitudine cu privire la soarta operaţiunii comerciale este contrară spiritului
dreptului comercial care stimulează celeritatea şi securitatea circulaţiei bunurilor şi a
valorilor, acordând prioritate aparenţei.
De aceea, practica judiciară a considerat că simpla primire de către ofertant a
corespondenţei expediate de acceptant dă naştere unei prezumţii simple şi relative că
ofertantul a luat cunoştinţă, în acel moment, de conţinutul acceptării. Ofertantului îi revine
sarcina de a face dovada contrariului, adică a faptului că a luat cunoştinţă de conţinutul
corespondenţei la o altă dată ulterioară.
*rt. 1194.
9(erta (%r% termen adresat% unei persoane pre$ente
(1) Oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane prezente, rămâne fără efecte
dacă nu este acceptată de îndată.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul ofertei transmise prin telefon sau prin alte
asemenea mijloace de comunicare la distanţă.
Comentariu
Destinatarul ofertei care este prezent în momentul primirii acesteia trebuie să accepte
imediat, sub sancţiunea pierderii efectelor ofertei. Este prezentă persoana aflată în acelaşi
loc cu ofertantul sau persoana care comunică cu acesta prin telefon sau alte asemenea
tehnici de comunicare la distanţă. Dimpotrivă, nu este ,prezent㨠persoana aflată faţă în
faţă cu ofertantul dacă între cele două persoane comunicarea nu se realizează direct, ci
numai printr-un interpret.
*rt. 1192.
Caducitatea o(ertei
(1) Oferta devine caducă dacă:
a) acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în lipsă, în termenul prevăzut
de art. 1193 alin. (1);
94
b) destinatarul o refuză.
(2) Decesul sau incapacitatea ofertantului atrage caducitatea ofertei irevocabile numai
atunci când natura afacerii sau împrejurările o impun.
Comentariu
Textul art. 1195 reglementează trei situaţii ale caducităţii ofertei, două fiind necondiţionate
şi cea de-a treia, cuprinsă în alin. (2) depinzând de natura afacerii sau de împrejurări.
Caducitatea poate fi provocată sau de dispariţia unui element permanent de validitate sau
de nesurvenirea unui element concret de validitate a actului juridic cu formare progresivă.
În primul caz, caducitatea se referă la contractele încheiate şi în privinţa cărora se produce
dispariţia unui obiect sau a unei calităţi (imposibilitatea executării), precum şi la cele în
care dispare cauza.
În cel de-al doilea caz, caducitatea operează pentru că nu se realizează consimţământul
datorită unui eveniment independent de persoană sau dependent de starea persoanei,
precum şi datorită nesurvenirii unei condiţii suspensive sau a unei condiţii de perfectare71.
Caducitatea se produce, conform primului alineat al art. 1195, în cazul neajungerii la
ofertant a acceptării în termenul stabilit sau în termenul prevăzut la art. 1193 alin. (1) (în
termenul rezonabil de menţinere a ofertei). De asemenea, oferta devine caducă atunci
când este refuzată de destinatarul ofertei.
Caducitatea unei oferte irevocabile este provocată şi de moartea sau incapacitatea
ofertantului, dar numai cu condiţia ca natura afacerii sau împrejurările afacerii să impună o
asemenea consecinţă.
Caducitatea nu este definită în art. 1195, dar doctrina şi jurisprudenţa au reliefat caracterul
posterior al faptului generator de caducitate în raport cu momentul formării actului juridic
care a fost, iniţial, valabil, dar căruia, ulterior, i-a dispărut un element esenţial.
Alteori, posterioritatea caducităţii este legată de un caracter definitiv al unui viciu existent,
cum este, de exemplu, caducitatea pentru nerealizarea unei condiţii suspensive.
Evenimentul posterior, care provoacă efectul caducităţii este incert şi neimputabil, ceea ce
îl distinge de alte cauze de ineficienţă cu caracter sancţionator.
*rt. 1196.
*cceptarea o(ertei
(1) Orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă indică în mod neîndoielnic
acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată, şi ajunge în termen la
autorul ofertei. Dispoziţiile art. 1186 rămân aplicabile.
(2) Tăcerea sau inacţiunea destinatarului nu valorează acceptare decât atunci când
aceasta rezultă din lege, din acordul părţilor, din practicile stabilite între acestea, din
uzanţe sau din alte împrejurări.
Comentariu
Acceptarea este manifestarea de voinţă a destinatarului ofertei prin care consimte la
încheierea contractului.
Dacă oferta a fost suficient de precisă, negocierea nu mai este necesară şi contractul este
încheiat prin acceptare.
Dacă acceptarea conţine o contrapropunere, ea se califică drept o nouă ofertă, având
drept destinatar pe primul ofertant.
95
Dacă acesta acceptă pur şi simplu, contractul se încheie în condiţii prevăzute în
contraofertă.
Ofertantul poate fixa un termen pentru destinatarul ofertei şi această ofertă devine caducă
dacă nu s-a produs acceptarea în acest interval de timp.
Destinatarul poate cere prelungirea duratei, iar ofertantul poate refuza şi oferta devine
caducă.
Dacă ofertantul nu a fixat un termen, nu va fi veşnic legat de aceasta, dar nici nu va putea
pretinde o acceptare imediată şi aici intervine noţiunea de ,termen rezonabil¨, care poate
depinde de uzurile comerciale, dar, de cele mai multe ori, se analizează în funcţie de
circumstanţe.
În acest sens, s-a considerat că acceptarea unei oferte de garanţie bancară după mai mult
de trei ani de la emiterea ofertei nu este o acceptare în termen rezonabil.
Contractul se formează dacă se realizează concordanţa ofertei cu acceptarea cu privire la
obiect.
Atunci când contractul a fost negociat, pot să apară diferenţe de opinii asupra chestiunii
dacă s-a realizat sau nu acordul voinţelor, iar partenerii pot avea păreri opuse în această
privinţă. Ìnstanţa este cea care va tranşa controversa. Ìnstanţa va avea în vedere că în
conţinutul contractului se includ, pe lângă ceea ce presupune natura contractului, şi ceea
ce părţile au considerat în mod subiectiv ca fiind esenţial.
De aceea:
– o vânzare nu va fi considerată încheiată dacă părţile nu au realizat un acord total privind
modalităţile de plată a preţului;
– o confirmare prin telex a unei comenzi, trimisă vânzătorului împreună cu condiţiile
generale de cumpărare, nu poate forma valabil contractul dacă vânzătorul nu a acceptat
acele condiţii;
– nu se poate constata acordul voinţelor pentru formarea unui contract de cesiune dacă
cedentul a formulat anumite exigenţe care, deşi se referă la elemente accesorii, erau
privite de el ca importante;
– nu s-a încheiat în mod valabil contractul dacă nu a inclus şi clauza limitativă de
răspundere pentru că nu a făcut obiectul negocierii;
– nu poate fi constatată încheierea contractului dacă nu se poate determina existenţa
acordului asupra elementelor esenţiale.
În ce priveşte exteriorizarea acceptării, în general, nu se pretinde o anumită formă de
exprimare pentru însăşi validitatea acceptării, dar pentru dovada acceptării, în caz de
contestaţie, se cere proba cu înscris.
Prin excepţie, acceptarea trebuie să fie exprimată într-un înscris în cazul creditului
imobiliar pentru consum, măsura fiind destinată să protejeze interesele consumatorului.
Totuşi, în cazurile în care dovada existenţei contractului însuşi este posibilă prin orice
mijloc de probă, acelaşi regim juridic îl va avea şi acceptarea.
În ce priveşte modalitatea de exprimare, acceptarea poate fi expresă sau tacită. Pe lângă
forma scrisă, este acceptare expresă orice manifestare de voinţă care nu necesită să fie
interpretată, cum ar fi, de exemplu, gestul (la o licitaţie) sau vorba, atunci când existenţa
sa poate fi dovedită, de exemplu, prin martori.
Acceptarea expresă nu se confundă cu acceptarea formală, atunci când o anumită formă
este pretinsă.
96
Acceptarea tacită se bazează pe un prealabil comportament, cum ar fi, de exemplu,
executarea mandatului de către mandatar, reconducţia tacită, mandatul reciproc de
gestiune a bunurilor comune în relaţiile matrimoniale etc. În ce priveşte tăcerea
destinatarului unei oferte, ea nu se poate considera ca acceptare tacită atunci când
destinatarul nu răspunde ofertei.
Libertatea contractuală presupune şi libertatea de a nu răspunde unei oferte. Excepţie
face situaţia în care, datorită împrejurărilor concrete, tăcerea încetează de a mai fi neutră
şi exprimă un consimţământ tacit, de exemplu, în cazul uzurilor profesionale potrivit cărora
destinatarul ofertei nu are obligaţia să răspundă pozitiv pentru ca un contract să fie
încheiat.
De asemenea, tăcerea înseamnă acceptare dacă, în virtutea relaţiilor existente între
ofertant şi destinatar, nu mai este cerută acceptarea pozitivă. De exemplu, dacă furnizorul
s-a obişnuit să onoreze fiecare comandă a clientului fără a-i răspunde în prealabil că o
acceptă, refuzul de a încheia contractul trebuie să se manifeste expres.
Curtea de Casaţie franceză, secţia civilă, prin decizia din 25 mai 1870, a stabilit că tăcerea
unei părţi nu poate să genereze obligaţii în sarcina acesteia în absenţa oricăror alte
circumstanţe. În principiu, tăcerea nu valorează acceptare. În speţă, banca a adresat o
corespondenţă prin care l-a informat pe destinatar că l-a înscris pe o listă de subscriere de
acţiuni emise de o societate comercială şi i-a debitat contul cu preţul acestor acţiuni.
Corespondentul nu a avut nicio reacţie la scrisoarea băncii şi această tăcere nu este
acceptare.
O tăcere circumstanţiată, bazată pe existenţa relaţiilor de afaceri anterioare între părţi,
face excepţie de mai sus. Chiar şi fără asemenea relaţii anterioare, tăcerea poate valora
acceptare de îndată ce părţile sunt deopotrivă membre ale unui mediu profesional în care
se aplică uzanţe care au o astfel de semnificaţie. În al treilea rând, tăcerea poate valora
acceptare atunci când aceasta este în interesul exclusiv al destinatarului ofertei. Un
exemplu în acest sens a fost tăcerea salariatului după ce a primit o înştiinţare de majorare
a salariului sau tăcerea destinatarului după ce a primit o ofertă de iertare de datorie72.
După ce destinatarul a acceptat oferta fără rezerve, acceptarea se întinde asupra tuturor
clauzelor contractului.
Jurisprudenţa a decis că tăcerea exprimă acceptarea, dacă propunerea din ofertă este în
interesul exclusiv al destinatarului ofertei.
*rt. 119+.
*cceptarea necorespun$%toare o(ertei
(1) Răspunsul destinatarului nu constituie acceptare atunci când:
a) cuprinde modificări sau completări care nu corespund ofertei primite;
b) nu respectă forma cerută anume de ofertant;
c) ajunge la ofertant după ce oferta a devenit caducă.
(2) Răspunsul destinatarului, exprimat potrivit alin. (1), poate fi considerat, după
împrejurări, ca o contraofertă.
Comentariu
Articolul 1197 reglementează trei situaţii în care reacţia destinatarului ofertei nu se poate
califica drept acceptare, deoarece:
– conţine modificări sau completări, fără corespondent în ofertă;
97
– nu corespunde formei pretinse de ofertant;
– ajunge la ofertant după ce s-a produs caducitatea ofertei.
Situaţiile de mai sus nu împiedică calificarea reacţiei destinatarului ca o contraofertă.
*rt. 119-.
*cceptarea tardiv%
(1) Acceptarea tardivă produce efecte numai dacă autorul ofertei îl înştiinţează de îndată
pe acceptant despre încheierea contractului.
(2) Acceptarea făcută în termen, dar ajunsă la ofertant după expirarea termenului, din
motive neimputabile acceptantului, produce efecte dacă ofertantul nu-l înştiinţează despre
aceasta de îndată.
Comentariu
Si o acceptare tardivă produce aceleaşi efecte ca şi una primită în termen, cu condiţia ca
autorul ofertei să agreeze acceptarea tardivă, renunţând la invocarea caducităţii ofertei şi
să îl înştiinţeze de îndată pe acceptant despre perfectarea contractului.
În situaţia în care ajungerea la ofertant a unei acceptări făcută în termen se realizează
numai după expirarea termenului de acceptare este de natură să producă efectul încheierii
contractului numai dacă:
– întârzierea este neimputabilă acceptantului;
– ofertantul nu se prevalează imediat de caducitatea ofertei datorită neprimirii în termen a
acceptării.
*rt. 1199.
,etragerea o(ertei sau a accept%rii
Oferta sau acceptarea poate fi retrasă dacă retragerea ajunge la destinatar anterior ori
concomitent cu oferta sau, după caz, cu acceptarea.
Comentariu
Oferta care nu este irevocabilă, precum şi acceptarea, pot fi retrase, în situaţia în care
această retragere ajunge la destinatar înaintea ofertei sau acceptării, după caz, ori
concomitent cu una dintre acestea, după caz.
*rt. 11//.
Comunicarea o(ertei' accept%rii i revoc%rii
(1) Oferta, acceptarea, precum şi revocarea acestora produc efecte numai din momentul
în care ajung la destinatar, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ele din motive care nu îi
sunt imputabile.
(2) Comunicarea acceptării trebuie făcută prin mijloace cel puţin la fel de rapide ca cele
folosite de ofertant, dacă din lege, din acordul părţilor, din practicile stabilite între acestea
sau din alte asemenea împrejurări nu rezultă contrariul.
Comentariu
Oferta sau acceptarea conduc la încheierea contractului numai după ce ajung la
98
destinatar. Este indiferent dacă destinatarul ia cunoştinţă despre ajungerea la el a
comunicării sau abia ulterior, şi chiar dacă ia cunoştinţă mai târziu, din motive care nu îi
sunt imputabile.
Există o necesară corespondenţă cu privire la rapiditatea comunicării datorită mijloacelor
echivalente de comunicare pe care le utilizează părţile, cu excepţia situaţiilor în care
contrariul rezultă din obligaţii legale ori contractuale sau din uzanţele relaţiilor dintre părţi
ori alte asemenea împrejurări.
*rt. 11/1.
Clau$ele e!terne
Dacă prin lege nu se prevede altfel, părţile sunt ţinute de clauzele extrinseci la care
contractul face trimitere.
Comentariu
În practica instituţiilor de credit, contractele se încheie pe formulare tipizate, redactate de
bănci cu clauze nenegociabile. În caz de litigiu, se verifică doar dacă în momentul semnării
contractului clientul a avut cunoştinţă de clauza litigioasă.
Aderarea la contractul bancar se produce nu numai faţă de clauzele exprese ale
contractului, ci şi faţă de condiţiile generale de bancă, uzurile convenţionale şi regulile
profesiunii bancare73.
În sens larg, condiţiile generale ale contractelor bancare sunt norme care guvernează
ansamblul operaţiunilor efectuate de bănci în raportul cu clientela.
În sens restrâns, ele se referă la remuneraţia cuvenită băncii pentru serviciile aduse
clientelei, la termenele şi la succesiunea cronologică în care se efectuează operaţiunile
bancare şi la remuneraţia datorată de bănci pentru fondurile puse la dispoziţia lor de către
clienţi.
Dacă aceste condiţii generale sunt reproduse pe imprimatul semnat de părţi (acesta fiind
practica cvasi-unanimă), ele se impun în virtutea principiului consensualismului. În caz
contrar, aplicabilitatea lor într-un raport juridic concret depinde de cunoaşterea lor de către
client.
Adeziunea poate fi numai prezumată pe baza unei prealabile informaţii suficiente. Fiind o
problemă de fapt, se apreciază suveran de către instanţă.
Nu va fi considerată ca o adevărată acceptare semnarea de către client a unui document
prin care el declară că a cunoscut condiţiile generale de bancă, deşi acestea figurează pe
un alt document care nu i-a fost comunicat. Este aceeaşi soluţie şi în cazul în care
comunicarea s-a realizat cu clientul, dar numai după ce contractul s-a executat pe deplin.
Ansamblul normelor juridice care sunt consacrate protecţiei consumatorilor cuprind şi
reglementări conform cărora instituţiile de credit au obligaţia de a aduce la cunoştinţa
publicului condiţiile generale de bancă pe care le practică şi la deschiderea conturilor
pentru noii clienţi instituţiile de credit trebuie să îi informeze pe aceştia referitor la utilizarea
contului şi la costurile antrenate de această utilizare74. Dacă clientul semnează un
document pe care este tipărită declaraţia că a luat la cunoştinţă de condiţiile generale, deşi
acestea figurează pe un alt document care nu i-a fost comunicat ori dacă documentul
conţinând condiţiile generale a fost comunicat clientului numai după ce contractul fusese
executat, condiţiile generale vor fi opozabile numai dacă acesta le-a cunoscut efectiv şi le-
a acceptat la încheierea contractului.
99
Verificarea acestui aspect reprezintă atributul suveran al instanţei. Simpla menţiune pe
borderoul de remitere a cecurilor, în sensul că depunătorul este supus ansamblului
condiţiilor Băncii Société Générale, pe care le cunoaşte, nu reprezintă o acceptare de
către client a acestor condiţii, iar faptul că el a primit un exemplar al borderoului nu
echivalează cu o renunţare din partea lui la drepturile pe care i le conferă legea75.
,Judecătorii, în exerciţiul puterii suverane de apreciere, au admis că o clauză de
neresponsabilitate figurând pe un document imprimat al băncii era inopozabilă clientului,
dacă nu s-a dovedit că acesta a acceptat-o cel puţin tacit¨76. ,Pentru ca aceste condiţii să
facă parte integrantă din contract, este suficient să se facă dovada că banca a atras
atenţia clientului asupra lor, avertizându-l să ia cunoştinţă de aceste condiţii¨77. ,Condiţiile
generale anexate unui contract de cont sunt «ipso facto» opozabile clientului¨78.
În concluzie, părţile sunt ţinute de clauzele extrinseci numai dacă există certitudinea că
acestea au fost cunoscute de părţi în momentul semnării contractului, al aderării la acest
contract. Această precizare lipseşte din textul art. 1201, dar a fost cu consecvenţă şi
fermitate impusă de jurisprudenţă.
*rt. 11/1.
Clau$e standard
(1) Sub rezerva prevederilor art. 1203, dispoziţiile prezentei secţiuni se aplică în mod
corespunzător şi atunci când la încheierea contractului sunt utilizate clauze standard.
(2) Sunt clauze standard stipulaţiile stabilite în prealabil de una dintre părţi pentru a fi
utilizate în mod general şi repetat şi care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate
cu cealaltă parte.
(3) Clauzele negociate prevalează asupra clauzelor standard.
(4) Atunci când ambele părţi folosesc clauze standard şi nu ajung la o înţelegere cu privire
la acestea, contractul se încheie totuşi pe baza clauzelor convenite şi a oricăror clauze
standard comune în substanţa lor, cu excepţia cazului în care una dintre părţi notifică
celeilalte părţi, fie anterior momentului încheierii contractului, fie ulterior şi de îndată, că nu
intenţionează să fie ţinută de un astfel de contract.
Comentariu
În afară de situaţia prevăzută la art. 1203, prevederile art. 1182-1201 se aplică în mod
corespunzător şi atunci când contractul conţine clauze standard, adică în prealabil stabilite
de una dintre părţi, cu utilizare continuă şi repetată în toate situaţiile şi aceste clauze se
includ în contract fără să fi fost negociate în prealabil cu cealaltă parte.
Clauzele negociate vor prevala asupra clauzelor standard de la care derogă.
Dacă prin utilizarea de către ambele părţi a clauzelor standard se creează o situaţie de
divergenţă, în contract se vor include numai clauzele convenite şi cele standard comune în
substanţă. Excepţie de la situaţia de mai sus face cazul în care una dintre părţi a notificat
celeilalte anterior momentului încheierii contractului, sau notifică ulterior încheierii
contractului lipsa de interes pentru un astfel de contract.
Exemple concludente în acest sens sunt, din nou, contractele bancare.
100
*rt. 11/3.
Clau$e neu$uale
Clauzele neuzuale care prevăd în folosul celui care le propune limitarea răspunderii,
dreptul de a denunţa unilateral contractul, de a suspenda exe- cutarea obligaţiilor sau care
prevăd în detrimentul celeilalte părţi decăderea din drepturi ori din beneficiul termenului,
limitarea dreptului de a opune excepţii, restrângerea libertăţii de a contracta cu alte
persoane, reînnoirea tacită a contractului, legea aplicabilă, clauze compromisorii sau prin
care se derogă de la normele privitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti nu produc
efecte decât dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte.
Comentariu
Nu sunt aplicabile dispoziţiilor art. 1202 categoriile de clauze enumerate de art. 1203 şi
asemenea clauze produc efecte între părţi numai dacă sunt expres acceptate, în scris de
către partea contractantă căreia i se vor opune.
Aceste clauze sunt:
– de limitare a răspunderii79;
– de denunţare unilaterală a contractului;
– de suspendare a executării obligaţiilor acelei părţi;
– de decădere din drepturi a părţii adverse;
– de decădere din beneficiul termenului a aceleiaşi părţi;
– de limitare a dreptului de a opune excepţii;
– de restricţionare a libertăţii de a contracta cu alte persoane;
– de reînnoire tacită a contractului;
– de determinare a legii aplicabile;
– de stabilire a clauzei compromisorii sau a clauzelor de derogare de la normele legale
privind competenţa instanţelor judecătoreşti.
Este important să se reţină că toate aceste categorii de clauze nu pot fi calificate drept
abuzive după ce au fost acceptate de cealaltă parte semnatară a contractului.
Calificativul ,abuzive¨ a fost consacrat în domeniul protecţiei consumatorului.
Conceptul este bazat pe apusul şi noul răsărit al autonomiei voinţei.
Apusul tezei conform căreia autonomia voinţei obligă ea însăşi, contracarată prin teza
conform căreia forţa obligatorie este atribuită de lege, şi nu de voinţă privată a fost urmat
de un nou răsărit în care autonomia voinţei se reafirmă cu o nouă semnificaţie: legea este
cea care mandatează libertatea contractuală şi posibilitatea de stabilire a conţinutului
contractului.
Pentru a genera o echitabilă armonizare a intereselor părţilor este necesar ca un contract
să intervină între forţe egale.
Superioritatea intelectuală economică şi juridică a unei părţi faţă de cealaltă anihilează
orice negociere leală şi oferă posibilitatea exploatării slăbiciunii celuilalt. Consumatorul
care ignoră subtilităţile dreptului este incapabil să înţeleagă semnificaţia clauzelor şi de
multe ori nici nu-şi dă osteneala să le citească, fiind de neconceput să le modifice.
Consumatorul care nu poate înţelege nu poate consimţi şi chiar dacă pricepe, nu poate
alege. Caracterul abuziv al clauzelor se bazează pe prezumţia lipsei de experienţă a
101
consumatorului, insuficienta lui luciditate cu privire la întinderea şi semnificaţia exactă a
angajamentului său.
Jurisprudenţa franceză a calificat drept abuzive clauzele având drept obiect sau efect
constatarea adeziunii neprofesionistului sau consumatorului la clauze care nu figurează pe
înscrisul semnat sau care nu apar cu claritate în scriere aparentă. Evident că acele
stipulaţii contractuale, care n-au fost cunoscute de aderent, se situează în afara
domeniului consimţământului său şi deci nu există, abuzive sau juste, fără distincţie.
O parte a doctrinei franceze înclină spre detaşarea calificării drept abuzive de protecţia
consimţământului.
Norma legală are ca obiect interzicerea asumării riscurilor aderentului şi nu doar limitarea
angajamentului aderentului la acele riscuri pe care le-a acceptat cu luciditate. Legislaţia
franceză a protecţiei consumatorului (C.consom. art. L132-1, al. 1) defineşte ca fiind
abuzive clauzele care au ca obiect sau ca efect să creeze în detrimentul neprofesionistului
sau consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor
contractului80. Ìntrodusă prin Legea nr. 95-96 din 1 februarie 1995, definiţia a avut ca
menire transpunerea în legislaţia franceză a Directivei 93/13 din 5 aprilie 199381. Rezultă
cu claritate trimiterea la echilibrul contractual ca finalitate a reprimării clauzelor abuzive.
Acest obiect de echilibru contractual este însă echivoc pentru că poate fi conceput în două
feluri, echilibrul subiectiv care aparţine voinţei părţilor şi echilibrul obiectiv care aparţine
instanţei învestite.
Ìdeea echilibrului subiectiv al convenţiei decurge din doctrina autonomiei voinţei.
Contractantul îşi limitează angajamentul la condiţiile pe care le-a acceptat cu luciditate.
Dacă a acceptat să contracteze în pofida riscurilor se presupune că a găsit o
contrapondere în alte avantaje.
Legislaţia protecţiei consumatorului prezumă că voinţa consumatorului nu a fost liberă
pentru că profesionistul nu-i permite.
Dacă o negociere liberă şi lucidă nu exclude calificarea de abuz înseamnă că trebuie să
fie instaurat realul echilibru, şi nu cel care a fost determinat de voinţa părţilor.
Echilibrul la care se raportează definiţia legală a clauzei abuzive este de esenţă obiectivă.
Extinderea calificării drept abuzive a clauzelor contractuale s-a remarcat în prealabil în
anumite ramuri ale dreptului şi ulterior în dreptul comun al contractelor. Astfel, clauze
abuzive au fost decelate în domeniul contractelor de asigurări facultative aflate, de altfel,
sub control administrativ. Cu titlu de exemplu menţionăm clauze de reclamaţie a victimei
după expirarea duratei de validitate a garanţiei.
Clauza conform căreia victima trebuia să ceară despăgubirea înăuntrul perioadei de
validitate a poliţei a fost considerată ca o clauză nescrisă82. Aceeaşi soartă a avut-o
clauza similară privind răspunderea constructorilor, clauza prin care locatarul se obligă să
plătească în avans, conform estimării unilaterale a proprietarului contribuţia la cheltuielile
de reparaţii; clauzele care impun chiriaşilor să contracteze anumite lucrări în interes
propriu numai la parteneri contractuali desemnaţi de proprietar. Au fost declarate de justiţie
ca fiind abuzive următoarele:
– clauza care exonerează de orice răspundere un laborator foto în cazul pierderii filmelor
predate;
– clauza din contractul de formare profesională conform căreia cuantumul datorat este
obligatoriu în totalitatea celui prevăzut în contract, nefiind admis niciun motiv pentru o
eventuală diminuare;
– clauzele abonamentului la un club sportiv care exclud orice răspundere a clubului în caz
102
de vătămare corporală sau de furt comis în vestiare;
– clauza unui atelier de curăţătorie care prevede un barem fix stabilit unilateral în cazul
deteriorării materialului clientului;
– clauza din contractul de deschidere a unui cont de economii care autorizează banca să
procedeze discreţionar şi fără prevenirea titularului contului, la viramente din contul de
depozit la termen creditor pe un cont de depozit la vedere debitor;
În ce priveşte calificarea clauzelor abuzive în teoria generală a contractului, Codul
civil francez apelează la dispoziţiile art. 1134 alin. (3) (corespunzător art.
1170 NCC român).
Calificarea drept clauză abuzivă se raportează la clauze, şi nu la persoana contractantului
şi comportamentul acestuia.
Fenomenul dezechilibrelor economice este fundamental obiectiv şi este lipsit de sens să
se verifice dacă partenerul contractual a vrut sau nu a vrut să dăuneze celuilalt ori că el a
acţionat contrar principiului bunei-credinţe. Directiva europeană din 1993 a utilizat numai
ca un criteriu complementar de calificare buna-credinţă şi această idee nu a mai fost
preluată în legislaţia franceză.
Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi
consumatori prevede în art. 4 că va fi considerată abuzivă o clauză care nu a fost
negociată direct cu consumatorul, dacă în ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din
contract creează, în detrimentul consumatorului şi contra cerinţelor bunei-credinţe un
dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Aceeaşi lege cuprinde lista
clauzelor considerate ca abuzive.
Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care:
a) dau drept comerciantului de a verifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a
avea un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia;
b) obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut
posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului;
c) obligă consumatorul să îşi îndeplinească obligaţiile contractuale, chiar şi în situaţiile în
care comerciantul nu şi le-a îndeplinit pe ale sale;
d) dau dreptul comerciantului să prelungească automat un contract încheiat pentru o
perioadă determinată, prin acordul tacit al consumatorului, dacă perioada limită la care
acesta putea să îşi exprime opţiunea a fost insuficientă;
e) dau dreptul comerciantului să modifice unilateral, fără acordul consumatorului, clauzele
privind caracteristicile produselor şi serviciilor care urmează să fie furnizate sau termenul
de livrare a unui produs ori termenul de executare a unui serviciu;
f) dau dreptul comerciantului să constate unilateral conformitatea produselor furnizate cu
prevederile contractuale;
g) dau dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale;
h) restrâng sau anulează dreptul consumatorului să pretindă despăgubiri în cazul în care
comerciantul nu îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale;
i) obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii
obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant;
j) restrâng sau interzic dreptul consumatorului de a rezilia contractul în cazurile în care:
– comerciantul a modificat unilateral clauzele menţionate la lit. e);
103
– comerciantul nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale;
k) exclud sau limitează răspunderea legală a comerciantului în cazul vătămării sau
decesului consumatorului, ca rezultat al unei acţiuni sau omisiuni a comerciantului privind
utilizarea produselor şi serviciilor;
l) exclud dreptul consumatorului de a întreprinde o acţiune legală sau de a exercita un alt
remediu legal, solicitându-i în acelaşi timp rezolvarea disputelor în special pentru arbitraj;
m) permit în mod nejustificat impunerea unor restricţii în administrarea probelor evidente
de care dispune consumatorul sau solicitarea unor probe care, potrivit legii, fac obiectul
unei alte părţi din contract;
n) dau dreptul comerciantului să transfere obligaţiile contractuale unei terţe persoane –
agent, mandatar etc. – fără acordul consumatorului, dacă acest transfer serveşte la
reducerea garanţiilor sau a altor răspunderi faţă de consumator;
o) interzic consumatorului să compenseze o datorie către comerciant cu o creanţă pe care
el ar avea-o asupra comerciantului;
p) permit stabilirea preţului la livrare sau creşterea preţului la livrare, faţă de cel stabilit la
încheierea contractului, în măsura în care nu se dă dreptul consumatorului de a rezilia
contractul când consideră că preţul este prea mare faţă de cel stabilit iniţial;
r) permit comerciantului obţinerea unor sume de bani de la consumator, în cazul
neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existenţa
compensaţiilor în sumă echivalentă şi pentru consumator, în cazul neexecutării
contractului de către comerciant;
s) dau dreptul comerciantului să anuleze contractul în mod unilateral, fără să prevadă
acelaşi drept şi pentru consumator;
t) dau dreptul comerciantului să înceteze contractul încheiat pentru o durată nedeterminată
fără un anunţ prealabil, cu excepţia unei motivaţii pertinente, acceptate de consumator prin
semnarea contractului.
Articolul 1152 alin. (2) CCF, fără corespondent în Codul civil român, reglementează
revizuirea judiciară a clauzei penale conform criteriului disproporţiei vădite între importanţa
prejudiciului efectiv suferit şi cuantumul fixat iniţial.
Revizuirea îşi propune să reducă sau să majoreze despăgubirea faţă de clauză şi nu să o
suprime.
Clauza abuzivă este perceptibilă şi ca fiind lipsită de cauză.
Noţiunea ,clauz㨠este privită ca un echivalent de ordin material care restabileşte echilibrul
angajamentului celui ce se obligă.
Se limitează analiza la verificarea dacă ansamblul obligaţiilor unei părţi privit global are o
cauză reală, adică o contrapartidă.
Dacă se analizează fiecare clauză în parte exigenţa este ca fiecare să aibă o contrapartidă
proprie şi atunci nu mai vorbim despre echilibrul contractului, ci despre dezechilibrul
clauzei.
Jurisprudenţa Curţii de Casaţie franceze a admis că textul art. 1161 CCF justifică
ştergerea stipulaţiei litigioase. Această soluţie s-a adoptat în domeniul asigurărilor de
bunuri, în materie bancară privind clauza datei de valoare83, în materia transporturilor
rapide la clauza limitativă de răspundere pentru întârziere.
Această jurisprudenţă pare să aibă tendinţa de a depăşi sfera restrânsă a raportului între
profesionişti şi consumator. Atunci când jurisprudenţa apreciază că o clauză conferă
104
celeilalte părţi un avantaj exclusiv se poate lupta contra acestui abuz prin textul art.
966 CCA român referitor la absenţa cauzei84.
Analiza fenomenului cercetat scoate în evidenţă existenţa stipulaţiei excesive contractuale
care nu poate fi îngăduită şi care este în mod explicit prohibită de legiuitor în unele cazuri.
Pentru a lupta cu eficienţă şi rigoare ştiinţifică împotriva acestor clauze se impune în
prealabil să fie determinate cu precizie criteriile de calificare drept abuzive a acestor
clauze. Pentru început s-a făcut apel la ideea de echilibru şi s-a considerat că este
abuzivă o clauză care generează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile
părţilor85. Fiind insuficient criteriul echilibrului, este necesară utilizarea unor criterii
subordonate.
Dezechilibrul semnificativ poate fi conceput sub aspect moral sau sub aspect economic.
Criteriile dezechilibrului se confruntă cu dificultatea determinării obiectelor supuse
comparaţiei şi a măsurii acestor obiecte. De aceea, criteriile subordonate sunt: 1) este
abuzivă o clauză care permite stăpânirea unilaterală şi discreţionară a evoluţiei
contractului; 2) aceea care oferă un avantaj fără contrapartidă; 3) aceea care repartizează
inegal riscurile economice; 4) clauza care derogă unor dispoziţii chiar şi supletive ale
dreptului comun dacă acele dispoziţii contribuie la realizarea echilibrului ideal.
Deoarece dreptul pozitiv permite existenţa unui anumit echivoc asupra obiectului şi
fundamentului protecţiei acordate prin combaterea clauzei abuzive, conceptul de protecţie
contra clauzelor abuzive capătă o anumită complexitate şi, drept consecinţă, este posibilă
receptarea unei triple accepţiuni: a) respectul consimţământului real; b) privilegierea
consumatorului; c) echilibrarea autoritară a contractelor inegale.
Jurisprudenţa franceză a propus două modalităţi de combatere a unei clauze abuzive prin
prealabila calificare: calificările abstracte şi calificările concrete86.
Calificările abstracte se realizează prin acte legislative şi cvasilegislative (reglementările
Comisiei clauzelor abuzive franceze), iar calificările concrete se emit în cadrul
contenciosului judiciar prin jurisprudenţa instanţelor sesizate. Curtea de Casaţie este
învestită cu ultimul control judiciar şi în acest domeniu. Bilanţul contenciosului clauzelor
abuzive este însă surprinzător de modest.
Clauzele abuzive pot fi decelate şi prin metodele expuse în comentariul la art. 1170.
Echilibrul este o lege a naturii şi o condiţie a existenţei acesteia. Echilibrul rocilor care
alcătuiesc Everestul împiedică prăbuşirea acestuia, la fel cum echilibrul psihic împiedică
deraierea mentală.
Echilibrul intern al unui contract nu se poate sustrage legităţilor firii şi, de aceea, este
considerat deopotrivă ca noţiune şi instrument pentru corecta înţelegere a contractului.
Deşi se bucură acceptare cvasiunanimă, echilibrul nu este încă posesorul unei definiţii
complete şi precise.
Echilibrul87 contractual este simbolizat şi el prin aceeaşi balanţă care simbolizează
justiţia.
Asemenea balanţei, simbolul echilibrului, dreptul îşi arogă misiunea de echilibrare a
raporturilor umane şi de restabilire a justiţiei, adică a dreptăţii. Raţiunea dreptului este
stabilirea raporturilor juste între persoane, atât a raporturilor de repartiţie, cât şi a celor de
retribuţie. Repartiţia se referă la atribuirea proporţională a drepturilor şi obligaţiilor între
indivizi, iar retribuţia priveşte atribuirea echivalentului într-un contract sau în cazul
provocării unei pagube. În măsura în care realizează această funcţie a dreptului, echilibrul
este noţiune sau concept juridic.
Alături de echilibrul psihic, de echilibrul economic şi cel alimentar, conceptul juridic de
105
echilibru îşi afirmă prezenţa în diferite ramuri ale dreptului pozitiv. Astfel, există un principiu
de echilibru instituţional, de sorginte jurisprudenţială în dreptul instituţiilor comunitare şi un
echilibru financiar în dreptul contractelor administrative. În zilele noastre, echilibrul
contractual se substituie unei expresii anterioare, echivalenţa prestaţiilor sau preţul corect.
În ce priveşte preţul corect sau just, noţiunea aparţine justiţiei comutative ca teorie a
dreptului.
În absenţa echivalenţei prestaţiilor, abuzul de poziţie superioară a unui contractant este
sancţionat numai dacă acest abuz are consecinţe asupra preţului. Teoria preţului just a
fost aplicată în materie de leziune şi de impreviziune, precum şi pentru a combate camăta.
În decursul secolelor care au urmat Evului Mediu, ideea de libertate absolută, de
individualism şi de liberalism promovată în secolul al XÌX-lea, s-a delimitat de echilibrul
contractual în concepţia clasică.
Sub aspect material, echilibrul contractual posedă două sensuri, primul de compoziţie
armonioasă şi cel de-al doilea de relativă stabilitate. Sub aspect juridic, natura sa se
defineşte atât ca un concept, idee generală şi abstractă, fără conţinut normativ, cât şi ca
noţiune juridică, abstracţiune a stării de fapt producătoare de efecte juridice88.
Conceptul de echilibru contractual se bazează pe ideea că atât sub aspect juridic, cât şi
sub aspect economic, conţinutul contractului se află în armonie. În ordinea juridică clasică,
dominată de autonomia voinţei, acest concept era de neconceput, pentru că era
inconciliabil cu consecinţele autonomiei voinţei89.
Echilibrul contractual poate fi servit şi protejat prin forţa obligatorie a contractului, care
conservă stabilitatea sa. Textul art. 969 CCA: ,(1) Convenţiile legal făcute au putere de
lege între părţile contractante. (2) Ele se pot revoca prin consimţământul mutual sau din
cauze autorizate de lege.¨ s-a propus de profesorul Denis Mazeaud90 să fie înlocuit cu
următorul text: ,Convenţiile legal, leal şi echitabil formate ţin loc de lege pentru cei care le-
au făcut. Ele pot fi revocate sau revizuite prin consimţământul lor mutual pentru cauzele pe
care legea le autorizează şi atunci când dezechilibrul excesiv lipseşte contractul de orice
coerenţă sau de orice interes pentru unul dintre contractanţi. Ele trebuie să fie negociate,
încheiate, executate şi rezoluţionate cu bună-credinţă¨. Rezultă că propunerea din textul
citat este în sensul autorizării revizuirii contractului în caz de dezechilibru excesiv. Această
revizuire pare să fie propusă dacă sunt îndeplinite cumulativ atât condiţia dezechilibrului,
cât şi condiţia autorizării legislative.
Într-o altă interpretare, textul creează două situaţii distincte de revizuire a contractului de
către judecător.
Căutarea unui fundament unic forţei obligatorii a condus la identificarea dreptului pozitiv ca
atare, dar a scos în evidenţă şi un inconvenient major, dreptul obiectiv neputând integra de
o manieră satisfăcătoare conceptul de echilibru contractual.
Reîntoarcerea la pluralitatea fundamentelor a generat concluzia că forţa obligatorie a
contractului are deopotrivă şi simultan atât fundament economic, cât şi fundament moral şi
juridic.
Aşadar, forţa obligatorie a contractului se explică în primul rând pe plan moral şi religios,
pe respectul cuvântului dat şi pe păcatul de a-l încălca. Pe plan economic, securitatea
raporturilor juridice se asigură uneori mai mult prin supleţea relaţiei contractuale decât prin
rigiditate. În al treilea rând, voinţa nemaifiind considerată ca autonomă, ea se
subordonează dreptului pozitiv, care poate autoriza părţile şi să îşi modifice acordul, şi să
nu-l respecte. Atât legiuitorul, cât şi judecătorul posedă legitimarea de a interveni în
contract pentru restabilirea echilibrului. În acest context, conceptul de echilibru contractual
este lipsit de legitimitate şi forţa obligatorie a contractului se sprijină pe util şi just. Ea
106
reprezintă principiul conform căruia părţile sunt ţinute să-şi execute angajamentele, sub
rezerva respectării utilităţii şi dreptăţii contractuale. Respectul angajamentului asumat
devine suplu şi nu rigid.
Conceptul de echilibru contractual se caracterizează prin dublă utilitate: permite reînnoirea
înţelesului contractului, tot mai puţin caracterizat prin acordul voinţelor şi, totodată, permite
explicarea coerentă a măsurilor derogatorii. În prezent, contractul pare să nu se mai
caracterizeze nici prin întâlnirea necesară a voinţelor nici prin caracterul imuabil al
acordului realizat91.
Sub primul aspect, al renunţării la necesitatea acordului voinţelor, sunt semnificative
deciziile secţiilor unite ale Curţii de Casaţie franceze din 1 decembrie 1995, citate anterior,
cu privire la autorizarea fixării unilaterale a preţului în contractele cu titlu oneros.
Reamintim că ideea centrală a acestor decizii este aceea că dacă o convenţie prevede
încheierea unor contracte ulterioare, nedeterminarea preţului contractelor în convenţia
iniţială nu afectează, cu excepţia unor dispoziţii legale particulare, validitatea acelor
contracte, abuzul în fixarea preţului nefiind de natură să permită o acţiune reziliere sau
pentru despăgubire. În consecinţă, acordul părţilor asupra preţului nu mai este o condiţie
necesară pentru a valida contractul şi nici nu mai reprezintă elementul central al
contractului.
Problema este dacă soluţia este de principiu şi susceptibilă de generalizare. Doctrina şi
jurisprudenţa au răspuns pozitiv în materie de concesiune şi de vânzare. Totuşi, întinderea
aplicării acestei soluţii este limitată, fiind exclusă în prezenţa unei dispoziţii legislative care
impune un acord al părţilor cu privire la preţ şi totodată presupune acordul părţilor realizat
în momentul iniţial.
În ce priveşte contractele de adeziune, este vădită superioritatea uneia dintre părţi, care
oferă celeilalte părţi numai locul semnăturii, excluzând negocierea. Acordul voinţelor este
golit de conţinut. Nici nu este sigur că un asemenea act juridic este cu adevărat un
contract, lipsindu-i acordul voinţelor. Totuşi, jurisprudenţa s-a pronunţat în favoarea
calificării lui drept contract. Posibilitatea unilaterală de a determina conţinutul contractului
reprezintă astăzi o realitate importantă şi tot mai frecventă, de care jurisprudenţa nu face
decât să ia act.
În opinia autorului francez L. Fin-Langer, pe care o împărtăşim, conceptul de echilibru
contractual prezintă utilitate pentru mai buna înţelegere a contractului atât sub aspectul
repunerii în discuţie a acordului voinţelor, cât şi pentru repunerea în discuţie a caracterului
imuabil al acordului voinţelor. Totodată, conceptul echilibrului contractual prezintă utilitate
pentru explicarea regulilor derogatorii.
Jurisprudenţa actuală pare să afirme ideea conform căreia acordul voinţelor nu mai
reprezintă o caracteristică necesară a contractului, după cum nici caracterul imuabil al
acestui acord nu are această însuşire.
Deciziile Curţii de Casaţie franceze din 1 decembrie 1995, autorizând fixarea unilaterală a
preţului, au acreditat concluzia că acordul părţilor asupra preţului nu mai constituie o
condiţie a validităţii contractului. Deşi aplicată la contractul de franciză, concluzia ar putea
fi generalizată şi efectiv jurisprudenţa Curţii de Casaţie franceze a mai acreditat aceeaşi
concluzie şi în materie de concesiune şi vânzare. Astfel, clauza care permite vânzătorului
de automobile să fixeze preţul conform celui în vigoare în ziua livrării, a fost considerată ca
validă, pentru că, în realitate, nu era determinată de vânzător, ci independent de voinţa
acestuia. Dimpotrivă, dacă clauza ar permite vânzătorului fixarea unilaterală a cuantumului
preţului ar fi o clauză nulă, iar preţul ar fi nedeterminabil. Aşadar, limita extinderii soluţiei
care se degajă din deciziile pronunţate în anul 1995 de Curtea de Casaţie franceză este
trasată de existenţa unei dispoziţii legislative care impune un acord asupra preţului în
107
funcţie de o referinţă tarifară raportată la ziua livrării şi fixată de constructor, dat totodată şi
de existenţa unui prealabil acord al părţilor. Faptic, o parte a acceptat să acorde celeilalte
puterea de a fixa unilateral preţul, fiind exclusă în continuare obligaţia pur potestativă.
Totodată, noua jurisprudenţă se raportează şi la contractele de adeziune. Posibilitatea de
a fixa unilateral preţul şi chiar conţinutul contractului este o realitate impusă de practica
afacerilor, iar jurisprudenţa nu poate ignora această realitate.
Autorul francez menţionat supra consideră că dacă acordul voinţelor nu mai este o
caracteristică necesară a contractului, o abordare diferită ar putea fi aceea conform căreia
un contract este o relaţie economică mai întâi şi mai presus decât un schimb de
consimţăminte. Orice contract se subsumează unui tip de schimb specific, particular do ut
des, do ut facias, facio ut facias, facio ut des. În acest mod contractul este o relaţie între
funcţii economice, un schimb de prestaţii, de valori. Fundamentarea contractului este
finalitatea sa economică, legătura între patrimonii. Contractul este forma juridică a relaţiei
economice şi financiare. În sistemul common law contractul este privit ca un schimb
economic şi nu ca un schimb de manifestări de voinţă.
Deşi această accepţiune economică prezintă o anumită utilitate, ea trebuie să fie
completată.
Contractul posedă o natură dublă, ca relaţie între părţi şi ca un schimb de prestaţii între
patrimonii, prin urmare, nu poate fi redus la simplul schimb de consimţăminte, ci se
completează cu schimbul economic. Echilibrul contractual se referă la acest schimb
economic şi permite explicarea relaţiilor între patrimonii.
Echilibrul contractual presupune armonia patrimonială a contractului şi aceasta garantează
atât o anumită stabilitate, cât şi o anumită adaptare.
Securitatea circuitului civil nu mai poate fi confundată cu fixitatea pentru că natura imuabilă
a acordului voinţelor este repusă în discuţie sub două aspecte.
Artificiul unităţii timpului juridic, contrazicând variabilitatea timpului biologic trebuie să fie
abandonat. Ìmportanţă practică prezintă clauzele de indexare. De asemenea, contractul îşi
pierde caracterul imuabil şi datorită unei concepţii mai vivace a contractului. El nu
constituie o entitate autosuficientă într-o lume aparte, închisă şi adăpostită de lumea
exterioară, ci este plasat într-o lume foarte dinamică sub aspect economic, fiind influenţat
de numeroşi factori care atacă rigiditatea absolută.
Totodată, contractul se detaşează de părţi şi are o viaţă autonomă.
În concluzie:
1) echilibrul contractual poate prezenta utilitate pentru a conserva continuitatea şi totodată
adaptarea conţinutului contractului;
2) în acelaşi timp, conceptul de echilibru contractual prezintă utilitate pentru a explica şi
regulile derogatorii faţă de teoria generală a contractului . Astfel, utilitatea sa este extinsă
la analiza izolată a anumitor reguli, dar şi la o concepţie mai generală asupra dreptului
contractului.
Anumite reguli, care reprezintă aplicaţii practice ale ideii de echilibru contractual, aduc
atingere libertăţii contractuale şi forţei obligatorii a contractului. Astfel, leziunea îşi găseşte
adeseori fundamentarea în doctrina clasică a vicierii voinţei. Conceptul de echilibru
contractual oferă un răspuns mai convingător la aspectele incerte ale leziunii concepute în
maniera clasică. La fel revizuirea contractului pentru impreviziune poate beneficia de o
nouă abordare cu ajutorul conceptului de echilibru contractual.
În mod egal, acest concept prezintă utilitate şi pentru o analiză mai globală a dreptului
contractului. Căutarea unui fundament voluntarist pentru leziune impreviziune, camătă etc.
108
a condus la invocarea forţei obligatorii a contractului92.
Analizat ca un concept, echilibrul contractual nu este generator nemijlocit de efecte juridice
deoarece, ca orice concept, rămâne la nivelul gândirii şi pentru a fi tradus în practică este
necesară concretizarea lui într-o noţiune juridică şi într-un principiu de drept.
În concepţia autorului francez L. Fin-Langer, noţiunea juridică reprezintă abstractizarea
situaţiei de fapt producătoare de efecte juridice. Aşadar, noţiunea trebuie să aibă o condiţie
juridică şi una faptică. Condiţia juridică a existenţei noţiunii de echilibru contractual se
exprimă în funcţia sa explicativă şi în funcţia delimitativă. Ca funcţie explicativă, echilibrul
este opusul dezechilibrului şi în unele situaţii echilibrul contractual există, iar în altele este
absent. Astfel, de pildă, clauza abuzivă generează dezechilibrul. Ea necesită, pentru a fi
caracterizată ca atare, cel puţin patru însuşiri: 1) să fie înscrisă într-un contract încheiat de
un profesionist cu un neprofesionist sau cu un consumator; 2) profesionistul să
dobândească, datorită clauzei, un excesiv avantaj; 3) această clauză să fie impusă; 4)
impunerea să fie realizată prin abuzul profesionistului de puterea sa economică.
Clauza abuzivă a fost definită în Directiva comunitară nr. 93/13 CEE din 5 aprilie 1993 ca
fiind ,clauza din contract care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale şi care contrar
exigenţei bunei-credinţe creează în detrimentul consumatorului un dezechilibru
semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract¨. Directiva a fost
transpusă în drepturile naţionale ale statelor membre.
Noţiunea de dezechilibru contractual poate contribui la definirea, de o manieră
excepţională, şi a altor noţiuni. Astfel, de exemplu, pentru definirea obligaţiei esenţiale a
contractului a fost utilizată în sensul că o obligaţie este esenţială atunci când
fundamentează echilibrul contractual. În ianuarie 1988 s-a încheiat în Franţa un acord
pentru construirea unui imobil, care a fost ulterior renegociat. În noul cadru contractual s-a
invocat neîndeplinirea unei obligaţii esenţiale în legătură cu emiterea unor cambii pentru
regularizarea prestaţiilor. Curtea de Casaţie a reţinut că obligaţia de a emite cambiile
reprezenta un element esenţial pentru convenţia părţilor deoarece pe ea se baza noul
echilibru contractual. Tot echilibrul contractual contribuie la definirea abuzului de putere
economică în contracte93.
Funcţia delimitativă a noţiunii de echilibru contractual serveşte la determinare domeniului
de aplicare a unor norme juridice. Utilizarea noţiunii poate fi realizată ca un criteriu direct
sau ca un criteriu subsidiar. Astfel, ca un criteriu direct a fost utilizată în domeniul rentelor
indexate atunci când s-a produs o bulversare a echilibrului între valoarea bunului şi
cuantumul rentei datorită variaţiei indicelui. De asemenea, principiile UNÌDROÌT aplicabile
contractelor internaţionale utilizează expresia hardshippentru noţiunea de echilibru al
prestaţiilor. Există hardship atunci când intervin evenimente care alterează de o manieră
fundamentală echilibrul prestaţiilor. Noţiunea de echilibru reprezintă, de asemenea, o
condiţie de admitere a impreviziunii în contractele internaţionale. În materie de procedură
arbitrară clauza compromisorie poate atribui arbitrilor puterea de a revizui un contract.
Utilizarea subsidiară a noţiunii de echilibru contractual a fost constatată în domeniul
rentelor viagere, în cazul schimbării circumstanţelor economice, pentru a contracara
instabilitatea acestora. De asemenea, echilibrul contractual poate fi utilizat după un criteriu
suplimentar pentru consolidarea soluţiei atunci când trebuie să fie determinată întinderea
efectelor nulităţii clauzei ilicite. Astfel, Curtea de Casaţie a decis că sancţiunea nulităţii
unei clauze nu trebuie să fie extinsă la întregul contract pentru a nu distruge echilibrul
contractului. Criteriul obişnuit pentru determinarea ordinii publice de protecţie şi
delimitarea sa de criteriul direcţiunii poate fi interesul protejat. Curtea de Casaţie franceză
a definit ordinea publică de protecţie ca nefiind reglementarea prin ordonanţă a clauzelor
de indexare: acestea aparţinând domeniului economic pentru că tind nu la păstrarea
puterii de cumpărare a monedei, ci la menţinerea echităţii şi echilibrului prestaţiilor
109
respective în acordurile contractuale. Referirea la echilibrul contractual nu face decât să se
adauge referirii la echitate îndeplinind o funcţie complementară şi permiţând precizarea
distincţiei între interesul particular şi cel individual. Criteriul complementar al echilibrului
contractual a fost preluat şi în rezoluţiunea judiciară. Ìnstanţele au apreciat dacă
neexecutarea parţială este suficient de gravă sau de importantă. Modificarea echilibrului
contractual poate justifica o rezoluţiune judiciară şi astfel analiza comportamentului se
completează cu analiza efectelor acestuia asupra conţinutului contractului. Echilibrul
contractual poate servi ca un criteriu de validitate în contractele oneroase, de exemplu, în
contractele de vânzare pentru determinarea preţului real şi serios ca o condiţie de
validitate. Noţiunea de echilibru contractual permite o accepţiune globală a conţinutului
contractului, şi nu doar una analitică. Noţiunea de echilibru nu se va utiliza numai cu
referire la preţ, ci va lua în considerare ansamblul contraprestaţiilor.
Condiţia faptică a existenţei noţiunii echilibrului se referă la specificul conţinutului
contractului, în sensul unei juste repartizări a elementelor şi la relativa stabilitate a
acestora. Esenţa echilibrului contractual, privită ca o armonioasă compunere a contractului
se referă la dublul aspect al conţinutului: pe de-o parte, la ansamblul drepturilor şi
obligaţiilor care permit realizarea schimbului economic; pe de altă parte, la acest schimb
economic între prestaţii. Elementele contractului sunt interactive, datorită reciprocităţii
obligaţiilor. Echilibrul este definit ca justa repartizare a elementelor unui întreg şi
caracterizează astfel compunerea armonioasă a conţinutului contractului. Noţiunea de
echilibru contractual trebuie să se raporteze la conţinutul ansamblului contractului
exprimând calitatea relaţiei juridice şi a schimbului economic între părţile contractului.
Echilibrul se referă în mod preponderent la structura contractului şi la calitatea acestuia.
Economia contractului are semnificaţia organizării conţinutului acestuia, iar echilibrul
contractual este o trăsătură calitativă a acestui conţinut în accepţiunea sa globală.
Echilibrul reprezintă o compunere particulară a conţinutului contractului, o repartizare
armonioasă a elementelor acestuia.
Diversitatea echilibrului contractual privit ca o compunere armonioasă se datorează, pe
de-o parte, libertăţii contractuale şi, pe de alta, naturii anumitor contracte.
Sub primul aspect, conţinutul concret al contractului poate cunoaşte o infinită varietate
după interesele părţilor şi nuanţele voinţei acestora. Pentru a garanta această necesară
diversitate a echilibrului contractual sunt necesare atât libertatea de a determina conţinutul
juridic, cât şi libertatea fixării preţului.
Diversitatea care decurge din natura anumitor contracte se analizează prin aplicarea
echilibrului contractual în contractele unilaterale şi în cele cu titlu oneros, ţinând seama de
obligaţia unilaterală şi de contraprestaţia sa, precum şi în contractele aleatorii şi în
contractele încheiate pentru o anumită durată.
În ce priveşte contractele unilaterale, o singură parte se obligă, dar, cu toate acestea, se
poate concepe o contraprestaţie în profitul celui care se obligă, această contraprestaţie
neavând forma unui angajament juridic. În contractul de împrumut este dificilă identificarea
echilibrului. Dacă împrumutul este cu dobândă, echilibrul cu riscul împrumutătorului este
realizat. Dacă, însă, dobânda este prea ridicată contractul va fi dezechilibrat.
În contractele aleatorii caracterizate prin dubla incertitudine atât cu privire la întinderea
prestaţiilor, cât şi cu privire la existenţa sa, ambele depinzând de un eveniment incert
(asigurare, rentă viageră), echilibrul este sinonim cu echivalenţa prestaţiilor şi pare efectiv
ireconciliabil cu natura acestor contracte, datorită imposibilităţii fixării cu precizie a valorii
prestaţiilor reciproce. În realitate, fiind vorba de o înstrăinare cu titlu oneros, fiecare parte a
avut în vedere o contraprestaţie şi echilibrul există, dar se stabileşte într-un mod diferit faţă
de contractele comutative. Echilibrul în contractul aleatoriu nu se poate referi la
echivalenţa prestaţiilor reciproce sub aspect valoric, ci la relaţia între riscuri şi şanse de
110
câştig. Aşadar, nu este imposibilă căutarea echilibrului contractual.
În contractele încheiate pe o durată determinată şi îndelungată aceasta influenţează
echilibrul economic al contractelor, caracterul duratei, insuficientă sau excesivă, poate
reprezenta un factor de dezechilibru în contract.
Echilibrul contractual poate fi conceput şi ca relativa stabilitate şi necesara fragilitate a
echilibrului94. Aspectul dinamic al contractului este determinat de raţiuni economice.
Mediul economic influenţează conţinutul contractului. La încheierea contractului
compunerea armonioasă a conţinutului său s-a realizat în echilibru cu medul economic.
Evoluţia acestui mediu conduce la modificarea compunerii şi obligă la modificarea
conţinutului contractului pentru a putea fi regăsită echitabila repartiţie. În acest mod
expresia echilibrului contractual poate desemna, într-o accepţie statică, compunerea
armonioasă a conţinutului contractului şi într-o accepţie dinamică relativa stabilitate a
acestui conţinut. Dezechilibrul contractului se defineşte, prin opoziţie, ca fiind sub aspect
dinamic absenţa sau pierderea poziţiei de relativă stabilitate a conţinutului contractului.
Echilibrul şi stabilitatea nu se confundă. Echilibrul poate semnifica adaptarea în
permanenţă şi, deci, instabilitatea. Contractul nu este încremenit şi evoluează în timp sub
influenţa mediului, această influenţă având efectul de a fragiliza echilibrul contractual.
Conţinutul contractului poate evolua sub influenţa comportamentului părţilor, ca şi sub
influenţa realităţilor economice şi juridice. Neexecutarea contractului este una dintre
posibilităţile de influenţare a evoluţiei. Una dintre părţi poate altera contextul contractului.
De exemplu, insolvenţa uneia dintre părţi poate repune în discuţie echilibrul contractual.
Condiţiile executării contractului pot fi şi ele modificate, prin acordul părţilor contractante.
Modificarea sub influenţa factorilor exteriori nu se datorează subiectivismului, ci nevoii de
adaptare la mediul contractual. Contextul legislativ poate schimba regimul juridic al
contractului cu influenţe asupra echilibrului contractual. Asemenea influenţe s-au remarcat
în domeniul contractelor de muncă.
Definirea echilibrului contractual necesită un criteriu unic şi precis. Doctrina a propus două
criterii: echivalenţa prestaţiilor şi optima creaţie a bogăţiei. Echivalenţa prestaţiilor a fost
definită ca echivalenţă între obiectul primit şi prestaţia furnizată. Sub aspectul celui de-al
doilea criteriu, există echilibru contractual atunci când contractul permite realizarea optimei
creaţii a bogăţiei pentru un schimb determinat. În această idee, bogăţia globală a părţilor
contractante trebuie să crească fără ca situaţia economică a unei dintre părţi să se
înrăutăţească95.
Conform aceleiaşi opinii, unicitatea criteriului nu este suficient adaptată pentru o situaţie
atât de complexă ca echilibrul contractual, iar criteriul precis şi rigid face imposibilă
adaptarea regulii la realitate şi orice individualizare a soluţiei. În consecinţă, numai o
pluralitate de criterii poate fi adecvată pentru definirea noţiunii de echilibru contractual.
Criteriile imprecise recunosc existenţa situaţiilor intermediare între apartenenţa şi
neapartenenţa la o categorie. Pluralitatea criteriilor permite stabilirea unei ordini în
pluralitate fără a reduce această pluralitate în unicitate. Această pluralitate devine o
necesitate în definiţia noţiunii de echilibru contractual. Criteriul echivalenţei prestaţiilor este
insuficient, iar criteriul optimei bogăţii este excesiv de general. Jurisprudenţa utilizează,
însă, metoda pluralităţii criteriilor obiective.
O cerinţă esenţială este ca aceste criterii să fie detectabile şi susceptibile de generalizare.
Această generalitate a unui criteriu este garanţia securităţii. Criteriul prea îngust este de
rară aplicaţie şi îndeamnă la deformarea lui forţată. Ìnvers, criteriul prea larg are
inconvenientul de a permite calificări care nu mai corespund noţiunii. Calea de mijloc este
singura corectă pentru că răspunde imperativelor previzibilităţii şi securităţii. Modul de
organizare a criteriilor este, de asemenea, esenţial. Scopul este de a detecta definiţia
echilibrului contractual în sine şi nu doar prin opoziţie sistematică la opusul său,
111
dezechilibrul contractual.
Căutarea criteriilor conduce la patru rezultate: reciprocitatea, comutativitatea, echivalenţa
şi proporţionalitatea96.
Condiţia reciprocităţii este uşor de verificat. Ea reflectă cerinţa care trebuie să fie
îndeplinită atât la încheierea contractului, cât şi pe parcursul executării sale fiind raportată
la echilibrul economic al contractului. Protecţia acestui criteriu se realizează prin
instrumentele juridice ale excepţiei de neexecutare şi rezoluţiunii pentru neexecutare.
Privit izolat, acest criteriu apare ca insuficient pentru a caracteriza echilibrul contractual.
De aceea se preconizează utilizarea şi a criteriului comutativităţii. Fiecare dintre părţi se
obligă la ceva ce constituie echivalentul prestaţiei celeilalte părţi. O contraprestaţie trebuie
să existe independent de valoarea sa. Al treilea criteriu a fost reţinut de doctrină, ca fiind
echivalenţa prestaţiilor, iar cel de-al patrulea, proporţionalitatea privită sau ca simplu raport
matematic sau ca o calitate de a fi rezonabilă şi nu disproporţionată. Proporţionalitatea
poate indica un raport de adecvare între elemente, ţinând seama de finalitatea clauzelor.
Cum nu este suficientă utilizarea unui singur criteriu, ele se utilizează combinat, după cum
se poate observa în lista clauzelor abuzive. Această listă reflectă ideea că dezechilibrul
prestaţiilor există sau pentru că lipseşte reciprocitatea sau pentru că lipseşte echivalenţa
sau din cauza disproporţiei sau a unui avantaj excesiv al profesionistului.
Jurisprudenţa formată în aplicarea clauzelor abuzive utilizează mai puţin criteriul
reciprocităţii şi mai mult existenţa contraprestaţiei.
Aplicarea combinată a criteriilor: reciprocitate, comutativitate, echivalenţă şi
proporţionalitate la echilibrul contractual presupune analiza globală şi coerentă a structurii
contractului. Reciprocitatea şi comutativitatea oferă posibilitatea calificării cantitative a
echilibrului contractual putând să se înlocuiască reciproc şi intervenind astfel în mod
alternativ. Există echilibrul cantitativ atunci când aceleaşi drepturi sunt acordate fiecărei
părţi ori dacă în mod global părţile dispun de acelaşi număr de avantaje. În etapa
următoare se evaluează calitativ echilibrul, examinându-se valoarea avantajelor sau
prerogativelor aplicând principiul echivalenţei. După această etapă concluzia poate fi
nuanţată. Prestaţiile reciproce pot avea valori mai mult sau mai puţin apropiate, contractul
devenind mai mult sau mai puţin echilibrat. De asemenea, raportul de adaptare a unei
prerogative la scopul ei poate fi mai mult sau mai puţin perfect cu rezultatul corespunzător,
în sensul că acel contract poate fi mai mult sau mai puţin echilibrat. Ulterior, se precizează
şi pragul de la care se poate interveni. Acesta este obiectul regimului echilibrului
contractual.
Aceste etape ale raţionamentului întâmpină două dificultăţi: determinarea obiectelor
comparate şi compararea acestora. Contractul se despică şi fiecare clauză este verificată
individual în comparaţie cu reciproca sa. Diversitatea elementelor care se compară
reclamă un etalon de referinţă comun care este cel economic, criteriul proporţionalităţii.
Armonia internă a contractului apreciată în globalitatea sa există atunci când pe plan
cantitativ va fi constatat echilibrul prin reciprocitatea sau comutativitatea clauzelor, iar la
nivel calitativ, prin echivalenţa sau proporţionalitatea prestaţiilor reciproce sau comutative.
Etimologic, ,statut¨ provine din statutum, statuere a statua sau a stabili. Aşadar, statutul
este situaţia de fapt a ceva sau a cuiva în expresie juridică, prin raportare la alte persoane,
obiecte etc., inclusiv la instituţii. A stabili care este statutul echilibrului contractual
înseamnă a determina obiectul, mecanismele şi efectele acestora.
Statutul echilibrului se referă la regimul legal al echilibrului contractual şi la principiile
echilibrului contractual.
Referitor la regimul echilibrului contractual, acesta este subordonat atât cauzei
112
dezechilibrului, cât şi importanţei acestui dezechilibru.
Sub primul aspect, regimul poate fi subordonat vicierii consimţământului sau
comportamentului neleal. Sub aspectul importanţei dezechilibrului, în prealabil este
necesară existenţa dezechilibrului şi apoi aprecierea importanţei acestuia.
Echilibrul contractului permite dezvoltarea unor relaţii durabile şi, totodată, oferă o garanţie
executării acestora. Echilibrul contractual prezintă utilitate individuală şi socială pentru
contractul încheiat. Acest echilibru trebuie să existe atât în momentul încheierii
contractului, cât şi pe parcursul executării sale. Stabilitatea relativă a echilibrului
contractual depinde atât de menţinerea împrejurărilor, cât şi de compunerea armonioasă.
Atunci când se modifică mediul se caută o altă compoziţie armonioasă nouă, iar contractul
trebuie să fie adaptabil pentru menţinerea echilibrului. Supravieţuirea acestui contract
depinde de adaptarea conţinutului său şi, deci, de menţinerea echilibrului. Atât legiuitorul,
cât şi jurisprudenţa conştientizează importanţa protecţiei echilibrului contractual prin
măsuri specifice. În acest scop, legiuitorul instituie un regim juridic menit să protejeze
indirect echilibrul contractual. Acestuia i se adaugă regulile luptei împotriva
comportamentelor abuzive sau neleale. Regimul juridic al echilibrului contractual este în
mod firesc subordonat cauzei dezechilibrului. Astfel, dacă această cauză este
consimţământul viciat, regimul juridic se va concentra asupra absenţei acordului sau
asupra voinţei viciate sau asupra acordului părţilor inegale.
În cazul absenţei acordului voinţelor asupra elementelor esenţiale, dezechilibrul face ca
una dintre părţi să fie la discreţia celeilalte. Rămâne să fie stabilite care sunt acele
elemente esenţiale ale contractului. Distincţia se face prin comparaţie cu elementele
accesorii.
Contractul poate fi dezechilibrat şi datorită unui viciu de consimţământ, eroare, dol.
Eroarea poate fi invocată cu titlu principal sau cu titlu subsidiar. Violenţa poate fi şi ea
utilizată pentru a lupta contra dezechilibrului. De exemplu, Curtea de Casaţie franceză a
menţinut o decizie care anula contractul de asistenţă juridică sub aspectul convenţiei de
onorariu reţinând presiunea morală exercitată de avocat asupra clientei sale, care în
ajunul dezbaterii finale în procesul de divorţ a acceptat modificarea onorariului, fiind
ameninţată cu refuzul de a pleda.
Tot Curtea de Casaţie franceză a acceptat violenţa economică drept cauza dezechilibrului
contractual.
O altă modalitate de viciere a consimţământului este încheierea unui acord între părţi
inegale. Egalitatea în drepturi a contractanţilor este manifestarea egalităţii din dreptul
public în dreptul privat. Ea conţine trei componente: a) egalitatea în drepturi, în sensul de a
trata în acelaşi mod situaţii comparabile; b) discriminările justificate permiţând tratament
diferit în situaţii diferite şi c) discriminările egalizatoare care suprimă inegalităţile de fapt
pentru a permite o egalitate de drept.
Garanţia generală a egalităţii abstracte sau a egalităţii de drept previne apariţia
dezechilibrului contractual. Echilibrul prestaţiilor nu poate rezulta decât dacă părţile
contractante sunt egale, pentru că au mijloace de apărare a intereselor opuse, care se
confruntă. Măsurile diferite se aplică numai în prezenţa unei discriminări, şi nu în funcţie
de existenţa unui dezechilibru contractual. Explicaţia inegalităţii unor relaţii contractuale
poate fi ignorarea condiţiilor de fapt sau de drept, starea de nevoie în care se află una
dintre părţi poate, de asemenea, să o plaseze într-o poziţie de inferioritate. În fine, puterea
economică este şi ea o sursă de dezechilibru contractual.
Discriminarea justificată constă în tratamentul diferenţiat nejustificat. Există şi tratament
diferenţiat prin discriminări justificate care se aplică în inegalităţi de poziţie.
113
În domeniul protecţiei consumatorilor, consimţământul consumatorului sau aderentului
trebuie să fie protejat luând în considerare inegalitatea părţilor. Discriminarea egalizatoare
restabileşte egalitatea în fapt prin atribuirea de drepturi sau obligaţii. Aceasta nu mai este
o egalitate de drept, ci o egalitate prin drept. Discriminarea egalizatoare se raportează la
un exemplu: obligaţia de informare. Cel ce deţine informaţia o va folosi pentru a restabili
egalitatea informaţională. Uneori obligaţia se transformă în datoria de sfătuire cu privire la
oportunitatea operaţiunii. Această obligaţie de informare este foarte veche. Cicero dădea
exemplul negustorului care a pornit cu corabia plină de grâu pentru a-l vinde în Ìnsula
Rhodos bântuită de secetă. Pe parcurs, corabia lui a depăşit alte corăbii numeroase şi cu
aceeaşi încărcătură. Sosind primul la Rhodos şi-a pus întrebarea dacă trebuie să îi
informeze pe virtualii cumpărători despre celelalte corăbii sau trebuie să tacă pentru a
obţine un preţ mai mare1. Aşadar, obligaţia de informare contribuie ca mijloc preventiv la
combaterea dezechilibrului.
Regimul dezechilibrului este subordonat atât comportamentului neleal, constând în
absenţa bunei-credinţe, cât şi abuzului de drept, precum şi aplicării responsabilităţii.
Comportamentul neleal este factor de dezechilibru şi antrenează aplicarea măsurilor de
protecţie a echilibrului în cazul absenţei bunei-credinţe, în cazul abuzului de drept şi în
cazul aplicării răspunderii civile. Buna-credinţă poate fi dovada existenţei echilibrului
contractual atât la încheierea contractului pentru repartizarea armonioasă a drepturilor şi
obligaţiilor, cât şi pe parcursul executării contractului. Tot buna-credinţă poate favoriza
relativa stabilitate a contractului. În numele obligaţiei de bună-credinţă se pot impune
anumite îndatoriri şi, în general, un comportament constructiv, implicând, de exemplu,
obligaţia de cooperare. Această obligaţie, dacă este îndeplinită favorizează alcătuirea
armonioasă a contractului şi, totodată, menţinerea echilibrului contractual ca poziţie de
relativă stabilitate. Alături de buna-credinţă apare ideea de răspundere. Ìntervenţia
instanţei în domeniul impreviziunii presupune prealabila obligaţie a părţilor de a negocia în
cazul apariţiei dezechilibrului ca urmare a schimbării contextului economic. Renegocierea
este subordonată neîndeplinirii obligaţiei de bună-credinţă. Ìnstanţa nu revizuieşte
contractul, ci stabileşte daunele cauzate şi obligaţia de a le repara, pe temeiul
neîndeplinirii unei obligaţii contractuale.
Regimul echilibrului contractual este subordonat şi prezenţei abuzului de drept. În acest
caz se ia în considerare drept cauza dezechilibrului comportamentul uneia dintre părţi. În
deciziile Curţii de Casaţie franceze din 1 decembrie 1995, analizate anterior, se
menţionează, printre altele, că abuzul în fixarea preţului permite numai rezilierea sau
despăgubirea. În acest caz se ia în considerare numai culpa şi nu dezechilibrul. Prin
sancţionarea abuzului se tinde la obţinerea unui conţinut armonios al contractului, ceea ce
semnifică şi un echilibru din punct de vedere static.
Fundamentarea pe instituţia răspunderii permite explicarea unei părţi din jurisprudenţa
creată în legătură cu reducerea onorariilor mandatarilor. În principiu, instanţa este obligată
să asigure forţa obligatorie a contractului şi nu poate modifica cuantumul onorariilor.
Totuşi, jurisprudenţa îngăduie revizuirea de către instanţă. Unele instanţe motivează
soluţia prin protecţia consimţământului, iar altele se referă la răspunderea contractuală.
Astfel, apar două cauze ale reducerii, neexecutarea totală sau parţială a mandatului şi
culpa în executarea contractului. În această jurisprudenţă, referitoare la onorariile
mandatarilor numai neîndeplinirea obligaţilor contractuale atrage sancţiunea, independent
de existenţa şi importanţa dezechilibrului înţeles ca o alcătuire nearmonioasă a prestaţiilor.
Acelaşi temei este regăsit în materie de clauză penală. Gravitatea culpei este cea care
justifică aplicarea sau neaplicarea clauzei penale şi permite instanţei să modifice
cuantumul daunelor-interese. Ultima situaţie este referitoare la preţul vânzării care poate fi
modificat în cazul insuficienţei sau defectuozităţii. Ìnstanţa preferă să modifice preţul atunci
când echilibrul contractului este numai alterat şi nu rupt dintr-o cauză imputabilă.
114
Regimul juridic subordonat importanţei dezechilibrului se referă atât la existenţa, cât şi la
importanţa acestui dezechilibru.
Pentru a restabili echilibrul contractual, jurisprudenţa utilizează măsuri de protecţie a
consimţământului şi sancţiuni ale comportamentului culpabil.
Uneori dispoziţiile legale care protejează echilibrul contractual sunt suficiente, alteori nu
sunt suficiente. Astfel, de exemplu, în cazul viciilor de consimţământ (dol sau eroare
substanţială), existenţa manoperelor frauduloase şi caracterul determinant al erorii
provocate de acestea se raportează la victima erorii. Absenţa referinţei la echilibrul
contractual generează o protecţie imperfectă. Aceleaşi limite în cazul regulilor care impun
o anumită egalitate între părţi. Regulile care permit dezincriminarea egalizatoare, cum sunt
termenele de gândire sau de răzgândire, nu asigură producerea efectelor scontate pentru
că eficienţa lor este repusă în discuţie atunci când informaţia poate fi citită de consumator.
Termenele de gândire pot fi impuse, dar totodată pot fi şi nefolosite. Ìnformaţia poate fi
obscură, excesiv de tehnică sau greu accesibilă. Jurisprudenţa referitoare la fixarea
unilaterală a preţului pare de asemenea insuficientă în măsura în care un anumit număr de
dezechilibre nu au drept sorginte un comportament reproşabil.
Dacă aceste norme legale sunt uneori suficiente pentru a preveni apariţia dezechilibrului,
alteori ele pot lăsa să subziste acest dezechilibru şi, totodată, prezintă un inconvenient
major, în sensul că pot să sancţioneze contracte echilibrate. Astfel, de exemplu, şi în cazul
fixării unilaterale a preţului poate fi obţinut un echilibru contractual. Absenţa
consimţământului celeilalte părţi nu generează obligatoriu şi necesar dezechilibrul. În
consecinţă, prin aplicarea jurisprudenţei din 1 decembrie 1995 se poate ajunge la
desfiinţarea unor contracte echilibrate. Ìmportanţa dezechilibrului contractual constituie cel
de-al doilea aspect al existenţei dezechilibrului. Echilibrul static şi cel dinamic sunt
deopotrivă necesare, dar importanţa dezechilibrului poate fi extrem de diferită, între
absenţa echilibrului şi perfectul echilibru. Neputând impune echilibrul perfect, dreptul ia în
considerare numai dezechilibrele importante. Fiecare parte contractantă este animată de
dorinţa de a obţine pentru sine un maximum de profit din formarea şi executarea
contractului. De aceea, perfecţiunea echilibrului este practic neîntâlnită şi securitatea
dinamică a circuitului civil primează faţă de dezechilibrul nesemnificativ. Dacă şi un minim
dezechilibru ar fi suficient pentru intervenţia justiţiei, forţa obligatorie a contractului ar avea
motiv să fie compromisă. De aceea, se cuvine mai întâi să fie identificat pragul
dezechilibrului şi apoi să se aprecieze global şi concret echilibrul fiecărui contract şi al
fiecărei clauze. Natura pragului este determinabilă după criteriul matematic sau după
marja de apreciere a instanţei. Uneori legea prevede praguri de dezechilibru fixate
matematic şi riguros. De exemplu, în materie de vânzare a imobilelor art. 1328 CCA
prevede că atunci când excedentele cuprinsului aflat se ridică la o a douăzecea parte a
cuprinsului declarat în contract, cumpărătorul poate sau a complini preţul după numărul
măsurilor aflate sau a strica vânzarea, iar art. 1329 CCA prevede că în toate cazurile de
vânzare făcute altfel decât pe atât măsura . dreptul la adaos de preţ sau la scădere de
preţ există numai dacă excedentul sau lipsa preţuieşte o a douăzecea parte din preţul total
al vânzării, dar aceste dispoziţii, conform art. 1330 se aplică numai în lipsă de stipulaţie
contrară. Codul civil francez, în art. 1674, prevede că atunci când vânzătorul a fost lezat
cu mai mult de şapte duzini în preţul unui imobil, el are dreptul să ceară resciziunea
vânzării. Alte acte normative din domenii specifice prevăd alte praguri. Utilizarea pragului
rigid are inconveniente pentru că este neadaptat la echilibrul contractual care prin natura
sa este complex şi diversificat. Faţă de aceste neajunsuri, se preconizează adoptarea unui
prag suplu adaptabil evoluţiei societăţii, cum sunt, de exemplu, onorariilor avocaţilor,
medicilor şi altor mandatari. De asemenea, în materie de clauză penală, pragul suplu se
exprimă în ideea că intervenţia instanţei se justifică numai atunci când pragul este vădit
excesiv sau derizoriu.
115
Criteriul precis şi rigid este inadaptat la natura diversificată a echilibrului contractual.
Pentru a garanta eficienţa, supleţea trebuie să fie cea care corectează dezechilibrul.
Ìnstanţele trebuie să-şi motiveze hotărârile indicând de ce există dezechilibru şi apoi să
utilizeze criteriul suplu care permite descompunerea în mai mulţi indici şi coeficienţi de
ponderare. Pragul poate fi descompus în mai multe elemente pentru a fi mai corect
aplicabil.
După ce se determină forma pragului aleasă pentru a fi utilizată se precizează cuantumul
acestui prag. În prima etapă se identifică dezechilibrul pe plan cantitativ, utilizând criteriile
de reciprocitate şi comutativitate. A doua etapă utilizează mijloacele prin care se identifică
echilibrul calitativ prin echivalenţă şi proporţionalitate. Pentru a stabili dacă se aplică
regimul echilibrului trebuie să se decidă mai întâi dacă un contract parţial echilibrat
rămâne util părţilor şi societăţii şi, prin urmare, nu necesită revizia sau sancţiune.
Pragul care trebuie să fie depăşit constă în pierderea utilităţii individuale şi sociale a
contractului. Acest prag permite instanţei să hotărască, în sensul echilibrării, utilitatea
măsurii trebuind să fie apreciată în concret. Astfel, cauza constând în interesul părţilor
pentru contract prezintă utilitate. În spatele dualismului cauzei (obiectivă şi subiectivă)
apare în realitate utilitatea contractului. De exemplu, în contractele de asigurare franceze
de inspiraţie anglo-saxonă s-au înscris aşa-numitele clauze claims-made, care au fost
considerate ca nescrise pentru lipsa cauzei pentru că exclud de la garanţie pagubele
survenite după rezilierea contractului ca şi clauzele care reduc durata garanţiei
asigurătorului la o perioadă inferioară duratei răspunderii asiguratului. Curtea de Casaţie
franceză a decis că aceste clauze sunt lipsite de cauză pentru că generează un avantaj
ilicit în profitul asigurătorului care percepe prime fără contraprestaţie. O altă instanţă a
anulat pentru lipsa cauzei un contract de vânzare încheiat exclusiv pentru motive fiscale.
Tot nescrisă a fost considerată şi clauza limitativă de răspundere ca fiind lipsită de cauză
în contractul de curierat.
În concluzie, conceptul de cauză este folositor pentru determinarea utilităţii contractului
pentru părţi şi, deci, pentru stabilirea pragului care trebuie să fie trecut pentru a restabili
echilibrul. Dificultatea porneşte de la stabilirea interesului părţilor. Contractele tipice, pe de-
o parte, cu motivarea standardizată, şi cele atipice, pe de alta, trebuie să fie tratate
diferenţiat sub acest aspect. Cercetarea cauzei înţeleasă ca interes rezonabil nu ridică
dificultăţi decât în contractele atipice unde trebuie să fie păstrat un minim de obiectivitate
în cercetarea cauzei.
După determinarea pragului care se cere a fi depăşit urmează o apreciere concretă şi
globală a echilibrului. Protecţia echilibrului nu înseamnă uniformizarea, ci diversificarea
pentru că aprecierea in abstracto s-a dovedit a fi ineficientă. Concluzia se sprijină şi pe
realitatea conform căreia numai instanţa este în măsură să aprecieze adevărata utilitate a
contractului. Această apreciere este în mod necesar globală pentru a lua în considerare
totalitatea şi complexitatea echilibrului contractual. Clauzele contractului contribuie la
echilibrul global al acestuia. Ìnstanţa poate modifica echilibrul. În final instanţa trebuie să
facă o apreciere concretă şi globală a conţinutului contractului, sprijinindu-se pe criteriile
care definesc echilibrul contractual.
Dacă sunt îndeplinite toate condiţiile pentru aplicarea regimului echilibrului contractual se
pot aplica măsuri care desfiinţează total sau parţial contractul ori măsuri care adaptează
conţinutul contractului pentru restabilirea echilibrului. Măsurile din prima categorie sunt
neadaptate noţiunii de echilibru (nulitatea contractului, rezoluţiunea contractului,
suprimarea clauzei care dezechilibrează, considerarea ca nescrisă a clauzei). Nulitatea
este radicală şi excesiv de riguroasă.
Tot insuficiente sunt măsurile constând în revizuirea de către părţi sau revizuirea
recunoscută de instanţă. În această din urmă situaţie sunt clauzele de indexare acceptate
116
de jurisprudenţă sub anumite condiţii. Dreptul pozitiv consideră nule clauzele de indexare
cu unele excepţii, cele adaptate caracterului fragil al echilibrului contractual. Clauzele care
permit calculul chiriei pentru localul comercial în raport de cifra de afaceri a utilizatorului au
fost recunoscute ca valide. Clauzele de indexare şi cele de renegociere sau
de hardship urmăresc asigurarea echilibrului contractual pe termen lung şi organizează o
procedură de revizuire.
Rolul instanţei se limitează la impunerea părţilor să renegocieze contractul. O altă
modalitate de control al revizuirii contractului de către părţi se referă la tehnicile de
mediere şi de conciliere. Această revizuire de către părţi nu este suficient de utilă şi
eficientă. Mult mai adaptată noţiunii de echilibru contractual este revizuirea de către
instanţă. Această revizuire se poate aplica în cazul inexistenţei echilibrului contractual fie
în baza unei permisiuni legale, fie fără o astfel de permisiune. Dacă echilibrul contractual a
dispărut pe parcursul executării, instanţa modifică direct conţinutul devenit inadaptat noilor
circumstanţe.
Modalităţile revizuirii contractului de către instanţă presupun în prealabil alegerea efectului
care va fi aplicat şi consecutiv întinderea revizuirii.
Revizuirea înseamnă şi o problemă de securitate pentru că intervenţia instanţei poate fi
arbitrară, mai ales atunci când se lasă acesteia o marjă largă de apreciere. Soluţia optimă
este recunoaşterea unei anumite marje de libertate, dar între anumite limite.
Prima etapă a revizuirii va fi alegerea acelui efect care se va aplica în cazul concret.
Fiecare dintre efectele posibile are atât avantaje, cât şi neajunsuri. Desfiinţarea
contractului prezintă avantaje numai dacă menţinerea nu mai are utilitate pentru părţi.
Revizuirea prezintă avantajul adaptării contractului conform cerinţelor echilibrului. Există
două posibilităţi în acest sens, opţiunea să aparţină părţilor contractului sub controlul
judecătorului, ori această opţiune să revină judecătorului, care va motiva hotărârea sa
pentru a înlătura impresia de arbitrar.
Dacă părţile sunt abilitate să opteze, de exemplu între sancţiunile alternative ale
neexecutării contractului, creditorul este cel care are abilitarea alegerii, dar judecătorul va
controla opţiunea. Atunci când exercită acest control, instanţa va verifica dacă efectul
(sancţiunea) este proporţională neîndeplinirea obligaţiilor debitorului sau dacă nu cumva
creditorul optează pentru rezoluţiune numai ca să scape de un contract neavantajos.
Această soluţie este aplicabilă şi în cazul controlului fixării abuzive a preţului în condiţiile
analizate prin deciziile Curţii de Casaţie franceze 1 decembrie 1995. Între rezoluţiune şi
despăgubire, alegerea aparţine, în principiu, reclamantului. Ìnstanţa nu este, însă, legată
de această cerere şi poate să o înlocuiască pentru a evita frauda. În unele cazuri nu va
exista posibilitatea alegerii. De exemplu, în cazul unui contract executat aproape integral,
soluţia rezoluţiunii nu va fi potrivită. Tot astfel, numai despăgubirea va putea corecta
abuzul în fixarea unilaterală a preţului.
Dacă alegerea o are instanţa, ea va trebui să motiveze opţiunea pentru că a avut la
dispoziţie cele mai largi puteri de apreciere. Dacă clauzele contractului nu mai prezintă
utilitate pentru părţi sau sunt imposibil de executat, va desfiinţa contractul. În ipoteza
opusă va putea revizui contractul sau va îndruma părţile să-l renegocieze singure sau cu
ajutorul unui mediator.
În materie de clauză penală puterea de revizuire a instanţei este facultativă. Teama de
arbitrar este înlăturată de obligaţia motivării şi de controlul judiciar ierarhic. În esenţă,
instanţa va revizui atunci când contractul mai este încă util pentru părţi. Pentru a proceda
la revizuire, instanţa va determina mai întâi obiectul acestei revizuiri, apoi va alege metoda
acestei revizuiri.
Scopul revizuirii va fi compunerea armonioasă a contractului sau, după caz, restabilirea
117
echilibrului în împrejurările noi. Nu se poate cere instanţei să genereze o echivalenţă
absolută între prestaţii, după cum s-a putut constata din jurisprudenţa în domeniile
clauzelor abuzive, clauzelor penale, rentelor viagere etc. în acelaşi fel trebuie să fie
înţeleasă şi realitatea conform căreia o împărţire strict egalitară a sarcinilor între părţile
contractului nu este nici întotdeauna posibilă, nici întotdeauna corectă. De aceea instanţa
trebuie să aibă o anumită marjă de apreciere şi să ia în considerare ansamblul
împrejurărilor pentru a restabili echilibrul contractual.
Ca urmare a revizuirii, utilitatea contractului va trebui să fie menţinută. O metodă posibilă
este aceea care se aplică în patru etape: 1) identificarea echilibrului iniţial; 2) determinarea
necesităţii aplicării măsurilor pentru restabilirea echilibrului contractual; 3) dacă nu mai are
utilitate contractul pentru părţi sau dacă prezintă în continuare interes şi utilitate, se va
aplica măsura adecvată; 4) dacă revizuirea este soluţia adecvată, se va determina
întinderea acesteia2.
Dificultăţile practice care s-au semnalat în legătură cu această metodă de revizuire provin
din evaluări de prestaţii (servicii profesionale) sau de bunuri (imobile). Alte dificultăţi provin
din măsura divizibilităţii obligaţiilor pentru repartiţia lor între părţi. Asemenea probleme au
apărut în legătură cu vânzarea imobilelor, leziune, cesiune de drepturi de autor, clauze
penale etc. pentru depăşirea lor s-au propus adaptarea la prejudiciul efectiv suferit,
reducerea la pragul excesului vădit şi dreptul instanţei de a efectua o astfel de reducere.
Jurisprudenţa franceză nu a urmat aceste sisteme, dar a avut ca obiectiv cercetarea
proporţionalităţii clauzei pretins dezechilibrate cu funcţia pe care au conceput-o părţile
pentru această clauză. Niciuna dintre aceste dificultăţi nu este, însă, insurmontabilă, şi de
aceea este legitimă revizuirea de către instanţă a contractului, ca alternativă la desfiinţarea
lui, măsură care s-ar putea găsi drept excesivă şi primejdioasă pentru securitatea relaţiilor
contractuale.
Doctrina franceză pledează în favoarea legiferării echilibrului contractual ca principiu
necesar pentru corectarea incoerenţelor din dreptul contractelor. Acest echilibru se referă
atât la aspectul static, constând în compunerea armonioasă a conţinutului contractului, cât
şi sub aspectul dinamic. Principiul legiferat ar aduce o protecţie necesară echilibrului
contractual suprimând incoerenţele şi acoperind lacunele.
"".
Valabilitatea consimţ%m7ntului
Art. 1204. - Condiţiile
Art. 1205. - Lipsa discernământului
*rt. 11/4.
Condiţiile
Consimţământul părţilor trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză.
CCA: Art. 953. Consimţământul nu este valabil, când este dat prin eroare, smuls prin
violenţă, sau surprins prin dol.
CCF: Art. 1109. Nu există consimţământ valabil dacă el nu a fost dat decât prin eroare,
sau dacă el a fost smuls prin violenţă, sau surprins prin dol.
CCÌ: Art. 1427. Eroare, violenţă şi dol. Contractantul al cărui consimţământ a fost dat prin
eroare (1428, 1429, 1431), smuls prin violenţă (1434) sau surprins prin dol (1439, 1440)
118
poate cere anularea contractului (1441) conform dispoziţiilor următoare.
BGB: §116. Rezervă mentală. O declaraţie de voinţă nu este nulă numai pentru că autorul
declaraţiei de voinţă ţine secret că nu vrea ceea ce declară. Declaraţia este nulă dacă a
fost emisă către o altă persoană care cunoaşte rezerva.
§117. Act aparent. (1) Dacă o declaraţie de voinţă care trebuie să fie adresată unei alte
persoane, nu estedecât în aparenţă emisă cu acordul celeilalte, ea este nulă.
(2) Dacă sub acoperirea unui act aparent este disimulat un alt act juridic, este cazul să se
facă aplicarea dispoziţiilor referitoare la actul simulat.
§118. Lipsă de seriozitate. Este nulă o declaraţie de voinţă emisă fără intenţie serioasă şi
cu speranţa că lipsa de seriozitate nu va fi ignorată.
§119. Anulabilitate pentru eroare. (1) Oricine, în momentul emiterii unei declaraţii de voinţă
era în eroare asupra conţinutului acesteia sau care nu voia să emită o declaraţie cu acest
conţinut, poate anula declaraţia litigioasă, dacă se poate admite că n-ar fi emis-o dacă ar fi
cunoscut situaţia reală şi ar fi apreciat rezonabil cazul.
(2) De asemenea, se consideră eroare asupra conţinutului declaraţiei, eroare care priveşte
calităţilor persoanei sau ale lucrului, considerate ca esenţiale în relaţiile de afaceri.
§123. Anulabilitate pentru înşelăciune sau ameninţare. (1) Oricine a fost determinat prin
înşelăciune dolosivă sau de o manieră ilicită prin ameninţare să emită o declaraţie de
voinţă, poate să-şi anuleze declaraţia.
(2) Dacă un terţ a comis înşelăciunea, declaraţia emisă de altcineva nu poate fi anulată
decât dacă acela cunoştea sau trebuia să cunoască înşelăciunea. În măsura în care este
o altă persoană decât destinatarul declaraţiei care a dobândit în mod direct un drept
datorită acelei declaraţii, aceea poate fi anulată contra acelei persoane dacă acea
persoană cunoştea sau ar fi trebuit să cunoască înşelăciunea.
Comentariu
Consimţământul cerut pentru încheierea unui contract trebuie să posede cel puţin 3
calităţi:
1) să fie serios, adică bazat pe voinţa de a încheia contractul;
2) să fie exprimat în deplină libertate a voinţei de a se angaja contractual;
3) să fie un consimţământ informat asupra tuturor elementelor contractului.
Pentru a se asigura de calitatea consimţământului, Codul civil prevede măsuri curative şi
măsuri preventive.
Măsurile curative sunt destinate să lipsească de efecte actul încheiat pe baza unui
consimţământ necorespunzător calitativ. Exemple în acest sens sunt consimţămintele
persoanelor incapabile să înţeleagă consecinţele angajamentului contractual sau
consimţămintele viciate de eroare sau de dol ori de violenţă.
Aceste măsuri curative şi-au pierdut eficienţa în bună parte în societatea de consum şi
fenomennul contractual de masă a impus legiferarea unor măsuri preventive în vederea
protecţiei consumatorului, cum sunt informarea şi timpul de gândire, precum şi de
răzgândire.
119
*rt. 11/2.
.ipsa discern%m7ntului
(1) Este anulabil contractul încheiat de o persoană care, la momentul încheierii acestuia,
se afla, fie şi numai vremelnic, într-o stare care o punea în neputinţă de a-şi da seama de
urmările faptei sale.
(2) Contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicţie poate fi anulat dacă, la
momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicţie existau şi erau îndeobşte
cunoscute.
Comentariu
Credem că înţelesul expresiei îndeobşte din alin. (2) trebuie să fie restrâns la cercul
persoanelor care îl cunoşteau îndeaproape pe acela care a fost ulterior pus sub interdicţie.
Anularea contractului pentru tulburare psihică se poate avea în vedere numai în situaţiile
în care, sub aspect fizic, părţile au putut să-şi exprime voinţa. Neputinţa de a înţelege
consecinţele faptei nu trebuie să meargă până la considerarea acestei cerinţe în varianta
sa extremă, starea de demenţă.
În relaţiile de muncă, jurisprudenţa franceză a reţinut că nu a fost liber consimţământul
salariatului atunci când şi-a manifestat voinţa de a semna o învoială propusă de societate,
dacă acceptarea se explică prin nevoia imperioasă de a dobândi rapid fonduri necesare
pentru plata datoriilor. Totodată, salariatul a acceptat semnarea pentru că se afla în stare
de slăbiciune psihologică3.
Se află în eroare asupra substanţei lucrului, obiect al contractului, contractantul depresiv şi
puţin versat în practica în afacerilor, incapabil să înţeleagă consecinţele actului semnat
prin care cedează părţile sociale deţinute la valoarea nominală, fără corespondent cu
valoarea lor obiectivă4.
O persoană capabilă din punct de vedere al statutului legal se poate afla în eclipsă
mentală, astfel încât să nu-şi dea seama de consecinţele actelor sale şi totodată să nu
poată produce un consimţământ corect. De exemplu, cel care nu posedă ştiinţă de carte
sau cel care are facultăţile mentale alterate, dar nu a fost pus încă sub interdicţie, precum
şi cel care numai trecător şi-a alterat facultăţile mentale datorită consumului de droguri sau
de alcool.
Existenţa sănătăţii mentale fiind prezumată, cel care invocă lipsa discernământului este
obligat să facă dovada afirmaţiei şi orice mijloc de probă este permis, dar, în mod firesc, va
fi privilegiată expertiza medicală de specialitate.
Probele administrate trebuie să cerceteze şi să clarifice dacă în momentul emiterii
consimţământului cel în cauză se afla în stare de absenţă a discernământului.
Este cunoscut faptul că o stare chiar obişnuită de tulburare mentală poate fi întreruptă de
intervale lucide şi actul săvârşit într-o perioadă lucidă este valid şi nu poate fi anulat.
Probele insanităţii mentale pot fi intrinseci, rezultând din însuşi actul încheiat de cel în
cauză sau extrinseci, rezultând din indicii serioase şi convergente care permit concluzia că
autorul actului nu se afla în deplinătatea facultăţilor sale mentale.
Dispoziţiile art. 1205 nu se subsumează dispoziţiilor art. 42 NCC, care se aplică
independent de faptul stabilirii lipsei temporare de discernământ.
Nu se poate anula contractul dacă temperamentul depresiv al uneia dintre părţi nu exclude
luciditatea şi voinţa necesară pentru a se obliga în mod valabil. Ura pe care o nutreşte una
dintre părţi contra celeilalte nu viciază actul juridic dacă ea nu merge acolo încât să-l facă
120
pe semnatar să-şi piardă semnătura.
Contractul nu se poate forma decât dacă părţile sunt capabile să-şi exprime voinţa şi să se
oblige în momentul în care consimt la încheierea contractului. Această cerinţă nu este
satisfăcută dacă una dintre părţi are tulburări psihice. Nu este necesar ca aceste tulburări
să aibă gravitatea demenţei.
Nu este nul contractul numai pentru că temperamentul depresiv al uneia dintre părţi este
stabilit, deoarece un astfel de diagnostic nu exclude luciditatea şi voinţa de a se obliga în
mod valabil. Împrejurări precum sunt duşmănia neîmpinsă până la pierderea raţiunii, beţia
sau oboseala, nu sunt suficiente ele însele pentru a vicia un act juridic. Totodată, faptul că
un fideiusor garant întâmpină dificultăţi în exprimarea unei limbi nu echivalează cu absenţa
conştiinţei.
Simplul fapt că ceea ce s-a semnat este un contract de adeziune, nu este suficient pentru
a demonstra că o anumită clauză a fost impusă prin abuz de putere economică.
""".
Viciile consimţ%m7ntului
Art. 1206. - Cazurile
Art. 1207. - Eroarea
Art. 1208. - Eroarea nescuzabilă
Art. 1209. - Eroarea asumată
Art. 1210. - Eroarea de calcul
Art. 1211. - Eroarea de comunicare sau de transmitere
Art. 1212. - Ìnvocarea erorii cu bună-credinţă
Art. 1213. - Adaptarea contractului
Art. 1214. - Dolul
Art. 1215. - Dolul comis de un terţ
Art. 1216. - Violenţa
Art. 1217. - Ameninţarea cu exerciţiul unui drept
Art. 1218. - Starea de necesitate
Art. 1219. - Temerea reverenţiară
Art. 1220. - Violenţa săvârşită de un terţ
Art. 1221. - Leziunea
Art. 1222. - Sancţiunea
Art. 1223. - Termenul de prescripţie
Art. 1224. - Ìnadmisibilitatea leziunii
*rt. 11/6.
Ca$urile
(1) Consimţământul este viciat când este dat în eroare, surprins prin dol sau smuls prin
121
violenţă.
(2)De asemenea, consimţământul este viciat în caz de leziune.
CCA: Art. 953. Consimţământul nu este valabil, când este dat prin eroare, smuls prin
violenţă, sau surprins prin dol.
CCF: Art. 1109. Nu există consimţământ valabil dacă a fost dat prin eroare sau a fost
smuls prin violenţă ori surprins prin dol.
CCÌ: Art. 1427. Eroare, violenţă şi dol. Contractantul al cărui consimţământ a fost dat prin
eroare (1428, 1429, 1431), smuls cu violenţă (1434) sau surprins prin dol (1439, 1440,
poate cere anularea contractului (1441) conform dispoziţiilor următoare.
Comentariu
Primul alineat al art. 1206 enumeră cele trei vicii ale consimţământului: eroarea, dolul şi
violenţa, la care alin. (2) al aceluiaşi articol adaugă leziunea. Articolele următoare
reglementează toate cele 4 vicii ale consimţământului.
Pentru ca un consimţământ să poată forma în mod valabil un contract, el trebuie să fie
informat, iar voinţa celui care exprimă consimţământul să fie liberă.
Dacă reprezentarea elementelor contractului este eronată, eroarea spontană va vicia
consimţământul, iar eroarea provocată de dol va avea acelaşi rezultat.
Consimţământul celui care a fost supus unei presiuni este viciat prin violenţă.
Cel care şi-a dat consimţământul la un contract caracterizat prin disproporţia între
prestaţiile părţilor poate invoca leziunea pentru anularea actului.
Textul art. 1206 nu cuprinde şi reglementările cu privire la invaliditatea actului juridic care
decurge din ilegalitatea sau imoralitatea contractului nici invaliditatea decurgând din
imposibilitatea executării contractului vădită chiar în momentul încheierii sale.
*rt. 11/+.
:roarea
(1) Partea care, la momentul încheierii contractului, se afla într-o eroare esenţială poate
cere anularea acestuia, dacă cealaltă parte ştia sau, după caz, trebuia să ştie că faptul
asupra căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului.
(2) Eroarea este esenţială:
1. când poartă asupra naturii sau obiectului contractului;
2. când poartă asupra identităţii obiectului prestanţei sau asupra unei calităţi a acestuia ori
asupra unei alte împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia
contractul nu s-ar fi încheiat;
3. când poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în absenţa
căreia nu s-ar fi încheiat.
(3) Eroarea de drept este esenţială atunci când priveşte o normă juridică determinantă,
potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea contractului.
(4) Eroarea care priveşte simplele motive ale contractului nu este esenţială, cu excepţia
cazului în care prin voinţa părţilor asemenea motive au fost considerate hotărâtoare.
CCA: Art. 954 5 . (1)Eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanţei
obiectului convenţiei.
122
(2)Eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară
numai când consideraţia persoanei este cauza principală pentru care s-a făcut convenţia.
CCF: Art. 1110. Eroarea nu este o cauză de nulitate a convenţiei, decât dacă se referă la
substanţa lucrului care este obiectul acesteia.
Ea nu este cauză de nulitate dacă nu priveşte decât persoana cu care se intenţionează să
se contracteze, afară dacă nu a fost principala cauză a convenţia însăşi consideraţia
acelei persoane.
CCÌ: Art. 1428. Relevanţa erorii. Eroarea este cauza anulării contractului când este
esenţială (1429) şi cunoscută de celălalt contractant (1431).
Art. 1429. Eroare esenţială. Eroarea este esenţială:
(1) când cade asupra naturii sau asupra obiectului contractului (1322, 1346);
(2) când cade asupra identităţii obiectului prestaţiei (1346) sau asupra unei calităţi a
acestuia dacă, după practicile obişnuite în asemenea situaţii, trebuie să se reţină că
acestea au avut caracter determinant pentru consimţământ.
(3) când cade asupra identităţii sau asupra calităţii persoanei celuilalt contractant,
întotdeauna acestea au fost determinante pentru consimţământ;
(4) când, eroarea de drept a fost singura sau principala motivaţie a contractului.
BGB: §119. Anulabilitate pentru eroare. (1) Oricine se afla în eroare asupra conţinutului
declaraţiei sale de voinţă, în momentul emiterii acesteia, sau care nu voia să emită o
declaraţie cu acel conţinut, poate anula declaraţia litigioasă dacă se poate admite că n-ar fi
emis-o dacă ar fi cunoscut situaţia reală şi ar fi apreciat rezonabil cazul.
(2) Este de asemenea considerată eroarea asupra consimţământului declaraţiei, eroarea
privind calităţile persoanei sau ale lucrului considerate ca esenţiale în relaţiile de afaceri.
Comentariu
Textul art. 1207 reglementează eroarea esenţială pentru încheierea contractului.
Conform primului alineat, partea care, la momentul încheierii contractului, se afla într-o
eroare esenţială, poate cere anularea acestuia numai dacă cealaltă parte ştia sau trebuia
să ştie caracterul esenţial al faptului asupra căruia a purtat eroarea. Aşadar, elementele
luate în considerare sunt următoarele:
– partea contractantă se afla în eroare esenţială;
– această eroare se raporta la un fapt esenţial pentru încheierea contractului;
– eroarea exista în momentul încheierii contractului;
– cealaltă parte contractantă ştia sau, trebuia să ştie, că faptul asupra căruia se afla în
eroare co-contractantul său era esenţial pentru încheierea contractului.
Textul are în vedere situaţia persoanei care are o reprezentare inexactă a realităţii,
crezând că este adevărat ceea ce este fals şi că este fals ceea ce este adevărat. Eroarea
îmbracă o varietate importantă de posibilităţi şi se poate raporta la obiectul obligaţiilor,
valoarea prestaţiilor, persoana contractantă, motivele contractului etc.
Nu toate aceste situaţii reflectă o eroare esenţială. Numai situaţiile enumerate în alin. (2)
aparţin erorii esenţiale.
Astfel, este esenţială eroarea care priveşte6:
1. natura sau obiectul contractului;
2. identitatea obiectului prestaţiei, o calitate a acestuia7 ori altă împrejurare considerată
123
esenţială de către părţi, astfel încât absenţa împrejurării ar fi condus la neîncheierea
contractului8;
3. identitatea persoanei sau o calitate a acesteia, în absenţa căreia contractul nu s-ar fi
încheiat.
Codul civil german (BGB) în parag. 119, primul alineat reglementează, pe de-o parte,
eroarea cu privire la termenii declaraţiei, dacă declarantul nu a vrut în realitate să facă o
declaraţie având un anumit conţinut şi, pe de altă parte, eroarea asupra conţinutului
declaraţiei constând în aceea că declarantul s-a înşelat asupra conţinutului.
Eroarea asupra termenilor declaraţiei se aseamănă, dar nu se confundă, cu eroarea
asupra transmiterii declaraţiei de voinţă. Un exemplu clasic este cel al ordinului de bursă.
Emitentul ordonă vânzarea, iar transmiţătorul ordinului scrie ,cumpărare¨. Paragraful 120
BGB prevede că orice declaraţie de voinţă care a fost inexact transmisă de o persoană
sau de un organism poate fi atacată în aceleaşi condiţii ca şi declaraţia de voinţă făcută
din eroare.
La pct. 1 din alin. (2) al art. 1207 NCC se declară esenţială eroarea asupra naturii sau
obiectului contractului. Aceste două forme de eroare au natura de eroare-obstacol, pentru
că reflectă o neînţelegere radicală.
Acordul nu s-a putut realiza pentru că, în realitate, părţile nu au vrut acelaşi lucru şi
contractul nu s-a încheiat pentru că a lipsit intenţia comună.
Eroarea asupra naturii contractului este uneori grosieră, alteori subtilă. Astfel, într-un
contract de vânzare, în timp ce vânzătorul doreşte numai vânzarea, cumpărătorul are
impresia că preţul menţionat este numai aparent şi că înstrăinătorul vrea, în realitate, să-i
facă o donaţie deghizată.
Nu trebuie să se confunde eroarea asupra naturii contractului cu eroarea asupra calificării
contractului. Neînţelegerea asupra naturii contractului devine o eroare obstacol numai
dacă părţile nu sunt de acord cu privire la efectele esenţiale şi mai ales cu privire la
obligaţiile pe care le generează.
Eroarea asupra obiectului poate privi însăşi existenţa acestui obiect. Curtea de Casaţie
franceză, secţia comercială, a decis la 26 mai 2009 că este nulă pentru lipsa obiectului
cesiunea de părţi, acţiuni sau drepturi conferite de aceste titluri din capitalul unei societăţi
dispărute prin fuziune în forma absorbţiei. Dacă obiectul nu există, contractul este nul fără
a mai fi necesară verificarea integrităţii consimţămintelor.
Eroarea asupra obiectului contractului se referă la identitatea lucrului. De exemplu, în timp
ce o parte crede că va cumpăra un imobil, cealaltă parte înţelege să transmită numai părţi
sociale din capitalul societăţii comerciale proprietare.
O altă varietate frecvent întâlnită în perioada de trecere de la moneda naţională la euro s-a
referit la preţul gândit de una dintre părţi în euro şi de cealaltă parte în fosta monedă
naţională. S-a mai cunoscut şi eroarea decurgând din greşita tipărire a preţului în anunţul
dat la ziar.
Dacă simpla neglijenţă poate fi suficientă pentru a se refuza beneficiul nulităţii contractului,
la fel trebuie privită problema şi în cazul erorii în declaraţia de voinţă. De exemplu, o
persoană a vândut automobilul său la un preţ eronat pentru că în publicaţia din ziar s-a
menţionat un preţ greşit, omiţându-se un 0 final. Ìnstanţa a declarat contractul nul pentru
absenţa acordului voinţelor asupra unui element esenţial al contractului. Din punct de
vedere al calificării după textul art. 1208 alin. (1), eroarea este nescuzabilă, pentru că
vânzătorul a dat dovadă de mare neglijenţă când nu a verificat dacă anunţul apărut în ziar
este sau nu conform cu intenţiile sale. În acest caz, soluţia de anulare a contractului pentru
absenţa acordului voinţelor apare ca greşită şi contractul trebuie să fie menţinut pe temeiul
124
erorii nescuzabile a celui care invocă eroarea şi cere desfiinţarea contractului.
O parte a doctrinei franceze pledează pentru o interpretare restrictivă a erorii nescuzabile
după criteriul gravităţii erorii, grave sau uşoare, simple sau grosiere. Eroarea simplă este
întotdeauna scuzabilă9.
Eroarea asupra preţului10 nu se confundă cu eroarea asupra valorii, care este o formă de
eroare indiferentă. Eroarea asupra preţului11 nu se confundă nici cu eroarea de calcul
aritmetic, care dă naştere numai rectificării şi nu afectează validitatea contractului.
La pct. 2 din alin. (2) se reglementează eroarea esenţială care poartă:
– asupra identităţii obiectului prestaţiei;
– asupra unei calităţi a acestui obiect;
– asupra unei alte împrejurări considerate esenţiale de către părţi, în absenţa căreia
contractul nu s-ar fi încheiat.
Eroarea asupra identităţii obiectului este esenţială pentru că părţile nu au în vedere acelaşi
obiect şi acordul voinţelor nu a existat.
Eroarea asupra calităţilor substanţiale se apreciază şi de o manieră subiectivă, nu numai
în mod obiectiv12.
Dacă în concepţia obiectivă compoziţia obiectului sau proprietăţile sale identificabile sunt
esenţiale, în manieră subiectivă această calificare depinde numai de opţiunea părţilor.
Ceea ce este esenţial important pentru o persoană ar putea să nu fie la fel şi pentru alta,
în diferitele contracte.
Si în prezent este obiect de controversă doctrinară opţiunea între cele două concepţii.
Dacă un cesionar de părţi sociale invocă nulitatea cesiunii pentru că nu s-au anexat
documentele informative cu privire la situaţia societăţii şi din acest motiv el nu a putut
verifica realitatea, instanţa a concluzionat că acceptarea angajării prin perfectarea
tranzacţiei, mai înainte de primirea acestor informaţii, reflectă faptul că ele nu au fost un
element esenţial şi necesar al cesiunii pentru cesionar.
Adoptarea concepţiei subiective întâmpină rezistenţă în situaţiile în care cealaltă parte
ignoră că sunt esenţiale anumite calităţi din punctul de vedere al partenerului contractual.
Un exemplu este cel al fideiusorului care nu a obţinut anularea pentru eroare constând în
greşita reprezentare a solvabilităţii debitorului principal, deoarece fideiusorul nu a înţeles
să condiţioneze garanţia sa de solvabilitatea debitorului principal.
În alte situaţii, creditorului nu i s-a acceptat susţinerea ignoranţei cu privire la viabilitatea
debitorului principal cât timp s-a dovedit cu certitudine că fideiusorul şi-a condiţionat în
mod explicit garanţia sa de solvabilitatea debitorului băncii13.
Anularea tranzacţiei pe temeiul erorii asupra substanţei nu se produce de la sine. Eroarea
de fapt trebuie să privească numai calităţile substanţiale ale obiectului.
Obiectul este dreptul subiectiv contestat, temeiul acţiunii şi nu se confundă cu lucrul care
este obiectul dreptului.
Eroarea din momentul vânzării nu mai poate fi susţinută dacă vânzarea a fost confirmată
prin tranzacţie ulterioară. Eroarea cu privire la substanţă este admisibilă numai dacă există
neconcordanţă între poziţia victimei erorii şi realitatea obiectivă. Cel care cunoaşte
realitatea îndoielnică şi o acceptă nu poate invoca eroarea sa. Factorul alea împiedică
acceptarea nulităţii pentru eroare.
Nulitatea pentru eroare este concepută atunci când incertitudinea acceptată de cel în
125
eroare este incompatibilă cu incertitudinea asupra realităţii. Tot eroare asupra substanţei
lucrului care a fost obiect al contractului a fost reţinută de Curtea de Casaţie franceză la 12
februarie 2008 în cazul unei cesiuni de părţi sociale la valoarea lor nominală, inferioară
valorii reale14.
Tot Curtea de Casaţie franceză, secţia a ÌÌ-a civilă, a decis la 8 octombrie 2009 că nu
constituie eroare asupra substanţei plasamentului însuşi, care era clar, nici eroare asupra
substanţei contractului faptul că clientul nu a înţeles economia acestui plasament15.
Neînţelegerea economiei contractului nu este greşita înţelegere a obiectului propriu, ci
este eroare asupra naturii sale. Această eroare-obstacol este mai mult decât un viciu de
consimţământ, este absenţa consimţământului.
Un element substanţial al contractului poate fi la fel de bine natura contractului ca şi lucrul
care este obiect al obligaţiei uneia dintre părţi, sau chiar orice alt element, dacă părţile au
considerat că este esenţial şi în absenţa sa contractul nu s-ar fi încheiat [art. 1207 alin. (2)
pct. 2].
Exemple de erori asupra unui element substanţial fără de care nu s-ar fi încheiat contractul
sunt şi următoarele. Soţul donează soţiei crezând că are o căsătorie de durată, dar se
înşeală pentru că, după 2 luni de la donaţie, soţia îl părăseşte, cerând divorţul16.
În aceeaşi situaţie, absenţa dreptului de preemţiune în beneficiul ocupanţilor unui imobil a
fost considerată ca o condiţie esenţială a vânzării acestui imobil de către proprietar unei
rude apropiate pentru un preţ inferior valoric. Vânzarea a fost anulată pentru eroare
comisă de vânzător, deoarece o lege ulterioară a recunoscut retroactiv acest drept de
preemţiune. Eroarea se referă la motivele pentru care s-a consimţit vânzarea la acel preţ
şi nu la lucrul obiect al vânzării.
Extinderea noţiunii de eroare asupra calităţilor substanţiale sau asupra unei împrejurări
esenţiale poate fi analizată ca o eroare asupra cauzei.
Fiecare contractant urmăreşte satisfacerea unei nevoi prin încheierea contractului şi astfel
apare ideea de considerent esenţial fără de care nu s-ar fi încheiat contractul.
Nu se poate concepe elementul esenţial altfel decât luându-se în considerare scopul
urmărit de fiecare contractant şi acest scop este însăşi cauza.
Dacă o persoană se obligă să plătească datoria altei persoane, ignorând că datoria este
afectată de suspendarea generată de deschiderea procedurii insolvenţei, se poate
concluziona asupra unei erori cu privire la cauza obligaţiei.
Dacă cel ce cumpără un obiect de artă îl achiziţionează numai pentru că i se prezintă ca
fiind autentic, această autenticitate este cauza principală a convenţiei.
Dacă cel ce cumpără un teren este asigurat că se poate construi pe acest teren, iar
ulterior află că nu se emit autorizaţii de construcţie pentru acel teren, cauza principală este
afectată de eroare.
Jurisprudenţa franceză este favorabilă concepţiei subiective asupra definirii calităţilor
esenţiale ale diferitelor elemente fundamentale ale contractului.
Totuşi, textul pe care îl comentăm pretinde ca cealaltă parte contractantă să ştie că acel
fapt asupra căruia s-a purtat eroarea era esenţial pentru cealaltă parte contractantă aflată
în eroare.
Eroarea unei singure părţi este suficientă dacă se raportează la un element esenţial pentru
această parte şi dacă cealaltă parte ştie acest lucru sau ar trebui să-l ştie.
Nulitatea va putea fi cerută şi obţinută după ce se dovedeşte eroarea asupra acestei
calităţi, chiar dacă nu se dovedeşte cunoaşterea de către cealaltă parte a caracterului
126
substanţial al calităţilor pentru victima erorii, în situaţia în care calităţile în litigiu apar ca
fiind în mod normal substanţiale în contextul în care se situează relaţiile dintre părţi.
În acest context, se poate presupune că ambele părţi cunosc calităţile substanţiale
pretinse. De exemplu, o persoană cumpără de la un anticar o piesă crezută antică, dar în
realitate piesa este recent copiată după un exemplar autentic.
Contextul relaţiilor dintre părţi este de natură să formeze convingerea oricui că natura de
obiect antic este o calitate substanţială pentru cumpărător şi anticarul nu poate să se
apere susţinând că nu ştia acest lucru.
Dacă în contextul relaţiilor dintre părţi calităţile substanţiale nu sunt limpezi, nulitatea va
putea fi obţinută numai dacă victima erorii a informat-o pe cealaltă parte contractantă
asupra calităţilor la care se aşteaptă şi pe care le pretinde. Aşadar, sau părţile determină
care sunt calităţile substanţiale, sau aceste calităţi le determină numai una dintre părţi, iar
cealaltă nu poate să ignore aceste calităţi în contextul relaţiilor dintre ele.
Cel de-al treilea punct din alin. (2) reglementează situaţia în care eroarea esenţială se
raportează la identitatea persoanei sau la o calitate a acesteia şi în absenţa acelei calităţi,
sau în cazul inexistenţei identităţii persoanei, nu s-ar fi încheiat contractul17.
Al treilea alineat din art. 1207 prevede că şi o eroare de drept poate conduce la nulitatea
contractului, dacă această eroare este esenţială şi este esenţială atunci când priveşte o
normă juridică determinantă, în concepţia părţilor, pentru încheierea contractului.
Aşadar, şi o falsă reprezentare a normei legale aplicabile, dacă această reprezentare este
esenţială şi norma la care se referă în mod eronat este determinantă, sancţiunea nulităţii
funcţionează.
Desigur că nu se pune problema invocării propriei ignoranţe cu privire la o normă legală,
deoarece este sigur că nimeni nu poate să se sustragă de la aplicarea unei legi. Totuşi,
partea contractantă se poate prevala de greşita cunoaştere a unei reguli de drept în
raportul cu partenerul său.
Jurisprudenţa franceză a recunoscut efectul nulităţii pentru situaţia în care cesiunea de
drepturi consimţită de un moştenitor a fost rodul unei greşite cunoaşteri a legilor
succesorale. De asemenea, s-a recunoscut nulitatea contractului în care în mod greşit
vânzătorul a crezut că cei ce doresc să cumpere au drept de preemţiune.
În concluzie, ignorarea legii se invocă pentru anularea unui contract încheiat sub imperiul
unui viciu de consimţământ. În măsura în care eroarea de drept este scuzabilă, ea poate fi
luată în considerare. De aceea, a fost recunoscută drept cauză de nulitate eroarea unui
cumpărător al unui apartament cu privire la necesitatea unei autorizaţii a coproprietarului
pentru străpungerea unui zid. În schimb, nu s-a recunoscut efectul anulării în cazul erorii
cu privire la o hotărâre judecătorească pronunţată între alte părţi.
Într-un alt caz, s-a decis că nu poate vicia consimţământul ilegalitatea unei clauze din
contract, chiar dacă partea care s-a obligat a făcut-o având în vedere această clauză. S-a
emis opinia conform căreia această soluţie nu este corectă pentru că în situaţia în care
eroarea a fost cauza determinantă a angajării contractuale şi persoana aflată în eroare a
ignorat caracterul ilegal al clauzei, ar fi trebuit să se recunoască efectele viciului de
consimţământ18.
Observăm că şi în alineatul (2) al art. 1208 se reglementează tot eroarea de drept,
excluzând din domeniul aplicării acesteia dispoziţiile legale accesibile şi previzibile.
Sunt accesibile, în opinia noastră, toate acele norme juridice care ţin de cultura generală
juridică a oricărui cetăţean şi cărora li se face o publicitate constantă şi pe înţelesul tuturor.
Sunt, tot în opinia noastră, previzibile acele norme juridice care sunt concordante cu
127
normele moralei şi pot fi intuite prin bunul simţ al oricărui cetăţean.
Principiile contractuale comune elaborate de Asociaţia Henri Capitant, la art. 4:103:
,Eroare fundamentală de fapt sau de drept¨, prevăd la alin. (1) că nulitatea contractului
pentru o eroare de fapt sau de drept existentă la încheierea contractului nu poate fi
invocată de o parte decât dacă:
a) (i) eroarea a fost cauzată de o informaţie dată de cealaltă parte;
(ii) cealaltă parte cunoştea sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de eroare şi era contrară
exigenţelor bunei-credinţe lăsarea victimei în eroare;
(iii) sau cealaltă parte a comis aceeaşi eroare;
b) iar partea cealaltă ştia sau ar fi trebuit să ştie că victima, dacă ar fi cunoscut adevărul,
nu s-ar fi angajat, sau nu ar fi făcut-o decât în condiţii fundamental diferite.
(2) Totodată, nulitatea nu poate fi invocată dacă:
a) eroarea părţii contractante era nescuzabilă, date fiind circumstanţele;
b) riscul de eroare era sau, văzând împrejurările, ar fi putut fi asumat de ea.
Jurisprudenţa franceză a Curţii de Casaţie a stabilit diferenţa între eroarea de drept cu
privire la o normă juridică şi eroarea de drept cu privire la jurisprudenţă. La 27 iunie 2006,
secţia Ì-a civilă a Curţii de Casaţie franceze a decis că nu poate fi invocată drept cauză a
unei erori de drept susceptibilă de a justifica nulitatea contractului o decizie judiciară dată
între alte părţi19. Există eroare asupra substanţei şi atunci când consimţământul uneia
dintre părţi a fost provocat de ideea falsă că partea contractantă poseda acel drept pe care
a trebuit să îl transmită celuilalt. Dimpotrivă, eroarea care priveşte caracterul licit al unei
clauze nu poate provoca nulitatea contractului. Actul juridic nu poate fi anulat pentru cauză
de eroare de drept pentru simplul motiv că autorul l-a efectuat cu ignorarea consecinţelor
acelui act.
Eroare de drept consecutivă diversităţii de jurisprudenţă nu este o cauză de nulitate a
convenţiei. Dimpotrivă, dacă fideiusiunea a fost obişnuită în astfel de condiţii încât cel ce
s-a obligat era convins că i se cere doar o garanţie morală, se poate reţine eroarea care
provoacă nulitatea cauţiunii20.
În cel de-al patrulea şi ultimul alineat al art. 1207 se instituie regula conform căreia nu este
esenţială o eroare care priveşte simplele motive ale contractului, dar, prin excepţie, ea
poate fi calificată drept esenţială în situaţia în care aceste motive, prin voinţa părţilor, au
fost considerate ca hotărâtoare pentru acordul voinţelor.
Prin decizia pronunţată de Curtea de Casaţie franceză, secţia Ì-a civilă la data de 13
februarie 2001, s-a stabilit că eroarea cu privire la un motiv al încheierii contractului,
exterior obiectului acestuia, nu este o cauză de nulitate a convenţiei, nici atunci când acest
motiv ar fi fost determinant. Absenţa satisfacţiei motivului considerat, chiar dacă era
cunoscut de cealaltă parte, nu poate antrena anularea contractului în absenţa unei
stipulaţii exprese care ar fi introdus acest motiv în câmpul contractual erijându-l la rangul
de condiţie a contractului.
Diferenţa de tratament juridic între eroarea asupra substanţei şi eroarea asupra motivului
determinant21se explică prin consideraţii legate de securitatea juridică22.
Dacă achizitorul unui bun îşi exprimă voinţa de a-l cumpăra numai pentru că îi place, orice
eroare este indiferentă şi nu poate susţine o cauză de nulitate.
Ori de câte ori partea contractantă acceptă un element aleatoriu, este exclus să se admită
susţinerea că a fost victima unei erori. Cu privire la riscul asumat, a se vedea şi
comentariul la art. 1209. Eroarea asupra unui element secundar al contractului este
128
indiferentă. În această situaţie se află eroarea asupra persoanei în contractele care nu
sunt încheiate intuitu personae. De asemenea, sunt indiferente erorile asupra calităţilor
lucrului, care nu sunt esenţiale pentru determinarea consimţământului.
Jurisprudenţa franceză a decis în acest sens în cazul erorii asupra datei unui tablou,
asupra kilometrilor rulaţi de un autovehicul, asupra destinaţiei preţului şi altele.
O abundentă jurisprudenţă s-a format în legătură cu eroarea asupra valorii bunului, care
este obiectul obligaţiei uneia dintre părţile contractante. Jurisprudenţa franceză a refuzat
să ia în considerare drept cauză de nulitate eroarea asupra valorii, deşi este perfect posibil
ca valoarea lucrului să fie privită ca o calitate substanţială a acestuia. De exemplu,
cumpărătorul achiziţionează un tablou de maestru pentru că ştie că are o anumită valoare,
dar ulterior constată că nu este tablou de maestru şi deci nu are acea valoare pe care a
contat. Aşadar, în mintea cumpărătorului, tabloul are valoare numai pentru că aparţine
maestrului. Cu alte cuvinte, valoare nu este în sine o calitate substanţială a lucrului. În
realitate ea nu este decât consecinţa unei calităţi substanţiale. În concluzie, atunci când
eroarea asupra valorii este consecinţa unei erori cu privire la calitatea substanţială a
lucrului, sau cu privire la un element substanţial al contractului, ea nu este indiferentă.
Eroarea indiferentă este cea care se referă la valoarea unui lucru independent de o
calitate substanţială a acestuia. În acest sens, s-a decis în cazul erorii rezultate din
publicitate mincinoasă referitoare la elementele exterioare localurilor închiriate într-un
centru comercial de natură să afecteze valoarea locativă şi nu calităţi substanţiale ale
spaţiului.
Eroarea asupra valorii 23 nu se confundă cu eroarea asupra preţului, constând în
comunicarea de către o parte celeilalte părţi a unui preţ care nu corespunde voinţei reale a
celui care comunică24. Cu privire la eroarea de comunicare, a se vedea comentariul la art.
1211 25.
*rt. 11/-.
:roarea nescu$abil%
(1) Contractul nu poate fi anulat dacă faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după
împrejurări, cunoscut cu diligenţe rezonabile.
(2) Eroarea de drept nu poate fi invocată în cazul dispoziţiilor legale accesibile şi
previzibile.
Comentariu
Textul art. 1208 condiţionează anularea contractului de caracterul scuzabil al erorii. Atunci
când, după împrejurări, eroarea putea fi evitată, cu diligenţe rezonabile, ea nu este
scuzabilă.
Numai o eroare scuzabilă poate fi luată în considerare de lege, pentru că, atunci când este
consecinţa unei culpe reproşabilă celui ce invocă eroarea, nu i se poate permite să invoce
propria culpă pentru a anula contractul.
Dacă persoana care invocă eroarea s-a abţinut de a lua elementarele precauţii, înseamnă
că şi-a nesocotit obligaţia de a se informa, deci a comis o neglijenţă şi sancţiunea va fi
chiar respingerea acţiunii de anulare a contractului.
Dacă cel în cauză este şi profesionist în domeniul în care a contractat, va fi mai uşor să se
reţină caracterul nescuzabil al erorii. În această situaţie se află, de exemplu, un arhitect
care cumpără un teren şi ulterior invocă faptul că s-a aflat în eroare cu privire la
posibilitatea de a edifica o construcţie pe acest teren.
129
Dimpotrivă, se poate imagina situaţia în care un profesionist contractează cu un profan.
Un exemplu în acest sens este cel al anticarului care s-a înşelat cu privire la autenticitatea
unor stampe cumpărate de la un profan26.
Persoana care a subscris un al doilea contract de asigurare pentru acelaşi risc nu poate
invoca propria sa greşeală pentru a cere anularea celui de-al doilea contract.
Problema care rămâne să fie rezolvată este ce fel de culpă poate fi reproşată, o simplă
neglijenţă, sau numai o eroare grosieră.
Se consideră nescuzabilă eroarea celui care, în situaţia dată, nu ştie ceea ce orice alt om
în locul lui ar fi ştiut, sau eroarea celui care omite să se informeze, deşi o diligenţă normală
i-ar fi recomandat să dobândească în prealabil informaţiile necesare, în vederea încheierii
contractului.
Jurisprudenţa franceză a stabilit că cel ce invocă eroarea a omis să se informeze şi astfel
nu a luat nici precauţiile elementare, comiţând în acest mod o neglijenţă a cărei sancţiune
va fi însăşi menţinerea contractului. Obligaţia de a se informa aparţine, cu grade de
intensitate diferite, oricărui contractant. Partea care intenţionează să încheie contractul are
datoria să se informeze înainte de a contracta şi cel puţin obligaţia de a împărtăşi celuilalt
contractant intenţiile sale.
Doctrina franceză actuală este divizată în privinţa culpei grave şi a culpei uşoare. Într-o
opinie se consideră că numai culpa gravă face eroarea nescuzabilă, în timp ce culpa
uşoară nu poate califica astfel scuza. În altă opinie, legea nu distinge între culpa uşoară şi
culpa gravă.
Eroarea nescuzabilă este orice eroare imputabilă. Ìnstanţa apreciază natura erorii, ţinând
cont de elementele concrete ale cazului, cum sunt: vârsta, profesia şi experienţa de viaţă
dobândite de victima erorii, cu alte cuvinte, aptitudinile intelectuale ale mediului social al
victimei erorii. Analiza nu poate fi decât psihologică, pe baza elementelor interne ale celui
în eroare.
Eroarea asupra cauzei obligaţiei fiind chiar nescuzabilă justifică anularea angajamentului
pentru absenţa cauzei. În cazul erorii asupra identităţii lucrului obiect al contractului,
această eroare nu este scuzabilă şi nu poate antrena anularea pentru viciu de
consimţământ pe acest temei, dar poate conduce la constatarea inexistenţei acordului
voinţelor asupra unui element esenţial al contractului.
De exemplu, dacă într-o vânzare silită cumpărătorul s-a înşelat cu privire la identitatea
lotului pus în vânzare, acordul voinţelor nu s-a putut realiza şi contractul nu a luat naştere.
Un alt exemplu este oferit de decizia din 1 februarie 1995 a Curţii de Casaţie franceze27.
În cazul din speţă, printr-un înscris sub semnătură privată, s-a vândut o proprietate rurală,
dar cumpărătorul a refuzat să se prezinte pentru încheierea contractului în formă
autentică, susţinând că s-a înşelat asupra obiectului contractului. A crezut că dobândeşte o
proprietate exclusivă a unui singur titular al dreptului, deşi în realitate, domeniul cumpărat
era traversat de un drum comunal şi conţinea parcele aparţinând terţelor persoane.
Vânzătorii au cerut în instanţă rezoluţiunea contractului, iar cumpărătorul, prin cerere
reconvenţională, a invocat nulitatea contractului. Curtea de Casaţie, ca şi curtea de apel, a
reţinut inexistenţa contractului pentru absenţa acordului părţilor cu privire la obiect.
Eroarea-obstacol cu privire la cauză este, în opinia unor autori, impropriu calificată drept
eroare, pentru că, în realitate, cauza este absentă. Absenţa cauzei este o sancţiune
distinctă de eroare.
Exigenţa caracterului scuzabil al erorii are ca scop să interzică utilizarea propriei erori şi
deci a propriei culpe ca argument în justiţie, pentru a obţine anularea contractului pe care
cealaltă parte îl consideră valabil. Dacă victima a comis o culpă, ea nu poate apela la
130
protecţia legii. La urma urmelor, o calificare a erorii ca fiind nescuzabilă nu este altceva
decât maniera de a sancţiona pe cel culpabil pentru că nu s-a informat.
A pretinde ca eroarea să fie scuzabilă nu înseamnă că o eroare nu va fi în niciun fel luată
în considerare dacă se explică printr-o greşeală imputabila celui ce s-a înşelat. Eroarea
poate fi scuzabilă, dacă nu este grosieră, chiar dacă victima a fost imprudentă sau
neglijentă, situaţie în care ea ar putea fi obligată să-l indemnizeze pe partenerul
contractual pentru prejudiciul pe care l-a suferit acesta ca urmare a anulării contractului
pentru viciu de consimţământ.
Eroarea nescuzabilă nu se sustrage exigenţelor prevăzute de art. 1207, şi prin urmare,
cealaltă parte contractantă trebuie să fi cunoscut caracterul esenţial al faptului asupra
căruia s-a purtat eroarea. Expresia folosită este aceea de eroare cunoscută (în
franceză erreur reconnaissable). Această eroare nu este comună, ci numai deopotrivă de
cunoscută pentru ambele părţi, deşi numai una se află în eroare.
Asemenea categorie de eroare poate fi concepută în două feluri.
Într-o primă accepţiune, cealaltă parte contractantă cunoaşte importanţa esenţială pe care
victima erorii a ataşat-o unui fapt.
În cealaltă accepţiune, eroarea, în sine, trebuie să fie cunoscută de celălalt contractant.
În favoarea celei de-a doua accepţiuni pledează două argumente.
1) nu se poate justifica necesitatea de a se impune acestor elemente condiţia de eroare
comună sau cunoscută, pentru ca nu s-ar adăuga nimic la protecţia celui aflat în eroare;
2) sarcina contractantului în eroare este dificilă, pentru că el trebuie să facă dovada că
cealaltă parte ştia, putea sau trebuia să ştie că voinţa pe care a declarat-o el nu
corespunde voinţei sale reale, şi că elementul asupra căruia poartă eroarea este esenţial
pentru contractant.
Aşa se explică criticile numeroase şi exigente formulate contra condiţiei cunoaşterii erorii
de către cealaltă parte contractantă28.
*rt. 11/9.
:roarea asumat%
Nu atrage anularea contractului eroarea care poartă asupra unui element cu privire la care
riscul de eroare a fost asumat de cel care o invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie
asumat de acesta.
Comentariu
Libertatea contractuală presupune şi posibilitatea oferită părţilor în modul cel mai larg de a
redacta clauzele contractului, astfel încât, printre acestea să fie regăsite şi clauzele cu
privire la suportarea riscurilor. De exemplu, vor negocia şi vor insera clauze privind
obligaţia creditorului de a-şi executa propria prestaţie necondiţionat şi în situaţia în care
cealaltă parte nu-şi poate îndeplini obligaţia datorităforţei majore.
De asemenea, părţile pot să decidă să disocieze problema suportării riscurilor de
problema drepturilor de proprietate, stipulând că proprietarul nu va fi obligat să-şi asume
suportarea consecinţelor negative ale realizării unui risc de pierdere sau de deteriorare.
Ìnteresul de a identifica norma juridică prin care se desemnează partea ce va suporta
riscul prestaţiei se limitează la cazurile în care părţile n-au prevăzut ele însele o asemenea
clauză.
131
Există mai multe posibilităţi pentru reglementarea suportării riscurilor în contractul care
leagă părţile. Principala tendinţă a părţilor, la negocierea contractului, este de a evita ca
realizarea riscului să aibă consecinţe asupra contractului şi în acest sens contractul va fi
dotat cu mecanisme preventive şi de garanţie, inclusiv clauze de transfer al riscului către
un asigurător.
Dacă părţile nu pot sau nu vor să prevină riscul, ele vor reglementa suportarea acestuia,
astfel încât, cu toată nesiguranţa viitorului, să-şi poată îndeplini obiectivele avute în vedere
la încheierea contractului. Totodată, cu privire la un risc determinat privind un obiect
determinat al contractului, părţile pot să opteze pentru a nu lua nicio măsură, lăsând
hazardul să se producă nestânjenit. Un astfel de contract va fi calificat drept contract
aleatoriu, pentru că fiecare parte are egală şansă de câştig sau de pierdere, fără să mai fie
necesară o reglementare a suportării riscului de către una dintre părţi.
Dacă în contract se reglementează destinatarul suportării riscului, rezolvarea depinde de
natura obligaţiei a cărei executare este susceptibilă de a fi repusă în discuţie de către forţa
majoră29.
Articolul 1209 reglementează situaţia în care cel ce invocă eroarea şi-a asumat acest
risc30 sau, în împrejurările cauzei, el trebuia să-şi asume eroarea.
Partea care, în momentul încheierii contractului, acceptă un alea nu mai poate pretinde
ulterior că ar fi fost victima unei erori31.
*rt. 111/.
:roarea de calcul
Simpla eroare de calcul nu atrage anularea contractului, ci numai rectificarea, afară de
cazul în care, concretizându-se într-o eroare asupra calităţii, a fost esenţială pentru
încheierea contractului. Eroarea de calcul trebuie corectată la cererea oricăreia dintre
părţi.
Comentariu
Textul art. 1210 reglementează influenţa pe care o are eroarea de calcul asupra nulităţii
contractului.
Regulile sunt simple.
Calculul trebuie corectat la cererea oricăreia dintre părţi şi asta este tot ceea ce se poate
face într-o asemenea situaţie. Excepţie face cazul în care eroarea de calcul s-a concretizat
asupra cantităţii şi cantitatea a fost o însuşire esenţială pe care partea a avut-o în vedere
la încheierea contractului.
În activitatea sa de judecător de primă instanţă în cariera de magistrat, autorul acestei cărţi
a fost confruntat cu un caz tipic pentru asemenea situaţii. În anii '70, cetăţeanul Ìoan N. a
cumpărat de la un magazin de stat 4 covoare orientale înnodate manual. Bătaia de cap a
cumpărătorului a fost pricinuită de formatul mai puţin obişnuit al covoarelor, toate având
aspectul unui disc. Ajuns acasă cu covoarele şi lăsându-se captivat de deliciul lecturii
etichetelor, cumpărătorul a avut surpriza să constate, după repetate încercări ale
variantelor de calcul, că metoda utilizată la determinarea suprafeţei specificate pe etichetă
nu corespundea formulei matematice de determinare a suprafeţei cercului (3,14 înmulţit cu
raza la pătrat). Totodată, şi-a dat seama că suprafaţa indicată pe etichetă corespunde
numai formulei de calcul ,diametrul la pătrat¨. Pe scurt, eticheta prevedea o suprafaţă mai
mare decât cea reală şi pierderea pentru cumpărător reprezenta aproximativ preţul unui
metru pătrat de covor. Neacceptând să piardă această sumă, cumpărătorul s-a întors la
132
magazin cu covoarele şi a demonstrat eroarea de calcul. Seful magazinului s-a declarat
inocent şi i-a arătat cumpărătorului factura producătorului, o cooperativă din alt judeţ.
Preţul indicat pe etichetă corespundea cu cel facturat, pentru simplul motiv că eticheta era
produsă tot de autorul covoarelor. Magazinul nu câştiga nimic la această vânzare şi nu
avea de restituit nimic cumpărătorului. Acesta din urmă nu s-a lăsat învins şi a continuat
demersul său justiţiar. În corespondenţa purtată cu producătorul, o cooperativă
meşteşugărească, achizitorul covoarelor a primit din partea acesteia următorul răspuns:
,Operaţiile de calculare a suprafeţei efective făcute de dumneavoastră sunt bune, dar la
covoarele care nu se încadrează în forma unui dreptunghi sau pătrat, suprafaţa covorului
se calculează pe baza înmulţirii dimensiunilor măsurate la mijlocul covorului. În cazul
covoarelor ovale sau rotunde în suprafaţa acestora se include şi lipsa neţesută, datorită
executării mai greu a acestui tip de covoare¨ (reproducere fidelă).
Aşadar, producătorul nu a contestat că este autor al calculului matematic care a condus la
redactarea etichetei, nici corectitudinea calculului efectuat de cumpărător, nici preţul unitar
pe metru pătrat. Totuşi, printr-un artificiu de calcul animat de voinţa de a rentabiliza la
maximum activitatea cooperativei meşteşugăreşti, s-a inclus în preţul produsului şi o
valoare inexistentă, a cărei unică justificare foarte îndoielnică era aşa-zisa dificultate
sporită de execuţie.
Ceea ce este cert în acest caz este justificarea deplină a demersului cumpărătorului,
numai că lucrurile s-au complicat din cauză că preţul eronat nu a fost pretins de vânzător
în numele său, iar cu producătorul nu avea niciun raport juridic cel ce cumpărase
covoarele.
Dincolo de aspectele juridice ale cazului, acesta relevă o performanţă epocală a
cooperativei meşteşugăreşti.
Procedeul brevetat de aceasta face dovada cunoştinţelor matematice neobişnuite pe care
producătorul covoarelor le utilizează aşa cum domnul Jourdain, ,Burghezul gentilom¨ al lui
Molière obişnuia să facă proză chiar fără să ştie.
Formula de calcul inventată de cooperativă este finalul fericit al unei îndelungate strădanii
a matematicienilor din Antichitate şi până în zilele noastre de a rezolva problema
cuadraturii cercului, care constă în construirea laturii unui pătrat, a cărui suprafaţă să fie
egală cu suprafaţa unui cerc dat. Problema pe care şi-a pus-o cu 2000 de ani î.Hr.
savantul Ahmes în celebrul său papirus, se reduce la construcţia unui segment de dreaptă
cu lungimea egală cu rădăcina pătrată din ¬. După ce Lambert, în 1766, a demonstrat că
¬ este un număr iraţional, iar Lindeman, în 1882, a mai descoperit încă o însuşire a
aceluiaşi ¬, caracterul transcendent, mulţi au crezut că problema cuadraturii cercului nu ar
avea soluţie. Stim astăzi, cu certitudine, contrariul, pentru că l-a demonstrat cooperativa
meşteşugărească producătoare a covoarelor şi a etichetei. Oare conducătorii cooperativei
auziseră de ,nodul gordian¨ (apropo de tehnica de realizare a covoarelor prin noduri
manuale)? Înclinăm să credem că această îndoială se va adăuga marilor enigme ale
umanităţii.
Tot rezultat al erorii de calcul poate fi şi divergenţa între preţul voit de către vânzător şi
preţul declarat de către acelaşi vânzător. Cazul aparţine erorii-obstacol dacă, prin
inadvertenţă, sau prin eroare de scriere vânzătorul indică alt preţ decât cel pe care l-a
dorit. O astfel de eroare rezultă, de obicei, din greşeala de afişare şi de etichetare, ori
eroarea materială de etichetare informatica, de exemplu dacă etichetarea omite ultimul 0
din preţul adevărat.
Această eroare asupra preţului trebuie să fie bine delimitată de celelalte două erori
învecinate, eroarea asupra valorii şi eroarea de calcul, ambele fiind indiferente pentru
validitatea contractului.
133
Eroarea asupra valorii este generată de greşita preţuire economică a obiectului şi este
indiferentă pentru validitatea contractului.
Eroarea cu privire la preţ, spre deosebire de eroarea asupra valorii, priveşte indicarea
greşită a preţului unui lucru, deşi aprecierea valorii sale a fost corectă. Eroarea asupra
preţului este o eroare care poartă asupra declaraţiei de voinţă şi, drept consecinţă, este o
cauză de nulitate a contractului, deoarece eroarea-obstacol împiedică atât realizarea
consimţământului, cât şi încheierea contractului32.
La fel ca şi distincţia între eroarea asupra preţului şi eroarea asupra valorii, este necesară
şi distincţia între eroarea asupra preţului şi eroarea de calcul, ambele fiind indiferente
pentru validitatea contractului. Soluţia este simpla rectificare a preţului, după un calcul
corect.
Codul elveţian al obligaţiilor, în art. 24 alin. (3), prevede că ,Simplele erori de calcul nu
afectează validitatea contractului, dar trebuie să fie corectate¨.
*rt. 1111.
:roarea de comunicare sau de transmitere
Dispoziţiile privitoare la eroare se aplică în mod corespunzător şi atunci când eroarea
poartă asupra declaraţiei de voinţă ori când declaraţia a fost transmisă inexact prin
intermediul unei alte persoane sau prin mijloace de comunicare la distanţă.
Comentariu
Atunci când eroarea se referă la declaraţia de voinţă, sau când această declaraţie s-a
transmis deformat, prin intermediul altei persoane sau prin mijloacele de comunicare la
distanţă, regulile cu privire la eroare din art. 1207-1210 sunt deopotrivă aplicabile.
Situaţii de acest fel se întâlnesc atunci când, din eroare, vânzătorul comunică un alt preţ
decât cel real sau când pe traseul de la vânzător la cumpărător se deformează informaţia
şi se schimbă preţul.
O persoană se poate înşela pronunţând sau scriind preţul care nu va corespunde cu cel
dorit. Cauza poate fi neatenţia, distracţia, graba etc. Pe scurt, vânzătorul nu a vrut ceea ce
a declarat.
Aceeaşi situaţie apare şi atunci când eroarea se produce în procesul de transmitere a
declaraţiei de voinţă. Ìntermediarul poate comite o eroare în transmiterea mesajului.
Această eroare trebuie să fie săvârşită de un mesager şi nu de cel împuternicit să-l
reprezinte pe emitent.
Totodată, trebuie să se stabilească şi faptul că mesagerul nu s-a înşelat intenţionat în
transmiterea mesajului, adică nu a comis un fals.
,Principiile contractuale comune¨ elaborate de Asociaţia Henri Capitant conţin şi următorul
text: ,Art. 4:104: Ìnexactitatea în comunicări. Ìnexactitatea comisă în expresia sau în
transmiterea declaraţiei este considerată a fi o eroare a autorului sau expeditorului
declaraţiei şi este aplicabil articolul 4:103 (eroare fundamentală de fapt sau de drept)¨.
În cazul analizat, dacă destinatarul transmisiunii nu ştie sau nu are motiv să ştie că oferta
conţine o eroare, el poate să îl lege pe ofertant de acest text. Dimpotrivă, dacă acceptă
oferta, deşi ştie că acesta conţine inexactităţi de comunicare, el nu va putea mai târziu să
folosească drept pretext aceste inexactităţi pentru a încerca să anuleze contractul.
În cazul în care cealaltă parte contractantă cunoaşte semnificaţia ofertei şi o acceptă pur şi
simplu, fără a semnala inexactitatea, există contract în condiţiile pe care acea parte le-a
134
înţeles efectiv. Chiar şi dacă una dintre părţi nu ştia că cealaltă a comis o inexactitate,
partea nu va putea cu just temei să pretindă că se ataşează sensului normal al cuvintelor
folosite, dacă, în împrejurările concrete, o persoană rezonabilă ar fi interpretat cuvintele nu
în sensul uzual, ci în acea manieră pe care a folosit-o cel ce a făcut comunicarea.
Dacă eroarea s-a produs în cursul unei transmiteri efectuată de o terţă persoană, de
exemplu, o societate de telecomunicaţii, fără să existe o eroare e expeditorului, acesta din
urmă trebuie să suporte riscurile pentru că el l-a ales pe transmiţător.
Toate cele de mai sus sunt puse sub semnul rezervei caracterului serios şi de o anumită
gravitate al erorii de transmisie, nefiind aplicabile erorilor minore, nesemnificative.
*rt. 1111.
"nvocarea erorii cu bun%-credinţ%
Partea care este victima unei erori nu se poate prevala de aceasta contrar exigenţelor
bunei-credinţe.
Comentariu
Textul art. 1212 pretinde victimei erorii să se prevaleze cu bună-credinţă de această
eroare şi implicit oferă soluţia respingerii cererii victimei atunci când se face dovada că
victima se prevalează de eroare cu rea-credinţă.
Textul este o reiterare a obligaţiei pe care o instituie art. 1170: ,Părţile trebuie să acţioneze
cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul
executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligaţie¨.
Un exemplu de conduită cu rea-credinţă îl poate constitui utilizarea minciunii, care este
echivalentă manoperelor frauduloase.
Nici rezoluţiunea pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale, nici răspunderea
contractuală nu presupun o culpă intenţionată. Orice vină este suficientă pentru a reţine
răspunderea debitorului care nu-şi execută corect sau nu-şi execută deloc obligaţiile.
Numeroase situaţii obligă pe debitor să răspundă contractual fără să i se poată reproşa o
greşeală.
Debitorul este de rea-credinţă atunci când pretinde că nu i s-a instituit o obligaţie, deşi
contractul o prevede şi se sustrage executării acestuia.
Debitorul este de asemenea de rea-credinţă dacă refuză să execute o obligaţie implicită,
izvorâtă din contract, pretextând că ea nu este expres menţionată în contract.
Pe de altă parte, cerinţa bunei-credinţe este aplicabilă nu numai conţinutului contractului,
ci şi conduitei părţilor în timpul executării acestui contract. Debitorul va fi de rea-credinţă
dacă va ocaziona creditorului o cheltuială nejustificată prin modalitatea pe care o adoptă în
executarea contractului. De exemplu, va expedia un produs cu greutate importantă pe cale
aeriană şi nu pe cale terestră sau maritimă, fără a avea ca justificare urgenţa.
Creditorul va fi şi el de rea-credinţă dacă va impune debitorului o executare mai oneroasă,
fără să aibă corespondent într-un interes al creditorului. Exemplu în acest sens este
revocarea în ianuarie a comenzii din septembrie pentru livrări stabilite să fie executate în
intervalul ianuarie-aprilie33, sau rezilierea de rea-credinţă a unui contract de concesiune
pentru motive care nu pot fi calificate drept serioase şi legitime34.
135
*rt. 1113.
*daptarea contractului
(1) Dacă o parte este îndreptăţită să invoce anulabilitatea contractului pentru eroare, dar
cealaltă parte declară că doreşte să execute ori execută contractul aşa cum acesta fusese
înţeles de partea îndreptăţită să invoce anulabilitatea, contractul se consideră că a fost
încheiat aşa cum l-a înţeles această din urmă parte.
(2) În acest caz, după ce a fost informată asupra felului în care partea îndreptăţită să
invoce anulabilitatea a înţeles contractul şi înainte ca aceasta să fi obţinut anularea,
cealaltă parte trebuie, în termen de cel mult 3 luni de la data când a fost notificată ori de la
data când i s-a comunicat cererea de chemare în judecată, să declare că este de acord cu
executarea sau să execute fără întârziere contractul, astfel cum a fost înţeles de partea
aflată în eroare.
(3) Dacă declaraţia a fost făcută şi comunicată părţii aflate în eroare în termenul prevăzut
la alin.(2) sau contractul a fost executat, dreptul de a obţine anularea este stins şi
notificarea prevăzută la alin.(2) este considerată lipsită de efecte.
Comentariu
În condiţiile unei adaptări corespunzătoare a unei prevederi contractuale, contractul
încheiat de partea care este victima erorii rămâne legată contractual dacă cealaltă parte
este de acord cu executarea.
Norma legală din art. 1213 se asociază normei legale din art. 1259, conform căreia
contractul nul poate fi refăcut în tot sau în parte, cu respectarea tuturor condiţiilor
prevăzute de lege la data refacerii lui. Contractul refăcut va produce efecte numai pentru
viitor. Aşadar, contractul anulabil pentru eroare poate fi asanat, extirpându-se efectele
erorii, fără ca intervenţia justiţiei să fie obligatorie.
Un text mai amplu, dar şi mai clar este cuprins în ,Principiile contractuale comune¨ la art.
4:204: Adaptarea contractului (art. 4:105 modificat): ,(1) Dacă una dintre părţi notifică
dorinţa de a executa sau execută efectiv contractul aşa cum înţelegea victima erorii,
contractul se consideră ca fiind încheiat în termenii doriţi de victimă.
(2) Partea trebuie să notifice intenţia sa de a executa sau să procedeze la executare într-
un termen rezonabil, şi în orice caz înainte ca victima să-i fi notificat anularea şi nu
acţionează în felul în care contractul ar fi pierdut orice interes pentru ea.
(3) Dacă ambele părţi au comis aceeaşi eroare, tribunalul poate, la cererea uneia dintre
ele, să pună contractul în acord cu ceea ce ar fi putut fi convenit rezonabil dacă nu ar fi
existat eroarea, cu condiţia ca, pentru ambele părţi, contractul să-şi menţină interesul.¨
Posibilitatea adaptării contractului pare să fie rezervată erorii în comunicare, dar nu
categoric exclusiv faţă de expresia din forma iniţială (art. 4:105) care viza atât erorile de
fapt, cât şi cele de drept. De îndată ce contractul nu mai prezintă niciun interes pentru
victimă, nici adaptarea nu va mai fi posibilă.
Atunci când ambele părţi s-au aflat în aceeaşi eroare, intervenţia justiţiei poate reaşeza
contractul în cadrul rezonabil pe care l-au putut concepe şi conveni părţile, dacă n-ar fi
existat eroarea.
Mijloacele prin care se poate preveni eroarea sunt obligaţia de informare şi timpul de
gândire.
Ìnformarea celeilalte părţi contractante este în multe situaţii obligatorie, astfel încât
absenţa ei reprezintă o culpă contractuală, sau, după caz, o culpă delictuală.
136
Ìntensitatea informării este variabilă şi intervine în diferite perioade ale formării
contractului.
Ea devine o obligaţie de sfătuire cu privire la oportunitatea contractului, avantajele şi
inconvenientele acestuia.
Dacă este calificată ca obligaţie precontractuală, ea este menită să producă un
consimţământ informat şi devine obligaţie contractuală de informare atunci când se
prezintă ca efect al contractului, sau când contractul are ca obiect principal furnizarea de
informaţii, sau în situaţiile în care o bună executare a obligaţiei principale presupune cu
titlu accesoriu oferirea unui număr anumit de informaţii, sfaturi sau atenţionări.
Este mai delicată problema stabilirii naturii obligaţiei, precontractuală sau contractuală, în
cazul formării progresive a contractelor35. Dacă informaţia este menită să permită
exprimarea unui consimţământ în cunoştinţă de cauză, ne vom afla în faţa unei informări
precontractuale.
Desigur că pentru a informa pe celălalt partener, trebuie mai întâi să se informeze el însuşi
şi nu poate procura altuia o informare pe care nu o deţine. Obligaţia de informare nu există
decât dacă cel căruia îi este destinată nu o posedă deja şi ignoranţa sa este legitimă.
În raporturile dintre profesionişti şi consumatori sunt prevăzute felurite obligaţii de
informare corespunzătoare diversităţii contractelor. Astfel, jurisprudenţa franceză a reţinut
această obligaţie în cazul unui produs nou vândut unui neprofesionist, ca şi în cazul
nesemnalării unei servituţi neaparente sau în cazul contractului de credit încheiat fără
verificarea elementară a posibilităţilor de rambursare.
Timpul de gândire este alocat prin lege partenerului ignorant care contractează cu
profesionistul. Mai mult chiar, acest timp este impus şi nu poate fi obiect al renunţării.
Corolarul îl reprezintă dreptul la răzgândire care permite retragerea consimţământului într-
un anumit termen sau până în ultima clipă. În acest sens sunt relevante contractele
medicale pentru îngrijirea sănătăţii. Consimţământul pacientului poate fi retras în orice
moment36.
Soluţia oferită de art. 1213 privitoare la adaptarea contractului este aplicabilă şi situaţiei
prevăzută deart. 1222 privind sancţiunea vicierii consimţământului prin leziune.
Adaptarea se realizează conform prevederilor art. 1259 (refacerea contractului nul) sau
conform art. 1260 (conversia contractului nul).
*rt. 1114.
Dolul
(1) Consimţământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată
de manoperele frauduloase ale celeilalte părţi ori când aceasta din urmă a omis, în mod
fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i
le dezvăluie.
(2) Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului,
chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esenţială.
(3) Contractul este anulabil şi atunci când dolul provine de la reprezen¬tantul, prepusul ori
gerantul afacerilor celeilalte părţi.
(4) Dolul nu se presupune.
CCF: Art. 1116. Dolul este o cauză de nulitate a convenţiei atunci când manoperele
practicate de una dintre părţi sunt de aşa natură încât este evident că fără aceste
137
manopere cealaltă parte nu ar fi contractat. Dolul nu se prezumă, ci trebuie să fie dovedit.
CAA: Art. 960. (1)Dolul este o cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene,
întrebuinţate de una din părţi, sunt astfel, încât este evident că, fără aceste maşinaţii,
cealaltă parte n-ar fi contractat.
(2) Dolul nu se presupune.
CCÌ: Art. 1439. Dolul. (1) Dolul este cauză de anulare a contractului atunci când
manoperele folosite de una dintre părţile contractului erau de aşa natură încât fără aceste
manopere cealaltă parte nu ar fi încheiat contractul.
(2) Dacă manoperele au fost utilizate de o terţă persoană, care nu depindea de cealaltă
parte contractantă şi nu a avut nici un folos, contractul este anulabil.
Art. 1440. Dolul incident. Dacă manoperele nu au fost de natură să determine
consimţământul, contractul este valid, afară de cazul în care contractul s-ar fi încheiat în
alte condiţii, iar contractantul de rea-credinţă răspunde pentru daune.
Principiile contractuale comune elaborate de Asociaţia Henri Capitant: Art. 4:109: Profit
excesiv sau avantaj neloial. (1) O parte poate provoca nulitatea contractului dacă, cu
ocazia încheierii contractului,
a) era într-o stare de dependenţă faţă de cealaltă parte sau în relaţii de încredere cu ea, în
stare de primejdie economică sau de nevoi urgente ori era neprevăzătoare, ignorantă,
neexperimentată ori inaptă să negocieze,
b) În timp ce partea cealaltă avea sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă şi că, date fiind
împrejurările şi scopul contractului, a obţinut avantaj din situaţia primei părţi cu o vădită
neloialitate ori a dobândit un folos excesiv.
(2) La cererea părţii vătămate, instanţa poate, dacă crede că este potrivit, să adapteze
contractul astfel încât să îl pună în acord cu ceea ce ar fi putut fi convenit conform
cerinţelor bunei-credinţe.
(3)Tribunalul poate, de asemenea, la cererea părţii care a primit notificarea anulării pentru
profit excesiv sau avantaj neloial să adapteze contractul cu condiţia ca această parte, de
îndată ce a primit notificarea, să îl informeze pe expeditor despre acest demers, mai
înainte ca acesta să fie trecut el la acţiune.
Comentariu
Referitor la natura actelor conţinute de manoperele practicate, jurisprudenţa franceză a
calificat ca atare orice acţiune necinstită având ca scop să surprindă o persoană pentru a
o face să semneze un angajament pe care nu l-ar fi semnat fără asemenea manopere.
Aşadar, dolul există dacă manoperele au viciat consimţământul prin eroarea creată de ele.
Simpla minciună, fără sprijin în exteriorizări ale voinţei, poate şi ea să constituie un dol. De
exemplu, declaraţia mincinoasă cu privire la situaţia şi calităţile obiectului. Jurisprudenţa
franceză recunoaşte şi dolus bonus, dacă nu depăşeşte uzanţele comerciale privind
reclama. Dolul prin reticenţă a avut o aplicaţie foarte extinsă în practica judecătorească
franceză şi în cea română.
Textul art. 1214 NCC este deosebit de interesant prin amploarea factorilor pe care înţelege
să îi ia în considerare şi care sunt prezenţi în realitatea relaţiilor economice.
Totuşi, textul este susceptibil de clarificare cu privire la câteva aspecte pe care le conţine.
Astfel, cum se va putea aprecia că o parte a dobândit avantaj din situaţia celeilalte părţi şi
a utilizat acest avantaj cu o vădită neloialitate?
Este posibil să se considere că textul este aplicabil de fiecare dată când partea îşi dă
138
seama că pentru celălalt partener contractul nu prezintă nicio utilitate reală, astfel că a
contractat numai din cauza neprevederii, ignoranţei sau lipsei de experienţă?
În ce priveşte stilul redactării textului, stufos şi alambicat, desigur că face cinste doctrinei,
dar nu serveşte în aceeaşi măsură şi justiţiei.
Pentru a fi apt de interpretări, dacă nu univoce, cel puţin concordante, s-ar cuveni să fie
eliminate din text tocmai acele expresii care au fost cel mai mult îndrăgite de savanţii care
au redactat ante-proiectul şi textele ulterioare: ,avantaj vădit excesiv¨, ,relaţie de
încredere¨, ,stare de primejdie¨, ,lipsă de prevedere¨, ,nevoie urgentă¨, ,ignoranţă¨, ,lipsă
de experienţă¨, ,pierderea oricărui interes pentru contract¨.
În definiţia dolului din art. 1214 se regăseşte şi dolul reticent.
Aşadar, conform art. 1214, dolul viciază consimţământul prin eroarea pe care o provoacă
manoperele frauduloase ale celeilalte părţi sau ale altei persoane, ori reticenţa
frauduloasă37 a partenerului contractual asupra unor împrejurări pe care era obligat să le
dezvăluie. Eroarea provocată de dol trebuie să fie determinantă pentru consimţământul
celeilalte părţi, chiar dacă eroarea nu a fost esenţială în sensul prevederilor alin. (2) al art.
1207. Fără intervenţia dolului, victima nu ar fi contractat. Aşadar, consimţământul victimei
nu a fost liber, ci a fost silit prin dol.
Dolul se materializează în manopere frauduloase sau în reticenţă frauduloasă38.
Cu privire la caracterul determinant al dolului, Consiliul de Stat al Franţei a decis la 19
decembrie 1007 că manoperele dolosive, nu au fost determinante, în cazul din speţă,
pentru partea contractantă care a suferit efectele, dar au silit-o pe aceasta să accepte
condiţii mai oneroase decât cele pe care le-ar fi subscris în mod normal. Totodată,
Consiliul de Stat a reproşat curţii de apel concluzia conform căreia dolul, deşi afecta
consimţământul cu privire la preţul oferit, nu trebuie să atragă nulitatea ansamblului
contractului39.
Manoperele sunt constitutive de dol dacă au ca obiect alterarea consimţământului
celeilalte părţi şi de aceea în jurisprudenţă s-a asimilat dolul cu reaua-credinţă.
Simpla minciună, ca şi tăcerea dolosivă, este susceptibilă de calificare drept dol, fără să
fie însoţită de manopere.
Ajunge să se afirme un fapt neadevărat pentru a convinge o persoană să încheie un
contract şi dolul poate fi reţinut.
Nu există dol fără o voinţă deliberată de a înşela.
Minciuna nu poate fi reţinută, însă, dacă fapta se rezumă la o afirmaţie facilă, bazată pe
ignorarea unor fapte dacă nu există şi reaua-credinţă a autorului.
Totuşi, dolul se reţine dacă se afirmă cu tărie un neadevăr de care autorul îşi poate da
seama cu uşurinţă.
Jurisprudenţa franceză a calificat drept manopere dolosive toate acţiunile necinstite menite
să surprindă o persoană pentru a o determina să subscrie un angajament pe care nu l-ar fi
subscris fără asemenea manopere.
Dolul este de neconceput în absenţa manoperelor destinate să provoace eroarea. De
aceea, este insuficientă simpla minciună pentru a caracteriza dolul.
Nu toate şiretlicurile pe care le întrebuinţează un vânzător şi mai ales nu toate laudele la
adresa unor calităţi inexistente ale mărfii pot fi calificate drept manopere dolosive.
Cumpărătorul trebuie să fie şi el dotat cu o minimă vigilenţă pentru a nu fi păcălit prea
uşor.
139
Simpla reticenţă dolosivă poate fi caracterizată drept dol. În acest sens, s-a decis în
jurisprudenţa franceză în cazul vânzării unor automobile.
Nu poate constitui dol numai simpla omisiune de informare precontractuală a partenerului.
În schimb, reticenţa administratorului societăţii comerciale, în sensul de a prezenta o
situaţie reală şi exactă a societăţii în vederea unei cesiuni de acţiuni poate caracteriza
reticenţa dolosivă.
Este tot dolosivă şi conduita băncii creditoare care, cunoscând situaţia iremediabil
compromisă a debitorului, nu îl informează pe garantul fideiusor, mai înainte ca acesta să
se angajeze.
Reticenţa poate fi nedolosivă. Astfel, de exemplu, secretul profesional interzice notarului
să dezvăluie cumpărătorului că a fost solicitat de vânzător să se debaraseze de imobilul în
discuţie la orice preţ s-ar oferi. De asemenea, partea contractantă nu are obligaţia să îl
informeze pe celălalt partener că se află în insolvenţă.
Reticenţa nu trebuie să contrazică obligaţia de a contracta cu bună-credinţă. În schimb,
eroarea cesionarului cu privire la valoarea titlurilor provocată de cedent poate conduce la
nulitatea actului de cesiune pentru dol.
Tot jurisprudenţa franceză a condiţionat dolul de intenţia autorului de a crea o falsă
imagine în mintea cumpărătorului.
Aşadar, dolul este cauza nulităţii numai dacă emană de la cealaltă parte contractantă sau
de la o terţă persoană, cu condiţia ca în această din urmă situaţie celălalt contractant să
cunoască dolul.
Referitor la victima dolului, este obligatoriu ca aceasta să contracteze sub imperiul erorii
provocate de dol.
Momentul în care se cere să existe falsa imagine în mintea victimei este numai momentul
încheierii contractului, al acordului voinţelor40.
În ultimă instanţă, reaua-credinţă este un element necesar al dolului şi nu orice rea-
credinţă se califică astfel ci numai reaua-credinţă orientată spre dorinţa de a înşela
partenerul. Reaua-credinţă nu este nici aici prezumată, ci trebuie să fie dovedită.
Dolul prin reticenţă presupune obligaţia de informare care este încălcată de una dintre
părţile contractante dar nu dintr-o omisiune întâmplătoare, ci din dorinţa de a crea o falsă
aparenţă. Asemenea omisiuni care se califică drept reticenţă dolosivă au fost cunoscute în
jurisprudenţa franceză îndeosebi în cazul vânzării unor fonduri de comerţ sau a cesiunii de
acţiuni din capitalul societăţilor comerciale, ori în cazul unor contracte de asigurare sau de
cauţiune. Astfel, de exemplu s-a considerat reticenţă frauduloasă faptul băncii creditoare
care nu l-a informat pe fideiusor despre situaţia dezastruoasă a debitorului. Reticenţe
frauduloase s-au mai constatat în cazul vânzării unor imobile care aveau vicii ascunse sau
alte structuri de rezistenţă decât cele afirmate, ori erau lipsite de anumite dotări presupuse
a fi existente pretutindeni41.
*rt. 1112.
Dolul comis de un terţ
(1) Partea care este victima dolului unui terţ nu poate cere anularea decât dacă cealaltă
parte a cunoscut sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască dolul la încheierea contractului.
(2) Ìndependent de anularea contractului, autorul dolului răspunde pentru prejudiciile ce ar
rezulta.
140
Comentariu
Cel de-al doilea alineat al art. 1215 dispensează partea care invocă dolul de sarcina
demonstrării caracterului esenţial al erorii, iar cel de-al treilea alineat permite invocarea
dolului pentru a cere anularea contractului, chiar şi atunci când manoperele dolosive sau
reticenţa frauduloasă au ca autor un reprezentat sau prepus, ori gerant al afacerilor
celeilalte părţi.
Cu privire la reprezentarea în actele juridice, sediul materiei se află în art. 1295-1314.
Răspunderea comitenţilor pentru prepuşi este reglementată în art. 1373.
Gestiunea de afaceri în art. 792-857 NCC.
Soluţia legislativă aleasă de Noul Cod civil diferă de reglementarea actuală franceză, care
ia în considerare numai dolul comis de partenerul contractual şi cel comis de un terţ
permite numai acţiunea în despăgubiri.
Pe acest temei legal, jurisprudenţa franceză a concluzionat că dacă o persoană a
contractat un împrumut destinat cumpărării unui bun şi contractul de cumpărare s-a
încheiat numai ca urmare a manoperelor dolosive ale vânzătorului, această împrejurare nu
va permite debitorului să ceară nulitatea împrumutului pentru că dolul nu a fost comis de
niciuna dintre părţile contractului de împrumut, ci de un terţ.
În reglementarea actuală a creditului pentru consum, cele două contracte sunt strâns
legate şi se intercondiţionează. Nu numai că obligaţiile celui ce primeşte împrumutul nu
pot fi executate decât după livrarea bunului, dar totodată, în caz de rezoluţiune sau
anularea vânzării din cauza vânzătorului, acesta poate fi silit să-l garanteze pe debitor.
Dolul comis de reprezentant, prepus sau gerant, este asimilat dolului comis de partea
reprezentată.
Soluţia legislativă a Noului Cod civil decurge firesc din concepţia dolului ca fiind
generatorul viciului de consimţământ şi consecinţa acestei premize este că nu poate fi
legat un contract de un consimţământ viciat.
Cealaltă soluţie, care exclude dolul terţului, reflectă concepţia de sancţiune aplicată
autorului şi concepţia răspunderii pentru fapta personală în cazul oricărei sancţiuni.
Dolul suscită şi alte comentarii.
1. Dolul se materializează în manopere frauduloase sau neloiale, ori în reticenţă
frauduloasă, pe care o comite unul dintre partenerii contractuali, pentru a-l determina pe
celălalt partener să încheie contractul. Aşadar, dolul trebuie să fie prezent şi operaţional în
momentul în care se încheie contractul, deşi relevarea lui este o operaţiune ulterioară de
reconstituire a trecutului.
2. Dolul care se manifestă prin manopere dolosive poate fi sancţionat nu numai cu
nulitatea contractului în întregimea sa, ci şi cu nulitatea unei clauze a contractului, care
limitează răspunderea. Această concluzie rezultă din decizia Curţii de Casaţie franceze,
secţia comercială, din 4 martie 200842.
3. Dolul nu se prezumă, ci trebuie să fie dovedit, prin orice mijloc de probă.
4. Nu orice manoperă pe care o foloseşte una dintre părţi pentru a determina pe cealaltă
parte să contracteze, poate fi calificată ca frauduloasă. Doctrina distinge între dolus
bonus şi dolus malus pentru a considera ca fiind factor distructiv numai acesta din urmă.
De exemplu, exaltarea calităţilor unui produs este un procedeu care se situează la limita
loialităţii, dar nu este în sine fraudulos, mai ales dacă îmbracă o formă metaforică.
Frontiera între exagerare şi minciună va fi trasată în fiecare caz concret de instanţă, în
141
funcţie de împrejurările speţei. De exemplu, s-a calificat drept frauduloasă manopera
constând în menţionarea pe un curriculum vitae a unei experienţe inexistente, ca şi
furnizarea de informaţii inexacte de importanţă certă cu ocazia unei angajări. Furnizarea
acestor informaţii inexacte, plasată în afara unor asemenea circumstanţe, nu are şanse să
fie calificată ca fiind dolosivă.
5. Dolul principal este cel care determină prin sine vicierea consimţământului. Dolul
incident nu are ca efect alterarea consimţământului victimei care ar fi contractat, în orice
caz, dar ar fi contractat în condiţii mai puţin oneroase.
Dacă victima erorii provocate de un dol incident nu poate cere anularea contractului pentru
că nu i-a fost alterat consimţământul, ea poate solicita despăgubiri de la autorul dolului
Doctrina nu este unanim favorabilă distincţiei între dolul principal şi cel incident.
O parte a doctrinei consideră că dolul este determinant şi numai el poate conduce la
sancţiunea nulităţii sau la daune-interese când s-au cerut împreună cu nulitatea sau că
daunele s-au cerut fără anularea contractului. Victima are opţiunea între despăgubire şi
nulitate, dar şi opţiunea cumulului.
Dolul incident permite numai cererea de reparare a prejudiciului.
6. În ce priveşte relaţia leziunii cu dolul, restrângerea domeniului leziunii nu împiedică
admiterea nulităţii sau a refacerii contractelor care conţin prestaţii inegale pe temeiul altor
mecanisme ale dreptului comun al contractelor. De exemplu, eroarea privind valoarea unei
prestaţii, deşi nu este cauză de nulitate, dobândeşte această calitate atunci când eroarea
asupra unei calităţi substanţiale antrenează o eroare asupra valorii.
Leziunea rezultată din eroarea cu privire la valoare va fi, în acest caz, absorbită de
nulitatea provocată de viciul de consimţământ sau de dolul care a indus eroarea
determinantă.
7. Relaţia între leziune şi cauza obligaţiei rezultă prin compararea prestaţiilor reciproce
atunci când nu există contraprestaţie pentru una dintre obligaţiile părţilor contractante şi
deci nu există cauza obligaţiei. În această situaţie se află vânzarea pe un preţ derizoriu şi
nu doar insuficient.
*rt. 1116.
Violenţa
(1) Poate cere anularea contractului partea care a contractat sub imperiul unor temeri
justificare induse, fără drept, de cealaltă parte sau de un terţ.
(2) Există violenţă când temerea insuflată este de aşa natură încât partea ameninţată
putea să creadă, după împrejurări, că, în lipsa consimţământului sau, viaţa, persoana,
onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav şi iminent.
(3) Violenţa poate atrage anularea contractului şi atunci când este îndreptată împotriva
unei persoane apropiate, precum soţul, soţia, ascendenţii ori descendenţii părţii al căreia
consimţământ a fost viciat.
(4) În toate cazurile, existenţa violenţei se apreciază ţinând seama de vârsta, starea
socială, sănătatea şi caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violenţa, precum şi de
orice altă împrejurare ce a putut influenţa starea acestuia la momentul încheierii
contractului.
CCF: Art. 1111. Violenţa exercitată contra celui care a contractat obligaţia este o cauză de
nulitate chiar şi atunci când s-a exercitat de o terţă persoană, alta decât persoana în
142
profitul căreia s-a încheiat convenţia.
Art. 1112. Violenţa există atunci când este de natură să facă impresie unei persoane
rezonabile şi să îi poată inspira teama de a expune persoana sa ori averea sa unui rău
considerabil şi prezent. Se are în vedere vârsta, sexul şi condiţia persoanei.
CCÌ: Art. 1434. Violenţa. Violenţa este cauză de anulare a contractului, chiar dacă este
exercitată de un terţ.
Art. 1435. Caracteristicile violenţei. Violenţa trebuie să fie de natură a face impresie
asupra unei persoane şi de a-i inspira temerea că persoana sau bunurile sale sunt expuse
unui rău injust. Se are în vedere în această materie vârsta, sexul şi condiţia persoanelor.
Art. 1436. Violenţa îndreptată contra unei terţe persoane. Violenţa este cauza anulării
contractului chiar şi atunci când răul cu care se ameninţă priveşte persoana sau bunul
soţului ori descendentului sau ascendentului.
Dacă răul cu care se ameninţă priveşte ale persoane, anularea contractului rămâne la
aprecierea instanţei.
Art. 1437. Temerea reverenţioasă. Numai o temere reverenţioasă nu este cauză de
anulare a contractului.
Observaţie. Textul este stufos şi cu pretenţia de a valorifica toate posibilităţile şi, cu toate
acestea, jurisprudenţa nu susţine cu cazuri concrete Codul.
Criteriile violenţei sunt atât comune, cât şi particulare legislaţiilor română şi franceză.
Textul francez are în vedere vârsta, sexul şi condiţia persoanei. Textul român are în vedere
tot vârsta, dar nu şi sexul (româncele sunt mai puternice) şi, în plus faţă de textul francez,
în loc de ,condiţia persoanei¨ se menţionează mai concret: ,starea socială, sănătatea şi
caracterul¨, la care se adaugă orice altă împrejurare susceptibilă să influenţeze starea
celui ameninţat la momentul încheierii contractului.
Jurisprudenţa franceză a avut în vedere atât violenţa fizică, cât şi cea morală şi numai
acele ameninţări care erau injuste şi ilicite. Starea de necesitate s-a recunoscut în cazul
temerii inspirate de un rău considerabil şi actual, nevoia presantă de bani, dominaţia
economică ş.a. Ameninţarea cu chemarea în judecată nu a fost calificată drept violenţă.
Comentariu
Din textul primului alineat al art. 1216 rezultă că anularea contractului poate fi cerută dacă
partea a contractat:
– sub imperiul unei temeri justificate,
– induse fără drept,
– de cealaltă parte,
– sau de un terţ.
Cel de-al doilea alineat defineşte temerea care justifică anularea contractului. Această
temere este de natură să insufle convingerea părţii că, în împrejurările date, refuzul de a
consimţi expune unui pericol grav şi iminent, valorile ameninţate fiind: viaţa, persoana,
onoarea ori bunurile sale.
Temerea ca sentiment aparţine domeniului psihologiei, tot aşa cum dolul care provoacă
eroarea îşi produce efectele pe acelaşi teritoriu. Victima se află sub imperiul unei temeri
pentru sine şi pentru valorile la care se referă ameninţarea. Ea trebuie să aibă caracter
grav, dar gravitatea se apreciază în concret după criteriile enumerate în alin. (4).
Temerea trebuie să fie prezentă în momentul încheierii contractului şi să aibă gravitatea
143
necesară pentru a fi credibilă. Această gravitate se apreciază in abstracto şi in concreto,
aşa cum rezultă din cel de-al doilea alineat şi din ultimul alineat ale articolului comentat.
Jurisprudenţa este favorabilă aprecieriiin concreto şi cercetează prezenţa efectivă a
temerii, care este o trăire interioară, prin manifestările sale exterioare din momentul
încheierii contractului.
Nu se consideră aplicabile dispoziţiile art. 1216 în cazul contractării sub influenţa drogurilor
sau atunci când mâna victimei a fost condusă pentru a semna. Constrângerea în care se
materializează violenţa poate să fie fizică sau morală43. S-a calificat drept constrângere
morală ameninţarea clientului de către avocat, în sensul că nu va pleda pentru apărarea
acestuia44.
Temerea trebuie să fie indusă fără drept, în sensul absenţei totale a oricărei legitimităţi.
Ea trebuie să provină de la cealaltă parte contractantă sau de la un terţ.
Cel de-al doilea alineat al art. 1216 enumeră valorile ameninţate: viaţa, persoana, onoarea
şi bunurile acesteia.
Cel de-al treilea alineat menţionează persoanele, altele decât partea contractantă, care ar
putea fi victimele violenţei. Nici în privinţa ascendenţilor, nici în privinţa descendenţilor
enumerarea nu este limitată decât de natura umană.
Criteriile pentru determinarea existenţei violenţei aparţin situaţiei concrete a fiecărui caz:
vârsta, starea socială, sănătatea şi caracterul persoanei care este ţinta violenţei. La
acestea se adaugă, fără nicio limitare, orice altă împrejurare de natură să influenţeze
starea psihică a celui ameninţat.
*rt. 111+.
*meninţarea cu e!erciţiul unui drept
Constituie violenţă şi temerea insuflată prin ameninţarea cu exerciţiul unui drept făcută cu
scopul de a obţine avantaje injuste.
CCÌ: Art. 1438. Ameninţarea cu exercitarea unui drept. Ameninţarea cu valorificarea unui
drept poate fi cauza anulării contractului numai dacă este îndreptată spre obţinerea unor
avantaje injuste.
Comentariu
Textul art. 1217 prevede că inducerea temerii prin ameninţarea cu exerciţiul unui drept
constituie violenţă dacă s-a efectuat cu scopul de a obţine avantaje injuste, deci calea de
drept a fost deturnată spre foloase necuvenite.
Exerciţiul căilor de drept (plângere penală, denunţ, executare silită individuală sau
colectivă etc.) nu se califică drept violenţă dacă nu este animată exclusiv de pretenţii
necuvenite şi nu de simţul dreptăţii.
Dacă partea contractantă se prevalează de o poziţie de forţă la negocierea contractului,
exploatând punctele slabe ale celuilalt partener şi utilizând propriile argumente care îl
favorizează şi pun în dificultate pe celălalt, nu suntem în prezenţa violenţei.
Dreptatea contractuală nu presupune egalitatea forţelor partenerilor.
Ameninţarea cu introducerea acţiunii în justiţie pentru determinarea părţii să încheie un
contract nu este ilegitimă dacă nu este conturat un abuz în sensul deturnării acestei acţiuni
în justiţie de la scopurile sale, în vederea obţinerii unui avantaj necuvenit.
Greva sau ameninţarea cu greva nu sunt ilegitime pentru că materializează exerciţiul unui
144
drept. În schimb, manifestările reprobabile din timpul grevei pot fi calificate drept
constrângere nelegitimă.
O ameninţare în sensul că nu se va restitui un cec dacă nu se radiază o inscripţie
ipotecară este o ameninţare legitimă, care exclude violenţa.
*rt. 111-.
)tarea de necesitate
Contractul încheiat de o parte aflată în stare de necesitate nu poate fi anulat decât dacă
cealaltă parte a profitat de această împrejurare.
Comentariu
Problema pe care a întâmpinat-o jurisprudenţa a fost dacă sunt îndeplinite condiţiile
aplicării instituţiei violenţei atunci când ea nu emană de la o persoană, ci decurge din
circumstanţele exterioare.
Speculând starea de necesitate în care se află partenerul, cealaltă parte contractantă îi
impune condiţii neobişnuit de riguroase. Exemplu în acest sens poate fi acceptarea
căpitanului vasului de a plăti o sumă exorbitantă pentru remorcare, în condiţii în care nava
se afla în dificultate.
Doctrina este divizată.
O parte consideră că nu se ia în calcul constrângerea rezultând din evenimente, ci numai
aceea ce rezultă din fapte omeneşti.
În altă opinie, există violenţă şi atunci când starea de necesitate a fost exploatată pentru a
impune partenerului condiţii oneroase neobişnuite şi pentru a obţine avantaje excesive.
Dacă se admite că violenţa poate consta şi în ameninţarea cu exercitarea unei căi de
drept, unii autori consideră că la fel trebuie să se aprecieze şi exploatarea situaţiei
disperate în care se află cealaltă parte contractantă.
*rt. 1119.
#emerea reverenţiar%
Simpla temere izvorâtă din respect, fără să fi fost violenţă, nu atrage anularea contractului.
Comentariu
O temere care nu este insuflată de violenţă, ci numai de respect, nu poate fi invocată
pentru a cere anularea contractului.
*rt. 111/.
Violenţa s%v7rit% de un terţ
(1) Violenţa atrage anularea contractului şi atunci când exercitată de un terţ, însă numai
dacă partea al cărei consimţământ nu a fost viciat cunoştea sau, după caz, ar fi trebuit să
cunoască violenţa săvârşită de către un terţ.
(2) Ìndependent de anularea contractului, autorul violenţei răspunde pentru prejudiciile ce
ar rezulta.
Comentariu
145
Contractul poate fi anulat şi atunci când violenţa este exercitată de un terţ tot astfel cum
eroarea provocată de dolul săvârşit de un terţ provoacă vicierea consimţământului.
Condiţia pe care o pretinde textul art. 1220 alin. (1) este ca partea al cărei consimţământ
nu a fost viciat să fi cunoscut, sau să fi trebuit să cunoască violenţa săvârşită de terţ.
Nimic nu poate fi reproşat partenerului contractual care a fost cu totul străin de
manoperele terţei persoane şi, în împrejurările date, nu putea să bănuiască şi nu trebuia
să aibă cunoştinţă de fapta terţei persoane. Rămâne însă inexplicabilă soluţia de pe
poziţia celui a cărui voinţă a fost siluită.
Rezolvarea care depinde de atitudinea celuilalt partener şi ignoră situaţia victimei este cel
puţin discutabilă.
Deşi victima este singura prejudiciată grav şi inocentă, soarta contractului depinde de o
împrejurare care nesocoteşte total situaţia victimei şi face soarta contractului să depindă
de ignorarea violenţei de către celălalt contractant.
Cele două interese în concurenţă sunt: interesul vânzătorului victimă de a suprima efectele
unui contract care i-a fost impus printr-o violenţă irezistibilă, pe de-o parte, şi interesul
cumpărătorului care vrea menţinerea contractului.
Este firesc, în împrejurările date, ca dorinţa cumpărătorului să fie inspirată şi de preţul
avantajos cu care s-a contractat sub imperiul violenţei.
Deşi pare o ipoteză de şcoală, nu este greu de imaginat următorul scenariu: un individ apt
de a inspira o temere serioasă îl ameninţă pe vânzător, cunoscând oferta de cumpărare
anterioară făcută de cumpărător şi neacceptată de vânzător.
Sub imperiul violenţei acesta vinde, iar autorul violenţei îl poate şantaja cu şanse reale pe
cumpărător în sensul se va autodenunţa, spunând că a acţionat la ordinul cumpărătorului.
Sunt doi câştigători în acest scenariu şi un singur perdant, vânzătorul inocent.
*rt. 1111.
.e$iunea
(1) Există leziune atunci când una dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de
experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei
alte persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii
contractului, decât valoarea propriei prestaţii.
(2) Existenţa leziunii se apreciază şi în funcţie de natura sau scopul contractului.
(3) Leziunea poate exista şi atunci când minorul îşi asumă o obligaţie excesivă prin
raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obţine din contract ori la
ansamblul circumstanţelor.
CCF: Art. 1118. Leziunea viciază convenţiile numai în anumite contracte sau faţă de
anumite persoane, după cum va fi explicat în aceeaşi secţiune (art. 1304-1324).
Comentariu
Consimţământul poate fi viciat şi prin leziune atunci când una dintre părţi exploatează
situaţia pentru a stipula în favoarea sa ori în favoarea altei persoane o prestaţie a celeilalte
părţi de o valoare considerabil mai mare decât valoarea propriei prestaţii la data încheierii
contractului.
Factorii care sunt exploataţi privesc situaţia partenerului contractual şi constau în:
146
– lipsa de experienţă ori,
– lipsa de cunoştinţe45 ori,
– starea de nevoie în care se află acesta.
Abuzul constă în impunerea partenerului să execute o prestaţie disproporţionată faţă de
propria prestaţie.
Singura explicaţie a disproporţiei trebuie să fie exploatarea celor trei împrejurări care
caracterizează situaţia victimei: nevoia, lipsa de experienţă sau lipsa de cunoştinţe.
Starea de nevoie este de natură să altereze libertatea consimţământului şi să accepte
condiţii ruinătoare pentru a contracta.
Lipsa de experienţă şi lipsa de cunoştinţe pot avea un câmp extrem de variat, atât din
domeniul specialităţii părţilor contractante, cât şi din domeniul juridic.
Natura şi scopul contractului sunt factori care contribuie la înţelegerea situaţiei în care se
află partea lezată şi la aprecierea existenţei văditei disproporţii.
Nu numai persoana majoră poate invoca leziunea, în condiţiile de mai sus, ci şi minorul
care se poate afla în stare de nevoie, dar nu trebuie, în mod firesc, să justifice lipsa de
experienţă ori lipsa de cunoştinţe pentru că acestea sunt de la sine înţelese în cazul unui
minor.
Cu toate acestea, leziunea provocată unui minor se cere a fi determinată şi prin raportare
la starea sa patrimonială, la avantajele oferite de contract şi, într-un cadru mai larg, la
ansamblul circumstanţelor în care s-a încheiat contractul.
*rt. 1111.
)ancţiunea
(1) Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin leziune poate cere, la alegerea sa,
anularea contractului sau reducerea obligaţiilor sale cu valoarea daunelor interese la care
ar fi îndreptăţită,
(2) Cu excepţia cazului prevăzut de art. 1221 alin. (3), acţiunea în anulare este admisibilă
numai dacă leziunea depăşeşte jumătate din valoarea pe care o avea la momentul
încheierii contractului, prestaţia promisă sau executată de partea lezată. Disproporţia
trebuie să subziste până la data cererii de anulare.
(3) În toate cazurile, instanţa poate să menţină contractul dacă cealaltă parte oferă, în mod
echitabil, o reducere a propriei creanţe sau, după caz, o majorare a propriei obligaţii.
Dispoziţiileart. 1213 privitoare la adaptarea contractului se aplică în mod corespunzător.
Comentariu
Remediul leziunii nu este doar nulitatea, ci alternativ se poate solicita ca remediu
reducerea obligaţiilor celui lezat cu valoarea daunelor-interese pe care le-ar putea pretinde
în mod justificat. Exceptând cazul minorului, cererea pentru anularea contractului ca
alternativă este admisibilă cu două condiţii:
1) condiţia ca leziunea să depăşească jumătate din valoarea prestaţiei promise sau
executate de partea lezată, valoare apreciată la momentul încheierii contractului şi
2) condiţia ca disproporţia să subziste până la data cererii de anulare.
Soluţia distructivă de contract poate avea alternativă ca şi în cazul erorii, care are ca
remediu adaptarea contractului, menţinerea acestuia dacă cealaltă parte oferă o echitabilă
147
reducere a propriei creanţe, sau, după caz, o echitabilă majorare a propriei obligaţii.
*rt. 1113.
#ermenul de prescripţie
(1) Dreptul la acţiunea în anulare sau în reducerea obligaţiilor pentru leziune se prescrie în
termen de 1 an de la data încheierii contractului.
(2) Anulabilitatea contractului nu poate să fie opusă pe cale de excepţie când dreptul la
acţiune este prescris.
Comentariu
Termenul general de prescripţie, care este de 3 ani, este prevăzut de art. 2517. Acelaşi
text permite ca legea să prevadă un alt termen şi în consecinţă, la art. 2518 se prevede un
termen de prescripţie de 10 ani, la art. 2520 şi art. 2521 se prevăd termene de prescripţie
de 1 ani, iar art. 2519 durata termenului de prescripţie este de 2 ani.
Acelaşi termen de prescripţie este prevăzut şi pentru dreptul la acţiunea în anulare, ca şi
pentru acţiunea în reducerea obligaţiilor pentru leziune.
Termenul de prescripţie se calculează de la data încheierii contractului şi îi sunt aplicabile
dispoziţiile art. 2522, privind repunerea în termenul de prescripţie, ca şi dispoziţiile art.
2532-2536, privind suspendarea prescripţiei extinctive şi ale art. 2537-2543, privind
întreruperea prescripţiei extinctive.
Modul de calcul al cursului prescripţiei este reglementat de art. 2544 şi de art. 2551-
2556 NCC.
*rt. 1114.
"nadmisibilitatea le$iunii
Nu pot fi atacate pentru leziune contractele aleatorii, tranzacţia, precum şi alte contracte
anume prevăzute de lege.
Comentariu
Leziunea este incompatibilă cu contractele aleatorii datorită factorului de risc care intervine
în aceste contracte şi riscul este asumat în mod deliberat de partenerul contractual.
Leziunea este, de asemenea, incompatibilă cu tranzacţia care în esenţă presupune
concesii sau renunţări reciproce la drepturi, conform art. 2267-2278 NCC.
Scurte concluzii privind inovaţiile Noului Cod civil în domeniul reglementării viciilor de
consimţământ
Alături de sancţiunea distructivă a nulităţii pentru contractele încheiate cu incidenţa unor
vicii de consimţământ, Noul Cod civil prevede şi remedii care conservă raportul
contractual, dar îi aduc ajustările necesare pentru a înlătura consecinţele nedorite ale
viciilor de consimţământ.
Astfel, în cazul erorii, în art. 1213 se prevede remediul adaptării contractului şi această
adaptare se realizează, conform art. 1259 prin refacerea contractului nul, efectele refacerii
limitându-se la viitor.
Reducerea obligaţiilor este remediul alternativ la sancţiunea anulării contractului pentru
leziune, conformart. 1222.
148
Conversiunea contractului nul într-un alt act juridic, pentru care îndeplineşte condiţiile de
fond şi de formă, este reglementată de art. 1260.
Validarea contractului afectat de o cauză de nulitate, prin confirmare sau alt mod prevăzut
de lege, este reglementată de art. 1261 şi urm. NCC.
64
9biectul contractului
Art. 1225. - Obiectul contractului
Art. 1226. - Obiectul obligaţiei
Art. 1227. - Ìmposibilitatea iniţială a obiectului obligaţiei
Art. 1228. - Bunurile viitoare
Art. 1229. - Bunurile care nu sunt în circuitul civil
Art. 1230. - Bunurile care aparţin altuia
Art. 1231. - Determinarea calităţii obiectului
Art. 1232. - Determinarea obiectului de către un terţ
Art. 1233. - Determinarea preţului între profesionişti
Art. 1234. - Raportarea la un factor de referinţă
*rt. 1112.
9biectul contractului
(1) Obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea,
împrumutul şi alte asemenea, cuvenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul
drepturilor şi obligaţiilor contractuale.
(2) Obiectul contractului trebuie să fie determinat şi licit, sub sancţiunea nulităţii absolute.
(3) Obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori
bunelor moravuri.
CCA: Art. 962. Obiectul convenţiilor este acela la care părţile sau numai una dintre părţi se
obligă.
Art. 963. Numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract.
Art. 965. Lucrurile viitoare pot fi obiectul obligaţiei.
Nu se poate face renunţare la o succesiune ce nu este deschisă, nici se pot face învoiri
asupra unei astfel de succesiuni, chiar de s-ar da consimţământul celui a cărui succesiune
este în chestiune.
Art. 1346. Dacă vânzătorul a vândut cu rea-credinţă fondul altuia, el va fi dator să întoarcă
cumpărătorului toate spezele ce va fi făcut, chiar şi cele de simplă plăcere.
Art. 1347. Dacă cumpărătorul este evins numai de o parte a lucrului şi aceasta are, în
privinţa totului, o aşa însemnătate încât cumpărătorul n-ar fi cumpărat lucrul fără acea
parte, el poate strica vânzarea.
CCF: Art. 1126. Fiecare contract are ca obiect un lucru pe care o parte se obligă să îl dea,
să îl facă sau să nu îl facă.
149
Proiectul de cadru comun de referinţă intitulat ,Principii contractuale comune elaborate de
Asociaţia Henri Capitant¨ prevede propunerea de la art. 15:101: Contracte contrare
principiilor fundamentale următorul text: ,Un contract este privat de orice efect în măsura
în care este contrar principiilor recunoscute ca fundamentale de către dreptul statelor
membre ale Uniunii Europene¨.
Un contract ilicit la data încheierii sale este privat de orice efecte. Contractul care devine
ilicit după încheierea sa este privat de efecte cu începere de la data apariţiei caracterului
ilicit.
Dacă numai o fracţiune din contract este privată de efecte în virtutea art. 15:101 sau
15:102 din Proiectul sus-menţionat, contractul este menţinut pentru tot restul dacă nu este
lipsit de raţiune ca aceste părţi să fie menţinute. Privarea de efecte a contractului în
condiţiile de mai sus naşte dreptul fiecărei părţi contractante de a obţine restituirea
prestaţiei sale, dar totodată şi dreptul de a fi reintegrat în situaţia anterioară încheierii
contractului.
Comentariu
Actualul Cod civil român, în secţiunea a 3-a din Capitolul ÌÌ al Titlului ÌÌÌ, din Cartea a 3-a,
la art. 962 şi respectiv la art. 964 defineşte obiectul convenţiilor (art. 962) şi obiectul
obligaţiei (art. 964) păstrând distincţia între acestea.
Aceeaşi distincţie se menţine şi în Noul Cod civil, care defineşte obiectul contractului
în art. 1225 alin. (1) şi obiectul obligaţiei în art. 1226 alin. (1).
Obiectul contractului îl constituie operaţiunea juridică pe care au convenit-o părţile şi care
este reflectată de ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale.
Aşadar, obiectul contractului priveşte operaţiunea juridică pe care o realizează părţile (cu
titlu exemplificativ, primul alineat al art. 1225 indică vânzarea, locaţiunea şi împrumutul) şi
această operaţiune juridică nu este luată în accepţiunea care cuprinde analitic elementele
sale, ci este considerată în ansamblul ei ca un tot unitar.
Privită astfel, operaţiunea trebuie să aibă cel puţin două calităţi: să fie determinată şi să fie
licită, sub sancţiunea nulităţii.
În opinia unor autori, la care subscriem, ea mai trebuie să fie şi echilibrată şi să evite
lezarea intereselor uneia dintre părţi, ca şi a intereselor altor persoane şi a societăţii în
general46. În cazul contractelor sinalagmatice cu titlu oneros, problema echivalenţei
cantitative a prestaţiilor se rezolvă din compararea între obligaţiile reciproce.
Echivalenţei prestaţiilor i se alătură dezechilibrul cantitativ. Acest dezechilibru poate fi
aparent în momentul încheierii contractul sau ulterior, în cursul executării, din cauza unor
circumstanţe exterioare voinţei părţilor.
Numai echivalenţa din momentul formării contractului poate repune în discuţie validitatea
acestuia, prin intermediul instituţiei leziunii, în timp ce aprecierea echivalenţei prestaţiilor în
cursul executării se rezolvă în cadrul instituţiei impreviziunii.
Evoluţia dreptului pozitiv a condus la apariţia, alături de condiţiile legate de prestaţiile
considerate în sine, sau în globalitatea lor, a unor stipulaţii contractuale. Aceste clauze, în
care părţile organizează raporturile lor, determinând drepturile şi obligaţiile fiecăreia, sunt
menite, în principal:
– să precizeze modalităţile de executare a prestaţiilor promise;
– să organizeze mijloacele preventive referitoare la dificultăţile executării contractului;
– să reglementeze consecinţele eventualei neexecutări a contractului;
150
– să prevadă revizuirea prestaţiilor sau continuarea lor după expirarea duratei prevăzute
etc.
Determinarea acestor clauze este una dintre faţetele libertăţii contractuale, singurele
îngrădiri ţinând de ordinea publică.
Dacă se constată că unele dintre aceste clauze sunt de natură să dezechilibreze
contractul, conferind avantaje excesive uneia dintre părţi, care îşi impune voinţa pentru că
profită de puterea sa economică, jurisprudenţa a generat un mecanism care să permită
considerarea ca nefiind scrise a acelora dintre clauze care au caracter abuziv47. Totodată,
jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene a consacrat obligaţia
judecătorului de a invoca din oficiu caracterul abuziv al unei clauze48.
Reglementarea distinctă a obiectului contractului şi a obiectului obligaţiei nu este unanim
împărtăşită.
În opinia unor autori, contractul are ca obiect fie obligarea unei părţi către alta, fie
obligaţiile reciproce, care privesc o prestaţie determinată.
În opinia acestor autori, Codul civil francez (şi, în consecinţă, Codul civil român) nu
operează distincţia între obiectul contractului şi obiectul obligaţiei create prin contract. Din
analiza textelor rezultă că, în realitate, obiect al contractului este obiectul obligaţiilor
generate de contract. Aceşti autori nu văd nicio utilitate în distincţia obiectului contractului
de obiectul obligaţiei49.
Obiectul contractului, astfel cum este definit în art. 1225 alin. (1) trebuie să fie determinat
şi licit, condiţii prevăzute de alin. (2) al aceluiaşi articol.
Jurisprudenţa şi doctrina au completat aceste exigenţe, prin interpretarea textului Codului
civil anterior, stabilind că obiectul contractului trebuie să fie existent şi determinat, licit şi
posibil.
Cel de-al treilea alineat al art. 1225 prevede că este licit obiectul contractului atunci când
nu este prohibit de lege şi nu contravine nici ordinii publice, nici bunelor moravuri50.
*rt. 1116.
9biectul obligaţiei
(1) Obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul.
(2) Sub sancţiunea nulităţii absolute, el trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil
şi licit.
CAA: Art. 964. (1) Obligaţia trebuie să aibă de obiect un lucru determinat, cel puţin în
specia sa.
(2) Cantitatea obiectului poate fi necertă, de este posibilă determinarea sa.
CCF: Art. 1129. Trebuie ca obligaţia să aibă ca obiect un lucru, cel puţin determinat în
specie. Cantitatea lucrului poate fi incertă daca ea poate fi determinata.
CCÌ: Art. 1349. Determinarea obiectului. (1) Dacă determinarea prestaţiei datorate prin
contract este deferită unei terţe persoane şi nu rezultă că părţile ar încredinţa acesteia
sarcina de arbitru, terţa persoană va trebui să se refere la aprecierea sa. Dacă
determinarea terţului nu este efectuată, ea se va realiza de către judecător.
(2) Determinarea încredinţată unor anumiţi arbitri nu poate fi respinsă decât dacă se face
dovada relei-credinţe.
Dacă lipseşte determinarea terţei persoane şi părţile nu o înlocuiesc, contractul e nul.
151
(3) În determinarea efectuată de terţa persoană trebuie să se ţină seama şi de condiţiile
generale pe care se bazează contractul.
Comentariu
Obiect al obligaţiei contractuale este prestaţia pe care şi-o asumă debitorul, care poate să
fie materializată în obligaţia de a da (de a transfera proprietatea) sau obligaţia de a
face (un fapt pozitiv) sau de a nu face (o abţinere a debitorului).
Obligaţiile asumate prin contract pot fi obligaţii monetare sau obligaţii de prestare în
natură.
Sunt obligaţii monetare cele care se exprimă în transferul proprietăţii unei anumite cantităţi
de bani, de exemplu obligaţia de a plăti un anumit preţ.
Obligaţiile în natură sunt toate celelalte care nu se referă la o sumă de bani.
Aceste obligaţii trebuie să aibă ca obiect un lucru determinat sau determinabil şi acest
lucru trebuie să existe şi să fie licit.
Determinarea lucrului ca obiect al obligaţiei este mai simplă atunci când lucrul este cert şi
mai delicată atunci când este generic.
Obligaţiile certe sunt completate cu cele implicite, cum sunt obligaţia de informare,
obligaţia de securitate, precum şi obligaţiile care derivă din intenţia părţilor, din relaţiile lor
obişnuite ori din natura contractului.
1. Lucruri şi bunuri (art. 535 şi urm. NCC)
Cuvântul lucru este extrem de bogat în semnificaţii, după cum rezultă din dicţionare. El
evocă o activitate umană (la lucrul pământului) sau o perioadă (zile lucrătoare); un obiect
(haine de lucru, echipament de lucru); o ocupaţie (a avea de lucru); un reproş (n-a avut ce
lucra, ţi-ai făcut de lucru cu); o zonă de activitate (front de lucru); o metodă de muncă
(lucru pe bandă, lucru manual); o sarcină (lucru domnesc); o autoritate (lucru judecat); o
stare (lucrul mergea strună); o unitate de măsură (lucru mecanic); o opoziţie faţă de fiinţă
(lucru şi nu fiinţă); un concept filosofic (lucrul în sine); un blam (lucru rău); un rezultat al
muncii (lucru de mână); o calitate (lucru de nimic); o apreciere peiorativă, umoristică (mare
lucru); un stil de prezentare (a spune lucrurilor pe nume).
Bogăţia de sensuri evocă toate materiile: mineralul, vegetalul, animalul şi omul. Să nu
uităm că până la mijlocul secolului al XÌX-lea s-a menţinut sclavia din antichitate, iar
Convenţia internaţională privind sclavia a fost încheiată numai în 1926 şi ratificată ulterior
de unele state51.
Lucrurile şi bunurile sunt asociate sărăciei şi bogăţiei. Este de necrezut multitudinea
sensurilor pe care le are sărăcia, opusă bogăţiei52.
Cartea a ÌÌÌ-a, Titlul ,Despre bunuri¨ cuprinde în Titlu Ì bunurile şi drepturile reale în
general. Primul capitol ,Despre bunuri în general¨ cuprinde două secţiuni: Secţiunea 1.
Despre distincţia bunurilor şi Secţiunea a 2-a. Produsele bunurilor.
În prima secţiune, art. 535 defineşte bunurile ca fiind acele lucruri, corporale sau
necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial.
Articolele 536-540 reglementează bunurile imobile (art. 537), bunurile care rămân sau
devin imobile (art. 538), bunurile mobile (art. 539) şi bunurile mobile prin anticipaţie (art.
540).
Universalităţile de fapt sunt definite în art. 541.
Regulile aplicabile drepturilor purtând asupra bunurilor sunt reglementate în art. 542.
152
Clasificarea bunurilor este reglementată în art. 543-546:
– bunuri fungibile şi bunuri nefungibile (art. 543),
– bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile (art. 544),
– bunuri divizibile şi bunuri indivizibile (art. 545),
– bunuri principale şi bunuri accesorii (art. 546).
În art. 547-550 sunt reglementate produsele bunurilor, fructele şi productele şi modul
dobândirii lor.
Capitolul ÌÌ reglementează drepturile reale în general şi formele de proprietate.
Sunt drepturi reale, conform art. 551 NCC:
1. dreptul de proprietate;
2. dreptul de superficie;
3. dreptul de uzufruct;
4. dreptul de uz;
5. dreptul de abitaţie;
6. dreptul de servitute;
7. dreptul de administrare;
8. dreptul de concesiune;
9. dreptul de folosinţă;
10. drepturile reale de garanţie;
11. alte drepturi cărora legea le recunoaşte acest caracter.
Articolele 552-554 definesc proprietatea privată şi proprietatea publică.
Cel de-al doilea titlu al aceleiaşi cărţi este consacrat proprietăţii private.
În primul capitol sunt cuprinse dispoziţiile generale. Secţiunea 1 reglementează conţinutul,
întinderea şi stingerea dreptului de proprietate privată (art. 555-562), iar în cea de-a 2-a
secţiune se reglementează apărarea dreptului de proprietate privată (art. 563-566).
Capitolul ÌÌ reglementează accesiunea ca mod de dobândire a dreptului de proprietate (art.
569-601).
În Capitolul ÌÌÌ sunt reglementate limitele juridice ale dreptului de proprietate: limitele
legale, limitele convenţionale şi limitele judiciare (art. 602-630).
Proprietatea comună este reglementată în art. 631-686: dispoziţiile generale cu privire la
proprietatea comună (art. 631-633), coproprietatea obişnuită (art. 634-645), coproprietatea
forţată (art. 646-666), proprietatea comună în devălmăşie (art. 667, 668).
Partajul este reglementat în art. 669-686, iar proprietatea periodică formează obiectul
reglementării Capitolului V (art. 687-692).
Titlul ÌÌÌ reglementează dezmembrămintele dreptului de proprietate privată: Capitolul Ì (art.
693-772): superficia (art. 693-702); uzufructul (art. 703-748); uzul şi abitaţia (art. 749-754)
si servituţile (art. 755-772).
Cel de-al patrulea titlu reglementează fiducia (art. 773-791), administrarea bunurilor altuia
este reglementată în Titlul V (art. 792-857).
Titlul VÌ reglementează proprietatea publică (art. 858-875).
153
Cartea funciară este reglementată în Titlul VÌÌ (art. 876-915).
În Titlul VÌÌÌ este reglementată posesia şi efectele ei (art. 916-952).
2. Bunuri şi persoane
Bunul este definit de art. 535 NCC ca fiind lucrul corporal sau necorporal care constituie
obiect al unui drept patrimonial.
Lucrul este tot ceea ce nu constituie o persoană. Unele opinii doctrinare susţin existenţa
unei a treia categorii pe lângă persoane şi lucruri: animalul53. Alte opinii clasifică animalul
printre lucruri54.
Omul este o fiinţă care posedă demnitate intrinsecă. Cicero considera această însuşire ca
fiind criteriul distincţiei omului faţă de animale. Demnitatea umană este sinonimă cu
grandoarea, cu nobleţea, cu acea însuşire care se detaşează atât în privinţa fiinţei umane
în general, cât şi în privinţa unui individ. Fiecare persoană umană reprezintă o valoare în
sine, care nu are preţ. Kant remarca că demnitatea umană este superioară oricărui preţ şi
nu admite echivalent.
Explicaţia demnităţii umane apelează la caracterul sacru şi imanent al fiinţei umane.
Din punct de vedere juridic există numai drepturi, pentru că lucrurile sunt exterioare
sistemului juridic şi, deci, dreptul de proprietate este calificat ca fiind un bun. Lucrurile
procură utilitate numai datorită drepturilor care au valoare. Blaise Pascal scria despre om
că ,Omul nu este decât o trestie, cea mai fragilă din natură: dar este o trestie gânditoare¨,
iar Descates spunea ,Cogito ergo sum¨.
Persoana se caracterizează prin raţionalitate, libertate şi capacitate de interiorizare.
Dreptul îşi propune să apere şi să garanteze demnitatea umană.
Lumea contemporană interzice formal sclavia, dar, cu toate acestea, există situaţii în care
se creează impresia că dreptul acceptă o anumită obiectivare a fiinţei umane, mai exact a
corpului uman. Una dintre aceste situaţii este încheierea şi executarea contractului
medical. Alte situaţii similare sunt: autoritatea părintească, încheierea căsătoriei, munca
pentru altul şi dreptul de a avea un copil.
Contractul medical, deşi vizează corpul pacientului, acesta este conceput ca fiind corpul
unei persoane şi nu ca un lucru.
Resursele genetice ocupă o poziţie proprie în patrimoniul persoanei şi doctrina analizează
dacă acestea aparţin lucrurilor sau persoanei. Resursele genetice sunt constituite prin
fibrele complementare ADN în elice şi pot fi definite ca structura biochimică, oferind
aspectul corporal tangibil. Ele nu pot rămâne un timp îndelungat în afara corpului uman.
Cadavrul este lucru, dar demnitatea lui este ocrotită conform art. 78-81 NCC. Prelevarea
de organe de la cadavre este permisă în baza prezumţiei legale că persoana ar fi consimţit
anterior decesului pentru că nu s-a opus în mod explicit. Din această împrejurare se poate
trage concluzia că resursele genetice aparţin lucrurilor.
Ìnformaţia genetică, astfel cum apare în dubla elice ADN, are aceeaşi natură. O genă,
segment al genomului purtător de mesaj genetic, are destinaţia de funcţie celulară.
Concluzia studiilor consacrate acestui subiect este că resursele genetice aparţin categoriei
lucrurilor şi sunt bunuri pentru că sunt complexe, abstracte şi purtătoare a unei mărci de
activitate individuală. Utilizarea resurselor genetice nu implică cu necesitate existenţa unei
pieţe a genelor. Donarea de sânge, organe şi spermă sunt gratuite (teoretic).
Întrebarea pe care o formulează unele persoane interesate este: de ce toţi sunt plătiţi, cu
excepţia celui care furnizează materialul principal (rinichi, plămâni, sânge, spermă, ovocite
etc.)? Realitatea este că mulţi bani circulă în aceste activităţi pentru a plăti personalul
154
sanitar şi administrativ şi pentru a menţine localurile şi aparatura, personalul de laborator,
cercetările farmaceutice etc. Între aceştia niciunul nu se simte imoral şi cu atât mai puţin
infractor. Excluderea celui ce furnizează principalul de la partajul banilor ce se plătesc în
final de către beneficiar, poate să corespundă voinţei donatorului. Dacă, însă, şi acesta
simte nevoia să-şi acopere o cheltuială imperioasă, de ce să fie privat de orice
contraprestaţie bănească? În aceste condiţii funcţionează, în continuare, nestânjenit un
comerţ mondial inegal. Paradoxal, argumentele de utilitate şi eficienţă pledează în
favoarea donaţiei şi gratuităţii. Autorul R. Ogien susţine că retribuirea trebuie să fie
preferată gratuităţii nu pentru că permite colectarea mai multor organe, ci pentru că fac
transferul de organe mai acceptabil sub aspect moral. Deşi pare absurdă la prima vedere,
ipoteza nu este greşită. Cei ce nu au şansa de a găsi între membrii familiei un donator se
vor simţi nedreptăţiţi. Donatorii vor avea sentimentul că au fost siliţi să doneze unui
membru de familie pe care nu îl pot refuza. Primitorul va avea remuşcări că a pus în
pericol viaţa şi sănătatea donatorului. Comerţul liber de organe va desfiinţa comerţul
negru, criminal, care funcţionează în prezent.
Dreptul asupra resurselor genetice a fost conceput în jurisprudenţa americană ca un drept
de proprietate, după cum rezultă din afacerea Moore. Sângele domnului Moore conţine
substanţe unice, susceptibile de a trata anumite forme de cancer. Curtea de Apel a
Californiei i-a recunoscut dreptul discreţionar, de folosinţă, de control şi de dispoziţie
asupra propriilor sale celule. Dreptul de proprietate permite, astfel domnului Moore să îşi
comercializeze celulele55.
Anumite forme de comercializare a organelor umane sunt justificate cu autonomia
personală, principiu care s-a desprins cu ocazia judecării procesului Pretty contra
Regatului Unit la Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 29 aprilie 2002. Această
autonomie a permis proclamarea dreptului de a dispune de corpul propriu şi perspectiva
libertăţii de a vinde sau de a dona organe56.
În ce priveşte embrionul uman, dilema este dacă trebuie calificat ca persoană sau ca fiinţă.
În primul rând, embrionul este un produs realizat de biomedicină cu gameţii cuplului sau
terţilor anonimi, iar dacă nu este transferat în corpul matern poate fi congelat, cedat altui
cuplu sau utilizat ca material de cercetare.
Embrionul este uman sub aspect biologic din momentul concepţiei, dar problema este
dacă se poate recunoaşte calitatea lui de individ uman, de persoană umană. Observând
embrionul uman în dezvoltarea sa, s-a concluzionat că el corespunde noţiunii de individ nu
numai pe plan biologic, ci şi pe plan filosofic. El are o existenţă proprie, o autonomie
intrinsecă şi o apartenenţă certă la specia umană.
În mediul ştiinţific, anumiţi specialişti au pretins că embrionul nu poate fi persoană înainte
de a poseda o anumită dezvoltare a sistemului nervos.
Procreaţia în laborator este un gen de producţie umană pentru ca fecundaţia in utero şi
fecundaţia in vitro se deosebesc şi prin aceea că cea de-a doua lasă copilul fără apărare
faţă de orice atac exterior. În primul caz este protejat de corpul mamei, în cel de-al doilea
caz este expus oricărei manipulări. Întrebarea este dacă demnitatea umană permite ca
omul să nu fie procreat de un tată şi o mamă, ci să fie fabricat ca un obiect? Medicul este
cel care îl produce pe copilul conceput in vitro şi nu părinţii. Copilul este actul tehnic al
unei terţe persoane. Ìubirea cuplului părintesc nu este pur spirituală, ci este şi fizică.
Negarea dimensiunii corporale este contrazisă de dubla dimensiune umană: corp şi spirit.
Copilul conceput in vitro este confruntat cu o situaţie complexă de debitor faţă de medicul
fabricant pentru însăşi viaţa lui şi nu numai pentru sănătatea lui. Nu numai procreaţia
devine artificială, ci într-un anumit fel însuşi copilul. Zeci de mii de embrioni supranumerar
sunt congelaţi în Franţa şi destinaţia lor poate fi variată.
155
Doctrina franceză a definit obligaţia contractuală ca fiind relaţia de drept prin care una sau
mai multe persoane (debitori) sunt ţinute de o prestaţie către una sau mai multe alte
persoane (creditori).
Aceeaşi doctrină a operat distincţia obligaţiei esenţiale faţă de celelalte obligaţii
contractuale. Ea se deosebeşte de obligaţia fundamentală ca şi de obligaţia tipică sau
obligaţia principală.
Elementele esenţiale, permanente şi intangibile fac ca lucrul să fie ce este.
Caracterul esenţial al obligaţiei este imprimat de natura contractului. Ea este
indispensabilă pentru existenţa contractului şi are un caracter abstract.
Unul şi acelaşi contract poate cuprinde mai multe obligaţii esenţiale. De exemplu, în
contractul de vânzare sunt obligaţii esenţiale atât obligaţia vânzătorului de a transfera
proprietatea lucrului, cât şi obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul.
Toate celelalte obligaţii (de predare a lucrului, de garanţie pentru vicii etc.) nu sunt
esenţiale, ci numai naturale.
Obligaţia esenţială se distinge de cauza obligaţiei. În timp ce cauza nu este un element
natural imediat sesizabil al contractului, obligaţia esenţială aparţine naturii contractului şi
apare ca fiind astfel detaşată de cauză57.
Deşi textul art. 1226 nu prevede cerinţa ca obiectul obligaţiei să existe, această cerinţă
rezultă implicit din celelalte două exigenţe prevăzute de alin. (2): să fie determinat sau
determinabil şi licit.
Existenţa obiectului este cerută în momentul încheierii contractului şi existenţa obligaţiei
nu este afectată de dispariţia ulterioară a obiectului.
Cu privire la inexistenţa obiectului obligaţiei, jurisprudenţa a cunoscut rare situaţii, cum
sunt, de exemplu, situaţia în care obiectul era distrus fără ca părţile să ştie în momentul
contractului, sau obiectul consta într-o creanţă care era stinsă fără ca părţile să fie
informate, cesiunea părţilor sociale, care alcătuiesc capitalul unei societăţi comerciale
dacă societatea nu mai exista la data cesiunii, cauţiunea acordată pentru o obligaţie în
care nu sunt menţionaţi nici debitorul, nici obligaţia.
Cu inexistenţa obiectului se asimilează imposibilitatea obiectului, pentru că nimeni nu
poate fi ţinut de o obligaţie imposibilă.
Problema este delicată atunci când se apreciază imposibilitatea. Nu se confundă
imposibilitatea cu dificultatea şi astfel rămâne o problemă de apreciere.
Desigur că imposibilitatea se raportează numai la momentul încheierii contractului, pentru
că debitorului i s-a pus în sarcină executarea unei obligaţii care în acel moment era
imposibilă.
Când imposibilitatea care este generată ulterior încheierii contractului nu se poate invoca
nulitate obligaţiei şi contractului. În contractele sinalagmatice, dispariţia obiectului obligaţiei
în cursul executării contractului dacă prestaţia putea fi executată în momentul perfectării
contractului şi a fost efectiv executată într-o perioadă de timp în cazul prestaţiilor
succesive, nu se poate constata nulitatea contractului pentru absenţa obiectului obligaţiei
uneia dintre părţi.
Dispariţia provocată de un eveniment neimputabil debitorului ridică problema dacă cealaltă
parte trebuie să-şi execute obligaţia izvorâtă din contractul sinalagmatic, dar această
problemă nu priveşte imposibilitatea obiectului din momentul încheierii contractului. În
principiu, contractul este nul pentru absenţa obiectului obligaţiei uneia dintre părţi.
Excepţie face situaţia în care părţile au avut în vedere că ulterior încheierii contractului,
156
obiectul obligaţiei devine posibil, ceea ce reprezintă aplicarea mecanismului condiţiei58.
Sancţiunea inexistenţei obiectului obligaţiei este nulitatea absolută, conform art. 1226 alin.
(2). Dacă dispariţia obiectului obligaţiei nu este totală, ci numai parţială, este posibilă
refacerea contractului sau conversiunea, conform art. 1259 şi art. 1260.
Textul art. 1226 alin. (2), instituie cerinţele obiectului obligaţiei de a fi determinat sau cel
puţin determinabil şi licit.
*rt. 111+.
"mposibilitatea iniţial% a obiectului obligaţiei
Contractul este valabil chiar dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părţi se află în
imposibilitate de a-şi executa obligaţia, afară de cazul în care prin lege se prevedea astfel.
Comentariu
În principiu, un raport obligaţional poate fi constituit numai dacă obiectul obligaţiei există în
momentul acordului voinţelor. Cu toate acestea, art. 1227 instituie regula conform căreia,
dacă legea nu prevede altfel, contractul este valabil încheiat şi atunci când, în momentul
realizării acordului voinţelor, una dintre părţi se află în imposibilitate de a-şi executa
obligaţia.
Ìmposibilitatea se raportează numai la momentul încheierii contractului. Prin urmare,
pierderea lucrului ulterior încheierii contractului nu afectează validitatea acestui contract.
Relaţia contractuală este validă dacă ulterior va fi posibil să existe toate condiţiile pentru
executarea obligaţiei asumate de una dintre părţi. Un exemplu în acest sens îl constituie
lucrurile viitoare care pot forma obiect al obligaţiei contractuale, după cum rezultă din
articolul următor.
*rt. 111-.
0unurile viitoare
În lipsa unei prevederi legale contrare, contractele pot purta şi asupra bunurilor viitoare.
CCF: Art. 1130. Lucrurile viitoare pot constitui obiectul unei obligaţii.
Nu se poate renunţa totuşi la o succesiune nedeschisă, nici să se facă vreo stipulaţie
asupra unei asemenea succesiuni, nici măcar cu consimţământul celui despre a cărui
succesiune este vorba.
CCÌ: Art. 1348. Bunuri viitoare. Prestarea de bunuri viitoare se poate face obiectul unui
contract, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
Comentariu
Pentru ca obligaţia să fie valabil asumată şi contractul să fie legal încheiat, este suficient
ca bunul la care se referă obligaţia să fie posibil în viitor.
Asemenea situaţii sunt frecvente în cazul executării unor comenzi pentru fabricarea unor
bunuri mobile sau pentru construcţia unor edificii. Nu numai bunurile viitoare, ci şi
drepturile viitoare pot forma obiect al obligaţiei (de exemplu, dreptul la încasarea preţului
pentru o lucrare încă neexecutată).
Unele bunuri şi drepturi sunt expres prohibite pentru a fi considerate ca drepturi viitoare,
din diferite raţiuni. În această situaţie se află succesiunile nedeschise considerate ilicite şi
imorale sau drepturile de proprietate intelectuală pe opere încă neexecutate, raţiunea fiind
157
protecţia autorului, etc.
Dacă bunul viitor nu se realizează fără să intervină culpa părţii debitoare a obligaţiei,
contractul este caduc. De exemplu, dacă bunul nu se fabrică, cumpărătorul nu mai are
obligaţia de a plăti preţul.
O altă situaţie a bunurilor viitoare este regăsită în contractele aleatorii. În această
categorie se includ două varietăţi: 1) părţile ignoră existenţa bunului în momentul încheierii
contractului; 2) părţile contractează un lucru fără să ştie dacă acesta va exista vreodată.
*rt. 1119.
0unurile care nu sunt &n circuitul civil
Numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii contractuale.
CCF: Art. 1128. Numai lucrurile care sunt în comerţ pot fi obiect al convenţiilor.
Comentariu
Validitatea contractului depinde şi de condiţia ca lucrul care este obiect al obligaţiei să se
găsească în circuitul civil.
Anumite lucruri sunt excluse din circuitul civil din raţiuni de ordine publică şi bune
moravuri.
Astfel, sunt în mod tradiţional interzise convenţiile care ar avea ca obiect să modifice
organizarea legală a raporturilor de familie. Mormintele şi concesiunile funerare sunt
situate în afara raporturilor juridice patrimoniale şi sunt inalienabile. Cu toate acestea,
jurisprudenţa franceză a recunoscut posibilitatea de a încheia convenţii prin care titularul
unei concesiuni acordă uneia sau mai multor persoane dreptul de a fi înhumate în acel
loc59.
Sunt, de asemenea, în afara circuitului juridic civil bunurile din domeniul public, funcţiile
publice, autorizaţiile administrative pentru exerciţiul unor profesii.
Clientelele civile care aparţin unor profesii cum sunt: arhitect, medic, dentist, veterinar,
avocat, expert contabil, practician în insolvenţă şi altele, sunt în afara comerţului, dar
rigiditatea acestei reguli se atenuează cu fiecare zi. Astfel, de exemplu, Curtea de Casaţie
franceză a admis cesiunea clientelei medicului cu condiţia să fie menţinută libertatea
alegerii medicului de către pacient60.
Tot în afara circuitului civil se situează lucrurile periculoase, leacurile secrete, drogurile,
mărfurile contrafăcute şi bunurile care prin natura lor aparţin tuturor (lumina solară, aerul,
marea, etc.).
O situaţie aparte o reprezintă persoana umană.
Corpul uman nu poate face obiectul unei convenţii civile61. De exemplu, este interzisă şi
nu poate produce efecte legale convenţia de locaţiune a uterului (mamă purtătoare62).
Principiul fundamental în acest domeniu îl constituie respectul demnităţii fiinţei umane,
care este proclamat şi în art. 58 şi urm. NCC.
După enunţul generic al drepturilor personalităţii şi a principalelor sale componente se
precizează în acelaşi articol că drepturile personalităţii la viaţă, sănătate, la integritate
fizică şi psihică, la onoare şi reputaţie, la respectarea vieţii private, precum şi la propria
imagine sunt drepturi netransmisibile, ca şi dreptul de a dispune de sine însuşi, iar
drepturile la viaţă, la sănătate şi la integritate fac obiectul reglementărilor separate în art.
61-69 NCC.
158
Respectul datorat persoanei decedate, cu privire la corp şi cu privire la memorie sunt
reglementate dinart. 78-81 NCC. Aceleaşi texte impun respectul voinţei persoanei
decedate cu privire la funeralii şi la soarta corpului după moarte.
Articolul 81 reglementează prelevarea63 de la persoane decedate de organe, ţesuturi şi
celule în scop terapeutic sau ştiinţific. Alte texte (art. 62 şi art. 63) interzic practicile
eugenice, modificările genetice, având ca scop modificarea descendenţei persoanei,
clonarea fiinţei vii sau moartea etc. Articolul 64proclamă inviolabilitatea corpului uman şi
dreptul la integritate fizică şi psihică. Donarea de organe, ţesuturi sau celule în timpul vieţii
sau după moarte nu poate avea un scop patrimonial, cu excepţia cauzelor expres
prevăzute de lege (art. 66). Prelevările şi transplanturile se pot efectua strict în cadrul legal
(art. 68).
Reglementările naţionale, de tipul celei române sau franceze, restrictive, au generat
turismul medical, care permite obţinerea în altă ţară a ceea ce nu se poate realiza în
propria ţară.
Efectul secundar este tendinţa de aliniere a celorlalte legislaţii naţionale la cele mai
permisive dintre legislaţii.
Persoana umană nu poate fi considerată ca lucru apropriabil. Dreptul este garanţia
demnităţii persoanei umane. În unele situaţii, se poate crea impresia că dreptul ar accepta
o anumită obiectivare a corpului uman. Deşi contractul medical vizează corpul pacientului,
accepţiunea este de corp al persoanei umane şi nu de lucru.
Deontologia medicală pretinde o finalitate terapeutică atât în privinţa actului medical, cât şi
a consimţământului pacientului. Totuşi, se impune o distincţie între corpul fiinţei umane vii,
în integralitatea sa, pe de-o parte, şi elementele acestui corp, pe de altă parte64.
Privit în întregimea sa, corpul fiinţei umane vii este indisponibil în absolut65. El nu poate fi
obiect al transferului proprietăţii pentru că nu este lucru şi pentru că nu aparţine persoanei,
ci este însăşi persoana. Dimpotrivă, anumite elemente detaşate din corp pot face obiectul
unui act de dispoziţie în mod excepţional atunci când legea autorizează şi stabileşte
condiţiile de înfăptuire.
Actul de dispoziţie este valid dacă prelevarea şi transplantul au exclusiv raţiuni
terapeutice. Dacă vizează un beneficiu patrimonial actul este prohibit.
Aşadar, finalitatea terapeutică şi gratuitatea sunt condiţii ale transmisibilităţii.
Modul în care este reglementată prelevarea în Legea nr. 95/2006 poate genera impresia
că prea uşor se trece peste consimţământul donatorului atunci când acesta este în stare
de cadavru.
Articolul 141 menţionează scopul terapeutic al prelevării, dar nu adaugă condiţia ca acesta
să fie exclusiv, permiţând interpretări avocaţiale felurite, după interesul clientului.
Autorii americani Nimer şi White au spus-o într-o formă mai reuşită decât alţii: ,Prea
adesea novicele crede că legea este totul. Veteranul ştie foarte bine că legea nu este
nimic, faptele sunt totul¨.
La 13 martie 2008, Comisia pentru drepturile omului din Senatul României a adoptat
proiectul de lege care conţine formula: ,Persoanele care nu au refuzat în timpul vieţii să îşi
doneze organele, sunt implicit de acord să le doneze după deces¨.
Extrasă din corp, transformată, produsă sintetic, materia biologică umană circulă, face
obiect al schimbului şi posedă toate caracteristicile unui lucru susceptibil de apropriere66.
Legislaţia franceză, ca şi cea română (Legea română nr. 95/2006 în art. 146) permite
prelevarea de la donatori vii de sânge, piele, spermă, cap femural etc. pentru utilizare
159
terapeutică. O instanţă franceză (Curtea de Apel Toulouse, la 21 septembrie 1987) a decis
că donaţia spermei este însăşi donaţia fiinţei donatorului şi conduce la transformarea
persoanei umane în lucru.
Soluţia nu a fost împărtăşită şi de alte instanţe, care au considerat, printre altele, că un
contract de conservare a spermei este un contract de depozit.
Există ţări în care gameţii au o adevărată piaţă. În Danemarca, Banca de gameţi Cryos
cunoaşte un succes tot mai mare. Cu materialul primit de la 4000 de donatori s-au născut
10.000 de copii.
Pe de altă parte, sângele face obiect al schimburilor cu titlu oneros, existând o adevărată
piaţă a sângelui.
Doctrina creştină, prezentată de opera sfântului Toma d'Aquino apreciază că fenomenul
poate fi conceput sub un dublu aspect. În privinţa naturii, aceste lucruri sunt în puterea lui
Dumnezeu, dar în ce priveşte folosirea lor, omul este cel care decide şi este abilitat să
tragă foloase din lucruri.
Directiva europeană nr. 89/381 CEE din 14 iunie 1989 a Consiliului Comunităţilor
europene a calificat sângele şi plasma umană ca fiind materie primă, iar derivatele sale lor
fiind medicamente. Prin aceasta, ele au fost incluse în circuitul comercial.
În afara legii se situează însă comerţul internaţional cu copii şi piaţa adopţiunilor
*rt. 113/.
0unurile care aparţin altuia
Dacă prin lege nu se prevede astfel, bunurile unui terţ pot face obiectul unei prestaţii,
debitorul fiind obligat să le procure şi să le transmită creditorului sau, după caz, să obţină
acordul terţului. În cazul neexecutării obligaţiei, debitorul răspunde pentru prejudiciile
cauzate.
Comentariu
Si bunurile care nu aparţin contractanţilor, ci aparţin altei persoane pot fi incluse în obiectul
unei obligaţii contractuale, dacă nu există o prohibiţie legală explicită. În aceste situaţii,
debitorul obligaţiei la care se referă bunul va procura, în termenul stabilit prin clauzele
contractului, bunul convenit şi îl va transmite creditorului sau, fără să-l aproprieze în
patrimoniul său, va obţine acordul terţului ca acesta să transmită bunul către creditorul
obligaţiei.
Sancţiunea nu este anularea contractului, ci obligarea debitorului la despăgubiri faţă de
creditor pentru paguba cauzată acestuia.
Există şi posibilitatea ca în clauza contractuală să se prevadă transferul imediat al
proprietăţii către cumpărător. Vânzătorul poate fi în eroare crezând că este proprietar sau
poate fi de rea-credinţă, ştiind că nu este proprietar, dar cumpărătorul să ignore această
deficienţă. Jurisprudenţa franceză a calificat nulitatea contractului ca fiind relativă, bazată
pe eroarea în care se află cumpărătorul.
Pe lângă vânzarea lucrului altuia, principiul validităţii contractului funcţionează şi atunci
când părţile au avut în vedere achiziţia în viitor a dreptului asupra lucrului.
Contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect un bun ce aparţine altcuiva decât
vânzătorului nu este nici interzis explicit prin norme legale, nici nu contrazice flagrant
ordinea de drept sau bunele moravuri, toate acestea fiind piedici în calea promovării cu
succes a unei acţiuni pentru constatarea nulităţii contractului întemeiată pe cauză ilicită.
160
Adevăratul proprietar nu suferă nicio vătămare a dreptului său de proprietate şi, cu atât
mai puţin se pune problema eventualei pierderi a acestui drept.
Chiar şi în situaţia în care bunul se află în posesia unei alte persoane, pentru a crea o
aparenţă falsă cu privire la dreptul de proprietate, adevăratului proprietar îi rămâne
nealterat dreptul de a revendica bunul şi, mai precis, dreptul asupra acestuia.
Dacă adevăratul proprietar păstrează şi posesia bunului va fi uşor să îşi protejeze dreptul
împotriva pretenţiilor bazate pe un act care emană de la un neproprietar67.
*rt. 1131.
Determinarea calit%ţii obiectului
Atunci când nu poate fi stabilită potrivit contractului, calitatea prestaţiei sau a obiectului
acesteia trebuie să fie rezonabilă sau, după împrejurări, cel puţin de nivel mediu.
Comentariu
În absenţa precizărilor necesare cu privire la calitatea obiectului obligaţiei, în clauzele
contractului, calitatea prestaţiei sau a obiectului trebuie să fie, după împrejurări, rezonabilă
sau, cel puţin de nivel mediu. Excepţie face situaţia în care se menţionează în contract că
lucrul se va preda aşa cum se găseşte el în acel moment.
Conformitatea calităţii cu aşteptările părţilor va fi apreciată în mod suveran de instanţă.
Calitatea poate fi indusă de preţ, de caracteristicile lucrului, de considerentele pentru care
s-a încheiat contractul (inclusiv de ordin estetic) şi de absenţa defectelor.
*rt. 1131.
Determinarea obiectului de c%tre un terţ
(1) Atunci când preţul sau orice alt element al contractului urmează să fie determinat de un
terţ, acesta trebuie să acţioneze în mod corect, diligent şi echidistant.
(2) Dacă terţul nu poate sau nu doreşte să acţioneze ori aprecierea sa este în mod
manifest nerezonabilă, instanţa, la cererea părţii interesate, va stabili, după caz, preţul sau
elementul nedeterminat de către părţi.
Comentariu
Atât calitatea lucrului, cât şi preţul sau orice alt element al contractului pot fi lăsate la
determinarea de către o terţă persoană, dacă părţile au convenit în acest sens.
Terţa persoană trebuie să aibă o conduită corectă, să fie diligent şi competent şi să
păstreze echidistanţa faţă de interesele discordante ale părţilor.
Terţul se poate afla în situaţia de a nu satisface aşteptările pentru că nu poate să-şi
îndeplinească sarcina, sau de a nu dori să şi-o asume, ori dacă opinia sa este vădit
nerezonabilă şi rezolvarea în aceste cazuri este determinarea de către instanţă a
elementului în litigiu.
*rt. 1133.
Determinarea preţului &ntre pro(esioniti
Dacă un contract încheiat între profesionişti nu stabileşte preţul şi nici nu indică o
modalitate de a-l determina, se presupune că părţile au avut în vedere preţul practicat în
161
mod obişnuit în domeniul respectiv pentru aceleaşi prestaţii realizate în condiţii
comparabile sau, în lipsa unui asemenea preţ, un preţ rezonabil.
Comentariu
Preţul la care se referă textul art. 1233 poate avea şi alte denumiri, în funcţie de tipul de
contract68: onorariu, chirie, salariu, primă, dobândă şi în cazul vânzării, preţ.
Determinarea preţului se face în considerarea contraprestaţiei a lucrului sau a serviciului.
Nulitatea vânzării pentru absenţa preţului serios este o nulitate absolută69.
Dacă determinarea preţului este văzută ca o condiţie de validitate a contractului, există şi
situaţii în care preţul se va determina după executarea contractului de către instanţă.
Se pot avea în vedere două modele:
1) Preţul determinat sau preţul determinabil. În cea de-a doua variantă, părţile stipulează
modul de calcul. De exemplu, părţile stabilesc că preţul va fi cel în curs la momentul
livrării.
Preţul mai poate fi stabilit prin raportarea la curs, fixat de autoritatea publică, sau rezultat
din cotaţia oficială la bursă.
2) Determinarea este amânată în vederea unui acord al părţilor după executarea
contractului. În acest caz, validitatea contractului nu este ameninţată de nedeterminarea
preţului (contract de întreprindere, de comandă a unei opere de artă, de mandate etc.).
Pentru determinarea preţului se pot folosi mai multe modalităţi:
1. expertul preţuitor (art. 1232 NCC);
2. indicarea unui minim şi a unui maxim deodată cu unitatea de măsură şi preţul unitar,
3. raportarea la un element de referinţă (art. 1234 NCC);
4. referirea la ,preţul adevărat¨ după listele bursei mercuriale şi alte asemenea documente;
5. determinarea prin costuri;
6. stabilirea unui preţ indexat la rata inflaţiei etc.70
În contractele-cadru, specifice distribuţiei, jurisprudenţa franceză a fost schimbată de la 1
decembrie 1995 în sensul că determinarea preţului nu este condiţie de validitate şi părţile
pot opta, în funcţie de situaţie:
1) stabilesc preţul;
2) prevăd determinarea preţului cu referire la tariful furnizorului sau preţul de catalog;
3) nu stabilesc nici modul de determinare a preţului.
Absenţa determinării preţului nu produce nulitatea contractului, dacă în contract se
prevede că se vor încheia în viitor şi alte contracte la care preţul nu s-a determinat. În
aceste situaţii, abuzul în fixarea preţului dă naştere numai rezilierii sau despăgubirii71. În
acest sens, Codul comercial francez prevede că va fi angajată responsabilitatea pentru
repararea prejudiciului prin fapta oricărui producător, comerciant . de a supune sau de a
încerca să supună pe partenerul comercial unor obligaţii de natură să creeze un
dezechilibru semnificativ în drepturile şi obligaţiile părţilor72.
*rt. 1134.
,aportarea la un (actor de re(erinţ%
Atunci când, potrivit contractului, preţul se determină prin raportare la un factor de
162
referinţă, iar acest factor nu există, a încetat să mai existe ori nu mai este accesibil, el se
înlocuieşte, în absenţa unei convenţii contrare, cu factorul de referinţă cel mai apropiat.
Comentariu
Determinarea preţului prin raportarea la un factor de referinţă se efectuează prin calcul
precis şi obiectiv, independent de voinţa uneia dintre părţi. Diversitatea factorilor de
referinţă conduce la soluţii variate, cum sunt:
– preţul pieţei pentru aceleaşi produse sau servicii, care presupune existenţa unei pieţe
identificabile, cu mercuriale şi cotaţii precise;
– acest factor este expresia cursului general sau mediu al schimburilor între toate ofertele
şi cererile solvabile;
– vizează preţul mediu practicat de concurenţi sau cel oferit de un concurent;
– tariful furnizorului dacă a fost determinat prin acordul părţilor;
– preţul conform cu cel din alte acorduri;
– preţul indicativ pe bonul de comandă;
– preţul calculat pe bază de elemente variabile (de exemplu, preţul pe unitate şi cantitate);
– preţul de cost;
– preţul forfetar;
– preţul indexat la un indice de referinţă obiectiv calculabil.
62
Cau$a
Art. 1235. - Noţiunea
Art. 1236. - Condiţiile
Art. 1237. - Frauda la lege
Art. 1238. - Sancţiunea
Art. 1239. - Proba cauzei
*rt. 1132.
Noţiunea
Cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul.
CCA: Art. 966. Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate
avea nici un efect.
Art. 967. (1) Convenţia este valabilă, cu toate că cauza nu este expresă.
(2) Cauza este prezumată până la dovada contrarie.
Art. 968. Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor
moravuri şi ordinii publice.
CCF: Art. 1131. Obligaţia fără cauză sau cu cauză falsă, sau ilicită, nu poate avea niciun
efect.
Comentariu
163
Sub aspect etimologic, locuţiunea ,din cauz㨠se învecinează cu locuţiunea ,pentru că¨,
astfel încât ideea de contraprestaţie şi cea de cauzalitate sunt apropiate, la fel ca şi
noţiunile de justificare şi de producţie. Se confruntă cauza eficientă şi cauza finală. Prima
este cea care generează şi cea de-a doua este ţelul propus spre a fi atins73.
În limbajul cotidian, cauza poate fi percepută fie ca o cauză eficientă, fie ca o cauză finală.
Prima accepţiune vizează sursa care generează efectul.
A doua accepţiune are în vedere scopul pentru care se înfăptuieşte o acţiune. În
contextul art. 1235NCC se are în vedere cea de-a
doua accepţiune, scopul pe care-l urmăresc părţile prin încheierea contractului74.
Doctrina operează distincţia între cauza imediată şi cauza îndepărtată.
Cauza imediată are caracter obiectiv şi este aceeaşi în cadrul fiecărui tip de contract.
Cauza îndepărtată este subiectivă şi variază de la un contractant la altul75.
Cauza trebuie să fie prezentă în cadrul fiecărei obligaţii contractuale. În contractele cu titlu
oneros, cauza fiecărei obligaţii se regăseşte în prestaţia celeilalte părţi. În contractele
sinalagmatice, cauza obligaţiei uneia dintre părţi rezidă în obligaţia celeilalte. Obligaţia
vânzătorului este fără cauză dacă preţul este derizoriu. În jurisprudenţa franceză s-a
remarcat tendinţa de subiectivare a cauzei şi de creştere a rolului acesteia76.
Luându-se în considerare etimologia complexă a termenului ,cauză¨, în doctrina franceză
s-a dezvoltat şi o operă opulentă consacrată cauzei eficiente sau celei finale, cauzei
obiective sau celei subiective, cauzei contractului sau cauzei obligaţiei, cauzei categorice
sau cauzei tipice, cauzei contrapartidă sau cauzei mobil, cauzei funcţie etc. De regulă,
autorii studiilor consacrate cauzei avertizează asupra aspectelor perfide şi au mers până
la calificarea cauzei drept monstruoasă77.
Cauza finală, în accepţiunea de scop al contractului, permite instanţei să interpreteze
clauzele obscure sau caracterul excesiv, injust, dezechilibrat al unora din aceste cauze.
Cauza finală a obligaţiei este mobilul asumării obligaţiei.
În decizia pronunţată de Curtea de Casaţie franceză, secţia Ì-a civilă, la 12 iulie 1989, s-a
statuat asupra definiţiei cauzei. Dacă pentru cumpărător cauza obligaţiei de a cumpăra
constă în transferul dreptului de proprietate şi livrarea lucrului vândut, în schimb, cauza
contractului de vânzare constă în mobilul determinant, adică acela fără de care
cumpărătorul nu s-ar fi angajat. Se observă distincţia între cauza obligaţiei uneia dintre
părţile contractului şi cauza contractului.
În speţă, judecătorii curţii de apel au stabilit în mod corect faptul că în acel contract cauza
determinantă şi incitantă a contractului avea un caracter ilicit şi, ca urmare, instanţa de
apel nu trebuia să se preocupe de a verifica dacă vânzătorul cunoştea mobilul
cumpărătorului pentru că o asemenea cunoaştere decurgea din faptele speţei78.
Chiar dacă există nuanţe etimologice datorită cărora mobilul şi motivul nu se confundă, nu
este împiedicată utilizarea celor doi termeni ca sinonime.
Tandemul ,cauză obiectivă¨/,cauză subiectiv㨠serveşte controlului echilibrului obligaţiilor
şi controlului caracterului licit al obligaţiilor.
Tandemul ,cauza obligaţiei¨/,cauza contractului¨ relevă faptul că un contract posedă în
mod necesar mai mult de o cauză, fiecare parte contractantă având cauza proprie (,din ce
cauză te-ai obligat¨).
164
*rt. 1136.
Condiţiile
(1) Cauza trebuie să existe, să fie licită şi morală.
(2) Cauza este ilicită când este contrară legii şi ordinii publice
(3) Cauza este imorală când este contrară bunelor moravuri.
CCF: Art. 1133. Cauza este ilicită atunci când este interzisă de lege, când este contrară
bunelor moravuri sau ordinii publice.
CCÌ: Art. 1343. Cauza ilicită. Cauza este ilicită când este contrară unei norme imperative,
ordinii publice sau bunelor moravuri.
Comentariu
Cauza trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să existe;
b) să fie licită;
c) să fie morală.
Condiţia privind existenţa cauzei este primordială, dar nu şi absolută.
Această exigenţă are ca scop protecţia individuală.
În înţelesul de scop imediat, cauza este aceeaşi pentru un anumit tip de contract. De
exemplu, pentru contractele cu titlu oneros cauza obligaţiei uneia dintre părţi este
întotdeauna prestaţia primită de la cealaltă parte.
Pentru contractele cu titlu gratuit cel dăruit urmăreşte numai păstrarea unui avantaj obţinut
fără contra partidă.
În contractele aleatorii fiecare contractant se obligă în speranţa primirii unei contra partide
pe care a fixat-o deja, dar şi în speranţa de a primi o contra partidă superioară celei pe
care o prestează ea.
Contractul este nul în lipsa cauzei, dacă şansa de câştig ca şi riscul de pierdere corelativ
lipsesc.
În contractele unilaterale, lipsind obligaţiile reciproce şi cunoscută fiind diversitatea
formelor (contractul real, împrumutul cu dobândă, promisiunea de a plăti o datorie
preexistentă şi cauţiunea) descoperirea cauzei este rezultatul analizei în fiecare caz în
parte.
Dovada existenţei cauzei rezultă din indicaţia pe care o conţine actul juridic: în vânzare
cauza obligaţiei cumpărătorului rezultă din menţiunea lucrului vândut, în împrumut rezultă
din menţiunea predării numerarului.
În cazul actelor juridice cu titlu gratuit cauza actului juridic constă în intenţia de a gratifica.
În consecinţă, dacă reclamanţii au donat statului imobilul pentru a fi exoneraţi de plata unei
amenzi lipseşte intenţia de a gratifica, iar actul juridic este nul pentru absenţa cauzei.
Pot exista valabil şi obligaţii fără cauză; astfel în cazul cambiei ca şi în cazul biletului la
ordin autonomia creanţei faţă de raportul juridic fundamental se exprimă pe două planuri:
1) emitentul titlului este obligat nu în virtutea raportului juridic fundamental (originar):
vânzare,împrumut, închiriere etc., ci exclusiv în virtutea semnăturii depuse pe titlu.
Consecinţa este aceea că sunt recunoscute ca valabile şi titlurile de complezenţă,
semnate fără ca emitentul (biletului la ordin) să aibă o datorie preexistentă faţă de
165
posesorul titlului;
2) în circuitul titlului prin gir, fiecare nou posesor (al cambiei sau al biletului la ordin) este
considerat ca titular al unui drept de creanţă şi de proprietate asupra titlului, originar,
autonom, propriu şi nu un drept cedat. De aceea, subdobânditorul nu este ameninţat de
excepţiile care puteau fi invocate faţă de unul dintre precedenţii titulari posesori ai
titlului79.
Titlurile cu caracter abstract nu respectă cerinţa existenţei cauzei pentru că ea nu mai este
privită ca un element intern, ci ca unul extern. În ultima analiză, în aceste cazuri, există
totuşi o cauză, însă datorită îngăduinţei legiuitorului obligaţia devine independentă faţă de
cauza juridică congenitală.
Obligaţia cu caracter abstract nu are nevoie de o cauză contractuală. Absenţa cauzei ca şi
caracterul licit nu mai au nicio influenţă asupra existenţei obligaţiei.
Raţiunea existenţei obligaţiilor fără cauză rezidă în dorinţa de a procura creditorului,
posesor al titlului condiţiile cele mai favorabile pentru urmărirea debitorului.
În mod deosebit favoarea i-a avut în vedere pe posesorii ulteriori ai titlului.
Condiţia conform căreia cauza trebuie să fie licită vizează apărarea ordinii publice şi a
bunelor moravuri. În contractele cu titlu oneros cauza trebuie să fie licită şi totodată
obiectul trebuie să fie şi el licit. Controlul caracterului licit şi moral pretins obligaţiei
contractuale presupune scrutarea mobilului fiecărui contractant pentru a se verifica dacă
părţile nu şi-au propus să înfrângă o interdicţie legală. Acest control depăşeşte aparenţa
obiectivă şi îşi propune să cerceteze mobilul fiecărui contractant pentru a se convinge că
nu îşi propune să înfrângă ordinea publică ori să încalce bunele moravuri80.
Caracterul licit al cauzei se apreciază în momentul formării acordului voinţelor81. Motivul
determinant al fiecăreia dintre părţile contractante este cauza impulsivă şi mobilizatoare
pentru încheierea contractului.
În situaţia concretă, cauza, privită ca o componentă a voinţei juridice care reflectă scopul
pentru care s-a încheiat actul juridic este, în mod evident contrară bunelor moravuri şi
conduce inevitabil la constatarea nulităţii actului juridic astfel încheiat82.
Reaua-credinţă a părţilor nu constituie motiv de nulitate absolută, prin ea însăşi, în cazul
unui contract numai dacă este raportată la cauză. De exemplu, deşi nu este legal pretinsă
menţiunea cauzei creanţei garantate prin ipotecă, această creanţă trebuie să fie
identificată cu datele de referinţă83.
Prejudiciul cauzat beneficiarului promisiunii de vânzare cumpărare este dovedit şi putea fi
prevăzut de părţi, dar în situaţia din speţă el nu a reprezentat scopul tranzacţiei. În
consecinţă cauza contractului este licită, iar beneficiarul promisiunii nu este îndreptăţit la
altceva decât dezdăunarea84.
Atunci când lipsa cauzei obligaţiei se datorează lipsei de discernământ sunt absente
ambele elemente ale cauzei, scopul mediat şi cel imediat absentează de asemenea,
pentru că şi ele presupun în egală măsură discernământul85.
Dacă acest motiv este ilicit sau imoral în privinţa uneia dintre părţi, nulitatea operează
numai cu condiţia cunoaşterii şi de către cealaltă parte a caracterului ilicit sau imoral.
Această exigenţă a fost recunoscută de jurisprudenţă numai pentru contractele cu titlu
oneros. Pentru cele cu titlu gratuit este suficient ca mobilul ilicit sau imoral să fie
determinant în intenţia celui care oferă, deosebirea de regim fiind explicabilă prin
imperativul stabilităţii contractului. Dacă beneficiarul unei liberalităţi urmăreşte să-şi
conserve beneficiul, partenerul unei operaţiuni oneroase urmăreşte evitarea unei pierderi.
Prin decizia nr. 1146/19 septembrie 2005, secţia a ÌV-a civilă a Curţii de Apel Bucureşti a
166
stabilit că scopul imediat, urmărit de testatoare atunci când a semnat actul a fost de a
gratifica pe una dintre părţi nu poate conduce la concluzia că actul contravine bunelor
moravuri, ci, dimpotrivă, el reprezintă o dovadă a valabilităţii testamentului86.
În cazul unui contract de donaţie, cauza actului este intenţia de a gratifica pe donatar
oferindu-i gratuit un bun din patrimoniul donatorului. În cazul din speţă, scopul donatoarei
nu a fost de a gratifica statul, ci de a obţine plecarea în străinătate pentru reîntregirea
familiei. De aceea, se poate concluziona că obligaţia asumată de reclamantă a fost lipsită
de cauză87.
Dovada caracterului licit al cauzei este înlocuită cu prezumţia de liceitate şi moralitate.
În situaţia cumpărătorilor imobilului aflat în proprietatea statului reaua-credinţă constând în
cunoaşterea intenţiei fostului proprietar de a redobândi imobilul, informaţie pe care a
deţinut-o şi vânzătorul, conduce la concluzia existenţei unei cauze ilicite pentru fiecare
parte contractantă şi la nulitatea contractului.
Ordinea publică este un concept controversat care priveşte atât aspectul intern, cât şi cel
extern.
*rt. 113+.
8rauda la lege
Cauza este ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei
norme legale imperative.
CCÌ: Art. 1344. Contractul în frauda legii. Este considerată ilicită o cauză atunci când
contractul constituie mijlocul prin care se eludează aplicarea unei norme imperative.
Comentariu
Absenţa fraudei este o cerinţă de ordine publică şi de bune moravuri şi poate fi
sancţionată cu nulitatea în virtutea principiului fraus omnia corrumpit, de aceea, dacă prin
clauzele contractului s-a urmărit ocolirea unei interdicţii legale imperative, legea a fost
fraudată şi sancţiunea este nulitatea pentru cauză ilicită88.
În legătură cu această normă s-a apreciat că există fraudă la lege în cazul încheierii unui
contract de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 4/1973 dacă nu s-a respectat cerinţa
conform căreia puteau fi înstrăinate, în temeiul acestei norme legale, numai apartamentele
construite din materiale inferioare ori din materiale durabile, dar cu un grad avansat de
uzură şi aceste înstrăinări puteau să fie efectuate numai dacă cei ce locuiau în
apartamente aveau şi recomandarea consiliilor oamenilor muncii ori altor organe de
conducere colectivă.89
Curtea de Casaţie franceză a confirmat la 10 noiembrie 2009 decizia Curţii de Apel Paris
din 2008 care a reţinut caracterul fraudulos al concedierilor de personal urmate de
negocieri cu rea-credinţă, temeiul anulării fiind cauza ilicită în ambele cazuri90.
*rt. 113-.
)ancţiunea
(1) Lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu excepţia cazului în care contractul a
fost greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice.
(2) Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori
în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia să o
167
cunoască.
Comentariu
Remediile caracterului ilicit al cauzei sau al absenţei cauzei sunt nulitatea relativă sau
recalificarea contractului. Cauza ilicită sau imorală produce nulitatea numai dacă viciul era
cunoscut sau trebuia să fie cunoscut de ambele părţi.
Sunt arhicunoscute perechile de sinonime în acest domeniu:
1) anulabilitate/nulitate relativă;
2) nulitate/nulitate absolută.
Este total subiectivă opţiunea întrebuinţării unei perechi sau a celeilalte, dar se pretinde o
consecvenţă minimă.
*rt. 1139.
<roba cau$ei
(1) Contractul este valabil chiar atunci când cauza nu este expres prevăzută.
(2) Existenţa unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară.
Comentariu
Absenţa unei menţiuni explicite cu privire la cauza obligaţiilor părţilor nu impietează asupra
valabilităţii contractului, pentru că, până la proba contrară se prezumă atât existenţa, cât şi
caracterul licit al cauzei.
În temeiul prevederilor art. 1131 CCF (,obligaţia fără cauză sau cu o cauză falsă sau cu o
cauză ilicită nu poate avea niciun efect¨), jurisprudenţa Curţii de Casaţie franceze a decis
că o clauză limitativă de răspundere, care este de natură să contrazică însăşi obligaţia
esenţială a contractului, trebuie să fie considerată ca nescrisă.
Tot reputată ca nescrisă a fost calificată de aceeaşi instanţă şi clauza figurând pe un
buletin de depozit de diapozitive, care exonera laboratorul de orice răspundere în caz de
pierdere a diapozitivelor, pentru că această clauză era impusă de poziţia economică
dominantă a laboratorului în raport cu clientela91.
Noul Cod civil român, în art. 1238 alin. (2), prevede sancţiunea nulităţii absolute a
contractului pentru cauza ilicită sau imorală.
Cele două soluţii par divergente, dar sunt generatoare de efecte comparabile, pentru că
atât inexistenţa, cât şi nulitatea absolută conduc la acelaşi rezultat: lipsirea de orice efect a
contractului.
Jurisprudenţa franceză a stabilit că este fără cauză perceperea de către bancă a unor
diminuări ale dobânzii datorate conform datei de valoare92.
În domeniul împrumutului consimţit de un neprofesionist, predarea fondurilor constituie o
condiţie esenţială pentru încheierea contractului, deoarece este un contract real93.
Obligaţia de restituire a împrumutului este fără cauză atunci când fondurile nu au fost
predate celui împrumutat.
În cazul creditului bancar, acordat pentru achiziţionarea unor bunuri (credit pentru
consum), contractul este rezoluţionat sau, după caz, anulat de plin drept, atunci când
celălalt contract, pentru achiziţionarea bunului, nu se mai încheie sau, după caz, este
rezoluţionat ori anulat.
Dacă în aceeaşi zi se încheie două contracte, de cumpărare şi de creditare, instanţa poate
168
deduce că părţile au înţeles să subordoneze însăşi existenţa contractului de credit de
realizarea vânzării, ambele contracte având cauză unică, astfel că anularea contractului
de vânzare antrenează automat caducitatea contractului de credit94.
Obligaţia asumată de societatea de credit de a acorda împrumutul este însăşi cauza
obligaţiei celui care a cerut împrumutul. Dacă ulterior, cei împrumutaţi schimbă destinaţia
sumelor, pentru că s-au răzgândit, aceasta nu are nicio influenţă asupra validităţii obligaţiei
de rambursare a creditului. Nu este obligatoriu să se identifice o anumită cauză, ci doar că
există o cauză în situaţia în care formula utilizată în contractul de împrumut a fost ,pentru
orice cauză¨95.
Este nulă pentru lipsa cauzei convenţia între un moştenitor şi un genealog dacă, acesta
din urmă nu i-a prestat celuilalt niciun serviciu, iar succesiunea s-a desfăşurat conform
prevederilor legale96.
Cauza trebuie să existe în momentul formării contractului. Dispariţia ulterioară a cauzei
antrenează caducitatea dacă se încheie un contract cu executare succesivă în timp, de
exemplu, cauza obligaţiei de plată a unei pensii de întreţinere asumată de tatăl minorului
devine caducă după ce minorul a plecat de la mama căreia îi era încredinţat şi trăieşte cu
tatăl său, care era obligat la plata pensiei97.
Atunci când o persoană a predat alteia o sumă pentru a-i permite să cumpere un
automobil destinat să transporte ambele persoane, dacă ulterior cele două persoane
încetează orice fel de relaţie, este admisibilă cererea pentru restituirea sumei pentru
dispariţia cauzei şi caducitatea convenţiei98.
De îndată ce contractul de vânzare este găsit ca fiind lipsit de obiect şi obligaţia de plată a
preţului este nulă pentru absenţa cauzei99.
Poate fi declarată nulă pentru absenţa cauzei convenţia al cărei mobil pentru una dintre
părţi a dispărut. Astfel, o instanţă franceză a dispus ca un chirurg dentist care şi-a vândut
cabinetul să restituie suma primită cu titlu de angajament de a nu mai exersa pentru că, în
realitate s-a retras din activitate prin pensionare100.
Cauza este falsă atunci când cel ce se obligă crede în existenţa unei cauze inexistente. În
jurisprudenţa franceză au fost considerate ca valabile angajamentele de întreţinere în
beneficiul unui copil minor asumate în condiţiile în care nu aveau corespondent în obligaţii
legale. Astfel, un bărbat şi-a asumat obligaţia de a întreţine un copil minor al cărui tată se
credea, cu toate că era născut din căsătoria mamei cu un alt bărbat. Paternitatea copilului
nu a fost tăgăduită de soţul mamei, iar cel ce şi-a asumat obligaţia trebuie să o execute
indiferent de această situaţie101.
Într-un alt caz, bărbatul a recunoscut un copil născut de femeia cu care urma să se
căsătorească, cel ce a recunoscut copilul ştiind că nu este conceput de el. Angajamentul
subscris de cel în cauză rămâne valabil pentru că a decis în mod liber că îi aparţine
copilul102.
Eroarea asupra existenţei cauzei, chiar şi atunci când este o eroare nescuzabilă, justifică
anularea angajamentului pentru lipsa cauzei103.
Jurisprudenţa franceză a decis că falsitatea parţială a cauzei într-un act de recunoaştere a
unei datorii, nu antrenează anularea obligaţiei, ci reducerea sa în măsura fracţiunii care
subzistă104.
Cauza este ilicită atunci când se poate caracteriza ca infracţiune, de exemplu, atunci când
cauza este exerciţiul profesiei de ghicitor sau de astrolog sau de exercitare ilegală a
profesiei de medic105.
Atunci când se poate opera o distincţie clară între cauza contractului şi cauza obligaţiei
169
părţii contractante, instanţa poate declara ilicită cauza impulsivă.
Dacă obligaţia cumpărătorului are drept cauză transferul dreptului de proprietate şi
predarea bunului vândut, în schimb, cauza contractului de vânzare constă în mobilul
determinant, în absenţa căruia cumpărătorul nu s-ar fi angajat.
Constatând caracterul ilicit al cauzei impulsive şi determinante a contractului, instanţa nu
are obligaţia să cerceteze dacă vânzătorul cunoştea mobilul cumpărătorului, o asemenea
cunoaştere decurgând în mod neîndoielnic din datele speţei, astfel încât anularea
contractului de către instanţă este corectă106
66
8orma contractului
Art. 1240. - Formele de exprimare a consimţământului
Art. 1241. - Forma scrisă
Art. 1242. - Sancţiunea
Art. 1243. - Modificarea contractului
Art. 1244. - Forma cerută pentru înscrierea în cartea funciară
Art. 1245. - Forma contractelor electronice
*rt. 114/.
8ormele de e!primare a consimţ%m7ntului
(1) Voinţa de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris.
(2) Voinţa poate fi manifestată şi printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei
părţilor, practicilor stabilite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra
intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare.
Comentariu
Textul art. 1240 consideră ca fiind valabile trei forme de manifestare a voinţei de a
contracta: forma verbală, forma scrisă şi comportamentul.
Principiul consensualismului prezintă anumite avantaje binecunoscute şi acestea explică
menţinerea acestui principiu în Noul Cod civil. El se bazează pe respectul cuvântului dat şi
are astfel o importantă componentă morală şi un triumf al bunei-credinţe. El asigură,
totodată, rapiditatea operaţiunilor comerciale şi civile.
Formalismul are la rândul său avantaje. Acestea sunt menite să acopere neajunsurile
consensualismului, mai ales angajarea cu uşurinţă, fără matură chibzuinţă, în contracte. În
primul rând, formalismul înlătură neajunsul incertitudinii care apare uneori ca urmare a
consensualismului. Ìncertitudinea poate privi nu numai unele dintre clauze, ci însuşi
contractul.
Faţă de terţele persoane, consensualismul creează aparenţa secretizării contractului.
Ceea ce este mai ales apreciat pentru formalism este invitaţia la temeinică chibzuinţă
asupra tuturor consecinţelor care decurg din semnarea contractului şi posibilitatea de a se
informa de la un expert asupra înţelesului exact al unor termeni tehnici. Aşadar,
formalismul previne angajarea cu uşurinţă a răspunderii, fără o reflecţie suficientă, conferă
certitudine contractului şi împiedică fraudarea intereselor altor persoane. Toate acestea
presupun că s-a respectat forma prescrisă de lege.
170
Formalismul zilelor noastre nu este cel din trecutul istoric, formalismul primitiv. Forma nu
este un scop în sine, ci un procedeu necesar pentru anumite acte. Unele aspecte ale
formalismului impun respectul prin sancţiunea nulităţii (formalismul direct), altele reflectă
un formalism atenuat.
În primul caz se situează contractele solemne.
În cel de-al doilea caz se situează acele forme care sunt prescrise nu pentru validitatea
contractului, ci numai pentru dovada existenţei sale sau pentru opozabilitatea sa.
Contractul solemn se exteriorizează printr-o formă prescrisă de lege sub sancţiunea
nulităţii. Această condiţie de formă nu este identică în mod necesar cu redactarea unui act
notarial, ci, uneori, prescripţia este de a se realiza forma într-un înscris sub semnătură
privată.
Ceea ce caracterizează un contract solemn nu este atât forma în sine, cât obligaţia de a o
respecta.
Controversa în doctrină se poartă în jurul problemei dacă o convenţie prin care se
angajează promisiunea de a încheia un contract solemn este valabilă în formă de înscris
sub semnătură privată.
De o manieră generală, jurisprudenţa română, ca şi cea franceză, consideră că
promisiunea de a încheia un contract solemn trebuie să îmbrace forma actului
proiectat107. Un exemplu concludent este promisiunea sinalagmatică de vânzare-
cumpărare a unui teren. Articolul 18 NCC prevede că sunt supuse publicităţii drepturile,
actele şi faptele privitoare la starea şi capacitatea persoanelor, cele în legătură cu bunurile
care aparţin acestora, precum şi orice alte raporturi juridice, în cazurile expres prevăzute
de lege.
Publicitatea se realizează prin cartea funciară, Arhiva Electronică de Garanţii Reale
Mobiliare, Registrul comerţului şi prin alte forme de publicitate stabilite prin lege. Articolele
19-24 reglementează condiţiile de publicitate, efectele publicităţii, prezumţiile, sancţiunile
lipsei publicităţii, concursul formelor de publicitate şi consultarea registrelor publice.
Uneori, sancţiunea nulităţi este prevăzută pentru o formalitate care nu conferă caracter
solemn contractului, pentru că nu are ca obiect exteriorizarea consimţământului. Este
cazul formalităţilor abilitante privind persoanele care au incapacitate de exerciţiu şi nu pot
contracta ele însele.
Tendinţa este de a se extinde lista contractelor solemne concomitent cu simplificarea
formalităţilor, în sensul preferinţei pentru înscrisul sub semnătură privată.
Dezvoltarea noilor tehnologii care utilizează înscrisuri electronice a generat aspecte
inedite privind forma contractului. Directiva din 8 iunie 2000 privind comerţul electronic
prevede în art. 9 obligaţia statelor de a veghea pentru ca regimul juridic aplicabil
procesului contractual să nu se opună utilizării contractelor electronice şi să nu le priveze
de efecte şi de validitate juridică numai pentru motivul că sunt încheiate pe cale
electronică. La art. 11 se prevede că orice comandă trebuie să respecte cele două
principii:
1) confirmarea primirii comenzii pe cale electronică;
2) proba primirii comenzii este permisă prin aceeaşi mijloace tehnice.
Asimilarea înscrisurilor electronice cu cele pe hârtie nu mai este acceptată dacă se
situează în domeniul dreptului familiei şi moştenirilor, garanţiilor personale sau reale, civile
ori comerciale, exceptând acele acte juridice care servesc nevoilor profesionale
Cel de-al doilea alineat al art. 1240 îngăduie manifestarea tacită a voinţei de a contracta
171
atunci când ea se manifestă printr-un comportament, dacă acest mod de exprimare este
prevăzut de lege sau de convenţia părţilor, iar, uneori, de practicile şi uzanţele acestora, cu
condiţia ca acest mod de manifestare să nu lase nicio îndoială cu privire la intenţia de a
produce anumite efecte juridice prin acel contract.
*rt. 1141.
8orma scris%
Înscrisul care constată încheierea contractului poate fi sub semnătură privată sau autentic,
având forţa probantă prevăzută de lege.
Comentariu
Textul art. 1241 recunoaşte aceeaşi forţă probantă, prevăzută de lege atât pentru înscrisul
sub semnătură privată, cât şi pentru cel autentic, în funcţie de regimul juridic al acelui
contract.
*rt. 1141.
)ancţiunea
(1) Este lovit de nulitatea absolută contractul încheiat în lipsa formei pe care, în chip
neîndoielnic, legea o cere pentru încheierea sa valabilă.
(2) Dacă părţile s-au învoit ca un contract să fie încheiat într-o anumită formă, pe care
legea nu o cere, contractul se socoteşte valabil chiar dacă forma nu a fost respectată.
Comentariu
Numai cerinţa de formă prevăzută în mod imperativ în lege atrage, în cazul nerespectării
ei, nulitatea contractului.
Dacă părţile stabilesc exigenţe particulare şi chiar individuale pentru un contract, în ceea
ce priveşte forma acestuia, fără să existe şi o exigenţă legală corespunzătoare,
valabilitatea contractului nu este afectată dacă părţile se abat de la aceste exigenţe.
Contractele de comerţ internaţional utilizează cu precădere limba engleză şi stilul englez.
Recomandarea pe care o face un specialist în domeniu este de a se adopta un stil clar,
concis, elementar şi eficient (make your writting clear, concise, down to earth, and
powerful 108).
Este preferabil să se repete la sfârşitul frazei substantivul utilizat la începutul acestei fraze,
evitându-se utilizarea unui prenume, care ar putea genera un echivoc.
Se deconsiliază ferm utilizarea sinonimelor prin repetarea aceleiaşi idei, dar în termeni
diferiţi.
Există o tendinţă a redactorilor de a înlocui utilizarea substantivelor standardizate cu
adjectivele înnoitoare. Astfel, substantivele ,culpă¨, ,bună-credinţă¨, ,bune moravuri¨,
,consumator mijlociu¨, ,proporţionalitate¨ etc. sunt tot mai frecvent înlocuite cu adjectivele
,rezonabil¨ (termen), ,substanţial¨ (creştere), ,caracteristic㨠(violare), ,semnificativă¨
(obligaţie). Se recomandă să se evite aceste adjective care nu au capacitatea de a aduce
precizări, dar pot fi utilizate pentru răstălmăciri.
Lucrurile se complică dacă avem în vedere că există două stiluri englezeşti de
redactare: plain Englishşi lagalese. Cel de-al doilea este calificat drept arhaic, pentru că
abuzează uneori de termeni desueţi şi alcătuieşte fraze lungi în care orice virgulă este
172
suprimată, dar cei ce îl utilizează îl apreciază pentru că are caracter ritual şi evită
incertitudinea sensurilor termenilor întrebuinţaţi.
În ce priveşte stilul plain English, el se caracterizează prin naturaleţe şi accesibilitate
pentru nejurişti. De aceea este agreat de oamenii de afaceri fără studii juridice. Un
exemplu în acest sens ne este oferit împreună cu nuanţa de umor britanic de traducerea
în stil plain English a codului australian, Takeoverse Code. Deşi acest cod fusese adoptat
în Australia numai în 1970, deci, destul de recent faţă de traducere, rezultatul traducerii în
stil plain English a fost reducerea textului original cu 40%.
Dimensiunile problemei încep să se contureze mai clar dacă se are în vedere, pe de-o
parte, publicarea în Statele Unite a ,Plain Language Guidelines¨ şi, pe de altă parte,
existenţa asociaţiei Plain Language Association Ìnternational, care a publicat deja
recomandări de înlocuire a unor termeni109.
Dincolo de particularităţile civilizaţiei britanice, în general, care nu puteau lipsi nici în acest
domeniu, problema limbajului contractelor este foarte serioasă şi principiile UNÌDROÌT, art.
4.7 oferă criterii pentru rezolvarea divergenţelor lingvistice.
*rt. 1143.
;odi(icarea contractului
Dacă prin lege nu se prevede altfel, orice modificare a contractului este supusă condiţiilor
de formă cerute de lege pentru încheierea sa.
Comentariu
Absenţa formei prescrise de lege, fie ea înscris sub semnătură privată ori înscris autentic,
atrage sancţiunea nulităţii.
Dacă învoiala părţilor contractului prevede o formă pe care legea nu o pretinde ca fiind
obligatorie, nerespectarea învoielii cu privire la formă nu are influenţă asupra validităţii
contractului.
Simetria încheierii cu modificarea contractului pretinde ca aceleaşi condiţii de formă să fie
respectate şi la modificarea contractului, ca şi la încheierea sa.
*rt. 1144.
8orma cerut% pentru &nscrierea &n cartea (unciar%
În afara altor cazuri prevăzute de lege, trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, sub
sancţiunea nulităţii absolute, convenţiile care strămută sau constituie drepturi reale care
urmează a fi înscrise în cartea funciară.
Comentariu
În acord cu dispoziţiile art. 18-24, textul art. 1244 impune respectarea formei înscrisului
autentic sub sancţiunea nulităţii absolute pentru acele convenţii care strămută sau
constituie drepturi reale ce urmează a fi înscrise în cartea funciară. În Titlul VÌÌ din Cartea
a ÌÌÌ-a sunt cuprinse normele legale privind cartea funciară: dispoziţiile generale, înscrierea
drepturilor tabulare, notarea unor drepturi, fapte şi raporturi juridice, precum şi rectificarea
înscrierilor în cartea funciară.
173
*rt. 1142.
8orma contractelor electronice
Contractele care se încheie prin mijloace electronice sunt supuse condiţiilor de formă
prevăzute în legea specială.
Comentariu
Contractele electronice au apărut în mediul contractelor comerciale. Principiile care
guvernează comerţul electronic sunt: 1) principiul compatibilităţii internaţionale; 2)
principiul neutralităţii tehnologice; 3) principiul reglementării-cadru minimale; 4) principiul
echivalenţei funcţionale.
În art. 1245 este înscrisă succint norma privind forma contractelor electronice cu trimitere
la legea specială.
Uniunea Europeană aplică trei directive în domeniu: 1) Directiva 2000/31/CE din 8 iunie
2000 privind comerţul electronic; 2) Directiva 97/7/CE din 20 mai 1997 privind protecţia
consumatorilor în contractele la distanţă; 3) Directiva 99/93/CE din 13 decembrie 1999
privind semnăturile electronice.
La acestea se adaugă iniţiativele legislative UNCÌTRAL.
Legea model privind comerţul electronic şi ghidul de punere în aplicare prezintă o utilitate
certă pentru orientarea legislaţiilor internaţionale în domeniu.
Pe plan intern, în România, se aplică două legi: Legea nr. 365/2002 privind comerţul
electronic şi Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică.
)ecţiunea a 4-a.
Nulitatea contractului
§1 - Dispoziţii comune
§2 - Cauzele de nulitate
§3 - Efectele nulităţii
§4 - Validarea contractului
61
Dispo$iţii comune
Art. 1246. - Nulitatea
Art. 1247. - Nulitatea absolută
Art. 1248. - Nulitatea relativă
Art. 1249. - Prescripţia
*rt. 1146.
Nulitatea
(1) Orice contract încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa
valabilă este supus nulităţii, dacă prin lege nu se prevede o altă sancţiune.
174
(2) Nulitatea poate fi absolută sau relativă.
(3) Dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea contractului poate fi constatată sau
declarată prin acordul părţilor.
(4) Prin acordul părţilor nu pot fi instituite şi nici suprimate cauze de nulitate. Orice
convenţie sau clauză contrară este considerată nescrisă.
Comentariu
Deşi ocupă un loc impresionant în doctrină, practica raporturilor juridice de drept privat se
întâlneşte destul de rar cu instituţia nulităţii1.
Primul alineat al art. 1246 defineşte nulitatea ca sancţiune legală pentru încălcarea
cerinţelor legale referitoare la încheierea valabilă a unui contract. Finalul textului ne
atenţionează că pot fi şi alte sancţiuni decât nulitatea pentru asemenea situaţii. Textul
utilizează metafora ,lovit¨ (de nulitate), păstrând astfel parfumul secolului al XÌX-lea.
Două sunt formele nulităţii prevăzute de alin. (2) al aceluiaşi articol: ,Nulitatea poate fi
absolută sau relativă¨. Remarcăm imperfecţiunea exprimării, care se referă la ,nulitate¨ nu
numai pentru varianta absolută, ci şi pentru varianta relativă. Pentru precizia textului ar fi
fost preferabilă distincţia între ,nulitate¨ şi ,anulabilitate¨.
Din nou, inconsecvenţa este sora românului, pentru că metafora ,lovit de nulitate¨
suprimată de la art. 1246este menţinută la art. 1254 în alin. (1).
*rt. 114+.
Nulitatea absolut%
(1) Este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru
ocrotirea unui interes general.
(2) Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acţiune
sau excepţie.
(3) Ìnstanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută.
(4) Contractul lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de confirmare decât în cazurile
prevăzute de lege.
Comentariu
Specificul nulităţii absolute constă în aceea că s-a încălcat o dispoziţie legală a cărei
menire este ocrotirea unui interes general.
Regimul nulităţii absolute este schiţat în alin. (2)-(4):
– invocarea nulităţii absolute este permisă oricărei persoane interesate, atât pe cale de
acţiune în justiţie, cât şi pe cale de excepţie;
– nulitatea absolută poate fi invocată din oficiu, de către instanţă şi aceasta este chiar
obligată să o invoce;
– nu poate fi confirmat un contract afectat de nulitate absolută, afară de cazurile prevăzute
de lege (art. 1261-1265 NCC).
175
*rt. 114-.
Nulitatea relativ%
(1) Contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui
interes particular este anulabil.
(2) Nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui interes este ocrotit prin
dispoziţia legală încălcată.
(3) Nulitatea relativă nu poate fi invocată din oficiu de instanţa judecătorească.
(4) Contractul anulabil este susceptibil de confirmare.
Comentariu
Dacă norma legală încălcată are menirea de a ocroti un interes particular, contractul poate
fi anulat.Regimul juridic al anulabilităţii se caracterizează prin aceea că:
– anulabilitatea poate fi invocată şi anularea poate fi cerută exclusiv de persoana al cărei
interes este ocrotit prin dispoziţia legală care a fost încălcată;
– instanţa nu poate invoca din oficiu anulabilitatea;
– contractul anulabil este susceptibil de confirmare.
*rt. 1149.
<rescripţia
(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe
cale de acţiune, fie pe cale de excepţie.
(2) Nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acţiune numai în termenul de prescripţie
stabilit de lege. Cu toate acestea, partea căreia i se cere executarea contractului poate
opune oricând nulitatea relativă a contractului, chiar şi după împlinirea termenului de
prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare.
Comentariu
În absenţa unei dispoziţii contrare, nulitatea absolută se poate invoca oricând, atât pe cale
acţiunii în justiţie, cât şi pe cale excepţiei, spre deosebire de anulabilitate, care poate fi
cerută pe cale de acţiune numai în cadrul termenului de prescripţie extinctivă (art. 2500-
2544 NCC), dar, pe calea excepţiei anulabilităţii, partea interesată se poate prevala
oricând de această sancţiune.
61
Cau$ele de nulitate
Art. 1250. - Cauzele de nulitate absolută
Art. 1251. - Cauzele de nulitate relativă
Art. 1252. - Prezumţia de nulitate relativă
Art. 1253. - Nulitatea virtuală
176
*rt. 112/.
Cau$ele de nulitate absolut%
Contractul este lovit de nulitate absolută în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi
atunci când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general.
Comentariu
Cauzele nulităţii absolute sunt anume prevăzute în lege.
Totodată, poate fi invocată drept cauză a nulităţii absolute şi aceea care rezultă din textul
legii că încalcă o normă legală ocrotitoare a unui interes general. În ambele situaţii se
consideră că nu a existat niciodată contract şi eventuala răspundere pentru cauzarea de
prejudicii va fi guvernată de dreptul comun al răspunderii civile delictuale.
Nulitatea absolută se bazează pe premisa că în mod absolut contractul nu putea fi încheiat
datorită nerespectării uneia dintre condiţiile de existenţă a contractului, cum ar fi: obiectul,
consimţământul, cauza licită şi morală.
În cazul anulabilităţii contractului, legea permite anularea, pentru că s-a încălcat o condiţie
de validitate impusă de lege, cum ar fi capacitatea uneia dintre părţi sau consimţământul
liber şi informat.
Rezultatul constatării nulităţii este identic cu rezultatul anulării contractului.
Ìdentitatea de efecte în cazul celor două varietăţi nu se confundă cu regimul lor juridic care
este diferit.
Pe lângă nulitate, doctrina recunoaşte şi sancţiunea inexistenţei contractului, pentru un
element deosebit de esenţial (art. 1179 enumeră condiţiile esenţiale pentru validitatea
contractului, iar art. 1207se referă la faptul esenţial asupra căruia poartă eroarea la
încheierea contractului).
Este cazul absenţei totale a consimţământului şi cazul erorii obstacol.
Controversa doctrinară se poartă asupra ,existenţei inexistenţei¨ ca sancţiune, atacându-
se însuşi fundamentul tezei care pretinde că poate fi impusă inexistenţa fără hotărârea
instanţei.
O astfel de abordare nu ia în considerare aparenţa contractului ,inexistent¨. Dacă nu avem
o aparenţă, nu avem nici motive să ne prevalăm de inexistenţă. Considerăm că inexistenţa
se înglobează în nulitatea absolută. La argumentul conform căruia nulitatea nu este
textuală, ci virtuală trebuie să replicăm amintind că nu există nulitate fără text, dar această
regulă este numai excepţional admisă în ceea ce priveşte condiţiile de validitate a
contractului. nulităţile contractelor nu sunt textuale, ci virtuale. Apare astfel că noţiunea
inexistenţei este o complicaţie inutilă şi ilogică2.
Conform dispoziţiilor art. 1250, nulitatea este absolută în cazurile anume prevăzute de
lege, dar şi atunci când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general.
Exemple de cazuri prevăzute de lege cu sancţiunea nulităţii pot fi şi următoarele:
– art. 1226 alin. (2) (sub sancţiunea nulităţii absolute obiectul obligaţiei trebuie să fie
determinat sau, cel puţin, determinabil şi licit);
– art. 1229 (numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii
contractuale);
– art. 1238 alin. (2) (cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului, dacă
este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări,
trebuia să o cunoască);
177
– art. 1242 (este lovit de nulitate absolută contractul încheiat în lipsa formei, pe care, în
chip neîndoielnic legea o cere pentru încheierea sa valabilă);
– art. 1244 (trebuie să fie încheiate prin înscris autentic sub sancţiunea nulităţile absolute
convenţiile care strămută sau care constituie drepturi reale care urmează să fie înscrise în
cartea funciară).
Sancţiunea este tot nulitatea absolută şi atunci când rezultă în mod neîndoielnic din lege
că interesul ocrotit este unul general.
*rt. 1121.
Cau$ele de nulitate relativ%
Contractul este anulabil când au fost nesocotite dispoziţiile legale privitoare la capacitatea
de exerciţiu, când consimţământul uneia dintre părţi a fost viciat, precum şi în alte cazuri
anume prevăzute de lege.
Comentariu
În trei situaţii contractul este anulabil: 1) nerespectarea normelor privind capacitatea
persoanelor; 2) vicierea consimţământului; 3) alte cazuri prevăzute de lege.
Cu privire la capacitatea de exerciţiu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1205 alin. (2)
(contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicţie, dacă la momentul la care
actul s-a încheiat, existau şi erau îndeobşte cunoscute cauzele care au determinat
punerea sub interdicţie).
Viciile de consimţământ permit anularea contractului, aşa cum rezultă, de exemplu:
– din art. 1206 (consimţământul este viciat când este dat din eroare, surprins prin dol sau
smuls prin violenţă ori este viciat prin leziune);
– art. 1214 (consimţământul este viciat prin dol);
– art. 1222 (partea al cărei consimţământ a fost viciat prin leziune).
Alte cazuri prevăzute de lege în care se poate cere anularea contractului ar putea fi, cu
titlu de exemplu, următoarele:
– art. 1216 (violenţa);
– art. 1217 (temerea insuflată);
– art. 1218 (starea de necesitate);
– art. 1220 (violenţa săvârşită de un terţ);
*rt. 1121.
<re$umţia de nulitate relativ%
În cazurile în care natura nulităţii nu este determinată ori nu reiese în chip neîndoielnic din
lege, contractul este anulabil.
Comentariu
Dacă natura nulităţii nu este determinată de lege sau nu poate fi desprinsă în mod
neîndoielnic din analiza textului legii, nulitatea se califică drept relativă iar contractul este
anulabil.
178
*rt. 1123.
Nulitatea virtual%
În afara cazurilor în care legea prevede sancţiunea nulităţii, contractul se desfiinţează şi
atunci când sancţiunea nulităţii absolute sau, după caz, relative trebuie aplicată pentru ca
scopul dispoziţiei legale încălcate să fie tins.
Comentariu
Un contract se desfiinţează nu numai atunci când însăşi legea prevede sancţiunea nulităţii,
ci şi atunci când o astfel de sancţiune, în varietatea nulitate absolută sau nulitate relativă,
devine necesară pentru a se putea atinge scopul dispoziţiei legale încălcate.
O astfel de situaţie este denumită în mod uzual nulitate virtuală.
Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei conţine numeroase aplicaţii ale acestui
principiu sub titlul de nulităţi ale actelor debitorului în perioada suspectă (art. 79 şi art. 80).
Conform dispoziţiilor art. 79 din Legea nr. 85/2006, administratorul judiciar sau, după caz,
lichidatorul poate introduce la judecătorul-sindic acţiuni pentru anularea actelor
frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, în cei trei ani anteriori
deschiderii procedurii. Sunt frauduloase actele săvârşite cu rea-credinţă în scopul de a
leza drepturile altei persoane, în perioada suspectă a celor trei ani care au premers
deschiderea procedurii3.
Autorul Mihai Paşcanu considera că niciunul dintre actele anulabile din perioada suspectă
nu se pretează la aplicarea teoriei nulităţilor, deoarece legea urmăreşte o simplă revocare
în interesul masei credale şi în privinţa acestei revocări este în mare măsură facultativă,
pentru că sindicul poate menţine inclusiv acte considerate nule de plin drept, ceea ce
contrazice ideea de nulitate absolută. ,De aceea mi se pare mai potrivit a întrebuinţa
expresiunea de acte revocabile de plin drept ori de acte de plin drept inopozabile masei
credale şi la care s-ar adăuga şi categoria acelora cu privire la care nu este obligatorie
revocarea concursuală¨. În concluzie, autorul susţine că nu pot fi considerate drept nulităţi,
în sensul tehnic strict al expertizei, cauzele care provoacă ineficacitatea actelor falitului.
De aceea, aplicarea teoriei nulităţilor este inadecvată actelor falitului, pentru că s-au
săvârşit în perioada suspectă.
Conceptul de fraudă este legat de cauza actului juridic, care provoacă nulitatea acelui act
dacă este ilicită.
Curtea Constituţională şi-a atras critici în sensul că prin Decizia nr. 106 din 2 aprilie
2002 ar pune în pericol atât siguranţa circuitului economic, cât şi libertatea comerţului
garantată constituţional, inhibându-i pe comercianţi să contracteze.
Nulitatea fiind viciu congenital al actului juridic, nu poate fi conciliată cu constatarea
ulterioară, în împrejurările neaşteptate şi nedorite ale insolvenţei, a caracterului ilicit al
cauzei unui act anterior cu privire la care nu se putea susţine intenţia frauduloasă a părţilor
în momentul formării actului.
Ìnstituţia promovată prin textul art. 79 este şi expresia liberului arbitru, deoarece
promovarea acţiunii este la discreţia bunului plac al practicianului în insolvenţă.
Deciziile nr. 416/2005 şi nr. 608/2005 au confirmat decizia anterioară a Curţii
Constituţionale, numitorul comun fiind argumentul conform căruia textele criticate sunt
norme de drept procesual civil reglementând dreptul material al acţiunii în nulitate, în
temeiul unei clauze de nulitate de aplicaţie generală (art. 948 şi art. 969 CCA): cauza, în
sensul de scop, constituie o condiţie de validitate a actului juridic, iar dacă are caracter
ilicit, provoacă nulitatea acelui act privându-l de efectele scontate de părţi.
179
Aşadar, cauza ilicită este viciul congenital care provoacă nulitatea actelor debitorului din
perioada suspectă.
Urmează câteva exemple de norme din Legea nr. 85/2006 care se referă la fraudarea
creditorilor:
– art. 20 alin. (1) lit. h) care prevede introducerea de acţiuni de către administratorul
judiciar pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor
creditorului, precum şi a unor transferuri cu caracter patrimonial a unor operaţiuni
comerciale încheiate de debitor şi a constituirii unor garanţii acordate de acesta,
susceptibile de a prejudicia drepturile creditorilor;
– art. 25 alin. (1) lit. c) care prevede introducerea de acţiuni pentru anularea actelor
frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, precum şi a unor
transferuri cu caracter patrimonial, a unor operaţiuni comerciale încheiate de debitor şi a
constituirii unor garanţii acordate de acesta, susceptibile a prejudicia drepturile creditorilor;
– art. 79 care prevede posibilitatea administratorului judiciar de a introduce la judecătorul-
sindic acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor
creditorilor, în cei trei ani anteriori deschiderii procedurii;
– art. 80 alin. (1) şi alin. (2) privind introducerea acţiunilor pentru anularea unor acte ale
debitorului prin care au fost fraudate drepturile creditorilor;
– art. 81, art. 84 alin. (1) şi (2), art. 85 alin. (3) şi (4);
– art. 143 alin. (2) privind bancruta frauduloasă.
Spre deosebire de textul abrogat al art. 725 C.com., art. 79 al Legii nr. 85/2006 nu se
referă la art. 975CCA (acţiunea revocatorie sau ,pauliană¨).
Între cele două acţiuni, acţiunea în anulare bazată pe art. 79 şi acţiunea pauliană, există
unele asemănări, dar şi unele deosebiri.
Analogia constă în scopul comun: reprimarea fraudei debitorului.
Deosebirile se referă la efecte şi la condiţiile de exercitare. Acţiunea bazată pe art.
79 tinde nu numai la sancţionarea fraudei, ci şi la restabilirea echilibrului şanselor
creditorilor. De aceea, această acţiune poate anula şi unele dintre actele intangibile prin
acţiunea pauliană, cum sunt plăţile şi partajele.
Ea se introduce numai la tribunal, fiind de competenţa judecătorului-sindic, spre deosebire
de acţiunea pauliană care se introduce la instanţa competentă în raport de valoarea
obiectului; anularea (şi nu revocarea actului) produce efecte în favoarea tuturor creditorilor,
şi nu doar în favoarea creditorului reclamant; promovarea acţiunii pauliene nu este
condiţionată de prealabila constatare a insolvabilităţii debitorului etc.
Din textul art. 79 rezultă că acţiunea pentru anularea unor acte juridice ale debitorului are
următoarele trăsături:
– este facultativă pentru administratorul judiciar şi pentru lichidator;
– poate fi introdusă numai în termen de 18 luni de la data deschiderii procedurii [art.
81 alin. (1)]. Termenul este mai scurt decât cel prevăzut de art. 9 alin. (2) din Decretul nr.
167/1958 datorită celerităţii procedurii insolvenţei;
– dacă administratorul judiciar sau lichidatorul refuză să o înregistreze, judecătorul-sindic
poate fi sesizat de comitetul creditorilor cu introducerea unei astfel de acţiuni [art. 81 alin.
(2)], dar tot în termenul de prescripţie de 18 luni4;
– actul să fi fost păgubitor pentru creditori;
180
– data încheierii actului să fie anterioară cu cel mult trei ani faţă de data deschiderii
procedurii5;
– actul să conţină un element fals ori să disimuleze o fraudă faţă de creditori.
Sarcina probei fraudei a fost scutită prin instituirea unei prezumţii legale relative [alin. (3) şi
(4) ale art. 85] care operează numai contra debitorului, nu şi contra terţului dobânditor sau
subdobânditor. Prezumţia fiind relativă, debitorul o poate înlătura.
Aceeaşi prezumţie de fraudă operează şi în cazul tergiversării de către debitor a
deschiderii procedurii, prin contestaţie la cererea creditorului, cu scopul de a expira
termenele prevăzute de art. 79 şi art. 80[alin. (4) al art. 85].
În procedura de judecare a cererilor pentru anularea actelor debitorului, calitatea
procesuală pasivă aparţine debitorului prin administratorul special şi cocontractantului său.
Legitimarea procesuală activă nu poate fi recunoscută niciunui creditor izolat6, cu unica
excepţie a cazului rarisim în care procedura se poartă de către un singur creditor, dacă,
din acest motiv, nu există nici comitetul creditorilor, dar administratorul judiciar sau, după
caz, lichidatorul refuză să înregistreze o astfel de cerere.
Nici debitorului nu i se poate recunoaşte un astfel de drept la acţiune.
Debitorul nu poate uza nici de excepţia nulităţii contractului pentru a refuza executarea. În
interpretarea strictă a textului legii anularea actului nu poate fi pretinsă nici de partenerul
contractual al debitorului.
După anularea actului, oricine are interes se poate prevala de acest efect.
Ca urmare a anulării actului, valoarea se întoarce în averea debitorului, iar pentru
eventuala restituire a prestaţiei sale, partea care a contractat cu debitorul, dacă nu a fost
complice la fraudă, va avea o creanţă pe care o va prezenta, la fel ca şi ceilalţi creditori, la
dosarul procedurii deschise7.
Ansamblul pe care îl formează textele art. 79 şi art. 80 (ansamblu dedus din articolele
precedente, art. 77 şi art. 78, precum şi din articolele consecutive, art. 81-85)
demonstrează că normele privind anularea unor acte ale debitorului încheiate în perioada
suspectă nu trebuie să fie interpretate sub unica prezenţă a ideii de fraudă 8 . Acest
ansamblu este menit, mai curând, să reconstituie activul averii debitorului, pentru a
reîntregi gajul general al creditorilor şi a schimba, în acest mod, peisajul dezolant al
patrimoniului vidat, care se dezvăluie la deschiderea procedurii.
Acţiunea reglementată de art. 79 nu se confundă cu acţiunea reglementată de Codul
comercial în art. 725, nici cu acţiunea prevăzută de art. 975 CCA.
În opinia noastră, nu este exclus ca terminologia utilizată să fie improprie şi art. 79 să
ofere o acţiune de revocare a actelor debitorului, şi nu de anulare.
Specificul sancţiunii se conturează prin prezumţia relativă de fraudă a debitorului şi
prezumţia absolută de complicitate la frauda terţului dobânditor. Acţiunile revocatorii,
reglementate de art. 79 şi art. 80,presupun starea de insolvenţă, ceea ce explică evitarea
acţiunii de drept comun şi forţarea notei pentru deschiderea procedurii insolvenţei, chiar şi
în acele situaţii în care debitorul nu se află în insolvenţă, ci doar refuză cu rea-credinţă
plata.
Din observarea reglementării cuprinse în art. 79 şi art. 80, se poate constata configuraţia
legală hibridă.
Actul debitorului este marcat de viciul congenital al nulităţii absolute prin cauza ilicită.
Acest viciu posedă o perioadă de incubaţie care durează până în momentul deschiderii
181
procedurii, când el acţionează la vedere, lipsind actul de efectele urmărite de debitor şi
prin efectul terapiei revocatorii generează obligaţia de restituire a bunurilor, fără însă a
reface situaţia anterioară.
Beneficiarul prestaţiei nu va primi imediat propria sa prestaţie, ci se va înscrie cu creanţa
în tabel, cu condiţia să fi fost de bună-credinţă.
Caracterul absolut al nulităţii face de neconceput asanarea actului prin confirmare de către
debitor şi partener şi acordă calitatea imprescriptibilităţii invocării nulităţii de către orice
persoană interesată.
Expresia ,repunerea în situaţia anterioar㨠din art. 83 alin. (2) este eronată, pentru că
acest fenomen nu se produce niciodată.
Mecanismul juridic reprezentat prin art. 79 şi art. 80 permite reconsiderarea trecutului
debitorului în perioada suspectă, în sensul recalificării unora dintre actele sale ca nule, din
cauza viciului congenital, intenţia frauduloasă, şi are ca rezultat reintegrarea unor bunuri şi
valori în averea debitorului, în beneficiul virtual al tuturor creditorilor.
În art. 80 alin. (1) al aceleiaşi legi se prevede posibilitatea ca administratorul-judiciar sau,
după caz, lichidatorul să introducă la judecătorul-sindic acţiuni pentru anularea
constituirilor ori a transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi şi pentru restituirea de
către aceştia a bunurilor transmise şi a valorii altor prestaţii executate, realizate de debitor
prin următoarele acte:
a) acte de transfer cu titlu gratuit efectuate în cei trei ani anteriori deschiderii procedurii, cu
excepţia sponsorizărilor cu scop umanitar;
b) operaţiuni comerciale în care prestaţia debitorului depăşeşte vădit pe cea primită,
efectuate în perioada celor trei ani anteriori deschiderii procedurii;
c) acte încheiate în cei trei ani anteriori deschiderii procedurii cu intenţia tuturor părţilor
implicate în acestea de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le
leza în alt fel drepturile;
d) actele de transfer de proprietate către un creditor pentru stingerea unei datorii
anterioare sau în folosul acestuia, efectuate în cele 120 de zile anterioare deschiderii
procedurii, dacă suma pe care creditorul ar putea să o obţină în caz de faliment al
debitorului este mai mică decât valoarea actului de transfer;
e) constituirea sau perfectarea unei garanţii reale pentru o creanţă care era chirografară,
în cele 120 de zile anterioare deschiderii procedurii;
f) plăţile anticipate ale datoriilor, efectuate în cele 120 de zile anterioare deschiderii
procedurii, dacă scadenţa lor fusese stabilită pentru o dată ulterioară deschiderii
procedurii;
g) actele de transfer sau asumarea obligaţiilor efectuate de debitor într-o perioadă de doi
ani anteriori datei deschiderii procedurii, cu intenţia de a ascunde sau de a întârzia starea
de insolvenţă ori de a frauda o persoană fizică sau juridică faţă de care era la data
efectuării transferului unor operaţiuni cu instrumente financiare derivate, inclusiv ducerea
la îndeplinire a unui acord de compensare bilaterală (netting) realizate în baza unui
contract financiar calificat, ori a devenit ulterior debitor în sensul Legii nr. 85/2006.
Cel de-al doilea alineat al art. 80 permite anularea unor acte şi operaţiuni dăunătoare
creditorilor şi săvârşite în cei trei ani anteriori deschiderii procedurii, dacă s-au efectuat cu
una dintre persoanele enumerate la lit. a)-f). Aceste situaţii nasc prezumţia că actele s-au
încheiat datorită abuzului persoanelor interesate care au deţinut informaţii privilegiate cu
privire la situaţia financiară precară a debitorului şi, totodată, au abuzat de poziţia deţinută
în societate şi de informaţiile la care au avut acces pentru a obţine un folos injust în
182
prejudiciul creditorilor.
63
:(ectele nulit%ţii
Art. 1254. - Desfiinţarea contractului şi a actelor subsecvente
Art. 1255. - Nulitatea parţială
Art. 1256. - Nulitatea contractului plurilateral
Art. 1257. - Daunele-interese. Reducerea prestaţiilor
Art. 1258. - Repararea prejudiciului în cazul nulităţii contractului încheiat în formă autentică
Art. 1259. - Refacerea contractului nul
Art. 1260. - Conversiunea contractului nul
*rt. 1124.
Des(iinţarea contractului i a actelor subsecvente
(1) Contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată
încheiat.
(2) Desfiinţarea contractului atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor subsecvente
încheiate în baza lui.
(3) În cazul în care contractul este desfiinţat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în
natură sau prin echivalent, prestaţiile primite, potrivit prevederilor art. 1639-1647, chiar
dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu.
Comentariu
Nulitatea sau anularea au ca efect considerarea actului că nu s-ar fi încheiat niciodată.
Împrejurarea că executarea contractului era concepută prin acte succesive, nu pot fi
păstrate prestaţiile efectuate, ci trebuie să fie restituite în natură sau prin echivalent. În
acest sens sunt aplicabile prevederile art. 1639-1647 NCC.
*rt. 1122.
Nulitatea parţial%
(1) Clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri şi care nu sunt considerate
nescrise atrag nulitatea contractului în întregul său numai dacă sunt, prin natura lor,
esenţiale sau dacă, în lipsa acestora, contractul nu s-ar fi încheiat.
(2) În cazul în care contractul este menţinut în parte, clauzele nule sunt înlocuite de drept
cu dispoziţiile legale aplicabile.
(3) Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător şi clauzelor care contravin unor
dispoziţii legale imperative şi sunt considerate de lege nescrise.
Comentariu
Atrag nulitatea întregului contract clauzele care îndeplinesc, cumulativ, trei condiţii
pozitive:
1) sunt contrare legii, adică unei norme legale imperative;
183
2) conţin obligaţii care, prin natura lor, sunt esenţiale;
3) în absenţa lor, nu s-ar fi încheiat contractul.
Si o condiţie negativă:
4) nu sunt considerate nescrise.
Per a contrario, nu se produce nulitatea întregului contract şi sancţiunea nulităţii
amputează numai clauzele care:
1) sunt contrare legii;
2) nu conţin obligaţii care sunt, prin natura lor, esenţiale;
3) absenţa lor nu împiedică încheierea contractului;
4) nu sunt considerate nescrise.
Toate celelalte clauze rămân valabile şi contractul purificat de clauzele nule rămâne valabil
încheiat cu restul clauzelor producând efectele dorite de părţi şi agreate de lege.
Nulitatea parţială îndeplineşte rolul de a-i descuraja pe amatorii de clauze interzise de
lege. Clauza de indexare, dacă este ilicită, nu antrenează obligatoriu nulitatea întregului
contract, ci numai nulitatea clauzei. Omisiunea indicaţiei privind dobânda anuală efectivă
din contractul de credit pentru consum nu are ca efect nulitatea întregului contract.
Obligaţia esenţială este un concept de origine filosofică, adoptat şi de ştiinţa dreptului9.
Criticile formulate contra acestui concept au reproşat caracterul vag, imprecis şi
dependent de arbitrariul judecătorului, pentru că adjectivul ,esenţial¨ este polisemic, iar
sensul juridic este diferit de cel comun. Caracterul obligaţiei de a fi esenţială se raportează
la structura originară a contractului.
Obligaţia esenţială este prezentată uneori ca obligaţie fundamentală.
Principalele caractere ale obligaţiei esenţiale sunt:
1) obiectivă, pentru că este determinată de natura contractului;
2) abstractă, desprinsă de subiect, ca şi de persoana vizată ori de împrejurările concrete;
3) multiplă, în sensul că unul şi acelaşi contract poate conţine mai multe obligaţii esenţiale.
Principiul este simplu: accidentul care se adaugă esenţei poate fi modificat ori poate fi
suprimat, fără alterarea esenţei. ,Esenţa sau forma fiecărei fiinţe rămâne rădăcina ultimă a
substanţialităţii10¨.
Curtea de Casaţie franceză a decis la 19 ianuarie 1863 că un contract nu poate exista
legal fără acele obligaţii care sunt de esenţa sa.
Obligaţia esenţială, deşi universală, nu este imuabilă.
Esenţa contractului a fost identificată cu ceea ce nu poate lipsi din contract fără să
distrugă însăşi existenţa acestuia şi, în acest fel, s-a operat în drept o distincţie netă între
ceea ce este ,de natura¨ şi ceea ce este ,de esenţa¨ contractului.
De exemplu, coabitarea soţilor este de natura, dar nu şi de esenţa căsătoriei.
De esenţa contractului de vânzare sunt lucrul, preţul şi acordul.
Predarea lucrului, ca şi garanţia contra viciilor sunt de natura contractului de vânzare-
cumpărare, dar nu şi de esenţa lui.
Obligaţiile esenţiale nu se confundă cu elementele esenţiale ale contractului, nici cu
esenţa contractului.
184
Funcţia lor este variabilă de la un contract la altul.
Elementele esenţiale nu dau naştere obligaţiilor esenţiale dacă părţile nu şi-au exprimat
voinţa pe baza acestor elemente considerate ca indispensabile.
Articolul 948 CCA conţinea cele patru condiţii esenţiale pentru validitatea unei convenţii:
1. capacitatea de a contracta;
2. consimţământul valabil al părţii ce se obligă;
3. un obiect determinat;
4. o cauză licită.
Absenţa uneia dintre aceste condiţii nu împiedică naşterea contractului, dar nici nu permite
validitatea acestuia şi îi proclamă nulitatea.
Cauza nu este un element ,natural¨ al contractului, deoarece esenţa sau obligaţia
esenţială se desprinde din natura contractului şi se detaşează astfel de cauză. Dimpotrivă,
cele două obligaţii de sens contrar, obligaţia de a transfera proprietatea lucrului şi obligaţia
de a plăti preţul sunt deopotrivă obligaţii fundamentale, pentru că este suficient ca una să
lipsească şi vânzarea devine donaţie, iar dacă ambele lipsesc, nu mai există contractul.
În ce priveşte clauza considerată nescrisă 11 , ea a fost diagnosticată drept clauză nulă,
nereglementată de codul anterior, iar efectul a fost nulitatea parţială a contractului.
Prin clauză se înţelege sensul cel mai larg de dispoziţie particulară în cadrul unui act
juridic, având ca obiect precizarea elementelor sau modalităţilor. Ea poate fi privită distinct
de celelalte clauze.
Considerarea ca nescrisă a clauzei este vădită ficţiune, adică o negare a unei realităţi
juridice. De fiecare dată când o soluţie contrazice o normă de drept ne aflăm în prezenţa
unei ficţiuni juridice care atacă vădit coerenţa sistemului juridic, a ansamblului de concepte
juridice şi de relaţii dintre acestea. Prezenţa ei se explică prin autonomia voinţei.
Este neîndoielnic faptul că părţile semnatare au aderat la această clauză în mod formal,
dar dreptul pozitiv, ansamblul normelor juridice, se opune la recunoaşterea forţei obligatorii
a acestei clauze. Motivul poate fi acela că ea se vădeşte contrară voinţei comune a părţilor
sau poate fi acela că clauza contrazice o valoare socială ocrotită de lege.
În primul caz, considerarea ca nescrisă a clauzei permite atingerea scopului actului juridic.
În cel de-al doilea se ocroteşte valoarea socială considerată importantă de norma juridică
în care este consacrată.
Prin considerarea nescrisă a clauzei se recunoaşte instanţei dreptul de a modera forţa
obligatorie a contractului.
Clauza considerată nescrisă se distinge de alte concepte învecinate.
Astfel, se distinge de confirmare pentru că efectul ei este opus confirmării.
Se distinge de regularizare, pentru că are o finalitate opusă.
Se distinge de caducitate, care intervine posterior formării actului şi nu în momentul
încheierii contractului.
Se distinge de inopozabilitate, deoarece aceasta din urmă se referă la o persoană străină
de contract.
Reprezintă un mod distinct faţă de nulitatea parţială a cărei întindere se determină după
un criteriu subiectiv: măsura în care a determinat consimţământul părţilor.
Totodată, atât nulitatea parţială, cât şi clauza considerată nescrisă sunt deopotrivă
185
mijloace de salvare a contractului.
Sancţiunea considerării ca nescrise operează însă de plin drept, cât timp nulitatea
presupune intervenţia instanţei.
Cu privire la caducitate, după o lungă perioadă de uitare, instituţia a fost ţinta unui nou
interes al doctrinei, în materie contractuală. Recentele publicaţii au încercat să
demonstreze că în ciuda unei mari diversităţi de fapte generatoare, caducitatea poate fi
provocată de două categorii principale de cauze:
1) actul este afectat de inexistenţa unui eveniment ulterior, necesar pentru producerea
efectelor sale ori
2) producerea efectelor este consecinţa dispariţiei accidentale a unui element esenţial.
Această dualitate, care exprimă totodată dubla funcţiune a caducităţii, este ilustrată de
jurisprudenţa Curţii de Casaţie franceze12.
Regularizarea, ca procedeu de salvare a contractului constând în corectarea viciului sau
dispariţia lui, nu este posibilă în cazul clauzei considerate inexistente.
Specificul sancţiunii clauzei considerate nescrise este lipsirea automată de forţă juridică
astfel că numai celelalte clauze valabile sunt luate în calcul. Regularizarea ca procedeu de
salvare este deci exclusă. Viciul generat de clauză este epurat şi intervenţia părţilor se
reduce la o regularizare formală.
Clauza reputată ca nescrisă, care, deşi privată de forţă obligatorie, continuă să figureze în
contract, este în mod formal ştearsă din textul contractului. În timp ce o clauză nulă sau,
mai precis, anulabilă poate fi regularizată, clauza reputată nescrisă nu poate fi
regularizată.
Schimbarea împrejurărilor ar putea acredita ideea regularizării în virtutea legii.
Dacă o clauză nu a fost în mod formal ştearsă din contract, uneori nu este exclus ca într-o
zi ea să dobândească o valoare coercitivă, care până atunci nu exista.
În orice ipoteză, dacă ar putea fi admisă validarea ca urmare a evoluţiei faptelor sau a
normelor legale, ea nu va tinde la dispariţia viciului datorită faptului că nu există viciu, ca
urmare a inexistenţei clauzei.
În realitate, clauza se reintegrează în contract în noile împrejurări pentru că acestea îi
recunosc valoarea obligatorie.
Confirmarea clauzei reputate nescrise nu este posibilă. Părţile pot numai să modifice
contractul şi să găsească formula în care clauza nu va mai fi sancţionată în acelaşi mod.
Clauza reputată ca nescrisă poate fi identificată formal, fiind indicată de lege sau de
instanţă cu ajutorul legii.
Legislaţia şi jurisprudenţa, în prezenţa unei clauze de acest gen, se preocupă de limitarea
efectelor ilegalităţii şi nu reflectă în termeni formali natura clauzei ca fiind reputată
nescrisă. De aceea, identificării formale i se alătură identificarea funcţională.
Sursele identificării formale sunt textele legislative şi, în primul rând, legea, care determină
principiile acestui domeniu. Astfel, de exemplu, Legea nr. 193/2000 privind clauzele
abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori în art. 6 prevede că
acele clauze abuzive care sunt cuprinse în contract şi au fost constatate fie personal, fie
prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului,
iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după
eliminarea acestora mai poate continua.
În ipoteza în care, înlăturându-se clauzele considerate abuzive, contractul nu-şi mai poate
186
produce efectele, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului şi daune-
interese.
Deşi textul utilizează terminologia ,clauze abuzive¨, este uşor de remarcat că, în realitate,
se referă la clauze care, datorită naturii lor abuzive, sunt considerate ca nescrise şi, în
funcţie de importanţa lor în considerarea cauzei obligaţiei fiecăruia dintre contractanţi,
contractul continuă să se execute ignorându-se acele clauze abuzive, adică atribuindu-le
regimul juridic al clauzei nescrise. Dacă, dimpotrivă, înlăturarea lor face întregul contract
lipsit de interes, se poate cere rezilierea contractului.
O sursă complementară este jurisprudenţa. Consacrarea de către instanţă a unei clauze
ca fiind considerată nescrisă este rezultat al deliberării şi interpretării asupra naturii
sancţiunii. Uneori instanţa atribuie calificativul de clauză considerată nescrisă, iar alteori
recalifică o clauză nulă în clauză nescrisă.
Modul de exprimare în textele legislative este foarte diferit: clauză nulă de plin drept şi fără
efect, clauză reputată nescrisă şi neavenită, clauză reputată nescrisă şi cu efect nul,
clauză nulă şi reputată nescrisă etc.
Sancţiunea considerării nescrise a clauzei avea ca scop să restabilească o anumită
coerenţă a obligaţiilor asumate de părţi. Ìnstanţa consideră nescrise clauzele pe care le
apreciază ca fiind contradictorii faţă de angajamentele asumate, ţinând seama de scopul
urmărit prin încheierea contractului. Totodată, regimul clauzei considerate nescrise tinde
să asigure în fiecare contract protecţia valorilor sociale. Ordinea socială cuprinde
ansamblul normelor care ocrotesc valorile sociale. Printre acestea se înscrie şi
sancţionarea clauzelor cu această sancţiune specifică a considerării ca nescrise.
Ordinea socială cuprinde atât ordinea publică politică şi morală, cât şi ordinea publică
economică. Aplicarea sancţiunii presupune distincţia în raport de regula care a fost
nesocotită. De exemplu, între clauzele compromisorii ilicite unele trebuie să fie considerate
nescrise, cum ar fi clauza de arbitraj în cazul divorţului şi în general toate clauzele care,
direct sau indirect, încalcă regulile competenţei teritoriale.
Sunt, de asemenea, prohibite şi considerate inexistente clauzele care înfrâng normele
imperative privind integritatea fizică a persoanei, cum sunt, de exemplu, convenţia de
mamă purtătoare, vânzarea sângelui şi anumite donaţii de organe.
Prezumţia de considerare ca nescrisă operează în domenii cum sunt drepturile
persoanelor, libertăţile individuale sau colective ş.a.
*rt. 1126.
Nulitatea contractului plurilateral
În cazul contractelor cu mai multe părţi în care prestaţia fiecărei părţi este făcută în
considerarea unui scop comun, nulitatea contractului în privinţa uneia dintre părţi nu
atrage desfiinţarea în întregime a contractului, afară de cazul în care participarea acesteia
este esenţială pentru existenţa contractului.
Comentariu
Contractul plurilateral sau multilateral este acel contract în care participă mai mult de doi
creditori sau mai mult de doi debitori având aceeaşi situaţie juridică unii contra altora, de
exemplu, contractul colectiv de muncă, contractul de partaj de societate ş.a.
Caracteristica se exprimă în aceea că mai multor persoane le aparţine calitatea sau de
creditor sau de debitor.
187
Într-un contract de vânzare, obligaţia de a plăti preţul este conjunctă între codebitori,
fiecare pentru partea sa. Este posibil însă ca toţi codebitorii preţului să accepte
solidaritatea în locul divizibilităţii, adică al obligaţiilor conjuncte.
Contractul multilateral se deosebeşte de operaţiunea juridică cu trei persoane, care sunt
plasate în situaţii diferite unele faţă de celelalte.
Există două tipuri de operaţiuni juridice cu trei persoane.
Diferenţa între acestea constă în faptul că în una dintre variante voinţele aparţin numai
unui număr de două persoane, fără participarea voinţei celei de a treia, iar în altă
alternativă, toate cele trei voinţe participă. De exemplu, în cazul delegaţiei, delegatul este
debitorul delegatarului, delegatarul este creditorul delegatului, iar delegantul nu este nici
creditor, nici debitor în virtutea delegaţiei.
Cambia presupune participarea unui trăgător, a unui tras şi a unui beneficiar. Trasul este
debitorul trăgătorului, iar beneficiarul este creditorul trăgătorului.
Operaţiunile bazate pe voinţa a două dintre cele trei persoane se caracterizează prin
participarea a două persoane în act juridic bilateral, dar contractul urmăreşte să producă
efecte asupra unei a treia persoane, care nu participă la contract, conferindu-i calitatea de
creditor. Exemple sunt stipulaţia pentru altul şi asigurarea de răspundere. Este nepermisă
distribuirea celei de-a treia persoane în rolul de debitor, fără ca el să participe la contract.
Promisiunea de porte fort urmăreşte provocarea adeziunii unei terţe persoane la actul
juridic, dar nu angajează răspunderea terţei persoane, fără voia acesteia. De aceea,
promisiunea de porte forturmăreşte să nască un drept de creanţă, dar naşterea este
condiţionată de acceptarea acelui debitor.
Cesiunea de creanţă nu dă naştere unui drept contra unei persoane, ci schimbă obligaţia
terţului, fără voia acestuia, în sensul indicării altui creditor.
Dacă prestaţia fiecărei părţi este asumată în considerarea scopului comun al operaţiunii cu
trei persoane şi dacă nulitatea contractului este provocată de aspecte privind exclusiv una
dintre părţi, nulitatea contractului va fi numai parţială, iar contractul va fi lipsit de efecte
numai în privinţa acelei părţi, rămânând să producă toate efectele pentru celelalte părţi.
Excepţie: dacă participarea la contract a acelei părţi este esenţială pentru existenţa
contractului, sancţiunea va fi nulitatea totală a contractului. De exemplu, contractul pentru
edificarea unui ansamblu imobiliar la care participă proprietarul terenului îl distribuie pe
acesta în rolul de participant esenţial.
*rt. 112+.
Daunele-interese. ,educerea prestaţiilor
În caz de violenţă sau dol, cel al cărui consimţământ este viciat are dreptul de a pretinde,
în afară de anulare, şi daune-interese sau, dacă preferă menţinerea contractului, de a
solicita numai reducerea prestaţiei sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi
îndreptăţit.
Comentariu
Victima dolului sau a violenţei are opţiunea între a cere sau anularea sau menţinerea
contractului. Dacă cere anularea, poate solicita şi despăgubiri.
Dacă preferă să menţină contractul13, poate cere să îi fie diminuată prestaţia sa cu
contravaloarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţită.
188
*rt. 112-.
,epararea pre=udiciului &n ca$ul nulit%ţii contractului &nc4eiat &n (orm% autentic%
În cazul anulării sau constatării nulităţi contractului încheiat în formă autentică pentru o
cauză de nulitate a cărei existenţă rezultă din însuşi textul contractului, partea prejudiciată
poate cere obligarea notarului public la repararea prejudiciilor suferite, în condiţiile
răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.
Comentariu
Întrucât nu este parte în contractul pe care îl autentifică, notarul public va răspunde faţă de
partea prejudiciată în condiţiile prevăzute de art. 1349 privind răspunderea delictuală,
precum şi în condiţiile reglementate de art. 1357-1365 referitoare la răspunderea civilă
delictuală pentru fapta proprie, la care s-ar putea adăuga, dacă este cazul, şi aplicarea
dispoziţiilor art. 1368-1371.
*rt. 1129.
,e(acerea contractului nul
Contractul nul poate fi refăcut, în tot sau în parte, cu respectarea tuturor condiţiilor
prevăzute de lege la data refacerii lui. În toate cazurile, contractul refăcut nu va produce
efecte decât pentru viitor, iar nu şi pentru trecut.
Comentariu
Refacerea contractului nul poate avea loc prin repetarea încheierii acestuia, în totalitate
sau parţială, şi, în toate cazurile, efectele se vor produce numai pentru viitor în ceea ce
priveşte partea refăcută.
*rt. 116/.
Conversiunea contractului nul
(1) Un contract lovit de nulitate absolută va produce totuşi efectele actului juridic pentru
care sunt îndeplinite condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege.
(2) Cu toate acestea, dispoziţiile alin. (1) nu se aplică dacă intenţia de a exclude aplicarea
conversiunii este stipulată în contractul lovit de nulitate sau reiese, în chip neîndoielnic, din
scopurile urmărite de părţi la data încheierii contractului.
Comentariu
Conversiunea contractului nul într-un contract, pentru care ar fi îndeplinite condiţiile, este
posibilă conformart. 1260 alin. (1).
Cu toate acestea, dacă în mod explicit s-a stipulat în contract o clauză de excludere a
conversiunii sau dacă nu există o clauză explicită, dar interdicţia rezultă neîndoielnic şi din
scopurile urmărite de părţi la data încheierii contractului, conversiunea nu este posibilă.
64
Validarea contractului
Art. 1261. - Cauzele de validare
Art. 1262. - Confirmarea contractului
189
Art. 1263. - Condiţiile confirmării
Art. 1264. - Cuprinsul actului confirmativ
Art. 1265. - Efectele confirmării
*rt. 1161.
Cau$ele de validare
(1) Contractul afectat de o cauză de nulitate este validat atunci când nulitatea este
acoperită.
(2) Nulitatea poate fi acoperită prin confirmare sau prin alte moduri anume prevăzute de
lege.
Comentariu
Validarea contractului nul este posibilă atunci când nulitatea poate fi acoperită prin
confirmare sau prin alte moduri prevăzute de lege.
*rt. 1161.
Con(irmarea contractului
(1) Confirmarea unui contract anulabil rezultă din voinţa, expresă sau tacită, de a renunţa
la dreptul de a invoca nulitatea.
(2) Voinţa de a renunţa trebuie să fie certă.
Comentariu
Confirmarea contractului anulabil se poate realiza prin voinţele manifestate expres sau
tacit ale părţilor de a renunţa la dreptul invocării nulităţii.
O manifestare tacită a renunţării este îngăduită, dar ea trebuie să rezulte cu certitudine.
*rt. 1163.
Condiţiile con(irm%rii
(1) Un contract anulabil poate fi confirmat dacă în momentul confirmării condiţiile sale de
validitate sunt întrunite.
(2) Persoana care poate invoca nulitatea poate confirma contractul numai cunoscând
cauza de nulitate şi, în caz de violenţă, numai după încetarea acesteia.
(3) Persoana chemată de lege să încuviinţeze actele minorului poate, în numele şi în
interesul acestuia, cere anularea contractului făcut fără încu¬viinţarea sa ori să confirme
contractul atunci când această încuviinţare era suficientă pentru încheierea valabilă a
acestuia.
(4) Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător şi în cazul actelor încheiate fără
autorizarea instanţei de tutelă.
(5) În lipsa confirmării exprese, este suficient ca obligaţia să fie executată în mod voluntar
la data la care ea putea fi valabil confirmată de către partea interesată.
(6) Cel care trebuie să confirme poate să fie pus în întârziere printr-o notificare prin care
partea interesată să-i solicite fie să confirme contractul anulabil, fie să exercite acţiunea în
190
anulare, în termen de 6 luni de la notificare, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a cere
anularea contractului.
Comentariu
Poate fi confirmat un contract care îndeplineşte următoarele condiţii:
1) la data confirmării condiţiile de validitate sunt integral satisfăcute;
2) aceeaşi persoană care poate invoca nulitatea este abilitată şi să confirme contractul;
3) cel ce confirmă trebuie să cunoască în mod cert cauza nulităţii.
Nu poate fi confirmat un contract de către victima violenţei înainte ca această violenţă să fi
încetat;
Dacă un contract s-a încheiat de către un minor cu capacitate de exerciţiu restrânsă, fără
prealabila încuviinţare a ocrotitorului:
a) persoana abilitată legal să încuviinţeze actele minorului poate cere anularea
contractului făcut fără încuviinţarea sa;
b) aceeaşi persoană poate să confirme contractul dacă lipsa încuviinţării era unicul viciu şi
încuviinţarea ulterioară este suficientă pentru valabila încheiere a contractului;
6) aceeaşi soluţie este aplicabilă şi în cazul în care se impune o autorizare a instanţei
tutelare;
7) confirmarea este valabilă şi atunci când rezultă tacit din voluntara îndeplinire a obligaţiei
la data la care putea fi confirmată valabil de partea interesată;
8) cel ce trebuie să confirme contractul poate fi pus în întârziere de cealaltă parte
interesată, fiind somat astfel să opteze între confirmare sau anulare, răgazul acordat în
acest caz este de şase luni de la notificare, iar sancţiunea pentru nemanifestarea opţiunii
este decăderea din dreptul de a cere anularea contractului.
*rt. 1164.
Cuprinsul actului con(irmativ
Pentru a fi valabil, actul confirmativ trebuie să cuprindă obiectul, cauza şi natura obligaţiei
şi să facă menţiune despre motivul acţiunii în anulare, precum şi despre intenţia de a
repara viciul pe acre se întemeiază acea acţiune.
Comentariu
Actul confirmativ trebuie să aibă simetria conţinutului faţă de actul confirmat, în sensul de
a indica obiectul, cauza şi natura obligaţiei, motivul nulităţii şi intenţia de a remedia viciul.
Textul art. 1264 este simplu, complet şi clar, nefiind susceptibil de interpretări.
*rt. 1162.
:(ectele con(irm%rii
(1) Confirmarea îşi produce efectele din momentul încheierii contractului şi atrage
renunţarea la mijloacele şi excepţiile ce puteau fi opuse, sub rezerva însă a drepturilor
dobândite şi conservate de terţii de bună-credinţă.
(2) Când fiecare dintre părţi poate invoca nulitatea contractului sau mai multe părţi o pot
invoca împotriva alteia, confirmarea făcută de una dintre acestea nu împiedică invocarea
nulităţii de către celelalte părţi.
191
(3) Confirmarea unui contract anulabil pentru vicierea consimţământului prin dol sau
violenţă nu implică prin ea însăşi renunţarea la dreptul de a cere daune-interese.
Comentariu
Confirmarea produce efecte retroactive pe data încheierii contractului atrăgând renunţarea
implicită la mijloace şi excepţii care puteau fi opuse, sub rezerva însă a respectului şi
conservării drepturilor pe care terţele persoane le-au dobândit cu bună-credinţă de la
părţile contractului. În situaţia rarisimă în care mai mulţi participanţi sunt abilitaţi să invoce
nulitatea, o pot invoca cei care nu participă la confirmare.
Actul confirmativ nu are semnificaţia renunţării la daunele-interese pentru prejudiciul suferit
de partea contractantă.
)ecţiunea a 2-a.
"nterpretarea contractului
Art. 1266. - Ìnterpretarea după voinţa concordantă a părţilor
Art. 1267. - Ìnterpretarea sistematică
Art. 1268. - Ìnterpretarea clauzelor îndoielnice
Art. 1269. - Regulile subsidiare de interpretare
*rt. 1166.
"nterpretarea dup% voinţa concordant% a p%rţilor
(1) Contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul
literal al termenilor.
(2) La stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul contractului,
de negocierile purtate de părţi, de practicile stabilite între acestea şi de comportamentul lor
ulterior încheierii contractului.
CCA: Art. 977 -985.
CCF: Art. 1156-1164.
CCÌ: Art. 1362-1371.
BGB: §157.
Comentariu
În art. 1266-1269 sunt prezentate două categorii de reguli de interpretare. Dacă art. 1266-
1268 reglementează principalele reguli de interpretare a contractelor, în art. 1269 sunt
reglementate regulile subsidiare, aplicabile atunci când cele principale nu servesc scopului
clarificării sensului clauzelor contractului.
Uneori se întâmpină dificultăţi în determinarea obligaţiilor pe care părţile şi le-au asumat în
clauzele contractului, deoarece:
– unele clauze nu sunt suficient de clare, complete şi univoce;
– interpretarea acestor clauze de către părţi nu este concordantă.
Explicaţia deficienţelor de redactare este diferită, după fiecare împrejurare şi contract:
– graba sub presiunea timpului;
192
– neacordarea atenţiei cuvenite modului de formulare a clauzelor;
– experienţa precară sau nulă a redactorilor care, de cele mai multe ori, nu posedă studiile
juridice necesare;
– acceptarea cu uşurinţă a asigurărilor că bunele relaţii care s-au stabilit în perioada
negocierilor şi a semnării contractului vor dura o veşnicie şi încrederea reciprocă în
executarea cu bună-credinţă a obligaţiilor asumate nu va fi niciodată înşelată;
– impresia că dacă s-ar acorda un timp suplimentar pentru recitirea şi cizelarea textului ar
întârzia sau chiar ar compromite încheierea contractului;
– uneori participanţii la tratative şi semnatarii contractului păstrează într-un cotlon ascuns
al conştiinţei speranţa nemărturisită că acele impreciziuni de exprimare asupra cărora au
închis ochii vor genera, numai dacă va fi cazul, o stare de incertitudine de care vor putea
profita pentru a susţine în instanţă o interpretare favorabilă uneia dintre părţi.
Nimeni nu contestă că într-o societate democratică toată lumea are dreptul să interpreteze
orice text, dar democraţia nu exclude ştiinţa şi, mai ales, nu exclude imparţialitatea, ci le
presupune atât pe una, cât şi pe cealaltă atunci când se recunoaşte că ultimul cuvânt în
interpretarea clauzelor contractuale îl are instanţa. Ea dispune de puteri largi, dar
previzibile, cu toate că, în cazurile concrete, interpretările pot să difere de la un judecător
la altul şi de la o perioadă la alta.
Jurisprudenţa franceză a Curţii de Casaţie a parcurs un traiect în timp de la interpretarea
legii la interpretarea contractului. Dreptul francez interzice Curţii de Casaţie să examineze
fondul litigiului şi probele administrate, pentru că, sub acest aspect, judecătorii fondului
sunt suverani. Această suveranitate nu este, însă, absolută.
Dacă nu controlează interpretarea contractelor, Curtea de Casaţie franceză cenzurează
calificarea acestor contracte, adică determinarea categoriei juridice la care aparţin pentru
a deduce consecinţele adecvate14. Nu este permis judecătorilor fondului să facă uz de
interpretare în situaţiile în care termenii convenţiilor sunt exprimaţi cu claritate şi precizie şi
le este interzisă denaturarea obligaţiilor care ar rezulta din contracte, precum şi
modificarea stipulaţiilor pe care le conţin15.
Ìnstanţa este suverană în alegerea instrumentelor legale pe care le va utiliza pentru
interpretarea clauzelor.
În mod uzual, mijloacele prin care se testează şi se califică clauzele contactelor sunt
probele testimoniale, documentele preparatorii şi contractele similare.
În primul rând, instanţa va căuta să descopere intenţia comună a părţilor şi să interpreteze
în acest sens clauzele care posedă o exprimare ambiguă. Clauzele precise şi clare nu
sunt interpretabile.
Judecătorul nu se poate prevala de motive cum sunt: faptul că unul dintre contractanţi este
de bună-credinţă sau că un alt contractant nu a suferit niciun prejudiciu etc.
Judecătorul califică drept clauză clară şi precisă acea clauză care nu poate avea
semnificaţii variate.
Dacă a constatat că părţile sunt de acord cu o anumită interpretare, judecătorul trebuie să
înţeleagă că această interpretare este conformă cu acordul voinţei părţilor şi să nu o
înlăture.
În opera de interpretare a clauzelor instanţa va acorda prioritate voinţei reale a părţilor [art.
1266 alin. (1)NCC] şi va lua în considerare că obligaţiile contractanţilor nu sunt doar
acelea pe care le prevede explicit contractul, ci şi toate acele obligaţii pe care echitatea,
obiceiul sau legea le dă unei obligaţii de natura celei asumate prin contract [art. 970 alin.
193
(2) CCA]. Scopul interpretării este cercetarea şi aflarea acordului real al voinţelor, fiecare
voinţă individuală fiind cauza obligaţiei individuale asumate prin contract.
Prioritatea voinţei reale nu înseamnă ignorarea manifestării de voinţă exprimată în
clauzele contractului. Dimpotrivă, prezumţia care funcţionează până la dovada contrară
este că voinţa reală este exact voinţa manifestată. Rămâne în sarcina părţii interesate să
convingă cu probe instanţa că voinţa reală este diferită de cea exprimată în clauza
contractuală.
Dovada poate fi făcută atât cu elemente intrinseci contractului (alte clauze sau menţiuni),
cât şi cu elemente extrinseci (împrejurările în care s-a încheiat contractul, tratativele,
negocierile, documentele adiacente, alte contracte între aceleaşi părţi etc.).
Prioritatea voinţei reale înseamnă şi că sunt excluse de la interpretare clauzele clare şi
precise. De exemplu, s-a decis că în prezenţa clauzei potrivit căreia efectele cauţiunii
încetează la o anumită dată, nu este permisă o interpretare diferită de aceea că o datorie
a debitorului principal scadentă anterior acelei date este garantată în obligaţia asumată de
fidejusor.
Tot astfel, clauza potrivit căreia riscurile mortalităţii unor animale de crescătorie ,sunt
partajate¨ se referă neîndoielnic la toate riscurile, atât la bolile contagioase, cât şi la cele
necontagioase şi la accidente.
Clauza conform căreia ,toate îmbunătăţirile, echipamentele şi lucrările de instalaţii vor
rămâne, la expirarea locaţiunii, în proprietatea locatorului fără despăgubire¨ include, fără
posibilitate de dubiu, ameliorarea instalaţiei electrice şi construcţia unei scări; că o clauză
prin care se acordă unui restaurant o suprafaţă de 80 mp situată în faţa localului pentru a fi
utilizată temporar ca terasă nu este susceptibilă de interpretare pentru a se admite
pretenţia şi la o altă suprafaţă de 1400 mp cu destinaţia de parcarea auto, indispensabilă
pentru buna exploatare a restaurantului; că nu poate fi acceptată calificarea drept clauză
de compensare a creanţelor reciproce menţiunea din contract conform căreia marfa
vândută poate fi răscumpărată la un preţ diminuat.
Tot prioritatea voinţei reale mai înseamnă şi că atunci când părţile, în cuprinsul
contractului, au dat o interpretare clară unui termen, de exemplu în cadrul definiţiilor
inserate în preambul, acel termen nu este susceptibil de interpretare.
O obligaţie poate fi considerată asumată implicit dacă decurge în mod echitabil din natura
contractului. Astfel, în situaţiile în care a fost închiriată o cameră de hotel pentru o
reuniune şi s-a pus la dispoziţie, ca vestiar, o altă încăpere alăturată, hotelul are obligaţia
de a supraveghea în aceeaşi măsură ambele încăperi.
Pentru a determina voinţa reală, se va examina voinţa manifestată expres sau tacit.
Manifestările pot fi elemente intrinseci (clauze ale contractului sau economia generală a
contractului) sau extrinseci (conduita anterioară şi conduita posterioară momentului
încheierii contractului). Fiecare clauză se interpretează atât în litera, cât şi în sensul ei.
Dacă sensul nu este evident, el trebuie să fie dedus din interpretarea coordonată a
clauzelor.
*rt. 116+.
"nterpretarea sistematic%
Clauzele se interpretează unele prin altele dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din
ansamblul contractului.
Comentariu
194
Ansamblul clauzelor trebuie să fie luat în considerare ca un întreg. În consecinţă, nu poate
fi izolată o clauză din context şi apoi privită ca fiind opusul sensului acestuia. Articolul
1267 NCC este relevant în acest sens: ,Clauzele se interpretează unele prin altele, dând
fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului¨. Această modalitate de
interpretare este denumită structuralistă şi se bazează pe teoria ansamblului. Obligaţia
asumată de un asociat nu va fi interpretată ca o clauză leonină dacă reprezintă o
contrapondere faţă de aportul altui asociat la capitalul social.
Clauzele speciale cer să fie interpretate în mod uzual ca derogând faţă de cele generale.
Totodată, ele sunt de strictă interpretare şi aplicare şi, de aceea, nu pot fi extinse asupra
clauzelor generale cu obiect diferit. De exemplu, nu se pot extinde şi asupra riscului de
furt, reglementat de condiţiile generale ale contractului de asigurare acele clauze speciale
care stabilesc întinderea garanţiei în cazul riscului de accident.
*rt. 116-.
"nterpretarea clau$elor &ndoielnice
(1) Clauzele susceptibile de mai multe înţelesuri se interpretează în sensul ce se
potriveşte cel mai bine naturii şi obiectului contractului.
(2) Clauzele îndoielnice se interpretează ţinând seama, între altele, de natura contractului,
de împrejurările în care a fost încheiat, de interpretarea dată anterior de părţi, de sensul
atribuit în general clauzelor şi expresiilor în domeniu şi de uzanţe.
(3) Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care
nu ar putea produce niciunul.
(4) Contractul nu cuprinde decât lucrul asupra căruia părţile şi-au propus a contracta,
oricât de generali ar fi termenii folosiţi.
(5) Clauzele destinate să exemplifice sau să înlăture orice îndoială asupra aplicării
contractului la un caz particular nu-i restrâng aplicarea în alte cazuri care nu au fost expres
prevăzute.
Comentariu
Clauzele cu înţeles ambiguu se interpretează în sensul conform cu natura contractului şi
uneori cu obiceiul locului şi uneori şi cu obiectul acestuia.
Clauza susceptibilă de două înţelesuri se va interpreta în sensul favorabil celui ce se
obligă. Oricât de generali ar fi termenii utilizaţi, clauzele contractului se vor interpreta în
sensul raportării lor numai la ceea ce părţile şi-au propus să contracteze.
Fiecare clauză trebuie să conţină un sens rezonabil, să urmărească producerea unui
anumit efect şi să fie interpretată în sensul care produce efectul scontat. Ìnterpretarea
trebuie să conducă la soluţie constructivă, neputându-se concepe că părţile au dorit ca
acea clauză să nu producă efecte. Clauza care conţine facilităţi de plată excepţionale
acordate unui client trebuie interpretată în sensul că reacţia clientului va fi
corespunzătoare intenţiei de fidelizare pe care a avut-o partenerul, în sensul de a se
aproviziona cu prioritate sau exclusivitate de la acesta sau, cel puţin, va continua relaţiile
de afaceri cu el16.
Exemplificările nu se pot interpreta în sensul de a restrânge aplicarea normei juridice sau
a clauzei contractuale la acele exemple.
195
*rt. 1169.
,egulile subsidiare de interpretare
(1) Dacă, după aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne neclar, acesta se
interpretează în favoarea celui care se obligă.
(2) Stipulaţiile înscrise în contractele de adeziune se interpretează împotriva celui care le-a
propus.
Comentariu
Clauza contractuală care rezistă celorlalte reguli principale de interpretare şi rămâne
obscură are ca metodă subsidiară de interpretare aceea care este favorabilă părţii
contractante în sarcina căreia clauza respectivă produce obligaţii.
În cazul contractelor de adeziune, cum sunt, de exemplu, contractele bancare,
interpretarea acestor clauze propuse de partea puternică şi impuse părţii slabe trebuie să
fie întotdeauna interpretate în contra celui care a redactat textul contractului.
În materie de interpretare a contractului, adoptarea unor reguli europene comune pare să
fie mai necesară din punct de vedere practic şi mai puţin realizabilă din punct de vedere
realist din cauza tradiţiilor juridice rezistente. În opoziţie cu interpretarea obiectivă a
dreptului englez, interpretarea subiectivă a dreptului de tradiţie civilistă pare să fie greu de
depăşit. Judecătorul englez, contrar celui francez, nu examinează intenţia reală a părţilor,
ci verifică sensul termenilor contractului.
Dacă diversitatea tradiţiilor se menţine fermă pe poziţie, se întrezăresc şi semne de
convergenţă, mai ales în domeniul documentelor precontractuale17.
Câteva exemple de clauze model18.
a) Aprovizionare exclusivă
Distribuitorul se angajează să se aprovizioneze exclusiv de la distribuitor sau de la orice
persoană pe care acesta şi-o va substitui pentru ansamblul produselor definite în prezentul
contract.
Acest angajament este asumat pentru o durată de X ani.
Furnizorul se angajează să aprovizioneze pe distribuitor la cererea acestuia. După trei
neîndepliniri consecutive pentru acelaşi produs de către furnizor, distribuitorul se va putea
orienta pentru a-şi procura acel produs spre alt furnizor, la alegerea lui. Angajamentul de
exclusivitate îşi va relua efectele de îndată ce furnizorul va informa pe distribuitor prin
scrisoare recomandată cu confirmare de primire că de aici încolo este în măsură să dea
urmare comenzilor pentru acel produs.
b) Gajul
La scadenţa prevăzută în contract, dacă datoria nu a fost în întregime plătită, creditorul va
putea face să i se atribuie proprietatea lucrului gajat. Proprietatea lucrului gajat este
transferată de plin drept creditorului care o cere după 15 zile de la punerea în întârziere
făcută debitorului şi rămasă fără rezultat. Această punere în întârziere se va face cu
scrisoare recomandată şi confirmare de primire. Valoarea lucrului gajat va fi stabilită la
data transferului către creditor de către un expert ales prin acordul părţilor sau desemnat
de justiţie, pe cheltuiala comună. Valoarea lucrului astfel fixată se va imputa pe sumele
rămase din datoria debitorului. Dacă valoarea depăşeşte această datorie, creditorul
restituie imediat diferenţa debitorului.
c) Clauza limitativă de reparaţie
196
În caz de neexecutare de către debitor a unei obligaţii prevăzute în contract, oricare ar fi
cauza, prejudiciul care se va produce pentru creditor nu se va putea niciodată repara
peste suma maximă de X Euro, chiar dacă acest prejudiciu este superior.
d) Clauza limitativă de răspundere
În cazul neexecutării de către debitor a oricăreia dintre obligaţiile prevăzute în prezentul
contract, oricare ar fi cauza, creditorul va trebui să sesizeze tribunalele competente cu o
cerere de reparaţie în termen de doi ani calculaţi de la data neexecutării. Răspunderea
debitorului nu va putea fi angajată decât pentru prejudiciul direct fără angajament solidar
sau in solidum cu terţii care au concurat la prejudiciu.
)ecţiunea a 6-a.
:(ectele contractului
§1 - Efectele între părţi
§2 - Efectele faţă de terţi
61
:(ectele &ntre p%rţi
Art. 1270. - Forţa obligatorie
Art. 1271. - Ìmpreviziunea
Art. 1272. - Conţinutul contractului
Art. 1273. - Constituirea şi transferul drepturilor reale
Art. 1274. - Riscul în contractul translativ de proprietate
Art. 1275. - Transmiterea succesivă a unui bun mobil
Art. 1276. - Denunţarea unilaterală
Art. 1277. - Contractul pe durată nedeterminată
Art. 1278. - Pactul de opţiune
Art. 1279. - Promisiunea de a contracta
*rt. 11+/.
8orţa obligatorie
(1) Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante.
(2) Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze
autorizate de lege.
CCA: Art. 969. (1) Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
(2) Ele se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege.
Art. 970. (1) Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă.
(2) Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce
echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa.
197
Art. 971. În contractele ce au de obiect translaţia proprietăţii, sau unui alt drept real,
proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor, şi lucrul
rămâne în rizico-pericolul dobânditorului, chiar când nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului.
Art. 972. Dacă lucrul ce cineva s-a obligat succesiv a da la două persoane este mobil,
persoana pusă în posesiune este preferită şi rămâne proprietară, chiar când titlul său este
cu dată posterioară, numai posesiunea să fie de bună-credinţă.
CCF: Art. 1134 . Convenţiile legal făcute ţin loc de lege pentru cei ce le-au făcut. Ele nu
pot fi revocate decât prin consimţământ mutual sau pentru cauzele autorizate de lege. Ele
trebuie să fie executate cu bună-credinţă.
Art. 1135. Convenţiile obligă nu numai la ceea ce este exprimat în ele, ci şi la toate
urmările pe care echitatea, obiceiul sau legea le dau obligaţiei după natura sa.
CCÌ: Art. 1372-1381.
Comentariu
Textul art. 1270 enunţă două principii fundamentale ale dreptului contractului:
1) forţa obligatorie pentru părţi;
2) modificarea sau încetarea contractului şi modalităţile acestora;
Cu privire la primul principiu, cuprins în primul alineat al art. 1270, considerăm necesare
următoarele comentarii:
– contractul generează efecte între părţile semnatare, în sensul naşterii unui raport
obligaţional de la creditor la debitor şi în contractele sinalagmatice ambele părţi pot avea şi
o calitate şi cealaltă;
– contractul poate avea şi efectul de a constitui un drept real sau de a da naştere unei
obligaţii reale sau de a opera transferul unui drept real sau personal;
– principiul respectului pentru cuvântul dat, care este deopotrivă moral şi juridic,
generează forţa obligatorie pentru părţi a clauzelor contractului, metaforic asimilată cu
forţa legii, cu condiţia ca acel contract să se fi încheiat legal.
Cel de-al doilea alineat al art. 1270 prevede posibilitatea modificării sau încetării
contractului în două modalităţi: prin acordul părţilor sau din cauze autorizate de lege.
Părţile pot modifica printr-un nou acord clauzele contractului încheiat anterior. În raport de
importanţa schimbărilor, se poate imagina atât o amendare a unor clauze, cât şi o
încheiere a unui nou contract.
Dacă una dintre părţi refuză modificarea, cealaltă parte trebuie să se resemneze, cu
excepţia situaţiilor prevăzute de art. 1271. De aceea, precauţiunea părţilor le îndeamnă să
insereze în contract anumite clauze de adaptare automată a contractului sau, cel puţin, de
obligare la renegociere pentru cazul în care situaţia avută în vedere la încheierea
contractului se modifică substanţial.
Clauze de adaptare automată sunt, de exemplu, clauza de indexare a preţului, clauza
clientului cel mai favorizat, clauza ofertei concurente ş.a.
Clauzele de renegociere obligă părţile să negocieze contractul atunci când se schimbă
datele esenţiale pentru echilibrarea prestaţiilor.
Clauza de hardship , denumită şi de salvgardare, este ilustrativă în acest sens. Ea permite
uneia sau celeilalte dintre părţi să solicite un reamenajament al contractului justificat cu
schimbarea datelor pe care le-au deţinut părţile la încheierea contractului.
O clauză de renegociere este şi aceea numită de forţă majoră, pentru adaptarea
198
convenţiei la survenirea unui eveniment exoneratoriu.
Asemenea clauze generează o dublă obligaţie: de rezultat, aceea de a angaja discuţii pe
această temă şi de mijloace, constând în negocierea cu bună-credinţă. În unele contracte
se prevede că eşecul negocierii va lăsa contractul să continue în aceleaşi condiţii, iar în
alte contracte se poate prevedea că eşecul negocierilor deschide părţilor dreptul de a cere
rezilierea contractului.
Revocarea contractului este un act simetric cu încheierea şi necesită acordul expres sau
tacit al părţilor. Revocarea poate fi şi efectul unei cauze autorizate de lege.
Întinderea revocării este determinată prin acordul părţilor şi, în acest caz, ea poate fi şi cu
efecte retroactive.
Dacă s-a executat parţial contactul, efectele rezoluţiunii vor fi de natura rezilierii, în sensul
că vor opera numai pentru viitor.
*rt. 11+1.
"mprevi$iunea19
(1) Părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai
oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii
valorii contraprestaţiei.
(2) Dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări
excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea
obligaţiei, instanţa poate să dispună:
a) adaptarea contractului pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi
beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor;
b) încetarea contractului la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte.
(3) Dispoziţiile alin. (2) sunt aplicabile numai dacă:
a) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;
b) schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi
avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;
c) debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod
rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc;
d) debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării
rezonabile şi echitabile a contractului.
Legea nr. 71/2011: Art. 107. Dispoziţiile art. 1271 din Codul civil privitoare la impreviziune
se aplică numai contractelor încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil.
CCF: Art. 1134 . Convenţiile legal făcute ţin loc de lege pentru cei ce le-au făcut. Ele nu
pot fi revocate decât prin consimţământ mutual sau pentru cauzele autorizate de lege. Ele
trebuie să fie executate cu bună-credinţă.
Comentariu
În cazul impreviziunii20, instanţa intervine în contract, în anumite situaţii şi cu anumite
condiţii.
Textul art. 1271 consacră regula şi excepţia în domeniul executării contractului atunci când
împrejurările pe care părţile le-au luat în considerare la încheierea contractului s-au
modificat într-o măsură importantă şi contractul a dobândit valenţa de sarcină excesivă
199
pentru una dintre părţi21.
În primul alineat al art. 1271 este enunţată regula conform căreia chiar şi atunci când
pentru una dintre părţi obligaţia a devenit mai oneroasă decât părea să fie la data
încheierii contractului, debitorul trebuie să îşi execute obligaţia conform clauzelor
contractului. excepţia de la această regulă este reglementată în cel de-al doilea alineat.
Dacă în contract s-a prevăzut o clauză de renegociere sau dacă executarea a devenit
excesiv de oneroasă pentru una dintre părţi, din cauza unei schimbări a împrejurărilor pe
care le-au luat în considerare părţile la încheierea contractului, există posibilitatea
intervenţiei instanţei în contract.
Ceea ce poate prilejui o asemenea intervenţie nu este orice schimbare a împrejurărilor, ci
numai dacă schimbarea are următoarele calităţi, sunt reglementate cele două etape ale
demersului:
a) elementul care provoacă un caracter excesiv al sarcinii debitorului nu exista la data
încheierii contractului, ci a apărut după acest moment;
b) pentru părţi nu era posibilă în mod rezonabil anvizajarea schimbării;
c) partea pusă în dificultate nu este obligată, prin natura contractului să suporte riscul
producerii evenimentului perturbator.
Fiind îndeplinite aceste condiţii, părţile sunt puse în situaţia de a negocia o adaptare a
contractului, dar nu sunt şi obligate să ajungă la un acord.
Pentru cazul în care părţile nu au reuşit să încheie un acord de schimbare a contractului,
corespunzător imperativelor obiective ale noii situaţii, este reglementată intervenţia
instanţei, care posedă două soluţii:
a) o reamenajare a contractului pentru a fi adaptat noilor împrejurări, în sensul redistribuirii
echitabile a sarcinilor contractuale între părţile semnatare;
b) încetarea contractului la momentul stabilit de instanţă şi în condiţiile prevăzute în
hotărârea acesteia.
Din textul art. 1271 considerăm că poate fi remarcată expresia referitoare la posibilitatea
rezonabilă ca părţile contractului să fi prevăzut evenimentul care a generat schimbarea.
Previziunea rezonabilă se va concepe în mod abstract şi nu raportat la particularităţile
psihice, intelectuale, profesionale cu care era înzestrat partenerul contractual.
Această capacitate rezonabilă nu trebuie să fie confundată cu caracterul rezonabil al
clauzelor contractului. printre clauzele nerezonabile se situează şi clauzele ambigue.
Acestea pot fi remediate cu ajutorul criteriului intenţiei comune a părţilor, precum şi cu
criteriul utilităţii clauzei şi a eficienţei operaţiunii contractuale în ansamblu. Tot
nerezonabile sunt clauzele penale disproporţionate sau clauzele de neconcurenţă
exagerate. Toate aceste erori se pot corecta prin suprimarea clauzelor nerezonabile.
Problema aplicării teoriei impreviziunii şi a dispoziţiilor art. 1271 NCC este pusă uneori şi
în contextul intervenţiei crizelor economice, fenomene ciclice şi grav perturbatoare pe care
am fost condamnaţi de soartă să le trăim şi noi în aceste zile. Parafrazând dictonul francez
,gouverner c'est prévoir¨, profesorul G. Rippert, citat de L. Aynès în raportul introductiv la
colocviul din 22 octombrie 2009 (Revue des contrats nr. 1/2010, p. 380), afirma: dacă a
contracta înseamnă a prevedea, contractul este un ascendent asupra viitorului. Frânarea
brutală a creşterii economice şi recesiunea ne obligă să repunem în discuţie previziunile
creşterii economice şi veniturile noastre şi, în mod, inevitabil generează falimente. Criza
înalţă un obstacol insurmontabil în calea executării datoriei, astfel încât ea devine foarte
dificilă sau chiar imposibilă. Prima soluţie ar fi exonerarea debitorului pentru forţă majoră.
Soluţia nu satisface pentru că criza nu este chiar imprevizibilă, pentru că s-a dovedit a fi
200
ciclică şi, totodată ea nu este un eveniment pentru că sistemul juridic nu recunoaşte forţa
majoră financiară. Soluţiile s-au găsit în procedurile de insolvenţă şi în cele de prevenire a
insolvenţei, precum şi în restructurări ale datoriei.
Mai exact, ceea ce se cere a fi soluţie corectă se situează în planul relaţiei contractuale ca
sursă de încredere şi ca instrument de stăpânire a viitorului.
Într-o anumită optică, contractul poate fi conceput nu numai ca un schimb de prestaţii, ci şi
ca o legătură între părţi, care le conferă anumite prerogative, dar şi obligaţia de a executa
cu bună-credinţă propriile sarcini.
În acest mod, contractul devine izvorul încrederii şi instrumentul stăpânirii viitorului.
Criza economio-financiară, care conduce la schimbarea împrejurărilor la care se face
referire în alin. (2) al art. 1271 nu este însăşi criza contractului, ci a mediului economic, cu
toate acestea, criza mediului influenţează executarea contractului în sensul prejudicierii
eficienţei acestuia.
Conceptul de eficienţă a contractului nu se reduce la aspectul economic.
Aspectul juridic al eficienţei presupune o mai bună adecvare a mijloacelor la scopuri.
Problema este dacă intangibilitatea contractului în numele autonomiei voinţei şi a
respectului cuvântului dat pentru garantarea securităţii tranzacţiilor poate fi absolutizată
sau însăşi perenitatea contractuală trebuie să plătească un anumit preţ flexibilităţii
contractului. Dacă un contract se vădeşte, în faza executării sale, dezechilibrat trebuie să
fie menţinut sau trebuie să fie adaptat ori chiar desfiinţat?
Este o sarcină complicată găsirea mijloacelor adecvate de luptă împotriva efectelor crizei.
Confruntarea se realizează pe terenul exceselor capitalismului financiar şi remediul propus
este restaurarea unui capitalism just.
Remediile propuse sunt solidarismul contractual şi individualismul contractual.
Solidarismul este, fără îndoială, impregnat de aspectul sentimental. Scopul acestuia este
de a combate excesele liberalismului şi dictatura pieţei pentru a limita efectele egoismului
sau individualismului contractual printr-o mai bună colaborare a părţilor contractante.
Ìnstrumentele sunt buna-credinţă, echilibrul contractual, perenitatea contractuală şi, nu în
ultimă instanţă, intervenţia instanţei în contract. Vectorul combaterii crizei va fi judecătorul,
iar instrumentul său va fi flexibilitatea contractului.
Ìndividualismul contractual se manifestă sub aspect critic şi sub aspect metodologic. Sub
primul aspect, el propovăduieşte ideea că individul este valoarea supremă în domeniile
economic, politic şi moral [art. 161 alin. (2) NCC].
Stăpânul crizei este contractul şi remediul este o corectă redactare a clauzelor
contractuale. Judecătorului îi este permis să vegheze la executarea fidelă a obligaţiilor
contractuale, dar el nu este autorizat să aducă atingere substanţei drepturilor şi obligaţiilor
convenite de părţi.
Concepţia filosofică pe care se fundamentează individualismul contractual este aceea
conform căreia fiecare este răspunzător de alegerea destinului său. Această idee nu
rezistă încercărilor crizei.
Ìndividualismul metodologic constă, în esenţă, în utilizarea instrumentelor teoriei
microeconomice în domeniul juridic. Pentru că există în aceeaşi lume şi bogăţia
nemăsurată şi nevoile infinite, alegerea trebuie să fie făcută de către indivizi şi orice
analiză pleacă de la individ pentru că însăşi societatea este de neconceput altfel decât ca
o interacţiune între indivizi. Bunăstarea societăţii este bunăstarea membrilor acesteia, iar
opţiunile colective nu sunt decât suma opţiunilor individuale.
201
Viitorul contractelor nu poate fi cercetat decât acordându-se prioritate eficienţei
economice. Dacă omul are propria sa raţiune, vor exista tot atâtea raţiuni câţi indivizi. Cu
toate acestea, pentru ca o sumă să se poată întruni, elementele sale trebuie să fie
omogene, ceea ce împiedică a adiţionare a merelor cu perele. În societate indivizii sunt
antrenaţi de interese mult prea diverse pentru a le putea adiţiona matematic.
Dreptul trebuie să menţină echilibrul just al intereselor, fără a privilegia eficienţa
economică a unui singur creditor.
În concluzie, nici solidarismul, nici individualismul nu sunt teorii suficient de convingătoare
pentru soarta contractului în criză. Consensul pentru un drept fundamental al contractului
poate fi, probabil, realizat pe temeiul drepturilor fundamentale ale omului, care pot fi
concepute şi ca ordine publică umanistă.
În perioadele de crize economice sunt posibile două abordări:
1) calificarea crizei ca situaţie provizorie, de excepţie, care trebuie să fie gestionată în
vederea revenirii la situaţia anterioară;
2) în criză, dreptul contractelor trebuie să fie regândit sub aspectul fragilităţii echilibrelor.
Dreptul trebuie să fie echilibrat între individ şi societate pentru concilierea curentelor
solidariste şi individualiste.
Actuala criză economică generează o excludere socială şi un clivaj profund între indivizii
societăţii. Faţă de această primejdie, singurul fundament viabil rămâne drepturile omului.
El poate fi utilizat pentru protecţia celor slabi faţă de cei puternici, invocându-se şi un
anumit concept al demnităţii umane. Judecătorul trebuie să intervină numai în cazuri
extreme pentru a combate excesele. Legiuitorul nu trebuie să se limiteze la eficienţa
economică, ci trebuie să pună persoana umană în inima marilor politici legislative, pentru a
contracara discursul eficienţei economice.
Dincolo de ieşirea din criză, se impune edificarea unui drept în măsură să prevină
problemele crizei, bazat pe principiul dialogului.
*rt. 11+1.
Conţinutul contractului
(1) Contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar şi la
toate urmările pe care practicile statornicite între părţi, uzanţele, legea şi echitatea le dau
contractului după natura lui.
(2) Clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt stipulate în mod expres.
CCA: Art. 970. (1) Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă.
(2) Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce
echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa.
CCF: Art. 1135. Convenţiile obligă nu numai la ceea ce este exprimat în ele, ci şi la toate
urmările pe care echitatea, obiceiul sau legea le dau obligaţiei după natura sa.
Comentariu
Textul art. 1272 corespunde aproape integral textului art. 970 CCA. Articolul 970 CCA
exprimă aceeaşi idee ca şi art. 57 al Constituţiei revizuite: drepturile şi libertăţile
constituţionale trebuie să fie exercitate cu bună-credinţă fără să fie încălcate drepturi şi
libertăţi aparţinând altor persoane. Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 220/2000, a
respins excepţia de neconstituţionalitate care susţinea că prevederile art. 970 alin. (2)
202
aduc atingere libertăţii contractuale şi principiului consensualismului, încălcând
prevederile art. 49 din Constituţie, care garantează drepturile agenţilor economici de a-şi
exprima liber voinţa de a contracta, precum şi dispoziţiile art. 134 alin. (1) şi art. 135 alin.
(1) din aceeaşi Constituţie, deoarece nu restrâng drepturile civile şi nu contravin
principiului consensualismului22.
Urmările pe care legea, obiceiul sau echitatea le dă obligaţiei după natura sa sunt obligaţii
accesorii, dar nu mai puţin obligatorii faţă de cele principale pentru părţile contractului. Cu
toate acestea, dacă anumite obligaţii nu sunt nici de esenţa, nici de natura convenţiei,
părţile nu pot fi obligate dacă nu sunt expres menţionate în clauzele contractului.
Urmările date obligaţiei de echitate sunt cele care se referă la urmări pe care buna-
credinţă poate să le pretindă în executarea contractului. De exemplu, urmarea ca sarcina
contractual să se execute neîntârziat deşi în termen explicit nu a fost stipulat în contract.
Textul nu trebuie să fie înţeles în sensul că echitatea şi obiceiul ar putea avea precădere
faţă de norma legală imperativă sau faţă de voinţa părţilor manifestată cu claritate în
clauzele contractului.
Obiceiul, dacă mai există undeva o asemenea regulă de conduită, este aplicabil în
absenţa unei clauze sau a unei norme legale diferite.
Jurisprudenţa franceză a decis că într-un contract de întreţinere a unei instalaţii supuse
reglementării legale există şi obligaţia nescrisă în contract de a-l informa pe client cu
privire la schimbările intervenite în reglementarea avută în vedere la încheierea
contractului, pentru a-i putea permite acestuia să se conformeze. Aceeaşi jurisprudenţă a
decis că fabricantul unui produs veterinar este obligat să furnizeze şi informaţiile
indispensabile utilizării acestui produs, mai ales contraindicaţiile23.
Debitorul va fi considerat de rea-credinţă dacă refuză executarea obligaţiilor implicite sub
pretextul că nu sunt expres menţionate de clauzele contractului. Cu toate acestea, nu va fi
posibilă calificarea debitorului ca fiind de rea-credinţă dacă refuză executarea unei obligaţii
pe care el nu a înţeles să şi-o asume în acord cu creditorul. Nici creditorul nu va putea
evita calificarea de rea-credinţă dacă tinde să obţină executarea unei obligaţii care nu face
parte nicidecum din conţinutul contractului.
Uneori, debitorul execută obligaţia, dar într-o modalitate care excede oricărei raţiuni
economice şi îngreunează vădit sarcina creditorului, cum ar fi, de exemplu, expedierea pe
cale aeriană a unei mărfi, deşi greutatea acesteia recomanda calea terestră sau maritimă
şi această din urmă cale a şi fost înţeleasă de ambele părţi, fără a fi menţionată explicit în
clauzele contractului. Tot de rea-credinţă va fi creditorul care, în absenţa unui termen
explicit pentru executarea obligaţiei debitorului, îl ameninţă pe acesta cu rezoluţiunea
contractului dacă nu livrează imediat bunul, cu toate că ştie că vânzătorul trebuie să
aştepte primirea bunului de la furnizorul său.
În ce priveşte textul art. 1272 alin. (2), el coincide cu textul art. 981 CCA, situat în capitolul
privind interpretarea contractelor. Aplicarea acestui text, care se referă la ,obicei¨ (,clauze
obişnuite¨) s-a făcut mai ales în contractele de locaţiune de clădiri, închirieri de locuinţe şi
alte asemenea. În contractele de vânzare-cumpărare s-a considerat că este o clauză
obişnuită garanţia de evicţiune, care nu a fost inclusă în contract.
Se poate observa că termenul ,rezonabil¨ este prezent în acest capitol al Titlului ÌÌ în
compunerea următoarelor sintagme:
– art. 1193 (,oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane care nu este
prezentă, trebuie menţinută un termen rezonabil, după împrejurări, pentru ca destinatarul
să o primească, să o analizeze şi să expedieze acceptarea¨);
– art. 1276 (dreptul de a denunţa unilateral contractul, în contractele cu executare
203
succesivă sau continuă, ,poate fi exercitat cu respectarea unui termen rezonabil de
preaviz¨);
– art. 1277 (,contractul încheiat pe durată nedeterminată poate fi denunţat unilateral de
oricare dintre părţi cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz¨);
– art. 1311 alin. (2) (,terţul contractant poate, printr-o notificare, să acorde un termen
rezonabil pentru ratificare, după a cărui împlinire contractul nu mai poate fi ratificat¨).
Expresia ,rezonabil¨ apare şi în alte articole, cum ar fi, de exemplu:
– art. 1208 alin. (1) (,contractul nu poate fi anulat dacă faptul asupra căruia a purtat
eroarea putea fi, după împrejurări cunoscut cu diligenţe rezonabile¨);
– art. 1231 (,atunci când nu poate fi stabilită potrivit contractului, calitatea prestaţiei sau a
obiectului acesteia trebuie să fie rezonabilă sau, după împrejurări, cel puţin de nivel
mediu¨);
– art. 1232 alin. (2) (,dacă terţul nu poate sau nu doreşte să acţioneze ori aprecierea sa
este în modmanifest nerezonabilă, instanţa, la cererea părţii interesate, va stabili, după
caz, preţul sau elementul nedeterminat de către părţi¨);
– art. 1233 (,dacă un contract încheiat între profesionişti nu stabileşte preţul şi nici nu
indică o modalitate pentru a-l determina, se presupune că părţile au avut în vedere preţul
practicat în mod obişnuit, în domeniul respectiv, pentru aceleaşi prestaţii realizate în
condiţii comparabile sau, în lipsa unui asemenea preţ, un preţ rezonabil¨);
– art. 1271 alin. (2) lit. b) (,cu toate acestea, părţile sunt obligate să negocieze în vederea
adaptării contractului sau încetării acestuia, dacă executarea devine excesiv de oneroasă
pentru una dintre părţi din cauza unei schimbări a împrejurărilor¨. ,care nu putea fi avută
în vedere în mod rezonabil în momentul încheierii contractului¨);
– art. 1309 (,dacă însă, prin comportamentul său, reprezentatul l-a determinat pe terţul
contractant să creadă în mod rezonabil că reprezentantul are putere de a-l reprezenta şi
că acţionează în limita puterilor conferite, reprezentatul nu se poate prevala faţă de terţul
contractant de lipsa puterii de a reprezenta¨).
Rezonabilul poate fi un instrument al sporirii conţinutului contractului, cu ajutorul
conceptului de aşteptare rezonabilă.
Există obligaţii care incumbă părţilor contractului fără a fi considerate ca veritabile obligaţii
contractuale, pentru că ele fac totuşi parte integrantă din conţinutul contractului, fiind
angajamente care prin natura lor participă la realizarea operaţiunii globale pe care o
urmăresc părţile prin încheierea contractului. În mod firesc şi de cele mai multe ori, părţile
care contractează sunt incapabile să prevadă absolut toate efectele contractului. se poate
imagina situaţia scăpării din vedere a unor clauze necesare pentru realizarea operaţiunii
economice pe care o constată contractul, precum şi consecinţa neacoperirii acestor
lacune, care poate priva de eficienţă întregul contract. Este necesară, aşadar, umplerea
lacunelor pentru a garanta eficienţa contractului. Ea se poate realiza printr-o interpretare
creatoare a contractului de către instanţă conform art. 1266-1269 NCC. Această
intervenţie nu merge până la creşterea nerezonabilă a conţinutului contractului prin
descoperirea unor obligaţiuni care nu pot fi ataşate acestuia. Rezonabilul este, în acest
mod, un instrument de determinare a urmărilor contractului, care se manifestă ca
aşteptare rezonabilă a contractanţilor.
Expresia ,aşteptare rezonabil㨠are o conotaţie anglo-saxonă, dar apare şi în textele
internaţionale şi europene (reasonable expectation). În dreptul francez, dar şi în dreptul
nostru, se întâlneşte noţiunea de ,aşteptare legitimă¨.
Doctrina a fost preocupată de a stabili dacă cele două sintagme, aşteptarea legitimă şi
204
aşteptarea rezonabilă, sunt distincte sau sunt sinonime.
Nici în această privinţă doctrina nu a fost univocă.
Unii autori au susţinut teza diferenţierii, argumentând că aşteptarea rezonabilă este
eminamente subiectivă, în timp ce aşteptarea legitimă este obiectivă24.
Aşteptarea legitimă este cea care se referă la orice persoană, neinformată cu privire la
unele particularităţi şi care are o reprezentare a obiectului proprie oricărui consumator
mediu.
Aşteptarea rezonabilă este cea pe care o are fiecare consumator în baza informaţiilor
furnizate de profesionist.
În ce priveşte domeniul fiecăreia dintre cele două sintagme, s-a considerat că aşteptarea
rezonabilă priveşte raportul contractual, în timp ce aşteptarea legitimă nu are la baza o
relaţie contractuală.
Prima se determină în concret prin clauzele contractului, în timp ce a doua este apreciată
în abstract. După caz, sintagma ,aşteptare rezonabil㨠poate fi mai largă sau mai
restrânsă decât aşteptarea legitimă.
Prima este mai largă atunci când litera contractului este sub ceea ce ar trebui să fie şi este
mai restrânsă atunci când aşteptarea legitimă se dovedeşte a fi mai presus decât ceea ce
trebuia să fie.
În concluzie, cele două sintagme nu se confundă, dar se învecinează.
Sintagma ,aşteptare rezonabil㨠oferă posibilitatea unei analize globale a contractului
pentru a ajunge la o concluzie mai corectă, pentru că nu ascunde niciun aspect al
contextului.
Aşteptarea rezonabilă este ceea ce se poate spera prin utilizarea contractului, dar nu este
o aspiraţie individuală, simplă, pentru că impune o viziune globală a contractului.
Conceptul de aşteptare rezonabilă permite şi explicarea în mod raţional a clasificării
urmărilor obligaţilor contractuale, precum şi justificarea intervenţiei rezonabile a instanţei în
contract.
Acelaşi concept ajută la delimitarea între veritabilele urmări ale contractului şi falsele
urmări, excluzându-le pe acestea din urmă.
Se disting astfel două categorii de urmări veritabile, după criteriul obiectivului primar sau
secundar pe care urmăresc să-l satisfacă. Cele care vizează realizarea obiectivului primar
au caracter de obligaţii contractuale, în timp ce urmările care asigură numai o eficienţă
globală a operaţiunii, pentru realizarea unor obiective secundare, dar integrate contractului
ca făcând parte din aşteptările rezonabile ale părţilor, nu au regimul juridic al obligaţiilor
contractuale în sens strict, ci un regim contractual de obligaţii care incumbă părţilor.
Obligaţiile contractuale primare sunt cele direct legate de realizarea obiectivului primar, în
timp ce obligaţiile accesorii nu sunt indispensabile pentru realizarea obiectivului imediat al
contractului, dar sunt cu certitudine în legătură directă cu obligaţiile primare, tinzând la
optimizarea executării acestora25.
*rt. 11+3.
Constituirea i trans(erul drepturilor reale
(1) Drepturile reale se constituie şi se transmit prin acordul de voinţă al părţilor, chiar dacă
bunurile nu au fost predate, dacă acest acord poartă asupra unor bunuri determinate ori
205
prin individualizarea bunurilor, dacă acordul poartă asupra unor bunuri de gen.
(2) Fructele bunului sau dreptului transmis se cuvin dobânditorului de la data transferului
proprietăţii bunului ori, după caz, a cesiunii dreptului, afară de cazul în care prin lege sau
prin voinţa părţilor se dispune altfel.
(3) Dispoziţiile în materie de carte funciară, precum şi dispoziţiile special referitoare la
transferul anumitor categorii de bunuri mobile rămân aplicabile.
CCA: Art. 971. În contractele ce au de obiect translaţia proprietăţii, sau unui alt drept real,
proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor şi lucrul
rămâne în rizico-pericolul dobânditorului, chiar când nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului.
Comentariu
Textul art. 1273 alin. (1) corespunde textului art. 971 CCA şi se referă la transmiterea
drepturilor reale prin simplul acord al voinţei părţilor, chiar dacă bunurile nu au fost
predate, însă obiectul contractului se referă la bunuri determinate. De asemenea, în cazul
bunurilor care au fost individualizate, transmisiunea operează în acelaşi mod când
bunurile ce formează obiectul contractului sunt bunuri de gen.
Fructele bunului sau dreptului se cuvin dobânditorului de la data transferului proprietăţii
bunului ori de la data cesiunii dreptului, după caz, dacă în contract nu s-a stipulat o clauză
contrară.
Aceste norme legale din alin. (1) şi (2) ale art. 1273 nu împiedică aplicarea cu prioritate a
dispoziţiilor speciale în materie de carte funciară, precum şi a dispoziţiilor speciale
aplicabile transferului anumitor categorii de bunuri mobile cu regim legal derogatoriu.
Pentru ca vânzarea să transfere proprietatea asupra lucrului prin simplul acord al voinţelor
părţilor contractante, condiţia este ca obiectul obligaţiei să fie un bun determinat sau, dacă
este un bun de gen, să fie individualizat prin cântărire, măsurare, numărare etc.
Principiul enunţat în art. 971 CCA a fost calificat ca nefiind un principiu de ordine publică,
cu consecinţa că părţile pot stipula ca proprietatea să nu se strămute imediat.
În ce priveşte referirea la ,rizico-pericolul dobânditorului¨ din textul art. 971 CCA, ea a fost
reluată în textulart. 1274 NCC.
*rt. 11+4.
,iscul &n contractul translativ de proprietate
(1) În lipsă de stipulaţie contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul contractului rămâne
în sarcina debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată
dobânditorului. În cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligaţiei de predare pierde
dreptul la contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie.
(2) Cu toate acestea, creditorul pus în întârziere preia riscul pieirii fortuite a bunului. El nu
se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare ar fi
fost executată la timp.
CCF: Art. 1138. Obligaţia de a preda lucrul este perfectă prin simplul consimţământ al
părţilor contractante. Ea îl face pe creditor proprietar şi pune riscurile pe seama lui de
îndată ce a fost livrat, chiar dacă predarea nu a fost efectuată, afară de cazul în care
debitorul a fost pus în întârziere, caz în care lucrul rămâne pe riscul acestuia din urmă.
CCF: Art. 1245, art. 1302, art. 1585, art. 1624.
Comentariu
206
Conceptul de risc este polisemic: filosofic, economic, cultural, tehnic, antropologic,
sociologic şi juridic. În limbaj uzual, riscul este imprecis şi polimorf, iar etimologia sa este
controversată.
Un proverb ne învaţă că cine nu riscă nu câştigă, iar unii consideră că ,no risk, no fun¨,
luând riscul drept un divertisment.
Diversele ramuri ale ştiinţei examinează riscul într-o multitudine de teorii. În drept, riscul a
apărut mai întâi în legătură cu comerţul maritim, pentru a explica şi utiliza eventualitatea
unui prejudiciu, cazul fortuit, forţa majoră şi alţi asemenea factori de risc. În acest context,
riscul este înţeles ca eveniment neimputabil, ca lovitură a destinului care bulversează
previziunile omului. Se face referire, în acest context la riscul medical, la riscul navigaţiei,
la riscul pieirii bunului ş.a.m.d.
Dreptul înţelege riscul ca eveniment păgubitor, viitor şi eventual.
El se distinge de pericol, care se defineşte ca situaţie temută, sursă de risc, fără a fi unica
sursă a acestuia.
În dreptul civil, riscul este o abstracţiune, în timp ce pericolul este concret.
Tot în dreptul civil, riscul este conceput cu o dublă dimensiune, patrimonială şi
extrapatrimonială.
El are o gravitate variabilă, în diferitele domenii. De exemplu, în materie de răspundere
medicală riscul grav este înţeles ca fiind de natură a avea consecinţe mortale, invalidante
sau estetice grave, ţinând seama de urmările lor psihologice şi sociale. Aprecierea
gravităţii riscului medical este esenţială pentru că el are la bază obligaţia medicului de a-l
informa pe pacient cu privire la riscul inerent unei intervenţii şi medicul nu este scutit de
această obligaţie prin simplul fapt al necesităţii intervenţiei sale.
Aprecierea obiectivă a riscului este concordantă cu aprecierea obiectivă sau subiectivă a
gravităţii prejudiciului. De exemplu, întreruperea sarcinii nu este concepută ca având un
risc, pentru că pacienta nu este în mod obiectiv confruntată cu un pericol imediat.
La fel, naşterea de către mamă a copilului, atunci când pacienta este o femeie cu o bună
sănătate, iar copilul este, de asemenea, sănătos, nu se poate califica drept un pericol
grav.
Diferenţa între pericol şi ameninţare constă în aceea că ameninţarea cauzată de pericol
este plasată în viitorul imediat.
Prejudiciul este iminent, ameninţarea este actuală şi necesită măsuri de urgenţă.
Riscul sugerează ideea de eveniment viitor mai apropiat sau mai îndepărtat.
De aceea, un contract de asigurare nu poate fi legal încheiat cu privire la un risc despre
care se ştie că s-a realizat deja.
Ìgnorarea de către părţile contractului de asigurare a realizării riscului face ca el să fie
putativ, imaginar.
În timp ce pericolul este o realitate concretă, riscul este o abstracţiune, o potenţialitate, un
eveniment incert şi eventual, o simplă eventualitate.
În domeniul medicinii se acceptă că orice intervenţie comportă un alea, care pune în
pericol viaţa pacientului.
Si actul medical perfect poate avea ca urmare uciderea pacientului. Orice act chirurgical
presupune unalea.
Aceeaşi situaţie e regăseşte şi în dreptul asigurărilor.
207
Totuşi, în unele dintre aplicaţiile dreptului civil, noţiunea de risc nu pare a fi legată de ideea
de alea: riscul dovezii în dreptul procesual. Justiţiabilul trebuie să convingă instanţa de
adevărul susţinerilor sale, sub sancţiunea pierderii procesului. Cel care nu reuşeşte să
convingă instanţa suportă riscul procesului. Decizia finală depinde numai de intima
convingere a instanţei.
Textul art. 1274, reglementând riscul în contractul translativ de proprietate se referă la
pieirea fortuită a bunului. Cazul fortuit este un eveniment asimilat forţei majore datorită
imprevizibilităţii, irezistibilităţii şi caracterului extern.
În art. 1273 se prevede că drepturile reale se transmit prin simplul acord al voinţei părţilor,
dacă acest acord poartă asupra unor bunuri determinate, chiar dacă aceste bunuri nu au
fost predate.
Dacă bunurile sunt determinate generic, dreptul real se transmite prin individualizarea
bunurilor.
Regulile de mai sus se completează cu cele din articolul următor, art. 1274.
Dacă părţile nu au stipulat alt fel, deşi transferul dreptului real a operat conform art.
1273 alin. (1), cât timp bunul nu este şi predat dobânditorului, riscul contractului rămâne în
sarcina debitorului obligaţiei de predare.
Dacă bunul piere fortuit, debitorul obligaţiei de predare pierde dreptul la contraprestaţie, iar
dacă a primit-o, este obligat să o restituie.
Aşadar, adagiul res perit domino nu se aplică în acest domeniu.
Prin excepţie, dacă debitorul obligaţiei de predare, bazându-se pe un termen stipulat în
contract sau pe absenţa unui asemenea termen, îl pune în întârziere pe creditorul
dobânditor să procedeze la preluarea bunului, după această punere în întârziere, riscul
pieirii fortuite a bunului aparţine dobânditorului, sarcina de a suporta riscul pieirii bunului
nu poate fi eludată de creditor nici dacă ar putea să facă dovada că acel bun ar fi pierit şi
în situaţia în care creditorul şi-ar fi executat la timp operaţia de preluare.
Soluţia legislativă pe care o conţine art. 1274 NCC este opusul celei pe care o consacră
textele art. 1138 alin. (2) şi art. 1302 alin. (1) CCF, referitor la transferul imediat al
proprietăţii cu privire la un bun cert, determinat26.
Transferul se produce ca efect al consimţământului părţilor, fără a necesita predarea.
Cu transferul proprietăţii bunului cert se asimilează transferul proprietăţii în vânzarea ,în
bloc¨, care se poate referi la recolta unui teren sau la o pădure, pentru că tot ceea ce
cuprinde fiecare dintre acestea se concepe ca un ansamblu distinct.
Pentru bunurile determinate generic, transferul nu operează la momentul încheierii
contractului, ci numai după individualizare. La fel, proprietatea asupra unui lucru viitor nu
poate fi transferată prin acordul părţilor, ci numai prin individualizare.
Vânzarea unui imobil ce se va construi este şi ea supusă unor reguli derogatorii de la
transferul imediat.
Sunt posibile convenţii derogatorii de la principiul transferului imediat, cum sunt, de
exemplu, clauza de rezervă a proprietăţii sau vânzarea sub condiţie suspensivă27.
Totuşi, dispoziţia din art. 1138 CCF, nefiind de ordine publică, părţile pot stipula disocierea
între cele două transferuri: transferul proprietăţii şi transferul riscului. Dacă vânzătorul a
fost pus în întârziere de către cumpărător, acesta din urmă dobândind proprietate prin
efectul contractului translativ, cumpărătorul nu va suporta riscul pieirii bunului28.
208
*rt. 11+2.
#ransmiterea succesiv% a unui bun mobil
(1) Dacă cineva a transmis succesiv către mai multe persoane proprietatea unui bun mobil
corporal, cel care a dobândit cu bună-credinţă posesia efectivă a bunului este titular al
dreptului, chiar dacă titlul său are dată ulterioară.
(2) Este de bună-credinţă dobânditorul care, la data intrării în posesie, nu a cunoscut şi
nici nu putea să cunoască obligaţia asumată anterior de înstrăinător.
(3) Dacă niciunul dintre dobânditori nu a obţinut posesia efectivă a bunului mobil corporal
şi creanţa fiecăruia de predare a bunului este exigibilă, va fi preferat cel care a sesizat cel
dintâi instanţa de judecată.
Comentariu
Textul art. 1275 reglementează situaţia dobândirii dreptului de proprietate asupra unui bun
mobil cert, determinat, dacă transmiterea s-a făcut succesiv către diferite persoane. Între
aceste persoane, cea care dobândeşte posesia efectivă a bunului, cu bună-credinţă, ca fi
singurul titular al dreptului, neavând relevanţă data ulterioară a titlului său faţă de alte
titluri.
Cel de-al doilea alineat defineşte buna-credinţă în acest context: dobânditorul nu cunoştea
şi nici nu putea să cunoască, la data intrării în posesie, că anterior, înstrăinătorul şi-a
asumat aceeaşi obligaţie faţă de alte persoane, înainte de intrarea lui în posesie.
Este reglementată şi alternativa conform căreia niciunul dintre succesivii dobânditori nu a
obţinut posesia bunului mobil până la data la care s-a declanşat litigiul cu privire la
dobândirea dreptului de proprietate între succesivii dobânditori. Dintre aceşti dobânditori,
va fi preferat cel al cărui titlu are o dată certă anterioară celorlalte titluri.
*rt. 11+6.
Denunţarea unilateral%
(1) Dacă dreptul de a denunţa contractul este recunoscut uneia dintre părţi, acesta poate fi
exercitat atât timp cât executarea contractului nu a început.
(2) În contractele cu executare succesivă sau continuă, acest drept poate fi exercitat cu
respectarea unui termen rezonabil de preaviz, chiar şi după începerea executării
contractului, însă denunţarea nu produce efecte în privinţa prestaţiilor executate sau care
se află în curs de executare.
(3) Dacă s-a stipulat o prestaţie în schimbul denunţării, aceasta produce efecte numai
atunci când prestaţia este executată.
(4) Dispoziţiile prezentului articol se aplică în lipsă de convenţie contrară.
Comentariu
Referirea în art. 1276 alin. (1) la recunoaşterea dreptului de a denunţa unilateral contractul
trebuie să fie înţeleasă ca fiind o recunoaştere din partea legii sau din partea clauzelor
contractului. Această premisă este valabilă pentru toate situaţiile reglementate de acest
articol.
În cazul denunţării pe baza dreptului recunoscut de lege sau de contract, atunci când
contractul este cu executare instantanee, retractarea sau denunţarea poate interveni
numai înainte de a fi începută executarea obligaţiei contractuale de către oricare dintre
209
părţi.
În contractele cu executare succesivă sau în cele cu executare continuă şi care sunt
prevăzute cu o durată determinată, de regulă nu este posibilă nu este posibilă o denunţare
anticipată faţă de termenul stabilit.
Excepţiile sunt de strictă interpretare şi se regăsesc în cazul contractului de mandat, a
contractului de depozit şi a contractului de închiriere pentru locatar.
Dacă dreptul de denunţare este recunoscut de lege sau de contract, acest drept poate fi
exercitat numai cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz (sintagma ,termen
rezonabil¨ a fost comentată la art. 1272), chiar şi după începerea executării contractului. În
aceste cazuri (executare succesivă sau executare continuă), efectele denunţării se produc
numai pentru viitor, păstrându-se prestaţiile deja executate.
*rt. 11++.
Contractul pe durat% nedeterminat%
Contractul încheiat pe durată nedeterminată poate fi denunţat unilateral de oricare dintre
părţi cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz. Orice clauză contrară sau
stipularea unei prestaţii în schimbul denunţării contractului se consideră nescrisă.
Comentariu
Sintagma ,termen rezonabil de preaviz¨ se regăseşte şi în textul art. 1277.
Dacă un contract s-a încheiat pe durată nedeterminată, el poate fi denunţat unilateral de
oricare dintre părţi, cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz (sintagma ,termen
rezonabil¨ a fost comentată laart. 1272). Acest drept de denunţare este de ordine publică,
după cum rezultă din textul art. 1277 fraza a doua, care consideră nescrisă atât orice
clauză contrară, cât şi clauza prin care se stipulează o contraprestaţie a denunţării
contractului (pentru explicaţii referitoare la clauza considerată nescrisă, a se vedea
comentariul la art. 1255).
*rt. 11+-.
<actul de opţiune
(1) Atunci când părţile convin ca una dintre ele să rămână legată de propria declaraţie de
voinţă, iar cealaltă să o poată accepta sau refuza, acea declaraţie se consideră o ofertă
irevocabilă şi produce efectele prevăzute la art. 1191.
(2) Dacă părţile nu au convenit un termen pentru acceptare, acesta poate fi stabilit de
instanţă prin ordonanţă preşedinţială, cu citarea părţilor.
(3) Pactul de opţiune trebuie să conţină toate elementele contractului pe care părţile
urmăresc să-l încheie, astfel încât acesta să se poată încheia prin simpla acceptare a
beneficiarului opţiunii.
(4) Contractul se încheie prin exercitarea opţiunii în sensul acceptării de către beneficiar a
declaraţiei de voinţă a celeilalte părţi, în condiţiile convenite prin pact.
(5) Atât pactul de opţiune, cât şi declaraţia de acceptare trebuie încheiate în forma
prevăzută de lege pentru contractul pe care părţile urmăresc să-l încheie.
Comentariu
Reglementarea pactului de opţiune în art. 1278 naşte o situaţie juridică în care, în faza
210
iniţială, raportul dintre părţi este dezechilibrat, numai una dintre acestea fiind obligată să îşi
respecte declaraţia de voinţă şi să o menţină un timp determinat sau nedeterminat, în timp
ce partea cealaltă se găseşte pe poziţia confortabilă în care poate opta între acceptarea
sau refuzarea încheierii unui contract în condiţiile declaraţiei de voinţă a celeilalte părţi.
Această declaraţie are regimul juridic de ofertă irevocabilă, cu diferenţa că oferta
irevocabilă implică obligaţia de a fi menţinută un anumit termen [art. 1191 alin. (1)].
Pactul de opţiune are şi posibilitatea de a stipula pentru acceptarea sau refuzul declaraţiei
de voinţă un termen. În cazul în care termenul pentru acceptare sau refuz nu a fost stabilit,
la cererea autorului declaraţiei de voinţă, acest termen poate fi stabilit de instanţă prin
ordonanţă preşedinţială, cu citarea părţilor.
Declaraţia de voinţă, denumită pact de opţiune, trebuie să conţină toate elementele
viitorului contract, astfel încât, prin simpla acceptare din partea beneficiarului opţiunii
contractul să se considere încheiat [alin. (3) şi (4) al art. 1278].
Atât declaraţia de voinţă denumită pact de opţiune, cât şi declaraţia de acceptare trebuie
să îndeplinească şi condiţia de validitate a formei prevăzute de lege pentru contractul pe
care părţile urmăresc să îl încheie29.
*rt. 11+9.
<romisiunea de a contracta
(1) Promisiunea de a contracta trebuie să conţină toate acele clauze ale contractului
promis, în lipsa cărora părţile nu ar putea executa promisiunea.
(2) În caz de neexecutare a promisiunii beneficiarul are dreptul la daune-interese.
(3) De asemenea, dacă promitentul refuză să încheie contractul promis, instanţa, la
cererea părţii care şi-a îndeplinit propriile obligaţii, poate să pronunţe o hotărâre care să
ţină loc de contract, atunci când natura contractului o permite, iar cerinţele legii pentru
validitatea acestuia sunt îndeplinite. Prevederile prezentului alineat nu sunt aplicabile în
cazul promisiunii de a încheia un contract real, dacă prin lege nu se prevede altfel.
(4) Convenţia prin care părţile se obligă să negocieze în vederea încheierii sau modificării
unui contract nu constituie promisiune de a contracta.
Comentariu
Promisiunea unilaterală conţine toate clauzele viitorului contract promis, care sunt
indispensabile pentru a se putea executa promisiunea, inclusiv prin executare silită.
Contractul care conţine această promisiune are la bază promisiunea promitentului şi
soarta lui depinde de opţiunea beneficiarului.
Dacă promisiunea nu se onorează, beneficiarul poate opta între dreptul la daune-
interese30 şi perfectarea forţată a contractului prin hotărâre judecătorească.
În primul caz, contractul nu se mai încheie, în cel de-al doilea caz, refuzul promitentului de
a încheia contractul promis oferă posibilitatea beneficiarului, care şi-a îndeplinit propriile
obligaţii, să ceară instanţei pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract.
Pe lângă condiţia îndeplinirii propriilor obligaţii, beneficiarul mai trebuie să îndeplinească şi
condiţia ca natura contractului să permită înlocuirea contractului cu hotărârea
judecătorească, precum şi condiţia ca toate condiţiile legale pentru validitatea acelui
contract să fie îndeplinite.
Înainte de a decide înlocuirea contractului cu hotărârea judecătorească, instanţa trebuie să
verifice dacă retragerea promisiunii pentru care nu a fost determinată durata acceptării s-a
211
efectuat prin notificare către beneficiarul promisiunii mai înainte ca acesta să-şi fi
manifestat voinţa de acceptare a promisiunii. În această situaţie nu mai poate fi pronunţată
o hotărâre care să ţină loc de contract.31
Alineatul (3) al art. 1279 precizează că textul acestui alineat nu se aplică în cazul
contractelor reale dacă prin lege nu se prevede altfel.
Pentru contractele reale, a se vedea comentariul la art. 1174 NCC.
61
:(ectele (aţ% de terţi
Ì. - Dispoziţii generale
ÌÌ. - Promisiunea faptei altuia
ÌÌÌ. - Stipulaţia pentru altul
ÌV. - Simulaţia
".
Dispo$iţii generale
Art. 1280. - Relativitatea efectelor contractului
Art. 1281. - Opozabilitatea efectelor contractului
Art. 1282. - Transmisiunea drepturilor şi obligaţiilor către succesori
*rt. 11-/.
,elativitatea e(ectelor contractului
Contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel.
CCA: Art. 973. Convenţiile n-au efect decât între părţile contractante.
Art. 974. Creditorii pot exercita toate drepturile şi acţiunile debitorului lor, afară de acelea
care îi sunt exclusiv personale.
Art. 975. Ei pot asemenea, în numele lor personal, să atace actele viclene, făcute de
debitor în prejudiciul drepturilor lor.
Art. 976. Cu toate acestea, sunt datori, pentru drepturile enunţate la titlul succesiunii, acela
al contractelor de maritaj şi drepturilor respective ale soţilor, să se conformeze cu regulile
cuprinse într-însele.
CCF: Art. 1165. Convenţiile nu au efect decât între părţile contractante; ele nu dăunează
defel terţilor şi nu pot să profite acestora decât în cazurile prevăzute de art. 1121.
Art. 1166. Totuşi, creditorii pot exercita toate drepturile şi acţiunile debitorului lor, cu
excepţia celor care îi sunt exclusiv ataşate persoanei lui.
Art. 1167. Ei pot, de asemenea, în numele lor personal, să atace actele făcute de debitor
în frauda drepturilor lor.
Comentariu
Textul art. 1280 consacră principiul relativităţii efectelor contractului, dacă legea nu
212
prevede altfel, contractul produce efecte numai faţă de părţile care l-au încheiat.
Textul evocă adagiul latin res inter alios acta aliis neque nocer neque prodesse potest.
Principiul este corolarul teoriei autonomiei voinţei. Deşi această teorie a fost puternic
zdruncinată, principiul efectului relativ al contractului a rămas în vigoare.
O altă situaţie de extindere a efectelor se referă la cesiunea de contract (a se vedea art.
1315 şi urm.). Cesionarul dobândeşte calitatea de parte şi, totodată, drepturile şi obligaţiile
cedentului.
Uneori cesiunea este impusă de lege, cum este, de exemplu, vânzarea unui imobil ce se
va construi, vânzarea unei întreprinderi implicând continuitatea contractelor de muncă ş.a.
Persoanele devin participante la contract fără voinţa lor, prin voinţa legii. Tot astfel,
aderarea la un contract de asociaţie sau de societate extinde efectele asupra aderenţilor.
În cazul în care contractul are ca obiect un drept de creanţă, situaţia juridică pe care a
creat-o contractul între părţi poate fi opusă terţelor persoane sau poate fi opusă părţilor de
către terţele persoane.
Atunci când un furnizor acordă unui distribuitor exclusivitatea vânzării produselor sale
pentru zone geografice determinate, terţul care obţine de la acelaşi furnizor sau de la un
distribuitor exclusiv acele produse şi le distribuie, încălcând clauza de exclusivitate, poate
fi răspunzător în temeiul răspunderii delictuale32.
Nu numai părţile pot opune terţelor persoane situaţia născută din contract, ci aceeaşi
posibilitate o au şi terţele persoane interesate. Neexecutarea unei obligaţii contractuale
poate reprezenta o culpă delictuală, pentru că terţii, nefiind părţi în contract, pot invoca
numai răspunderea extracontractuală, răspunderea civilă delictuală. De exemplu,
persoana care a suferit o vătămare corporală din pricina defecţiunilor unui ascensor poate
invoca neîndeplinirea obligaţiilor din contractul între societatea care a instalat şi întreţine
ascensorul, pe de-o parte, şi proprietarul imobilului, pe de altă parte.
Terţul poate invoca un contract şi pentru a evita obligarea sa la plata unei sume.
Preşedintele societăţii comerciale se angajează să garanteze prin cauţiune datoriile
acesteia faţă de bancă. Acele creanţe garantate de preşedinte sunt cedate altei bănci.
Prima bancă fiind urmărită de garant pentru plată, invocă cesiunea creanţei. Ìnstanţa
observă că garantul nu se poate prevala de cesiunea în care nu a fost parte, iar Curtea de
Casaţie franceză reproşează primei instanţe că a recunoscut greşit dreptul terţului de a
invoca în favoarea lui, ca fapt juridic, situaţia creată prin contractul de cesiune33.
*rt. 11-1.
9po$abilitatea e(ectelor contractului
Contractul este opozabil terţilor, care nu pot aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor
născute din contract. Terţii se pot prevala de efectele contractului, însă fără a avea dreptul
de a cere executarea lui, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
Comentariu
Pe lângă semnatarii contractului cercul persoanelor faţă de care vor fi produse efectele
contractului se va extinde ulterior.
Terţii nu pot influenţa drepturile şi obligaţiile părţilor din contract, dar se pot prevala de
efectele contractului. Această prevalare nu implică şi dreptul de a cere executarea
contractului, cu excepţia acţiunii oblice şi a altor cazuri prevăzute de lege.
Achiziţionarea unui mobil, cunoscând precedenta cesiune a acestui mobil către o terţă
213
persoană este constitutivă de culpă, care nu permite subdobânditorului să invoce în
favoarea sa regulile publicităţii funciare34.
*rt. 11-1.
#ransmisiunea drepturilor i obligaţiilor c%tre succesori
(1) La moartea unei părţi, drepturile şi obligaţiile contractuale ale acesteia se transmit
succesorilor săi universali sau cu titlu universal, dacă din lege, din stipulaţia părţilor ori din
natura contractului nu rezultă contrariul.
(2) Drepturile, precum şi, în cazurile prevăzute de lege, obligaţiile contractuale în strânsă
legătură cu un bun se transmit, odată cu acesta, succesorilor cu titlu particular ai părţilor.
Comentariu
În cazul decesului uneia dintre părţi, înainte de epuizarea efectelor contractului, vor
succede moştenitorii universali sau cu titlu universal, dacă nu rezultă altfel din convenţia
părţilor sau dacă această convenţie nu are caracter intuitu personae.
O situaţie intermediară între opozabilitate şi inopozabilitate au creditorii chirografari, cei
care sunt ,avânzi-cauz㨠cu titlu particular şi membrii grupului contractual.
Creditorii chirografari nu pot împiedica mişcările din patrimoniul debitorului şi nu pot evita
diminuarea activului net, dar pot utiliza acţiunea oblică şi, în condiţiile specifice, acţiunea
pauliană.
"".
<romisiunea (aptei altuia
Art. 1283. - Efectele
*rt. 11-3.
:(ectele
(1) Cel care se angajează la a determina un terţ să încheie sau să ratifice un act este ţinut
să repare prejudiciul cauzat dacă terţul refuză să se oblige sau, atunci când s-a obligat şi
ca fideiusor, dacă terţul nu execută prestaţia promisă.
(2) Cu toate acestea, promitentul nu răspunde dacă asigură executarea obligaţiei terţului,
fără a se produce vreun prejudiciu creditorului.
(3) Ìntenţia promitentului de a se angaja personal nu se prezumă, ci trebuie să reiasă
neîndoielnic din contract sau din împrejurările în care acesta a fost încheiat.
CCÌ: Art. 1381. Promisiunea obligaţiei sau a faptei terţului. Cel care a promis obligaţia sau
fapta terţului este ţinut să îl indemnizeze pe cocontractant dacă terţul refuză să se oblige
sau nu îndeplineşte fapta promisă.
Comentariu
Dacă promitentul se angajează să îl determine pe un terţ ori să încheie un contract ori să
ratifice un act, terţul poate achiesa ori poate refuza să se oblige.
Cel ce şi-a asumat angajamentul trebuie să repare prejudiciul cauzat beneficiarului în
situaţia în care terţul refuză să se oblige sau obligându-se ca fidejusor nu execută
214
prestaţia promisă.
Pentru a evita această răspundere, promitentul are alternativa asigurării executării
obligaţiei terţului prin fapta sa ori prin fapta altei persoane, astfel încât creditorul să nu
sufere nici un prejudiciu. Pentru a funcţiona norma legală din art. 1283 alin. (1), contractul
trebuie să prevadă în mod neîndoielnic intenţia promitentului de a se angaja personal sau
această concluzie trebuie să rezulte din împrejurările în care s-a încheiat contractul cu
beneficiarul.
La prima vedere, pare nefiresc ca o persoană să îşi asume riscul şi propria răspundere
pentru fapt altuia. În realitate, situaţii de acest gen pot exista. De exemplu, două persoane
se judecă în proces şi unul dintre împricinaţi moare, iar unul dintre moştenitorii săi
tranzacţionează cu adversarul pentru a pune capăt procesului şi promite că ceilalţi
comoştenitori vor adera la această tranzacţie. Dacă ceilalţi comoştenitori refuză să ratifice
actul, răspunde numai cel ce s-a angajat pentru prejudiciul pe care l-a suferit partea
adversă.
Ìnstituţia reglementată de art. 1283 nu se confundă nici cu cauţiunea, nici cu promisiunea
de bune oficii.
Cauţiunea este o obligaţie personală de a se substitui debitorului în cazul incapacităţii
acestuia de a stinge datoria.
Promitentul care oferă bunele oficii îşi asumă numai o obligaţie de mijloace, în timp ce
promitentul îşi asumă o obligaţie de rezultat.
""".
)tipulaţia pentru altul
Art. 1284. - Efectele
Art. 1285. - Condiţiile privind terţul beneficiar
Art. 1286. - Acceptarea stipulaţiei
Art. 1287. - Revocarea stipulaţiei
Art. 1288. - Mijloacele de apărare ale promitentului
*rt. 11-4.
:(ectele
(1) Oricine poate stipula în numele său, însă în beneficiul unui terţ.
(2) Prin efectul stipulaţiei, beneficiarul dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului
executarea prestaţiei.
CCÌ: Art. 1411. Contractul în favoarea terţilor. (1)Este validă stipulaţia în favoarea unui terţ,
atunci când stipulantul are un interes.
(2) Cu excepţia convenţiei contrare, terţul dobândeşte dreptul împotriva promitentului prin
efectul stipulaţiei. Aceasta poate însă să fie revocată sau modificată de stipulant, atâta
timp cât terţul nu a declarat promitentului voinţa de a profita de stipulaţie.
(3) În cazul revocării stipulaţiei sau al refuzului terţului de a profita, prestaţia rămâne în
beneficiul stipulantului, cu excepţia situaţiei în care din voinţa părţilor sau din natura
contractului rezultă altceva.
215
Art. 1412. Prestaţia faţă de terţ după moartea stipulantului. (1) Dacă prestaţia trebuie
oferită terţului după moartea stipulantului, aceştia pot revoca beneficiul chiar printr-o
dispoziţie testamentară deşi terţul şi-a manifestat voinţa de a profita, cu excepţia ca în
acest din urmă caz, stipulantul să nu fi renunţat în scris la dreptul de a revoca stipulaţia.
(2) Prestaţia trebuie efectuată în favoarea moştenitorilor terţului dacă acesta decedează
înaintea stipulantului atâta timp cât beneficiul nu a fost revocat sau stipulantul nu a dispus
altfel.
Art. 1413. Excepţii opozabile de către promitent terţului. Promitentul poate opune terţului
excepţii fondate pe contractul din care derivă dreptul terţului, însă nu şi cele fondate pe
alte raporturi dintre promitent şi stipulant.
Comentariu
O persoană capabilă poate stipula pentru altul, în contractul încheiat cu cealaltă parte, o
obligaţie în profitul unei terţe persoane denumită beneficiar, care devine creditor faţă de
promitent. În virtutea acestui drept, beneficiarul poate cere executarea prestaţiei direct
promitentului deşi nu este parte a contractului dintre stipulant şi promitent.
Referitor la drepturile beneficiarului contractului de asigurare de viaţă, Curtea de Casaţie
franceză, secţia civilă, prin decizia din 16 ianuarie 1888, a statuat că stipulantul a prevăzut
pentru sine în acelaşi timp ca şi pentru terţul beneficiar, astfel încât un asemenea contract
este supus regulilor stipulaţiei pentru altul.
Dacă terţul desemnat de poliţa de asigurare a declarat că vrea să profite de stipulaţia
făcută în favoarea lui, rezultă pentru el un profit personal irevocabil, în virtutea căruia
promitentul va fi obligat să îi plătească cuantumul asigurării în momentul decesului
stipulantului, dacă primele au fost achitate cu regularitate ori de către stipulant, ori de către
terţul beneficiar.
Ca urmare, falimentul stipulantului survenit anterior decesului său nu va face să dispară
acest drept, nici nu va autoriza sindicul să pretindă, în numele masei credale că poliţa de
asigurare este o simplă valoare mobiliară rămasă în patrimoniul falitului cu destinaţia de
gaj general al creditorilor35.
*rt. 11-2.
Condiţiile privind terţul bene(iciar
Beneficiarul trebuie să fie determinat sau, cel puţin, determinabil, la data încheierii
stipulaţiei şi să existe în momentul în care promitentul trebuie să îşi execute obligaţia. În
caz contrar, stipulaţia profită stipulantului, fără a agrava însă sarcina promitentului.
Comentariu
Terţul beneficiar trebuie să fie determinat prin parametrii personalităţii sale sau cel puţin
determinabil cu ajutorul unor menţiuni din contract.
Nu este obligatoriu ca beneficiarul să existe la data contractului dintre stipulant şi
promitent, fiind suficient ca el să existe la data prevăzută pentru executarea obligaţiei
promitentului.
Dacă nu există nici la data prevăzută pentru executarea obligaţiei, această obligaţie se va
executa de către promitent către stipulant în aceleaşi condiţii în care era prevăzută pentru
beneficiar.
216
*rt. 11-6.
*cceptarea stipulaţiei
(1) Dacă terţul beneficiar nu acceptă stipulaţia, dreptul său se consideră a nu fi existat
niciodată.
(2) Stipulaţia poate fi revocată cât timp acceptarea beneficiarului nu a ajuns la stipulant
sau la promitent. Stipulaţia poate fi acceptată şi după decesul stipulantului sau al
promitentului.
Comentariu
La data înştiinţării sale despre stipulaţie sau la data prevăzută pentru executarea
contractului, terţul beneficiar poate accepta sau poate refuza primirea stipulaţiei.
Dacă nu acceptă stipulaţia, se consideră că el nu a avut niciodată nici un drept la aceasta.
Dacă stipulantul revocă stipulaţia înainte ca acceptarea beneficiarului să fi ajuns la una
dintre părţile contractului, stipulantul sau promitentul, stipulaţia poate fi revocată.
Decesul stipulantului sau decesul promitentului nu împiedică acceptarea stipulaţiei ulterior
acestor evenimente.
Jurisprudenţa franceză a admis stipulaţia pentru altul implicită în anumite contracte, pentru
o mai bună securitate a persoanelor, lărgind cercul terţelor persoane cărora le poate
profita contractul.
Atunci când un călător este victima unui accident de transport, călătorul este considerat că
a convenit cu transportatorul ca acesta din urmă să fie ţinut faţă de călător de o obligaţie
de securitate, dar şi că moştenitorii vor succede la creanţa sa şi că persoanele faţă de
care călătorul ar putea fi ţinut de o obligaţie de întreţinere au un drept propriu să reclame
daune-interese pentru prejudiciul material sau moral cauzat de moarte călătorului,
deoarece călătorul este considerat că a stipulat pentru aceştia în acest mod.
Aplicaţii moderne ale stipulaţiei pentru altul sunt:
– asigurările în caz de deces;
– donaţia cu sarcină;
– vânzarea cu atribuirea preţului unei terţe persoane;
– stipulaţia făcută de expeditor în beneficiul destinatarului în contractul de transport;
– contractul între spital şi centrul de transfuzie, care conţine o stipulaţie pentru altul
garantând puritatea sângelui beneficiarilor transfuziei ş.a.
*rt. 11-+.
,evocarea stipulaţiei
(1) Stipulantul este singurul îndreptăţit să revoce stipulaţia, creditorii sau moştenitorii săi
neputând să o facă. Stipulantul nu poate însă revoca stipulaţia fără acordul promitentului
dacă acesta din urmă are interesul să o execute.
(2) Revocarea stipulaţiei produce efecte din momentul în care ajunge la promitent. Dacă
nu a fost desemnat un alt beneficiar, revocarea profită stipulantului sau moştenitorilor
acestuia, fără a agrava însă sarcina promitentului.
Comentariu
217
Stipulantul poate revoca stipulaţia. Nici creditorii, nici moştenitorii săi nu au această
posibilitate legală. Dacă stipulantul doreşte să revoce stipulaţia, însă promitentul este
interesat să o execute, evocarea stipulantului nu are efect fără acordul promitentului.
Efectele revocării încep să se producă din momentul în care revocarea ajunge la
promitent.
Revocarea poate desemna un alt beneficiar şi în acest caz ea va profita noului beneficiar.
Dacă nu se desemnează alt beneficiar, cel ce profită este stipulantul sau moştenitorii săi,
în aceleaşi condiţii ca şi beneficiarul iniţial.
*rt. 11--.
;i=loacele de ap%rare ale promitentului
Promitentul poate opune beneficiarului numai apărările întemeiate pe contractul care
cuprinde stipulaţia.
Comentariu
Beneficiarul nefiind parte în contract poate întâlni anumite obiecţii sau opoziţii din partea
promitentului. Textul art. 1288 restrânge posibilităţile promitentului de apărare faţă de
beneficiar la textul contractului încheiat cu stipulantul.
"V.
)imulaţia36
Art. 1289. - Efecte între părţi
Art. 1290. - Efecte faţă de terţi
Art. 1291. - Raporturile cu creditorii
Art. 1292. - Proba simulaţiei
Art. 1293. - Actele unilateral
Art. 1294. - Actele nepatrimoniale
*rt. 11-9.
:(ecte &ntre p%rţi
(1) Contractul secret produce efecte numai între părţi şi, dacă din natura contractului ori
din stipulaţia părţilor nu rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu
universal.
(2) Cu toate acestea, contractul secret nu produce efecte nici între părţi dacă nu
îndeplineşte condiţiile de fond cerute de lege pentru încheierea sa valabilă.
*rt. 119/.
:(ecte (aţ% de terţi
(1) Contractul secret nu poate fi invocat de părţi, de către succesorii lor universali, cu titlu
universal sau cu titlu particular şi nici de către creditorii înstrăinătorului aparent împotriva
terţilor care, întemeindu-se cu bună-credinţă pe contractul public, au dobândit drepturi de
218
la achizitorul aparent.
(2) Terţii pot invoca împotriva părţilor existenţa contractului secret, atunci când acesta le
vatămă drepturile.
*rt. 1191.
,aporturile cu creditorii
(1) Existenţa contractului secret nu poate fi opusă de părţi creditorilor dobânditorului
aparent care, cu bună-credinţă, au notat începerea urmăririi silite în cartea funciară sau au
obţinut sechestru asupra bunurilor care au făcut obiectul simulaţiei.
(2) Dacă există un conflict între creditorii înstrăinătorului aparent şi creditorii dobânditorului
aparent, sunt preferaţi cei dintâi, în cazul în care creanţa lor este anterioară contractului
secret.
*rt. 1191.
<roba simulaţiei
Dovada simulaţiei poate fi făcută de terţi sau de creditori cu orice mijloc de probă. Părţile
pot dovedi şi ele simulaţia cu orice mijloc de probă atunci când pretind că aceasta are
caracter ilicit.
*rt. 1193.
*ctele unilateral
Dispoziţiile referitoare la simulaţie se aplică în mod corespunzător şi actelor juridice
unilaterale destinate unei persoane determinate, care au fost simulate prin acordul dintre
autorul actului şi destinatarul său.
*rt. 1194.
*ctele nepatrimoniale
Dispoziţiile referitoare la simulaţie nu se aplică actelor juridice nepatrimoniale.
Legea nr. 71/2011: Art. 109. Dispoziţiile art. 1289–1294 din Codul civil se aplică numai în
cazul în care contractul secret este încheiat după intrarea în vigoare a Codului civil.
CCA: Art. 1175. Actul secret, care modifică un act public, nu poate avea putere decât între
părţile contractante şi succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea niciun
efect în contra altor persoane.
CCF: Art. 1321. Actele secrete nu pot avea efect decât între părţile contractante: ele nu au
niciun efect în privinţa terţilor.
CCÌ: Art. 1414. Efectele simulaţiei între părţi. (1) Contractul simulat nu produce efecte între
părţi.
(2) Dacă părţile au dorit încheierea unui contract diferit de cel aparent, îşi produce efectele
între ele contractul disimulat atâta timp cât există cerinţele de substanţă şi formă.
(3)Dispoziţiile anterioare se aplică de asemenea şi actelor unilaterale destinate unei
persoane determinate, simulate prin acordul dintre cel care le întocmeşte şi destinatarul
219
lor.
Art. 1415. Efectele simulaţiei cu privire la terţi. (1) Simulaţia nu poate fi opusă nici părţilor
contractante, nici avânzilor-cauză sau creditorilor înstrăinătorului aparent, terţilor care, cu
bună-credinţă, au dobândit drepturi de la titularul aparent, cu excepţia efectelor transcrierii
acţiunii în simulaţiei.
(2) Terţii pot să se prevaleze de simulaţia faţă de părţi atunci când aceasta le prejudiciază
drepturile.
Art. 1416. Raporturile cu creditorii. (1) Simulaţia nu poate fi opusă de contractanţi
creditorilor titularului aparent, care, cu bună-credinţă, au îndeplinit acte de executare
asupra bunurilor care au făcut obiectul contractului simulat.
(2) Creditorii înstrăinătorului aparent pot să se prevaleze de simulaţia care le prejudiciază
drepturile şi în conflictul cu creditorii chirografari ai dobânditorului aparent, ei sunt preferaţi
deoarece creanţa lor este anterioară actului simulat.
Art. 1417. Proba simulaţiei. Proba cu martori a simulaţiei este permisă fără limite dacă
este propusă de creditori sau terţi şi dacă este îndreptată spre a dovedi caracterul ilicit al
contractului disimulat, chiar dacă e propusă de părţi.
BGB: §117. Actul aparent. (1) Este nulă declaraţia de voinţă care trebuie adresată unei
persoane dacă nu este făcută decât în aparenţă, cu acordul acesteia.
(2) Dacă în spatele actului aparent este disimulat un alt act, se face aplicarea dispoziţiilor
referitoare la actul disimulat.
Comentariu
Simulaţia este o formă de manifestare a minciunii în drept, care se adaugă celorlalte trei
ipostaze ale minciunii, mai bine cunoscute de masele largi:
1) adevărul denaturat;
2) adevărul parţial,
3) politica.
Oricum, minciuna este un fenomen universal acoperind toate sectoarele realităţii
umane37.
În realitatea crudă, simulaţia, ca orice minciună, este răspunsul la nevoile umane reale de
a ascunde anumite fapte.
Simulaţia juridică presupune disimulare, adică ascundere a unei realităţi şi înfăţişare a altei
aparenţe. Dintre numeroasele definiţii propuse în literatură şi jurisprudenţă, reţinem
definiţia propusă de F.A. Baias38: ,simulaţia este operaţiunea juridică unitară, care
creează o aparenţă neconformă cu realitatea prin încheierea concomitentă a două acte
juridice: unul public şi mincinos, ale cărui efecte sunt înlăturate sau modificate, total sau
parţial, de altul secret şi adevărat, care conţine în sine acordul, implicit sau explicit, al
părţilor de a simula¨.
Conform opiniei autorului F.A. Baias, sunt definitorii pentru simulaţie următoarele
elemente:
a) existenţa a două acte juridice – unul public dar mincinos, celălalt secret, dar adevărat;
b) contradicţia între cele două acte, în sensul că actul secret modifică, total sau parţial, ori
chiar înlătură efecte actului public;
c) existenţa acordului părţilor de a simula (sau acordul simulatoriu) conţinut de actul
secret;
220
d) încheierea concomitentă a celor două acte, în sensul că între ele trebuie să existe o
simultaneitate de ordin intelectual;
e) ascunderea în acest fel a adevăratelor raporturi juridice dintre părţi şi crearea unei
aparenţe neconforme cu realitatea;
f) caracterul unitar al operaţiunii.
Efectele simulaţiei sunt cele reglementate de art. 1289 şi art. 1290, precum şi de art. 1291.
Între părţi produce efecte numai contractul secret şi dacă nu există o stipulaţie contrară,
aceleaşi efecte continuă între succesorii lor universali sau cu titlu universal. Asemenea
efecte sunt recunoscute de lege numai dacă sunt îndeplinite condiţiile legale de fond
cerute pentru încheierea valabilă a unui astfel de contract.
Faţă de terţi, simulaţia nu poate fi invocată nici de părţi, nici de succesori sau creditori
dacă terţele persoane, cu bună-credinţă, bazându-se pe contractul public, au dobândit
drepturi de la achizitorul aparent. Terţii care cunosc simulaţia şi consideră că ea le vatămă
drepturile pot invoca actul secret contra părţilor care l-au semnat39.
Părţile nu pot opune simulaţia creditorilor dobânditorului aparent care, fiind de bună-
credinţă, au început executarea silită şi au înscris-o în cartea funciară ori au obţinut
sechestru asupra bunurilor obiect al simulaţiei. În cazul conflictului de interese între
creditorii înstrăinătorului aparent şi creditorii dobânditorului aparent, primii sunt cei
preferaţi, cu condiţia ca naşterea creanţei lor să fie anterioară simulaţiei.
Dovada simulaţiei este permisă terţilor prin orice mijloc de probă, pentru că ei nu deţin
actul secret. Dacă recunosc caracterul ilicit al actului simulat, şi părţile pot dovedi cu orice
mijloc de probă simulaţia, pentru că ea are caracter ilicit.
Si actelor unilaterale li se aplică dispoziţiile referitoare la simulaţie, dacă ele sunt destinate
unei persoane determinate şi simulaţia s-a realizat prin acordul dintre autorul actului şi
destinatarul actului.
Simulaţia urmăreşte întotdeauna un rezultat patrimonial necuvenit şi, de aceea, este
inaplicabilă actelor juridice cu caracter nepatrimonial.
În doctrina bazată pe Codul civil anterior, şi căsătoria fictivă a fost calificată ca formă
specifică a simulaţiei, alături de adopţia fictivă şi de recunoaşterea fictivă de filiaţie.
)ecţiunea a +-a.
,epre$entarea
Art. 1295. - Temeiul reprezentării
Art. 1296. - Efecte
Art. 1297. - Nearătarea calităţii de reprezentant
Art. 1298. - Capacitatea părţilor
Art. 1299. - Viciile de consimţământ
Art. 1300. - Buna-credinţă
Art. 1301. - Forma împuternicirii
Art. 1302. - Justificarea puterii de a reprezenta
Art. 1303. - Conflictul de interese
Art. 1304. - Contractul cu sine însuşi şi dubla reprezentare
221
Art. 1305. - Încetarea împuternicirii
Art. 1306. - Modificarea şi revocarea împuternicirii
Art. 1307. - Alte cauze de încetare a puterii de a reprezenta
Art. 1308. - Obligaţiile reprezentantului la încetarea împuternicirii
Art. 1309. - Lipsa sau depăşirea puterii de reprezentare
Art. 1310. - Răspunderea reprezentantului
Art. 1311. - Ratificarea
Art. 1312. - Efectele ratificării
Art. 1313. - Transmisiunea facultăţii de a ratifica
Art. 1314. - Desfiinţarea contractului înaintea ratificării
Ìon Turcu
*rt. 1192.
#emeiul repre$ent%rii
Puterea de a reprezenta poate rezulta fie din lege, fie dintr-un act juridic ori dintr-o
hotărâre judecătorească, după caz.
*rt. 1196.
:(ecte
Contractul încheiat de reprezentant, în limitele împuternicirii, în numele reprezentatului
produce efecte direct între reprezentat şi cealaltă parte.
*rt. 119+.
Near%tarea calit%ţii de repre$entant
(1) Contractul încheiat de reprezentant în limita puterilor conferite, atunci când terţul
contractant nu cunoştea şi nici nu ar fi trebuit sa cunoască faptul că reprezentantul acţiona
în această calitate, obligă numai pe reprezentant şi pe terţ, dacă prin lege nu se prevede
altfel.
(2) Cu toate acestea, dacă reprezentantul, atunci când contractează cu terţul în limita
puterilor conferite, pe seama unei întreprinderi, pretinde că este titularul acesteia, terţul
care descoperă ulterior identitatea adevăratului titular poate să exercite şi împotriva
acestuia din urmă drepturile pe care le are împotriva reprezentantului.
*rt. 119-.
Capacitatea p%rţilor
În cazul reprezentării convenţionale, atât reprezentatul, cât şi reprezentantul trebuie să
aibă capacitatea de a încheia actul pentru care reprezentarea a fost dată.
222
*rt. 1199.
Viciile de consimţ%m7nt
Contractul este anulabil atunci când consimţământul reprezentantului este viciat. Dacă
însă viciul de consimţământ priveşte elemente stabilite de reprezentat, contractul este
anulabil numai dacă voinţa acestuia din urmă a fost viciată.
*rt. 13//.
0una-credinţ%
(1) Afară de cazul în care sunt relevante pentru elementele stabilite de reprezentat, buna
sau reaua-credinţă, cunoaşterea sau necunoaşterea unei anumite împrejurări se
apreciază în persoana reprezentantului.
(2) Reprezentatul de rea-credinţă nu poate invoca niciodată buna-credinţă a
reprezentantului.
*rt. 13/1.
8orma &mputernicirii
Împuternicirea nu produce efecte decât dacă este dată cu respectarea formelor cerute de
lege pentru încheierea valabilă a contractului pe care reprezentantul urmează să îl
încheie.
*rt. 13/1.
>usti(icarea puterii de a repre$enta
Contractantul poate întotdeauna cere reprezentantului să facă dovada puterilor
încredinţate de reprezentat şi, dacă reprezentarea este cuprinsă într-un înscris, să îi
remită o copie a înscrisului, semnată pentru conformitate.
*rt. 13/3.
Con(lictul de interese
Contractul încheiat de un reprezentant aflat în conflict de interese cu reprezentatul poate fi
anulat la cererea reprezentatului, atunci când conflictul era cunoscut sau trebuia să fie
cunoscut de contractant la data încheierii contractului.
*rt. 13/4.
Contractul cu sine &nsui i dubla repre$entare
(1) Contractul încheiat de reprezentant cu sine însuşi, în nume propriu, este anulabil
numai la cererea reprezentatului, cu excepţia cazului în care reprezentantul a fost
împuternicit în mod expres în acest sens sau cuprinsul contractului a fost determinat în
asemenea mod încât să excludă posibilitatea unui conflict de interese.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul dublei reprezentări.
223
CCF: Art. 1372. Dacă, în mod voluntar, este gestionată afacerea altuia, fie că proprietarul
cunoaşte gestiunea, fie că o ignoră, cel care gerează îşi asumă angajamentul tacit de a
continua gestiunea pe care a început-o şi de a o îndeplini până când proprietarul este
capabil el însuşi să se ocupe de ea; el trebuie, de asemenea să suporte toate cheltuielile
acestei afaceri.
El se va supune tuturor obligaţiilor care vor rezulta dintr-un mandat expres pe care i l-a dat
proprietarul.
CCÌ: Art. 1387-1400.
Comentariu
Probabil pentru că Codul civil anterior nu a reglementat în niciun fel reprezentarea, ci
numai o specie a acesteia, mandatul, iar Codul comercial a acordat numai o atenţie
parţială reprezentării prin prepuşi şi reprezentaţi ca şi mandatului comercial (art. 374-401
C.com.), Noul Cod civil acordă un spaţiu amplu reprezentării (20 de articole: art. 1295-
1314).
Faţă de volumul cazuisticii în domeniu, reglementarea apare ca fiind vădit excesivă din
punct de vedere al spaţiului ocupat.
Sursa reprezentării poate fi legală sau judiciară ori convenţională. Cea mai numeroasă
cazuistică o are, desigur, sursa convenţională (art. 1295).
Doctrina distinge convenţia de reprezentare de reprezentarea convenţională40. De
asemenea, doctrina clasifică reprezentarea după criteriul normei juridice care o generează
în reprezentare de drept privat şi reprezentare de drept public
La rândul său, reprezentarea de drept privat poate fi perfectă, dacă reprezentantul
acţionează cu fidelitate în numele şi pe seama celui reprezentat sau va fi imperfectă dacă
acţionează în nume propriu, dar pe seama celui reprezentat (comision şi consignaţie).
Exceptând situaţia unei infracţiuni, agentul executant al reprezentării beneficiază de
imunitate.
Pentru a putea fi răspunzător faţă de cel reprezentat, va fi necesar să se facă dovada
comiterii unei culpe cvasidelictuale distincte, care a provocat reprezentatului un prejudiciu
diferit de acela care rezultă dintr-o greşită executare a contractului.
Reprezentarea poate fi voluntară, dacă împuternicirea este dată de cel reprezentat sau
obligatorie, dacă raportul de reprezentare este independent de voinţa ambelor părţi
(reprezentarea minorilor de către părinţi).
Reprezentarea convenţională se distinge de cea judiciară şi de cea legală. Reprezentarea
judiciară are drept sursă hotărârea judecătorească (tutela interzisului judecătoresc).
Reprezentarea convenţională poate fi generală sau specială, după întinderea concepută
de cel reprezentat.
Convenţia de reprezentare are exigenţe de formă şi un caracter intuitu personae.
Reprezentarea oneroasă, remunerată, conferă caracter sinalagmatic contractului de
reprezentare.
Deşi în art. 1295 sunt enunţate toate cele trei surse ale puterii de reprezentare, în
articolele următoare se reglementează numai reprezentarea convenţională. Astfel, efectele
contractului pe care împuternicitul îl încheie cu cealaltă parte se produc direct în persoana
celui reprezentat şi a partenerului la convenţie. Reprezentarea convenţională presupune
un raport juridic trilateral:
1) între reprezentat şi reprezentant;
224
2) între reprezentant şi terţul contractant;
3) între reprezentat şi terţul contractant.
În cazul neexecutării contractului încheiat de reprezentant cu cealaltă parte contractantă
sunt aplicabile remediile obişnuite: excepţia de neexecutare, rezoluţiunea, executarea
silită (art. 1296).
Dacă, însă, reprezentantul acţionează în aşa fel încât nu îşi declină calitatea de
reprezentant, iar terţul cu care contractează nu ştie şi nu trebuia să ştie că reprezentantul
acţionează în această calitate şi nu în nume propriu, un contract încheiat de reprezentant
în limita puterilor conferite produce efecte numai faţă de terţul cu care se contractează şi
faţă de reprezentant dacă prin lege nu se prevede altfel. Este posibil ca reprezentantul să
se erijeze ca titular al unei întreprinderi, dar să se limiteze la împuternicirile acordate de
cel reprezentat, descoperirea ulterioară de către cealaltă parte contractantă a identităţii
persoanei reprezentate îi permite să îşi valorifice drepturile şi împotriva acesteia (art.
1297).
Atât cel reprezentat, cât şi reprezentantul trebuie să posede, deopotrivă, capacitatea de a
încheia acel act pentru care s-a acordat împuternicirea de reprezentare (art. 1298).
Întrucât cel care negociază şi semnează contractul este reprezentantul, consimţământul
său viciat face ca actul să fie anulabil, la cererea lui. Dacă viciul de consimţământ al
reprezentantului afectează elementele stabilite de cel reprezentat, contractul este anulabil
dacă se concluzionează că voinţa celui reprezentat a fost şi ea viciată (art. 1299).
Tot pentru că reprezentantul este cel care negociază şi consimte la încheierea actului, în
persoana lui se va verifica buna sau reaua-credinţă, precum şi cunoaşterea sau
necunoaşterea unei împrejurări anumite. Excepţie face cazul în care aceste elemente sunt
relevante pentru ceea ce a stabilit cel reprezentat în sarcina reprezentantului în legătură
cu actul juridic încheiat.
Dacă a fost de rea-credinţă, reprezentantul nu poate invoca buna-credinţă a celui
reprezentat (art. 1300).
Între cerinţele de formă pretinse pentru valabilitatea contractului pe care îl încheie
reprezentantul cu cealaltă parte contractantă şi cerinţele de formă ale împuternicirii trebuie
să existe o coincidenţă deplină, de care depinde însăşi încheierea valabilă a contractului
(art. 1301).
Cealaltă parte contractantă, fiind informată asupra calităţii de reprezentant a persoanei cu
care tratează, îi poate cere acesteia să facă dovada puterilor încredinţate şi, eventual, să îi
predea o copie a împuternicirii. Pretenţia este perfect justificată, pentru că în acest mod
partea contractantă evită să se expună consecinţelor devierii de la împuternicire sau a
depăşirii limitelor acesteia de către reprezentant (art. 1302).
Dacă apare un conflict de interese între reprezentant şi cel reprezentat şi acest conflict era
cunoscut ori trebuia să fie cunoscut de contractant la data încheierii contractului, persoana
reprezentată poate cere anularea contractului încheiat (art. 1303).
În situaţiile în care reprezentantul încheie un contract cu sine însuşi, în nume propriu, în
dubla calitate, un astfel de contract poate fi anulat numai la cererea persoanei care l-a
împuternicit pe reprezentant. Excepţie face cazul în care contractul cu sine însuşi a fost
încuviinţat anticipat, în mod expres, de către cel reprezentat, precum şi cazul în care
conţinutul contractului a fost astfel redactat încât exclude conflictul de interese.
Aceste reguli se aplică şi atunci când reprezentantul are deopotrivă împuternicire de
reprezentare din partea ambelor părţi contractante.
Atât contractul cu sine însuşi, cât şi dubla reprezentare se disting de reprezentarea în
225
interes comun (reprezentatul şi reprezentantul sunt coproprietari asupra aceluiaşi care
urmează a fi vândut prin reprezentare), nici cu mandatul colectiv, nici cu ipoteza în care
mai multe părţi se învoiesc să desemneze acelaşi reprezentant.
Contractul cu sine şi dubla reprezentare se caracterizează prin aceea că reprezentantul
acţionează simultan în două calităţi distincte, dacă legea nu se opune (cum sunt, de
exemplu, vânzările silite, fapte de concurenţă neloială ş.a.) (art. 1304).
*rt. 13/2.
5ncetarea &mputernicirii
Puterea de reprezentare încetează prin renunţarea de către reprezentant la împuternicire
sau prin revocarea acesteia de către reprezentat.
*rt. 13/6.
;odi(icarea i revocarea &mputernicirii
Modificarea şi revocarea împuternicirii trebuie aduse la cunoştinţa terţilor prin mijloace
corespunzătoare. În caz contrar, acestea nu sunt opozabile terţilor, decât dacă se
dovedeşte că aceştia le cunoşteau ori puteau să le cunoască în momentul încheierii
contractului.
*rt. 13/+.
*lte cau$e de &ncetare a puterii de a repre$enta
(1) Puterea de a reprezenta încetează prin decesul sau incapacitatea reprezentantului ori
a reprezentatului, dacă din convenţie ori din natura afacerii nu rezultă contrariul.
(2) Dacă reprezentantul sau reprezentatul este persoană juridică, puterea de a reprezenta
încetează la data la care persoana juridică îşi încetează existenţa.
(3) În cazul deschiderii procedurii insolvenţei asupra reprezentantului sau reprezentatului
puterea de a reprezenta încetează în condiţiile prevăzute de lege.
(4) Încetarea puterii de a reprezenta nu produce efecte în privinţa terţilor care, în
momentul încheierii contractului, nu cunoşteau şi nici nu trebuiau să cunoască această
împrejurare.
*rt. 13/-.
9bligaţiile repre$entantului la &ncetarea &mputernicirii
(1) La încetarea puterilor încredinţate, reprezentantul este obligat să restituie
reprezentatului înscrisul care constată aceste puteri.
(2) Reprezentantul nu poate reţine acest înscris drept garanţie a creanţelor sale asupra
reprezentatului, dar poate să ceară o copie a înscrisului, certificată de reprezentat, cu
menţiunea că puterea de reprezentare a încetat.
226
*rt. 13/9.
.ipsa sau dep%irea puterii de repre$entare
(1) Contractul încheiat de persoana care acţionează în calitate de reprezentant, însă fără a
avea împuternicire sau cu depăşirea puterilor conferite, nu produce efecte între
reprezentat şi terţ.
(2) Dacă însă, prin comportamentul său, reprezentatul l-a determinat pe terţul contractant
să creadă în mod rezonabil că reprezentantul are puterea de a-l reprezenta şi că
acţionează în limita puterilor conferite, reprezentatul nu se poate prevala faţă de terţul
contractant de lipsa puterii de a reprezenta.
*rt. 131/.
,%spunderea repre$entantului
Cel care încheie un contract în calitate de reprezentant, neavând împuternicire ori
depăşind limitele puterilor care i-au fost încredinţate, răspunde pentru prejudiciile cauzate
terţului contractant care s-a încrezut, cu bună-credinţă, în încheierea valabilă a
contractului.
*rt. 1311.
,ati(icarea
(1) În cazurile prevăzute de art. 1309, cel în numele căruia s-a încheiat contractul poate să
îl ratifice, respectând formele cerute de lege pentru încheierea sa valabilă.
(2) Terţul contractant poate, printr-o notificare, să acorde un termen rezonabil pentru
ratificare, după a cărui împlinire contractul nu mai poate fi ratificat.
*rt. 1311.
:(ectele rati(ic%rii
Ratificarea are efect retroactiv, fără a afecta însă drepturile dobândite de terţi între timp.
*rt. 1313.
#ransmisiunea (acult%ţii de a rati(ica
Facultatea de a ratifica se transmite moştenitorilor.
*rt. 1314.
Des(iinţarea contractului &naintea rati(ic%rii
Terţul contractant şi cel care a încheiat contractul în calitate de reprezentant pot conveni
desfiinţarea contractului cât timp acesta nu a fost ratificat.
Comentariu
Textul art. 1305 reglementează două situaţii de încetare a împuternicirii:
227
1) renunţarea reprezentantului;
2) revocarea împuternicirii de către cel reprezentat.
Modificarea împuternicirii este opera reprezentatului în acord cu reprezentantul, care îşi
asumă împuternicirea astfel modificată.
Atât modificarea împuternicirii, cât şi revocarea acesteia devine opozabile terţilor după ce
sunt aduse la cunoştinţa lor pe căi adecvate sau printr-o comunicare din partea
reprezentatului sau reprezentantului fie prin alte mijloace de care au dispus terţele
persoane.
Dovada cunoaşterii efective nu este obligatorie, deoarece aceleaşi efecte le produce şi
dovada că terţele persoane puteau să cunoască modificarea sau revocarea în momentul
încheierii contractului. Este o problemă de fapt care se apreciază în concret şi în mod
suveran de către instanţă (art. 1306).
Tot cauze de încetare a împuternicirii de reprezentare sunt decesul sau incapacitatea
reprezentatului sau reprezentatului, dacă în convenţia de reprezentare nu se prevede
altfel.
În situaţia în care cel reprezentat sau reprezentantul său sunt persoane juridice, se aplică
regulile încetării persoanei juridice prevăzute la art. 244-250.
Dacă cel reprezentat sau reprezentantul au calitatea de debitori într-o procedură judiciară
de insolvenţă reglementată de Legea nr. 85/2006, puterea de a reprezenta încetează
odată cu ridicarea dreptului de administrare şi transmiterea acestui drept către
administratorul judiciar sau către lichidatorul judiciar.
Dacă în momentul încheierii contractului terţele persoane contractante nu cunoşteau şi,
totodată, nici nu trebuiau să cunoască încetarea reprezentării, acest fapt nu produce
efecte în privinţa lor (art. 1307).
Odată cu încetarea puterilor sale, reprezentantul este obligat să restituie reprezentatului
înscrisul prin care este împuternicit. El nu poate să reţină, de regulă, ca garanţie (drept de
retenţie prevăzut de art. 2495-2499) împuternicirea în original. Prin excepţie, reţinerea
înscrisului care conţine împuternicirea de către reprezentant este permisă de art.
1308 alin. (2) numai atunci când înscrisul conţinând împuternicirea este utilizat ca garanţie
reală a creanţei pe care o are împuternicitul pentru munca prestată în calitatea sa de
reprezentant şi numai dacă reprezentatul refuză să remită împuternicitului copia certificată
a actului de împuternicire cu menţiunea încetării puterii de reprezentare.
Este lipsit de efecte faţă de reprezentat actul încheiat de reprezentant fără împuternicirea
celui reprezentat sau cu depăşirea puterilor conferite. Excepţie face situaţia în care terţul
contractant a fost determinat să creadă în mod rezonabil, prin comportamentul
reprezentatului că reprezentantul are împuternicirea necesară şi că acţionează în limita
acelei împuterniciri (art. 1309).
Reprezentatul poate fi obligat şi pe temeiul unei împuterniciri aparente nu numai atunci
când el a creat în mod culpabil o aparenţă, ci şi atunci când în mod legitim cealaltă parte
contractantă a crezut că aceasta este întinderea puterilor acordate reprezentantului.
Obligarea reprezentatului depinde de posibilitatea de a-i reproşa aparenţa falsă atunci
când prin comportamentul său a contribuit să se genereze sau să subziste falsa
aparenţă41.
Pentru actele încheiate de reprezentant fără împuternicire ori cu depăşirea limitelor
puterilor acordate, reprezentantul răspunde pentru prejudiciile cauzate terţului contractant.
Această răspundere este condiţionată de absenţa oricărei culpe din partea terţului
contractant, care s-a încrezut în afirmaţiile reprezentantului şi a avut convingerea intimă că
228
este valabil încheiat contractul (art. 1310).
Reprezentatul poate ratifica actul încheiat prin reprezentant cu respectarea formelor cerute
de lege pentru validitatea contractului. Terţul contractant nu poate fi ţinut într-o prelungită
nesiguranţă şi, în consecinţă, poate să notifice pe reprezentat acordându-i un termen
rezonabil pentru ratificare, sub sancţiunea neratificării ulterioare.
Pentru explicarea sensului sintagmei ,în mod rezonabil¨ din art. 1309 şi ,termen rezonabil¨
din art. 1311,a se vedea comentariul la art. 1271 (art. 1311).
Ratificarea produce efecte retroactive pe data încheierii contractului între reprezentant şi
terţa persoană, fără a pune în discuţie drepturile pe care terţele persoane le-au dobândit
între timp (art. 1312).
Moştenitorii reprezentatului pot să ratifice actul încheiat între reprezentant şi terţa
persoană dacă antecesorul lor nu l-a ratificat (art. 1313).
Reprezentatul şi terţul contractant pot conveni asupra desfiinţării contractului cât timp el nu
a fost ratificat (art. 1314).
)ecţiunea a --a.
Cesiunea contractului41
Art. 1315. - Noţiunea
Art. 1316. - Forma cesiunii
Art. 1317. - Momentul cesiunii
Art. 1318. - Liberarea cedentului
Art. 1319. - Excepţiile contractantului cedat
Art. 1320. - Obligaţia de garanţie
*rt. 1312.
Noţiunea
(1) O parte poate să-şi substituie un terţ în raporturile născute dintr-un contract numai
dacă prestaţiile nu au fost încă integral executate, iar cealaltă parte consimte la aceasta.
(2) Sunt exceptate cazurile anume prevăzute de lege.
*rt. 1316.
8orma cesiunii
Cesiunea contractului şi acceptarea acesteia de către contractantul cedat trebuie încheiate
în forma cerută de lege pentru validitatea contractului cedat.
*rt. 131+.
;omentul cesiunii
(1) Dacă o parte a consimţit în mod anticipat ca partea cealaltă să îşi poată substitui un
terţ în raporturile născute din contract, cesiunea produce efecte faţă de acea parte din
229
momentul în care substituirea îi este notificată ori, după caz, din momentul în care o
acceptă.
(2) În cazul în care toate elementele contractului rezultă dintr-un înscris în care este
cuprinsă clauza ,la ordin¨ sau o altă menţiune echivalentă, dacă prin lege nu se prevede
altfel, girarea înscrisului produce efectul substituirii giratarului în toate drepturile şi
obligaţiile girantului.
(3) Dispoziţiile în materie de carte funciară, precum şi dispoziţiile referitoare la transferul
ori publicitatea anumitor categorii de bunuri mobile rămân aplicabile.
*rt. 131-.
.iberarea cedentului
(1) Cedentul este liberat de obligaţiile sale faţă de contractantul cedat din momentul în
care substituirea îşi produce efectele faţă de acesta.
(2) În cazul în care a declarat că nu îl liberează pe cedent, contractantul cedat se poate
îndrepta împotriva acestuia atunci când cesionarul nu îşi execută obligaţiile. În acest caz,
contractantul cedat trebuie, sub sancţiunea pierderii dreptului de regres împotriva
cedentului, să îi notifice neexecutarea obligaţiilor de către cesionar, în termen de 15 zile de
la data neexecutării sau, după caz, de la data la care a cunoscut faptul neexecutării.
*rt. 1319.
:!cepţiile contractantului cedat
Contractantul cedat poate opune cesionarului toate excepţiile ce rezultă din contract.
Contractantul cedat nu poate invoca însă faţă de cesionar vicii de consimţământ, precum
şi orice apărări sau excepţii născute din raporturile sale cu cedentul decât dacă şi-a
rezervat acest drept atunci când a consimţit la substituire.
*rt. 131/.
9bligaţia de garanţie
(1) Cedentul garantează validitatea contractului.
(2) Atunci când cedentul garantează executarea contractului, acesta va fi ţinut ca un
fideiusor pentru obligaţiile contractantului cedat.
CCF: Art. 1689-1701.
CCÌ: Art. 1406-1410.
Comentariu
Cesiunea de contract reglementată de art. 1315-1320 ar putea fi mai curând denumită
,substituirea unui cocontractant¨43 şi este grefată pe ,supravieţuirea cauzei contractului
iniţial¨, fiind translativă de poziţie contractuală, în sensul că cesionarul ia locul
,convenţional¨ al cedentului, în timp ce acesta în urmă părăseşte terenul contractual, fiind
liberat44.
Două sunt condiţiile esenţiale pentru realizarea substituirii unui terţ în poziţia pe care o are
una dintre părţile contractului:
1) prestaţiile contractual să nu fi fost executate integral;
230
2) cealaltă parte în contract să consimtă la constituire.
În principiu, nu sunt pretinse alte condiţii, dar alin. (2) al art. 1315 sugerează că prin lege
ar putea fi interzisă substituirea sau ar putea fi condiţionată şi de alte cerinţe legale.
Sub aspectul formei, atât actul de cesiune, cât şi încuviinţarea celuilalt contractant
au condiţia de formă corespunzătoare condiţiei contractului cedat.
Textul art. 1317 permite ca partea contractantă care îşi menţine poziţia să consimtă
anticipat la substituire şi, în acest caz, faţă de acea parte efectele substituirii se produc
odată cu notificarea substituirii. În celelalte situaţii, momentul cesiunii este momentul
acceptării de către cealaltă parte contractantă a substituirii efectuate.
Dacă înscrisul care cuprinde toate elementele contractului conţine şi clauza ,la ordin¨ sau
alta echivalentă, substituirea se operează prin gir, asemenea unei cambii sau unui bilet la
ordin, odată cu predarea înscrisului şi girul produce efectele substituirii în sensul art. 1315.
Prevederile art. 1317 nu aduc atingere normelor aplicabile înscrierilor în cărţile funciare
sau cele care reprezintă regimul juridic al unor bunuri mobile.
Din momentul substituirii, decentul este liberat de obligaţiile sale faţă de cealaltă parte
contractantă.
Dacă această din urmă parte, în declaraţia sa cu privire la cesiune, menţionează că nu îl
liberează pe cedent, contractantul cedat se poate îndrepta contra cedentului dacă
cesionarul nu îşi execută obligaţiile.
Termenul pentru înştiinţarea cedentului despre neexecutarea obligaţilor cesionarului este
de 15 zile de la data la care a cunoscut neexecutarea obligaţiilor (art. 1318).
Excepţiile pe care le poate invoca contractantul cedat faţă de cesionar sunt prevăzute
de art. 1319.
Articolul 1320 obligă pe cedent să garanteze validitatea contractului şi este fideiusor al
îndeplinirii obligaţiilor de către contractantul cedat.
)ecţiunea a 9-a.
5ncetarea contractului
Art. 1321. - Cauzele de încetare
Art. 1322. - Efectele încetării
Art. 1323. - Restituirea prestaţiilor
*rt. 1311.
Cau$ele de &ncetare
Contractul încetează, în condiţiile legii, prin executare, acordul de voinţă al părţilor,
denunţare unilaterală, expirarea termenului, îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea
condiţiei, imposibilitate fortuită de executare, precum şi din orice alte cauze prevăzute de
lege.
231
*rt. 1311.
:(ectele &ncet%rii
La încetarea contractului părţile sunt liberate de obligaţiile asumate. Ele pot fi însă ţinute la
repararea prejudiciilor cauzate şi, după caz, la restituirea, în natură sau prin echivalent, a
prestaţiilor primite în urma încheierii contractului.
*rt. 1313.
,estituirea prestaţiilor
Restituirea prestaţiilor primite se face potrivit dispoziţiilor art. 1635-1649.
Comentariu
Cauzele încetării contractului sunt enumerate în art. 1321 45, iar efectele încetării sunt
reglementate în art. 1322 şi art. 1323.
Acordul părţilor pentru încetarea contractului este simetric acordului pentru încheierea
contractului. Denunţarea unilaterală a contractului este reglementată în art. 1276, art.
1277, comentate anterior.
Expirarea termenului este reglementată în Capitolul ÌÌÌ al Titlului ÌÌÌ din prezenta carte.
Contractul mai încetează şi prin îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiţiei, astfel
cum este reglementat în art. 1399-1410.
Ìmposibilitatea fortuită de executarea este reglementată în art. 1357.
Printre ,orice alte cauze prevăzute de lege¨ se numără şi încetarea contractului de către
instanţă, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte, în cazul impreviziunii
reglementate de art. 1271 la alin. (3) lit. b).
Rezoluţiunea judiciară este o soluţie radicală de anihilare a contractului şi liberează părţile
de obligaţiile asumate.
Metaforic vorbind, rezoluţiunea este un act chirurgical care seamănă mai mult cu o grefă
decât cu o amputare46.
Rezoluţiunea prezintă trei caracteristici:
1) este legată de perioada executării contractului;
2) conferă instanţei o importantă prerogativă de apreciere;
3) această apreciere este marcată de tendinţa menţinerii raportului contractual ori de câte
ori nu este inevitabilă anihilarea lui.
Jurisprudenţa manifestă tendinţa de a opera cu rezoluţiunea ca o sancţiune şi, de aceea,
se cercetează culpa, prejudiciul şi modul de reparare a acestuia.
Este incertă natura rezoluţiunii judiciare. Specificul ei este legat de zdruncinarea
echilibrului contractual, datorită neexecutării obligaţiilor uneia dintre părţi. Rezoluţiunea
presupune constatarea eşuării operaţiunii contractuale şi are ca rezultat stabilirea unui nou
echilibru47.
232
Capitolul "".
*ctul =uridic unilateral
Secţiunea 1. - Dispoziţii generale
Secţiunea a 2-a. - Actul unilateral ca izvor de obligaţii
)ecţiunea 1.
Dispo$iţii generale
Art. 1324. - Noţiunea
Art. 1325. - Regimul juridic
Art. 1326. - Actele unilateral supuse comunicării
*rt. 1314.
Noţiunea
Este unilateral actul juridic care presupune numai manifestarea de voinţă a autorului său.
*rt. 1312.
,egimul =uridic
Dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile legale privitoare la contracte se aplică în
mod corespunzător actelor unilaterale.
*rt. 1316.
*ctele unilateral supuse comunic%rii
(1) Actul unilateral este supus comunicării atunci când constituie, modifică sau stinge un
drept al destinatarului şi ori de câte ori informarea destinatarului este necesară potrivit
naturii actului.
(2) Dacă prin lege nu se prevede altfel, comunicarea se poate face în orice modalitate
adecvată, după împrejurări.
(3) Actul unilateral produce efecte din momentul în care comunicarea ajunge la destinatar,
chiar dacă acesta nu a luat cunoştinţă de aceasta din motive care nu îi sunt imputabile.
Comentariu
Definiţia actului juridic unilateral este continuată la art. 1324: ,actul juridic care presupune
numai manifestarea de voinţă a autorului său¨. Actul unilateral este frecvent întâlnit în
dreptul succesoral (testamentul; opţiunea succesorală; acceptarea pură şi simplă;
acceptarea sub beneficiul inventarului; renunţarea).
În contractele speciale este întâlnit referitor la rezilierea contractelor cu executare
succesivă şi durată nedeterminată şi în alte domenii.
Neavând un regim juridic specific şi închegat, actului juridic unilateral îi sunt aplicabile
regulile contractelor, cu derogările prevăzute pentru fiecare specie de act unilateral. De
233
exemplu, dispoziţiile referitoare la simulaţie se aplică în mod corespunzător şi actelor
juridice unilaterale destinate unei persoane determinate care au fost simulate prin acordul
dintre autorul actului şi destinatarul său (art. 1293).
Exteriorizarea actului juridic unilateral este o condiţie firească, mai ales atunci când prin
acel act se constituie, se modifică sau se stinge un drept al destinatarului comunicării şi,
potrivit naturii actului, informarea destinatarului este necesară.
Modalitatea şi forma comunicării nu sunt prescrise riguros, fiind adaptabile împrejurărilor.
Din momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, indiferent dacă acesta a luat
cunoştinţă de ea sau nu a luat cunoştinţă din motive care nu îi sunt imputabile, actul
unilateral produce efectele sale depline.
Angajamentul unilateral nu este, în realitate, adevărata şi unica sursă de efecte juridice.
Legea este cea care recunoaşte şi permite realizarea acestor efecte. În acest mod, legea
îngăduie manifestării unilateral de voinţă să nască obligaţii prin voinţa debitorului, fără a
pretinde un acord al voinţei acestuia cu alte voinţe.
Ca în orice raport obligaţional, trebuie să existe un creditor şi un debitor.
Dacă admitem validitatea unui angajament unilateral de voinţă, trebuie să considerăm că
cel ce se obligă în calitate de debitor este ţinut faţă de creditor înainte de orice acceptare a
acestuia.
Premisa generează multiple ipoteza de lucru.
1) Astfel, în ipoteza conform căreia acceptarea creditorului obligaţiei nu se produce
niciodată, nu vor exista nici creditorul, nici debitorul.
Angajamentul unilateral nu va prezenta niciun interes fără existenţa unui creditor, iar
creditorul poate exista numai dacă invocă angajamentul şi, deci, acceptă obligaţia
debitorului. În caz contrar, obligaţia îşi pierde orice sens.
2) În altă ipoteză, acceptarea creditorului se produce înainte ca debitorul să îşi revoce
angajamentul şi astfel debitorul este legat de creditor.
Uneori, există interes să se considere că un creditor a luat cunoştinţă de naşterea
dreptului în profitul său înainte de a-l fi acceptat şi astfel acceptarea operează retroactiv de
la data angajamentului debitorului.
Este o ipoteză greu de imaginat situaţia în care cineva devine creditor înainte să accepte
acel drept de creanţă care a rezultat din angajamentul asumat de o altă persoană faţă de
el.
În stipulaţia pentru altul, calitatea de creditor faţă de promitent ia naştere din ziua
promisiunii şi înaintea oricărei acceptări.
Victima faptei cauzatoare de prejudiciu dobândeşte dreptul de dezdăunare faţă de
asigurătorul autorului pagubei mai înainte de orice acceptare din partea sa manifestată
prin exerciţiul acţiunii directe contra societăţii de asigurări.
În acţiunea directă contra asigurătorului autorului pagubei, acest asigurător nu poate
împiedica victima să îşi valorifice dreptul.
În stipulaţia pentru altul, angajamentul promitentului naşte în patrimoniul beneficiarului un
drept de creanţă care nu a figurat niciodată în patrimoniul stipulantului şi astfel se interzice
creditorilor acestuia să îşi exercite dreptul de gaj general asupra acestui drept de creanţă
pentru simplul motiv că dreptul respective nu a aparţinut niciodată debitorului lor.
3) A treia ipoteză este aceea conform căreia acceptarea creditorului intervine după ce
debitorul a revocat angajamentul său. Pentru ca angajamentul unilateral de voinţă să aibă
234
o veritabilă semnificaţie, trebuie, deci, să se considere că debitorul s-a angajat irevocabil
înaintea acceptării creditorului.
Problema angajamentului unilateral de voinţă se poate ridica numai atunci când
acceptarea creditorului s-a produs pentru a se cunoaşte dacă:
a) ori acceptarea creditorului poate produce efecte retroactive,
b) ori angajamentul debitorului este irevocabil înainte de acceptarea de către creditor.
numai după ce creditorul a acceptat angajamentul se pune problema dacă debitorul este
legat anterior acestei acceptări.
Aparent, angajamentul unilateral de voinţă este întâlnit şi în circulaţia titlurilor negociabile,
care se transmit:
1) prin predare fizică, dacă sunt la purtător sau
2) prin gir, dacă sunt la ordin ori
3) prin înscriere în registre, dacă sunt nominative.
Totuşi, în aceste operaţiuni complexe există, în realitate, acord de voinţe şi nu act
unilateral.
De exemplu, în cambie, trasul se angajează faţă de trăgător şi faţă de primul beneficiar să
plătească sau unuia dintre aceştia sau persoanei indicate de unul dintre aceştia prin
andosare. La o analiză mai atentă, nu suntem în prezenţa angajamentului unilateral,
pentru că există un acord al voinţelor între tras, trăgător şi beneficiar.
)ecţiunea a 1-a.
*ctul unilateral ca i$vor de obligaţii
Art. 1327. - Promisiunea unilaterală
Art. 1328. - Promisiunea publică de recompensă
Art. 1329. - Revocarea promisiunii publice de recompensă
*rt. 131+.
<romisiunea unilateral%
(1) Promisiunea unilaterală făcută cu intenţia de a se oblige independent de acceptare îl
leagă numai pe autor.
(2) Destinatarul actului poate să refuze dreptul astfel născut.
(3) Dacă autorul actului nu a stipulat expres un termen, promisiunea se consideră făcută
pentru o anumită durată, potrivit cu natura obligaţiei şi cu împrejurările în care a fost
asumată.
Comentariu
Prin promisiunea unilaterală, bazată pe intenţia serioasă şi conştientă de a se obliga,
independent de acceptarea beneficiarului, numai autorul promisiunii are obligaţii, iar
destinatarul beneficiar, în calitate de creditor al obligaţiilor promitentului, poate refuza
dreptul astfel născut.
Autorul promisiunii poate stabili un termen pentru acceptare sau refuz pentru a nu lăsa un
timp nedeterminat în incertitudine soarta raportului juridic. În absenţa unui astfel de
235
termen, durata pentru acceptarea promisiunii se consideră că este aceea care se
potriveşte naturii obligaţiei şi împrejurărilor asumării acesteia48.
*rt. 131-.
<romisiunea public% de recompens%
(1) Cel care promite în mod public o recompensă în schimbul executării unei prestaţii este
obligat să facă plata, chiar dacă prestaţia a fost executată fără a se cunoaşte promisiunea.
(2) Dacă prestaţia a fost executată de mai multe persoane împreună, recompensa se
împarte între ele, potrivit contribuţiei fiecăreia la obţinerea rezultatului, iar dacă aceasta nu
se poate stabili, recompensa se împarte în mod egal.
(3) Atunci când prestaţia a fost executată separat de mai multe persoane, recompensa se
cuvine aceleia care a comunicat cea dintâi rezultatul.
Comentariu
Sunt frecvente în presa zilnică promisiunile publice de recompensă.
Deşi multe dintre ele sunt emise cu uşurinţă, în drept, ele generează obligaţii de executare
a recompensei.
În doctrină şi în jurisprudenţă, ţinându-se cont şi de prevederile art. 1325 privind aplicarea
corespunzătoare a dispoziţiilor legale privitoare la contracte, s-a făcut apel la construcţia
juridică a contractului care a luat naştere din acceptarea unui dintre destinatarii ofertei şi
îndeplinirea de către acesta a condiţiilor pentru obţinerea recompense. Textul art.
1328 vizează însă şi ipoteza în care prestaţia dorită de promitent a fost dusă la îndeplinire
de către o persoană care nu avea cunoştinţă de existenţa promisiunii de recompensă.
Evident că în această ipoteză nu poate avea loc discuţia despre un contract şi tot actul
unilateral va fi sursa obligaţiei.
În alin. (2) şi (3) se reglementează modalitatea de partajare a recompensei între mai mulţi
acceptanţi şi executanţi, precum şi modalitatea de partajare între mai mulţi competitori, cel
ce are prioritate în timp având şi prioritate în dobândirea recompensei.
*rt. 1319.
,evocarea promisiunii publice de recompens%
(1) Promisiunea poate fi revocată în aceeaşi formă în care a fost făcută publică sau într-o
formă echivalentă.
(2) Revocarea nu produce efecte faţă de cel care, mai înainte de publicarea ei, a executat
prestaţia.
(3) Dacă revocarea a fost făcută fără justă cauză, autorul promisiunii datorează o
despăgubire echitabilă care nu va putea depăşi recompensa promisă, celor care înainte
de publicarea revocării, au făcut cheltuieli în vederea executării prestaţiei. Cu toate
acestea, promitentul nu datorează despăgubiri, dacă dovedeşte că rezultatul cerut nu
putea fi obţinut.
(4) Dreptul la acţiunea în despăgubire se prescrie în termen de un an de la data publicării
revocării.
Comentariu
Înainte ca prestaţia să fi fost executată de un receptor al promisiunii, ea poate fi revocată,
236
în aceeaşi formă în care a fost efectuată şi publicarea promisiunii sau într-o formă
echivalentă.
Per a contrario, faţă de cel ce a executat prestaţia, înaintea de publicarea revocării,
revocarea nu produce efecte.
În cazul revocării abuzive (,fără justă cauză¨), executantul prestaţiei poate pretinde
obligarea autorului promisiunii la dezdăunare pentru cheltuielile făcute în scopul de a
executa prestaţia.
Promitentul se poate exonera de această obligaţie numai dacă dovedeşte că executarea
nu putea conduce niciodată la obţinerea rezultatului cerut în promisiune.
Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în despăgubiri de către cel care a cheltuit
pentru executarea prestaţiei este de numai un an, mai scurt decât termenul general de
prescripţie extinctivă de 3 ani, prevăzut de art. 2517.
Capitolul """.
8aptul =uridic licit
Secţiunea 1. - Gestiunea de afaceri
Secţiunea a 2-a. - Plata nedatorată
Secţiunea a 3-a. - Îmbogăţirea fără justă cauză
)ecţiunea 1.
?estiunea de a(aceri
Art. 1330. - Condiţii
Art. 1331. - Obligaţia de înştiinţare
Art. 1332. - Continuarea gestiunii
Art. 1333. - Continuarea gestiunii de către moştenitorii gerantului
Art. 1334. - Diligenţa datorată de gerant
Art. 1335. - Obligaţiile gerantului
Art. 1336. - Actele încheiate de gerant
Art. 1337. - Obligaţiile geratului
Art. 1338. - Împotrivirea beneficiarului gestiunii
Art. 1339. - Gestiunea inoportună
Art. 1340. - Ratificarea gestiunii
*rt. 133/.
Condiţii
(1) Există gestiune de afaceri atunci când, fără să fie obligată, o persoană, numită gerant,
gestionează în mod voluntar şi oportun afacerile altei persoane, numită gerat, care nu
cunoaşte existenţa gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze
un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale.
237
(2) Cel care, fără să ştie, lucrează în interesul altuia nu este ţinut de obligaţiile ce revin,
potrivit legii, gerantului. El este îndreptăţit la restituire potrivit regulilor aplicabile îmbogăţirii
fără justă cauză.
(3) Nu există gestiune de afaceri atunci când cel care administrează afacerile unei alte
persoane acţionează cu intenţia de a o gratifica.
*rt. 1331.
9bligaţia de &ntiinţare
Gerantul trebuie să-l înştiinţeze pe gerat despre gestiunea începută de îndată ce acest
lucru este posibil.
*rt. 1331.
Continuarea gestiunii
Gestiunea de afaceri obligă pe gerant să continue gestiunea începută până când o poate
abandona fără riscul vreunei pierderi sau până când geratul, personal sau prin
reprezentant, ori, după caz, moştenitorii acestuia sunt în măsură să o preia.
*rt. 1333.
Continuarea gestiunii de c%tre motenitorii gerantului
Moştenitorii gerantului care cunosc gestiunea sunt ţinuţi să continue afacerile începute de
acesta din urmă, în aceleaşi condiţii ca şi gerantul.
*rt. 1334.
Diligenţa datorat% de gerant
(1) Gerantul este dator să se îngrijească de interesele geratului cu diligenţa pe care un
bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale.
(2) Când gestiunea a urmărit să-l apere pe gerat de o pagubă iminentă, gerantul nu
răspunde decât pentru prejudiciile cauzate geratului cu intenţie sau din culpă gravă.
*rt. 1332.
9bligaţiile gerantului
La încetarea gestiunii, gerantul trebuie să dea socoteală geratului şi să-i remită acestuia
toate bunurile obţinute cu ocazia gestiunii.
*rt. 1336.
*ctele &nc4eiate de gerant
(1) Gerantul care acţionează în nume propriu este ţinut faţă de terţii cu care a contractat,
fără a limita dreptul oricăruia dintre aceştia de a se regresa împotriva geratului.
(2) Atunci când acţionează în numele geratului, gerantul nu este ţinut faţă de terţii cu care
238
a contractat decât dacă geratul nu este obligat faţă de aceştia.
*rt. 133+.
9bligaţiile geratului
(1) Atunci când condiţiile gestiunii de afaceri sunt întrunite, chiar dacă rezultatul nu a fost
atins, geratul trebuie să ramburseze gerantului cheltuielile necesare, precum şi, în limita
sporului de valoare, cheltuielile utile făcute de gerant, împreună cu dobânzile din ziua în
care au fost efectuate şi să-l despăgubească pentru prejudiciul pe care, fără culpa sa,
gerantul l-a suferit din cauza gestiunii.
(2) Geratul trebuie să execute şi obligaţiile născute din actele necesare şi utile care, în
numele ori în beneficiul său, au fost încheiate de gerant.
(3) Caracterul necesar sau util al actelor şi cheltuielilor se apreciază la momentul la care
gerantul le-a făcut.
(4) În vederea garantării cheltuielilor necesare, gerantul are dreptul de a cere instanţei, în
urma unei expertize dispuse de aceasta cu procedura prevăzută de lege pentru ordonanţa
preşedinţială, înscrierea în cartea funciară a unei ipoteci legale, în condiţiile legii.
*rt. 133-.
5mpotrivirea bene(iciarului gestiunii
(1) Cel care începe sau continuă o gestiune, cunoscând sau trebuind să cunoască
împotrivirea titularului afacerii, poate cere numai restituirea cheltuielilor necesare. În acest
caz, instanţa, la cererea titularului afacerii, poate acorda un termen pentru executarea
obligaţiei de restituire.
(2) Cel care ignoră împotrivirea titularului este răspunzător pentru prejudiciile cauzate chiar
şi din cea mai uşoară culpă.
*rt. 1339.
?estiunea inoportun%
Actele şi cheltuielile care, fără a fi necesare sau utile, au fost efectuate pe perioada
gestiunii îl obligă pe gerat la restituire numai în măsura în care i-au procurat vreun avantaj.
*rt. 134/.
,ati(icarea gestiunii
În privinţa actelor juridice, gestiunea ratificată produce, de la data când a fost începută,
efectele unui mandat.
Legea nr. 71/2011: Art. 110. Dispoziţiile art. 1330–1340 din Codul civil nu sunt aplicabile
gestiunii de afaceri începute înainte de data intrării în vigoare a acestuia.
CCA: Art. 987. Acela care, cu voinţă, gere interesele altuia, fără cunoştinţa proprietarului,
se obligă tacit a continua gestiunea ce a început şi a o săvârşi, până ce proprietarul va
putea îngriji el însuşi.
Art. 988. Gerantul este obligat, cu toate că stăpânul a murit înaintea săvârşirii afacerii, a
239
continua gestiunea până ce eredele va putea lua direcţiunea afacerii.
Art. 989. Gerantul este obligat a da gestiunii îngrijirea unui bun proprietar.
Art. 990. Gerantul nu răspunde decât numai de dol, dacă fără intervenţia lui, afacerea s-ar
fi putut compromite.
Art. 991. Stăpânul ale cărui afaceri au fost bine administrate este dator a îndeplini
obligaţiile contractate în numele său de gerant, a-l indemniza de toate acele ce el a
contracta personalmente şi a-i plăti toate cheltuielile utile şi necesare ce a făcut.
CCF: Art. 1372. Dacă, în mod voluntar, este gestionată afacerea altuia, fie că proprietarul
cunoaşte gestiunea, fie că o ignoră, cel care gerează îşi asumă angajamentul tacit de a
continua gestiunea pe care a început-o şi de a o îndeplini până când proprietarul este
capabil el însuşi să se ocupe de ea; el trebuie, de asemenea să suporte toate cheltuielile
acestei afaceri.
El se va supune tuturor obligaţiilor care vor rezulta dintr-un mandat expres pe care i l-a dat
proprietarul.
Art. 1373. El este obligat să continue gestiunea, chiar dacă stăpânul a murit înainte ca
afacerea să se fi încheiat, până când succesorul va putea să o preia.
Art. 1374. El este ţinut să ofere gestiunii îngrijirile unui bun părinte de familie. Totuşi,
circumstanţele care l-au condus la asumarea afacerii pot autoriza judecătorul să modereze
daunele-interese care rezultă din greşelile sau neglijenţa gerantului.
Art. 1375. Stăpânul a cărui afacere a fost bine administrată trebuie să îndeplinească
angajamentele contractate în numele său, să îl indemnizeze pe gerant pentru toate
angajamentele pe care le-a asumat personal şi să îi ramburseze toate cheltuielile utile şi
necesare pe care le-a făcut.
CCÌ: Art. 2028-2032.
BGB: §677-687.
Comentariu
Ar fi interesant de cercetat câte procese cu acest obiect au fost judecate într-o perioadă de
un secol în România.
Extrem de rar întâlnită în practică, dar adorată de teoreticienii dreptului civil, gestiunea de
afaceri este actul persoanei care se amestecă în afacerile altuia fără să aibă
împuternicirea acestuia, dar având intenţia de a fi util. El se obligă să continue gestiunea
cu diligenţa pe care un bun proprietar o depune în administrarea propriei averi.
Persoana care se amestecă în gestiunea afacerilor altuia, fără a fi obligată, se numeşte
gerant şi gestionează în mod voluntar şi oportun afacerea altei persoane denumită gerat.
Aceasta din urmă nu are cunoştinţă despre actul gerantului sau deşi cunoaşte amestecul
acestuia nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se intereseze personal sau
să găsească ori altă modalitate de a-şi gestiona afacerea.
Nu este în situaţia gestiunii de afaceri cel care nu ştie că lucrează în interesul altei
persoane şi, deci, nu are obligaţiile gerantului. Dreptul său se limitează la restituirea
măsurii în care a procurat geratului o îmbogăţire fără justă cauză. Prezenţa intenţiei de a
gratifica pe gerat înlătură aplicarea prevederilor gestiunii de afaceri.
Gerantul are obligaţia de înştiinţare a geratului despre gestiunea începută şi, totodată,
obligaţia de a continua gestiune până când retragerea lui nu prezintă riscul unei pierderi
sau până când geratul în nume propriu sau prin reprezentant ori prin moştenitori poate să
preia gestiunea.
240
Si moştenitorii gerantului care au cunoştinţă de gestiune preiau obligaţia autorului de a
continua gestiunea, în aceleaşi condiţii.
În actele de gestiune, gerantul este dator să depună diligenţa unui bun proprietar în
administrarea propriei averi.
În situaţia în care gerantul a intervenit şi a început actele de gestiune în scopul dovedit de
a evita pentru gerat o pagubă iminentă, răspunderea gerantului se limitează la pagubele
pricinuite geratului în mod intenţionat sau din culpă gravă. Atât intenţia, cât şi culpa trebuie
să fie dovedite de gerat, iar gravitatea culpei rămâne la aprecierea suverană a instanţei.
La încetarea gestiunii, gerantul dă socoteală geratului şi îi remite bunurile dobândite cu
ocazia gestiunii.
Acţionând în nume propriu în raporturile cu terţele persoane cu care contractează,
gerantul se obligă faţă de acele persoane, dar nu le poate răpi dreptul de a regresa contra
geratului.
Dacă îşi declină calitatea de persoană care acţionează în numele geratului, obligaţiile se
nasc direct în persoana geratului, afară de cazul în care geratul nu este legat de aceste
obligaţii şi cel ţinut faţă de terţi este gerantul.
Chiar şi atunci când nu s-a putut atinge rezultatul dorit al gestiunii, dacă sunt prezente
condiţiile gestiunii de afaceri, geratul are obligaţia să îl indemnizeze pe gerant pentru
cheltuielile necesare, iar în limita sporului de valoare şi pentru cheltuielile utile făcute de
gerant, la care se adaugă dobânzile calculate din ziua efectuării cheltuielilor. Totodată,
geratul este obligat să repare prejudiciul pe care gerantul l-a suferit fără culpă, din cauza
gestiunii.
Conform dispoziţiilor art. 1337 alin. (2), geratul trebuie să execute şi obligaţiile născute
din actele necesare şi utile, care, în numele ori în beneficiul său, au fost încheiate de
gerant. Alineatul (3) al aceluiaşi articol adaugă că trebuie să fie determinat caracterul
necesar sau util al acelor acte şi cheltuieli în raport de momentul în care s-au efectuat de
către gerant.
Gestiunea de afaceri concepe actele menţionate în art. 1337 nu numai ca acte juridice, ci
şi ca acte materiale, pentru că nu există nicio raţiune să fie limitate aceste acte la cele
juridice. Prin gestiune se înţeleg şi actele materiale şi altruismul cu care se angajează
gerantul nu trebuie să fie pentru el o sursă de pagubă, după cum nu trebuie să fie pentru
gerat un prilej de pierdere. Aceste aspecte au fost analizate în jurisprudenţa franceză a
Ìnstanţei Supreme de Jurisdicţie a Muncii (Req.) cu prilejul judecării unui litigiu în care un
hotelier a cheltuit cu adăpostirea victimei unui accident. Actele materiale cuprinse în
gestiunea de afaceri marchează diferenţa între această instituţie juridică şi contractul de
mandat, care îşi restrânge sfera la actele juridice.
Ìnstanţa a reţinut că victima a suferit un accident de muncă şi a fost spitalizată într-un han
care a efectuat cheltuielile necesare şi utile pentru victimă, aceste cheltuieli fiind şi
indispensabile pentru han, astfel încât patronul victimei trebuie să le restituie hotelului49.
În speţă, la interval de câteva zile, doi dintre muncitorii domnului F. au fost accidentaţi de
automobilele aflate în trecere şi faţă de rănile pe care le prezentau, la sfatul unui medic au
fost internaţi într-un han şi au primit toate îngrijirile necesare, în împrejurările date, primul
până la deces, iar cel de-al doilea până la convalescenţă. Ìnstanţa a respins recursul
patronului celor doi muncitori, care pretindea că poate fi obligat numai la tariful legal pentru
accidentele de muncă.
Obligaţiile născute din actele gerantului necesare şi utile în numele şi în beneficiul
geratului trebuie să fie executate de acesta din urmă. Aprecierea caracterului necesar sau
util atât cu privire la acte, cât şi cu privire la cheltuieli se apreciază la momentul efectuării
241
cheltuielilor de către gerant. Pentru garantarea cheltuielilor necesare, creanţa gerantului
poate fi garantată prin ipotecă legală înscrisă în cartea funciară, în condiţiile legii. Dacă
gerantul a cunoscut sau trebuia să cunoască împotrivirea geratului, el are dreptul numai la
restituirea cheltuielilor necesare şi geratul poate obţine un termen pentru a executa
această obligaţie.
Dacă gerantul trece peste împotrivirea titularului afacerii, el va fi răspunzător de pagubele
cauzate acestuia şi prin cea mai uşoară culpă. Dacă gerantul a făcut cheltuieli care nu pot
fi calificate nici ca necesare, nici ca utile, geratul este obligat să îl indemnizeze numai în
măsura în care a dobândit un avantaj. Ratificarea gestiunii de către gerat recalifică
gestiunea în mandat şi produce efectele contractului de mandat.
)ecţiunea a 1-a.
<lata nedatorat%
Art. 1341. - Noţiunea
Art. 1342. - Plata primită cu bună-credinţă de creditor
Art. 1343. - Restituirea plăţii anticipate
Art. 1344. - Reguli aplicabile restituirii
*rt. 1341.
Noţiunea
(1) Cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire.
(2) Nu este supus restituirii ceea ce s-a plătit cu titlu de liberalitate sau gestiune de afaceri.
(3) Se prezumă, până la proba contrară, că plata s-a făcut cu intenţia de a stinge o datorie
proprie
*rt. 1341.
<lata primit% cu bun%-credinţ% de creditor
(1) Restituirea nu poate fi dispusă atunci când, în urma plăţii, cel care a primit-o cu bună-
credinţă a lăsat să se împlinească termenul de prescripţie ori s-a lipsit, în orice mod, de
titlul său de creanţă sau a renunţat la garanţiile creanţei.
(2) În acest caz, cel care a plătit are drept de regres împotriva adevăratului debitor în
temeiul subrogaţiei legale în drepturile creditorului plătit.
*rt. 1343.
,estituirea pl%ţii anticipate
Ceea ce debitorul a plătit înainte de împlinirea termenului suspensiv nu se poate restitui
decât atunci când plata s-a făcut prin dol sau violenţă. De asemenea, este supusă
restituirii şi plata făcută înainte de îndeplinirea condiţiei suspensive.
242
*rt. 1344.
,eguli aplicabile restituirii
Restituirea plăţii nedatorate se face potrivit dispoziţiilor art. 1635-1649.
CCA: Art. 992. Cel ce, din eroare sau cu ştiinţă, primeşte aceea ce nu îi este debit, este
obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit.
Art. 993. (1) Acela care, din eroare, crezându-se debitor, a plătit o datorie, are drept de
repetiţiune în contra creditorului.
(2) Acest drept încetează când creditorul, cu bună-credinţă, a desfiinţat titlul său de
creanţă; dar atunci cel ce a plătit are recurs în contra adevăratului debitor.
Art. 994. Când cel ce a primit plata a fost de rea-credinţă, este dator a restitui atât
capitalul, cât şi interesele sau fructele din ziua plăţii.
CCF: Art. 1376-1381.
CCÌ: Art. 2033-2040.
Comentariu
Orice plată efectuată este prezumată, până la proba contrară, că a fost animată de intenţia
de a stinge o datorie proprie.
Uneori, plata este efectuată cu intenţia de gratificare şi are natura unei liberalităţi, alteori,
plata se execută în cadrul complexului de acte pe care le presupune gestiunea afacerilor
altuia. Nu este nedatorată o plată efectuată pentru îndeplinirea unei obligaţii contractuale
sau legale.
Plăţile făcute fără explicaţiile de mai sus sunt declarate ca fiind plăţi nedatorate şi plătitorul
are dreptul să i se restituie plata efectuată.
Aşadar, există plată nedatorată atunci când o persoană efectuează în profitul alteia o
prestaţie pe care beneficiarul nu o poate pretinde.
Cel ce pretinde restituirea plăţii nedatorate nu poate opta între temeiul contractual al plăţii
efectuate în îndeplinirea obligaţiei contractuale şi temeiul extracontractual al plăţii
nedatorate, după rezultă din art. 1350 alin. (3).
Plata poate fi subiectiv nedatorată sau obiectiv nedatorată.
O plată este subiectiv nedatorată atunci când se efectuează în beneficiul altei persoane
decât creditorul, ca şi atunci când adevăratul creditor primeşte plata, dar cel care a
efectuat-o nu este debitorul şi nu îi datorează nimic beneficiarului.
O plată este obiectiv nedatorată atunci când nu există datoria, de exemplu plata
impozitelor, chiriilor, a facturilor de telefon, electricitate etc.
În Codul civil anterior plata nedatorată era reglementată în art. 992-997 şi art. 1092.
Plata nedatorată posedă o latură economică (transferul unei valori) şi una juridică (absenţa
datoriei), la care se adaugă a treia componentă, de ordin psihic (eroarea plătitorului).
În lumea contemporană există numeroase ocazii de a efectua plăţi nedatorate (cotizaţii,
abonamente, viramente bancare, facturi).
Jurisprudenţa franceză50 a decis că plătitorul nu trebuie să demonstreze eroarea sa, dar
concomitent, secţia comercială a aceleiaşi Curţi de Casaţie nu a împărtăşit soluţia decât în
caz de plată nedatorată obiectiv.
În cazul în care plata este subiectiv nedatorată, secţia comercială a Curţii de Casaţie
243
franceze51 a decis că plătitorul trebuie să facă dovada erorii pentru că între plătitor şi
beneficiar există raport obligaţional şi există datoria plătitorului.
Soluţia este incontestabil justă atunci când un plătitor nu este şi datornic, dar plata a fost
recepţionată de un creditor adevărat.
Aşadar, creditorul a fost plătit de altă persoană decât debitorul. De aceea, în această
situaţie se cere dovada erorii, pentru că plata putea făcută şi cu titlu de gratificaţie în
favoarea adevăratului datornic, ceea ce se şi întâmplă uneori.
Cel ce plăteşte o datorie ştiind că aparţine altuia nu-şi poate explica în mod logic această
conduită decât prin faptul că vrea să gereze afa-cerea altuia avansându-i fonduri sau vrea
să-i facă o liberalitate indirectă. De aceea, plătitorul va putea cere restituirea numai dacă
va face dovada erorii.
Aceeaşi exigenţă este pretinsă şi în cazul plătitorului care era datornic, dar a plătit altei
persoane decât adevăratul creditor.
În concluzie, dacă este o plată nedatorată subiectiv, plătitorul poate obţine restituirea
numai dacă a crezut în mod eronat că plăteşte o datorie proprie deşi nu-i aparţinea sau
dacă s-a înşelat cu privire la beneficiarul plăţii.
Eroarea poate fi de fapt sau de drept şi constrângerea se asimilează erorii52.
Culpa plătitorului nu îl privează de dreptul la restituire. Chiar şi primitorul de bună-credinţă
trebuie să restituie o plată primită fără cauză. Dacă prin aceasta el suferă un prejudiciu,
poate să se îndrepte contra plătitorului vinovat pe temeiul răspunderii de drept comun
extracontractuală.
Dacă primitorul a fost de bună-credinţă, el este obligat să restituie numai cuantumul
îmbogăţirii (suma sau lucrul primit, nu şi dobânzile sau fructele percepute).
Dacă primitorul este de rea-credinţă, el a comis o greşeală pe care trebuie să o repare în
limita prejudiciului suferit de plătitor.
Nu mai poate fi dispusă restituirea după ce s-a împlinit termenul de prescripţie extinctivă a
dreptului la acţiunea pentru restituire şi primitorul nu mai are posibilitatea să obţină
restituirea de la altă persoană.
Pentru echitate se recunoaşte dreptul plătitorului de a regresa contra adevăratului datornic
pe temeiul subrogaţiei legale în drepturile creditorului plătit.
În cazul plăţii anticipate faţă de împlinirea termenului suspensiv, restituirea este datorată
numai atunci când s-a obţinut plata prin dol sau violenţă. În aceleaşi condiţii este supusă
restituirii şi plata făcută înainte de îndeplinirea condiţiei suspensive.
Executarea restituirii se efectuează conform dispoziţiilor art. 1635-164953.
Un aspect particular al plăţii nedatorate se întâlneşte în patologia viramentului.
Viramentul este operaţiunea bancară constând în debitarea contului curent al unei
persoane cu o anumită sumă, pentru a se credita cu aceeaşi sumă contul altei persoane.
Unele opere de drept bancar analizează viramentul ca un contract distinct, contractul
bancar de giro54.
Atunci când viramentul se efectuează între două conturi la aceeaşi bancă, se produce
doar o schimbare de creditor, menţinându-se în bancă suma depusă.
Pentru plătitor, simplificarea plăţilor este evidentă, faţă de situaţia în care ar trebui să
opereze, mai întâi, o retragere a sumei din contul său şi apoi să efectueze o depunere în
contul creditorului sumei.
244
Pentru bancă, acest mijloc de plată este, de asemenea, preferabil, în comparaţie cu plata
prin monedă fiduciară, sau prin cec.
Purtătorul cecului poate retrage fondurile, în numerar, în timp ce beneficiarul plăţii prin
virament lasă, cel puţin pentru moment, fondurile în cont, adică la dispoziţia băncii. De
aceea, în general, şi reglementările bancare55 tind să oblige agenţii economici să uzeze
numai de plata prin monedă scripturală, dacă suma depăşeşte un anumit plafon, iar
băncile percep un comision mai redus pentru acest serviciu
Pe de altă parte, viramentul se pretează mai uşor operării prin calculator, diminuând costul
şi economisind timpul serviciilor bancare.
Viramentul fiind un transfer de monedă scripturală reprezintă şi un instrument de
combatere a inflaţiei monetare.56
Banca nu trebuie să se preocupe de identificarea cauzei juridice a ordinului de virament şi,
în realitate, această cauză poate cunoaşte o foarte mare diversitate.
Dacă în privinţa ordinului de virament, calificarea juridică drept mandat este acceptată, în
ceea ce priveşte natura juridică a viramentului propriu-zis, ea nu poate fi explicată, prin
mecanismele dreptului civil (cesiune de creanţă, novaţiune, delegaţiune).57
Viramentul se bazează pe un mecanism propriu, al cărui specific constă în aceea că
este o operaţiune abstractă, prin care se pot realiza acte juridice diferite: stingerea unei
obligaţii prin plată, acordarea unui împrumut sau efectuarea unei donaţii.
Din caracterul abstract al operaţiunii viramentului decurge consecinţa că validitatea ei nu
depinde de scopul operaţiunii ci exclusiv de regularitatea ei, ca operaţiune tehnică,
indisolubil legată de moneda scripturală 58.
Comparaţia dintre cec şi virament pune în evidenţă omogenitatea mai accentuată a
acestuia din urmă.
Un cec poate fi încasat la ghişeul băncii, realizându-se astfel o operaţiune cu monedă
fiduciară sau poate fi utilizat pentru efectuarea unei creditări a contului, operându-se
numai cu monedă scripturală.
Viramentul este un procedeu de tehnică bancară rezervat circulaţiei monedei scripturale,
cu excluderea oricărei mişcări de monedă fiduciară. De aceea a şi fost calificat ca o
remitere de monedă scripturală59.
Din caracterul abstract al operaţiunii viramentului decurg următoarele consecinţe:
a) Banca nu poate cenzura un ordin de virament emis de clientul titular al contului, atunci
când acest cont are un sold creditor.
b) Banca nu trebuie să verifice cauza juridică a ordinului de virament, pentru că validitatea
viramentului nu depinde de validitatea actului juridic care se realizează prin acest
procedeu bancar60.
Această concluzie este susceptibilă de a fi amendată numai în situaţia în care sunt
aplicabile normele legale de ordine publică privind vigilenţa bancară.61
c) Banca nu este obligată să verifice dacă autorul ordinului de virament are capacitatea
juridică de a efectua actul juridic realizat prin virament. În dreptul nostru problema prezintă
importanţă datorită consacrării principiului specialităţii capacităţii civile a persoanelor
juridice în opoziţie cu principiul generalităţii capacităţii persoanelor fizice (art.
34 al Decretului nr. 31/1954). Pentru societăţile comerciale, capacitatea civilă se
raportează şi la obiectul activităţii62. Dacă s-ar dovedi ulterior că actul juridic realizat prin
virament este nul, emitentul ordinului va dispune de acţiunea în restituire contra
beneficiului plăţii.
245
d) Viramentul are ca efect naşterea unui drept de creanţă al beneficiarului faţă de bancă şi
concomitent stingerea eventualei creanţe anterioare a emitentului faţă de aceeaşi bancă.
Între cele două drepturi de creanţă nu există nici un raport juridic. De aceea, banca nu
poate opune beneficiarului nici una dintre excepţiile pe care le-ar fi putut invoca faţă de
emitentul ordinului, după cum nici beneficiarul nu poate opune băncii o excepţie pe care ar
putea să o invoce faţă de emitentul ordinului.63
Patologia viramentului cuprinde: situaţia insuficienţei soldului creditor al ordonatorului;
eroarea băncii cu privire la cuantumul sumei ordonate şi ordinul de virament fals.
În primul caz, soldul creditor al contului plătitorului care a emis ordinul de virament este
insuficient, însă banca nu poate invoca această excepţie faţă de beneficiar după ce a
creditat contul acestuia64. Desigur că banca se poate îndrepta contra emitentului
ordinului, pe care l-a creditat în efectuarea acestei operaţiuni65.
Jurisprudenţa franceză a admis că în cazul viramentului intern banca poate storna
operaţiunea mai înainte ca beneficiarul să-şi fi manifestat voinţa de a accepta plata66.
În cea de-a doua situaţie, banca a comis o eroare în executarea ordinului, virând o sumă
mai mare decât cea dispusă ori a efectuat, din eroare, o repetare a executării ordinului,
virând de două ori aceeaşi sumă între aceleaşi conturi pe baza unuia şi aceluiaşi ordin. Se
pune întrebarea dacă banca va avea sau nu dreptul să ceară beneficiarului restituirea
suprasolvirii?
O instanţă franceză s-a pronunţat în sensul că acţiunea băncii este admisibilă numai dacă
beneficiarul nu poate dovedi că creanţa sa faţă de emitentul ordinului ar depăşi suma cu
care i-a fost creditat contul după primul virament67.
Într-o altă speţă, Curtea de Casaţie a Franţei a decis că acţiunea băncii trebuie să fie
respinsă pentru că după primul virament emitentul ordinului a rămas în continuare debitor
faţă de beneficiar68.
Ambele soluţii, care se bazează pe acelaşi principiu, sunt greşite:
1) pentru că viramentul este o operaţiune bancară abstractă, independentă de operaţiunea
comercială realizată între cei doi clienţi ai băncii;
2) pentru că fiecare dintre cei doi clienţi are faţă de bancă un raport juridic de creanţă
distinct şi în consecinţă banca nu poate opune ea însăşi emitentului nici una dintre
excepţiile pe care beneficiarul le-ar fi putut invoca faţă de emitent. În mod reciproc şi pe
acelaşi temei nici beneficiarul nu poate opune băncii o excepţie pe care ar putea să o
invoce faţă de emitent în baza raportului juridic fundamental;
3) în virtutea aceluiaşi principiu, operaţiunea băncii care nu a fost ordonată de client este
întru totul similară ca efecte situaţiei în care banca a fost indusă în eroare de un fals ordin
de virament. Jurisprudenţa franceză a Curţii de Casaţie, secţia comercială, a argumentat
în această situaţie în sensul că titularului contului care a fost debitat greşit îi sunt opozabile
exclusiv ordinele semnate de el.
În cea de-a treia situaţie, banca execută un ordin care nu emană de la persoana
autorizată.
Curtea de casaţie franceză a decis în acest caz, că sarcina suportării pagubei revine
băncii pentru că ea este victima falsificării69. Clientului îi sunt opozabile numai ordinele de
virament semnate de el70.
Prin uzul de fals, autorul obţine în mod fraudulos remiterea de către bancă a monedei
scripturale. De aceea numai banca poate depune plângerea penală şi se poate constitui
parte civilă, chiar mai înainte de a fi recreditat contul clientului. Totodată banca este
246
datoare să storneze operaţiunea de debitare a contului înregistrată pe baza ordinului fals.
Banca se poate îndrepta contra oricărei persoane care, din culpă, a facilitat frauda.
Dacă această persoană este însuşi clientul titular al contului, dovada culpei acestuia poate
antrena exonerarea de răspundere a băncii sau diminuarea obligaţiei de despăgubire ca
efect al concursului culpelor. Astfel, în ipoteza ordinului de virament falsificat ulterior
emiterii sale, clientul ar putea fi obligat să suporte, cel puţin parţial, paguba, pentru că el a
comis o culpă în legătură cu mânuirea ordinului după semnare, după cum şi banca ar
putea fi ţinută să suporte o parte a prejudiciului pentru că nu a depistat falsificarea, deşi
ordinul falsificat prezenta anomalii aparente.
Executând ordinul fals, care emană de la o terţă persoană şi nu de la clientul ei, titular al
contului, banca nu mai acţionează ca mandatar ci ca gerant al afacerilor altuia. În
consecinţă ea va fi ţinută de o răspundere delictuală şi nu de obligaţia izvorâtă din
contractul bancar71.
Pentru a exemplifica o situaţie în care banca îşi execută obligaţia de vigilenţă şi refuză să
se supună ordinului pentru a preveni spălarea banilor este oferită de sentinţa nr. 873 din
10 octombrie 2006, pronunţată de secţia comercială a Tribunalului Bistriţa Năsăud72. În
speţă, reclamanta societatea comercială J.Ì. SRL a cerut instanţei să oblige banca B prin
sucursala acesteia din Bistriţa să execute operaţiunile ordonate de ea.
Reclamanta a explicat că deţine un cont în valută la sucursala Bistriţa a băncii B şi acest
cont a fost creditat cu o sumă în euro, reprezentând plata pentru un export. Ordinele date
de titularul contului nu s-au executat sub motiv că suma este indisponibilizată. Reclamanta
a suferit perturbări majore în activitatea sa sub mai multe aspecte.
Banca a replicat prin întâmpinare, în sensul că creditarea contului s-a făcut la ordinul
băncii franceze pentru clientul acesteia
Prin mesaje SWÌFT banca franceză a solicitat restituirea fondurilor menţionând că ordinul
de plată în baza căruia a efectuat operaţiunea este fals şi, în consecinţă, banca B a blocat
suma în cont, executându-şi propriile condiţii generale, conform cărora ,banca va avea
dreptul să nu execute instrucţiunile primite de la client, dacă le consideră, la libera sa
apreciere frauduloase sau potenţial frauduloase, fără a putea fi ţinută răspunzătoare
pentru prejudiciile aduse clientului pentru această cauză¨.
Banca a mai susţinut că aceste condiţii generale împreună cu regulile de operare pe cont
şi cu cererea de deschidere a contului fac parte integrantă din contractul încheiat între
bancă şi client.
Aceeaşi bancă a mai susţinut că i-a cerut clientului să prezinte documentele justificative cu
privire la pretinsul export către ordonatorul viramentului, însă, din documentele prezentate
a rezultat că reclamanta avea relaţii contractuale cu o societate din Statele Unite şi nu cu
una franceză.
Blocarea contului s-a dispus ca urmare a mesajelor SWÌFT, prin care banca franceză a
informat-o că tranzacţia este frauduloasă.
Luând această măsură, banca s-a conformat Normelor B.N.R. nr. 3/2002, art. 12 alin. (3),
care prevăd că atunci când apar probleme legate de provenienţa fondurilor şi nu pot fi
soluţionate, instituţia de credit trebuie să închidă contul şi să restituie banii sursei de la
care i-a primit. Pentru aceste considerente, însuşite de instanţă, s-a pronunţat hotărârea
de respingere a acţiunii.
Comentatorul sentinţei, R.G.S., a emis opinia conform căreia măsura închiderii contului şi
restituirii sumelor comportă riscul suportării ulterioare a unor despăgubiri de către bancă,
dacă se va dovedi ulterior că măsura a fost greşită.
247
Comentariul nostru la această decizie atrage atenţia asupra unei erori fundamentale şi
intolerabile conţinută într-un segment din motivarea sentinţei, care nu a fost sesizată de
tribunal şi a scăpat total neobservat şi de instanţele de control judiciar, curtea de apel şi
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care au confirmat sentinţa, după cum rezultă din
comentariul aparţinând R.G.S., publicat în aceeaşi revistă.
Condiţiile generale de bancă ale băncii B conţin probabil şi alte prevederi similare, bazate
pe iluzia naivă că banca îşi poate face propria lege şi că această lege poate fi impusă
clientului în virtutea puterii discreţionare pe care şi-o arogă banca. Cele mai multe situaţii
de aceste fel se întemeiază pe etern invocata normă cuprinsă în art. 969 alin. (1) CCA:
,Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante¨.
Ceea ce se face că nu observă banca într-o asemenea situaţie este sintagma cea mai
importantă ,legal făcute¨.
Clauza impusă clientului în exercitarea puterii superioare pe care o are banca faţă de
client (,la raison de plus fort est toujours la meilleure¨) va fi sancţionată cu inexistenţa
tocmai pentru că nu este legal făcută.
Această problemă a fost de mult rezolvată în acest sens de jurisprudenţa franceză.
Aceeaşi sancţiune considerăm că trebuie să se aplice şi în jurisprudenţa noastră, cu
condiţia ca instanţele să fie informate.
În cazul din speţă, hegemonia băncii este exacerbată ajungând la formulări paroxistice, de
genul ,libera sa apreciere¨, ,potenţial¨ frauduloase şi care culminează cu o clauză de
exonerare de răspundere totală ,fără a putea fi ţinută răspunzătoare pentru prejudiciile
aduse clientului din această cauză¨.
)ecţiunea a 3-a.
5mbog%ţirea (%r% =ust% cau$%1
Art. 1345. - Condiţii
Art. 1346. - Îmbogăţirea justificată
Art. 1347. - Condiţiile restituirii
Art. 1348. - Caracterul subsidiar
*rt. 1342.
Condiţii
Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este
obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără
a fi ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri.
*rt. 1346.
5mbog%ţirea =usti(icat%
Îmbogăţirea este justificată atunci când rezultă:
a) din executarea unei obligaţii valabile;
b) din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogăţit;
248
c) dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal şi exclusiv, pe riscul său
ori, după caz, cu intenţia de a gratifica.
*rt. 134+.
Condiţiile restituirii
(1) Restituirea nu este datorată decât dacă îmbogăţirea subzistă la data sesizării instanţei.
(2) Cel care s-a îmbogăţit este obligat la restituire, în condiţiile prevăzute la art. 1639 şi
următoarele.
*rt. 134-.
Caracterul subsidiar
Cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune
pentru a obţine ceea ce îi este datorat.
CCÌ: Art. 2041. (1) Acţiunea generală de îmbogăţire – acela care, fără o cauză justă, s-a
îmbogăţit în dauna unei alte persoane, este ţinut, în limitele îmbogăţirii, să indemnizeze pe
aceasta din urmă în corelaţie cu diminuarea patrimonială.
(2) Atunci când îmbogăţirea are ca obiect un lucru determinat, cel ce l-a primit este ţinut să
îl restituie în natură în starea în care se află la data cererii.
Art. 2042. Caracterul subsidiar al acţiunii. Acţiunea pentru îmbogăţire nu este admisibilă
dacă poate fi exercitată o altă acţiune pentru indemnizarea prejudiciului suferit.
BGB: §812-822.
Comentariu
Referindu-se la principiul de drept al interzicerii îmbogăţirii fără justă cauză, autorul
francez G. Ripert utiliza următoarea metaforă: ,ca un fluviu subteran, principiul
alimentează reguli precise care îi atestă existenţa, dar el nu iese niciodată la lumină¨2.
Două sunt condiţiile existenţei acestei instituţii: absenţa cauzei îmbogăţirii şi caracterul
subsidiar al acţiunii. O a treia condiţie, adăugită de Curtea de Casaţie franceză într-
o decizie din 28 martie 1939,este absenţa interesului sau a unei greşeli în persoana celui
însărăcit.
Îmbogăţirea fără cauză presupune că o persoana s-a însărăcit îmbogăţind o altă persoană
şi astfel sunt identificate trei elemente:
1) îmbogăţirea;
2) însărăcirea;
3) relaţia cauzală între 1) şi 2).
Îmbogăţirea se poate exprima în creşterea activului sau diminuarea pasivului. Însărăcirea
este înţeleasă în sensul cel mai larg.
Între cele două trebuie să existe un raport de cauzalitate. Îmbogăţirea nu trebuie să aibă
cauză care să o justifice, în termeni juridici: să nu aibă nici un titlu.
Jurisprudenţa franceză3 a stabilit că, deşi convenţiile au efect numai între părţile
contractante, acest principiu nu se opune ca o persoană să fie obligată faţă de alta pentru
că a profitat personal şi direct de beneficiul furnizat unei terţe persoane.
249
În speţă, un proprietar de terenuri le-a arendat unei alte persoane, dar aceasta nu şi-a
îndeplinit obligaţiile şi arenda a fost reziliată. Pentru a stinge o parte din datoria sa,
arendaşul a predat recolta pe picior proprietarului. Furnizorul de îngrăşăminte a pretins să
îi fie plătite de către proprietar pentru că lui i-a profitat recolta şi pretenţia sa a fost admisă.
Rezultă astfel că furnizorul de îngrăşăminte, care nu avea niciun contract cu proprietarul
terenului, a putut obţine de la acesta din urmă plata preţului pe temeiul îmbogăţirii fără
justă cauză. Ceea ce constituie temeiul obligaţiei îmbogăţitului nu este, însă, contractul
furnizorului de îngrăşăminte, faţă de care proprietarul este o terţă persoană, ci este numai
însuşi faptul îmbogăţirii.
Îmbogăţirea fără cauză survenită prin intermediul unui al treilea patrimoniu naşte două
raporturi juridice distincte: primul, între cel însărăcit şi partenerul său contractual şi un
altul, care are ca efect îmbogăţirea proprietarului terenului, reflectată în recolta care a
sporit datorită îngrăşămintelor.
Este justificată îmbogăţirea dacă se explică prin:
a) executarea voluntară a unei obligaţii valabile;
b) neexercitarea de către însărăcit a unui drept contra celui îmbogăţit şi permiţându-i astfel
beneficiarului să păstreze ceea ce nu i se cuvine;
c) actul îndeplinit de cel păgubit în propriul interes exclusiv, pe propriul risc ori cu intenţia
de a gratifica.
Pentru a fi suspusă restituirii la cererea plătitorului, îmbogăţirea trebuie să existe la data
sesizării instanţei de către cel însărăcit. Tot la aceeaşi dată se evaluează îmbogăţirea
beneficiarului şi pierderea celui însărăcit.
Dacă a fost de rea-credinţă, îmbogăţitul restituie cuantumul îmbogăţirii la data recepţionării
actului de îmbogăţire.
Acţiunea pentru restituirea îmbogăţirii fără cauză are un caracter subsidiar, în sensul că
dispoziţiile art. 1345 şi urm. Pot fi utilizate numai dacă însărăcitul nu posedă nicio altă
acţiune pentru satisfacerea acestui drept4. Secţia civilă a Curţii de Casaţie franceze a
decis la 2 martie 1915 că acţiunea pentru restituirea îmbogăţirii fără justă cauză poate fi
admisă numai dacă cel ce o promovează nu are nicio altă acţiune născută din contract,
cvasicontract, delict sau cvasidelict5.
Capitolul "V.
,%spunderea civil%
Secţiunea 1. - Dispoziţii generale
Secţiunea a 2-a. - Cauze exoneratoare de răspundere
Secţiunea a 3-a. - Răspunderea pentru fapta proprie
Secţiunea a 4-a. - Răspunderea pentru fapta altuia
Secţiunea a 5-a. - Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri
Secţiunea a 6-a. - Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale
)ecţiunea 1.
Dispo$iţii generale
Art. 1349. - Răspunderea delictuală
250
Art. 1350. - Răspunderea contractuală
*rt. 1349.
,%spunderea delictual%
(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau
obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale,
drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.
(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile
cauzate6 , fiind obligat să le repare integral.
(3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul
cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina
edificiului.
(4) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabileşte prin
lege specială7 .
*rt. 132/.
,%spunderea contractual%
(1) Orice persoană trebuie să-şi execute obligaţiile pe care le-a contractat.
(2) Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este
răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest
prejudiciu, în condiţiile legii.
(3) Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea
regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai
favorabile.
Proiectul de reformă a Codului civil francez: Art. 1340 . Orice faptă ilicită sau anormală,
care a cauzat un prejudiciu altuia, obligă pe acela căruia îi este imputabil să îl repare.
De asemenea, orice neexecutare a unei obligaţii contractuale care a cauzat un prejudiciu
creditorului obligă pe debitor să răspundă pentru acesta.
Art. 1341. În caz de neexecutare a unei obligaţii contractuale, nici debitorul, nici creditorul
nu se pot sustrage aplicării dispoziţiilor specifice răspunderii contractuale pentru a opta în
favoarea răspunderii extracontractuale.
Totuşi, dacă neexecutarea provoacă un prejudiciu corporal, partea cocontractantă poate
opta în favoarea regulilor care îi sunt mai favorabile pentru obţinerea reparării daunei.
Art. 1342. Dacă neexecutarea unei obligaţii contractuale este cauza directă a unui
prejudiciu suferit de o terţă persoană, aceasta poate cere repararea de către debitor pe
temeiul articolelor 1362-1366. Ea se supune în acest caz limitelor şi condiţiilor impuse
creditorului pentru a obţine repararea propriului său prejudiciu.
Ea poate, de asemenea, să obţină repararea pe temeiul responsabilităţii extracontractuale,
cu obligaţia de a face dovada existenţei uneia dintre faptele generatoare vizate la
articolele 1352-1362.
Notă: Art. 1352 reglementează răspunderea pentru fapta proprie; art. 1353 – răspunderea
pentru culpa persoanei juridice; art. 1354-1354-3 reglementează răspunderea pentru
lucruri, iar art. 1354-4, răspunderea pentru animale; art. 1355-1360 reglementează
251
răspunderea pentru fapta altei persoane; art. 1361, art. 1362reglementează tulburările
provocate de vecinătate şi de activităţile periculoase; art. 1363-1366 conţin dispoziţii
specifice răspunderii contractuale.
Observaţii. Raportul Catala cu privire la Proiectul de reformă a dreptului răspunderii în
Franţa prevede la art. 1340 următorul text: ,Orice faptă ilicită sau anormală care a cauzat
un prejudiciu altuia obligă pe cel căruia îi este imputabilă să îl repare.
De asemenea, orice neexecutare a unei obligaţii contractuale care a cauzat un prejudiciu
creditorului obligă pe debitor să răspundă pentru acest prejudiciu.¨
Articolul 1341 din acelaşi Proiect are următorul text: ,În caz de neexecutare a unei obligaţii
contractuale, nici debitorul, nici creditorul nu se pot sustrage aplicării dispoziţiilor specifice
răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea răspunderii extracontractuale.
Cu toate acestea, dacă această neexecutare provoacă un prejudiciu corporal,
cocontractantul poate obţine repararea prejudiciului optând în favoarea acelor reguli care
sunt mai favorabile¨8.
Remarcăm similitudinea textului citat mai sus cu cel din art. 1350 alin. (3) NCC.
Comentariu
Răspunderea civilă cunoaşte două forme: răspunderea delictuală şi răspunderea
contractuală.
Prima formă este enunţată în textul art. 1349, iar cea de-a doua în art. 1350.
Totodată, raportul dintre cele două forme este clarificat în alin. (3) al art. 1350 în sensul că
nu pot fi înlăturate regulile răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli,
dacă obligaţiile izvorăsc din contract.
Principiile răspunderii delictuale sunt succint enumerate în art. 1349:
– persoana care încalcă regulile de conduită stabilite prin lege sau prin obiceiul locului,
prin acţiuni sau inacţiuni care aduc atingere drepturilor sau intereselor legitime ale altor
persoane, va fi suspusă regulilor răspunderii delictuale;
– persoana cu discernământ, care încalcă îndatorirea prevăzută de alin. (1) al art.
1349 trebuie să repare integral prejudiciile cauzate;
– şi prejudiciul cauzat de fapta altei persoane, de lucrurile sau animalele aflate sub pază
ori de ruina edificiului naşte obligaţia de reparare a prejudiciului în cazurile anume
prevăzute de lege;
– legea specială stabileşte răspunderea pentru pagubele cauzate de produsele cu defecte.
În cazul răspunderii contractuale, principiile care sunt enunţate în art. 1350 sunt
următoarele:
– obligaţiile asumate prin contract trebuie să fie executate;
– dacă, fără justificare, partea contractantă nu îşi execută obligaţiile, trebuie să repare
paguba cauzată celeilalte părţi;
– în prezenţa raporturilor contractuale între părţi nu pot fi aplicate regulile răspunderii
delictuale, ci numai regulile răspunderii contractual.
Distincţia între răspunderea contractuală şi răspunderea extracontractuală (delictuală) se
analizează sub aspectul regimurilor juridice diferite şi al domeniilor diferite9.
Diferenţele între regimurile juridice ale răspunderii contractuale şi răspunderii
extracontractuale se referă la trei aspecte:
252
1) fapta generatoare de răspundere;
2) consecinţele răspunderii;
3) aplicarea răspunderii.
1) Fapta generatoare de răspundere poate fi:
a) fapta persoanei pentru care va fi atrasă răspunderea (fapta personală şi dovada
acesteia);
b) fapta lucrului;
c) fapta altei persoane decât cea răspunzătoare.
2) Consecinţele săvârşirii faptei permit distincţia între situaţia neexecutării contractului:
obligaţia de reparare în natură a prejudiciului şi întinderea reparaţiei pecuniare.
3) Aplicarea regulilor răspunderii priveşte punerea în întârziere, regimul juridic al acţiunii în
răspundere şi norma legală aplicabilă.
În ce priveşte delimitarea domeniilor celor două forme ale răspunderii, diferenţele vor fi
analizate în continuare, împreună cu inadmisibilitatea cumulului răspunderilor.
Regimurile juridice diferite în privinţa faptei personale pentru care se atrage răspunderea
se referă la comparaţia între culpa delictuală şi neexecutarea contractuală.
Termenul ,culp㨠este utilizat şi în domeniile răspunderii contractuale (culpa medicului,
culpa avocatului, culpa arhitectului şi chiar a vânzătorului).
Specificul neexecutării contractului comparativ cu culpa delictuală constă în aceea că o
culpă delictuală se caracterizează prin încălcarea unei norme de conduită, iar
neexecutarea obligaţiei contractuale nu necesită o astfel de constatare.
Obligaţia contractuală nu exprimă o regulă de conduită, o normă de comportament, ci are
menirea să contureze cât mai precis interesele părţilor contractante prin generarea unei
reţele de obligaţii şi drepturi destinate să servească acestor interese.
Ìntensitatea obligaţiei contractuale poate împiedica orice apreciere referitoare la conduita
debitorului. În această situaţie se află obligaţiile contractuale de rezultat, pentru a căror
răspundere nu se poate invoca drept scuză nici forţa majoră (obligaţii de garanţie).
Există unele apropieri între neexecutarea obligaţiei contractuale şi culpa delictuală. Ele
derivă din modul în care sunt formulate clauzele contractului care creează aparenţa unor
veritabile reguli de conduită (obligaţii de mijloace).
Aşa-zisele obligaţii accesorii din contractele de adeziune sunt în realitate norme de
comportament, chiar şi între persoanele care nu sunt legate prin contract (obligaţii de
securitate prevăzute în contractul de transport).
Aceste efecte transpun în raportul dintre părţile contractante reguli ale prudenţei pentru
conduita persoanelor fără relaţii contractuale.
Tot norme de comportament exprimă şi obligaţiile de informare, de avertizare şi de
consiliere, pe care le au unii profesionişti, cum sunt, de exemplu: medicii, notarii şi
bancherii.
Aşadar, obligaţiile de mijloace reflectă o apropiere a neexecutării contractuale de culpa
delictuală.
Variabilitatea obligaţiilor contractuale a condus la distincţia între obligaţiile de mijloace şi
cele de rezultat, tendinţa fiind de a privilegia obligaţiile de mijloace şi acestea din urmă au
ca rezultat o tot mai mare apropiere între neexecutarea contractuală şi culpa delictuală,
fără a conduce la confuzia lor.
253
Referitor la sarcina dovezii, diferenţa este netă: în timp ce culpa delictuală trebuie să fie
dovedită de cel care o invocă, culpa contractuală este prezumată pe baza constatării că
nu s-a executat obligaţia, ori că s-a executat defectuos.
Răspunderea pentru fapta lucrului, reglementată ca o formă a răspunderii delictuale are o
aplicaţie în domeniul contractual atunci când lucrul a fost utilizat de debitor pentru a-şi
executa o obligaţie contractuală principală sau când lucrul a fost livrat în executarea
obligaţiei contractuale şi el are vicii care nasc o primejdie sau provoacă o pagubă.
În domeniul delictual, păzitorul lucrului este obligat să repare paguba cauzată de lucru,
fără să fie dator creditorul să demonstreze un viciu al lucrului, dar în materie contractuală
o asemenea dovadă este cerută.
Răspunderea pentru fapta altei persoane creează un domeniu comun celor două forme în
cazul răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.
Celelalte cazuri ale răspunderii pentru fapta altei persoane aparţin exclusiv uneia dintre
formele răspunderii. Astfel, domeniul răspunderii contractuale pentru fapta altuia cuprinde
răspunderea debitorului pentru neexecutarea obligaţiei contractuale dacă fapta este
imputabilă unui auxiliar fără calitatea de prepus sau a unui înlocuitor.
Dacă, în ce priveşte răspunderea delictuală se face referire la supraveghere şi pază, adică
la autoritate asupra altuia, în răspunderea contractuală temeiul este forţa obligatorie a
contractului.
Dacă în domeniul contractual acţiunile de regres sunt frecvent reglementate, în materia
răspunderii delictuale aceste acţiuni de regres sunt mai rar întâlnite.
În domeniul răspunderii contractuale, consecinţele neexecutării obligaţiilor pot fi remediate
prin executare în natură sau prin rezoluţiune, excepţie de neexecutare sau adaptarea
contractului.
În ce priveşte întinderea reparaţiei, principiul răspunderii civile contractuale coincide cu cel
al răspunderii delictuale, în sensul că ambele prevăd repararea integrală.
Paguba imprevizibilă este exclusă de la reparaţie în materie contractuală.
Clauzele contractuale restrictive de răspundere sunt admise în domeniul răspunderii
contractuale, dar nu sunt permise în materie extracontractuală.
Sunt comune ambelor forme ale răspunderii principiile evaluării penalităţilor de întârziere
sau cele ale dobânzii pentru neplata unei sume.
Diferenţe apar în ceea ce priveşte obligaţia de punere în întârziere prevăzută numai în
răspunderea contractuală.
În plus, unele diferenţe între cele două regimuri ale răspunderii se manifestă şi în materie
procesual civilă.
Referitor la delimitarea domeniilor celor două forme ale răspunderii, principiile sunt simple
şi clare:
1) orice răspundere care nu îndeplineşte condiţiile regimului contractual, aparţine regimului
delictual;
2) interferenţa între cele două forme este interzisă, nefiind permis cumulul formelor
răspunderii.
Cumulul poate fi înţeles ca fiind:
1) dobândirea efectelor răspunderii de două ori şi, deci, ca o suprasolvire sau poate fi
înţeles ca
254
2) opţiune neîngrădită între cele două forme şi temeiuri ale răspunderii.
Jurisprudenţa noastră, ca şi jurisprudenţa franceză, în consonanţă cu doctrina au susţinut
ideea căadmiterea cumulului ar împiedica aplicarea regulilor răspunderii contractuale şi
deci, ar nesocoti voinţa părţilor.
Răspunderea contractuală şi cea delictuală sunt instituţii distincte, fiecare având domeniul
propriu: prima reglementează repararea pagubelor născute din neexecutarea obligaţiilor
contractuale, cea de-a doua, restul daunelor.
Cu toate acestea, secţia penală a Curţii de Casaţie franceze a admis cumulul în cazul în
care fapta generatoare de răspundere este infracţiune şi, în consecinţă, soluţionarea
acţiunii civile bazate pe neexecutarea unei obligaţii contractuale se judecă în procesul
penal după principiile răspunderii delictuale. Dimpotrivă, secţia civilă a aceleiaşi curţi de
casaţie franceze susţine că şi în procesul penal se menţine regimul răspunderii
contractuale.
Doctrina franceză actuală critică imprecizia criteriilor care servesc la delimitarea domeniilor
celor două forme ale răspunderii. Aceasta se datorează, printre altele, şi îndoielilor care
mai subzistă referitoare la existenţa însăşi a unui contract.
Nu întotdeauna jurisprudenţa defineşte cu suficientă rigoare conţinutul contractului şi aşa
se explică faptul că descoperă în anumite contracte o obligaţie de securitate pe care
părţile nu au avut-o în vedere.
Un alt factor de incertitudine este distincţia între contractant şi terţa persoană.
Temeiul contractual al răspunderii se aplică numai faţă de victima parte contractantă, iar
faţă de terţa persoană se aplică temeiul delictual.
Această diversificare este şi ea criticabilă.
Lucrurile se complică atunci când terţul reclamant este parte într-un contract legat de cel a
cărui nerespectare se invocă.
În cazul grupurilor de contracte, răspunderea contractuală este regimul aplicabil tuturor
celor care au suferit pagube numai pentru că au o legătură contractuală, în sensul că sunt
membrii unui grup de contracte unite prin identitatea obligaţiilor.
Curtea de Casaţie franceză, în secţii reunite a decis la 6 octombrie 2006 că cel vătămat,
care este străin de contract poate invoca nerespectarea contractului pe temeiul
răspunderii delictuale de îndată ce în acest mod a suferit un prejudiciu10.
Autori francezi mai radicali susţin teza abandonării distincţiei între cele două categorii de
răspundere şi înlocuirea cu un regim special, care nu este nici contractual, nici delictual11.
Astfel, Directiva din 25 iulie 1985 asupra răspunderii pentru fapta produselor defectuoase
constituie o ilustrare a noii tendinţe.
Curtea de Casaţie franceză, secţia Ì-a civilă, a pronunţat la 24 ianuarie 2006 două decizii
în domeniul produselor farmaceutice.
În prima decizie s-a statuat că Ìsomerida a fost cauza directă şi parţială pentru agravarea
stării de sănătate a pacientului, predispus la hipertensiune arterială pulmonară primitivă şi
este o cauză adecvată dată fiind absenţa oricărui alt motiv pentru a explica fenomenul.
Se poate deduce astfel existenţa unor prezumţii grave, precise şi concordante pentru a
imputa Ìsomeridei apariţia maladiei.
În cea de-a doua decizie, din aceeaşi zi, aceeaşi instanţă a stabilit că producătorul are o
obligaţie de securitate de rezultat şi răspunde pentru neexecutarea acestei obligaţii în caz
de prejudiciu cauzat de produsul său, deoarece acest produs nu oferă securitatea la care
255
se poate aştepta legitim în împrejurările date consumatorul.
Noţiunea de produs defectuos la care se referă alin. (4) din art. 1349 NCC implică atât
informarea pacientului, cât şi echilibrul riscurilor şi avantajelor produsului, care nu poate fi
considerat ca defectuos decât dacă este anormal de periculos.
Aspectele privind periculozitatea accentuată a produselor farmaceutice nu se limitează la
teritoriul francez şi are o extensie globală12.
Un exemplu şocant poate fi luat, la întâmplare din publicaţia MedicArt, ediţia a V-a,
MedEx. Medicamente explicate 2010. Ìnformaţii complete de ultimă oră despre toate
medicamentele omologate în România.
La medicamentul Etamsylatum nu există rubrica ,Efecte adverse¨, aşa cum aceasta este
menţionată la alte medicamente.
Având în vedere că această publicaţie este utilizată cu precădere de medici şi farmacişti,
mai puţin de publicul larg, pe spatele paginii de titlu este inserată o notă conform căreia
MedEx 2010 nu conţine toate efectele adverse, iar eficacitatea fiecărui tratament în parte
este la altitudinea medicului pentru că numai un medic poate prescrie corect o medicaţie,
luând în calcul o serie de variabile cum ar fi: vârsta, greutatea sau antecedentele
patologice ale fiecărui pacient.
Nu putem bănui care este explicaţia faptului că la medicamentul Etamsylatum şi poate şi
la alte medicamente, după cum menţionează nota, lipseşte rubrica ,Efecte adverse¨,
deoarece medicamentul posedă reacţii adverse şi acestea merg până la ,cazuri grave de
bronhospasm şi şoc anafilactic cu risc letal¨. Această din urmă informaţie se găseşte pe
prospectul medicamentului din cutia cu fiole injectabile.
Câţi medici vor cerceta acest prospect, chiar dacă vor sesiza absenţa inexplicabilă a
reacţiilor adverse la un produs hemostatic?
Pentru a exista răspundere contractuală trebuie să existe contract. Nu există un
asemenea contract între notar, executor judecătoresc sau institutor, pe de-o parte, şi
clienţii sau persoanele pe care le educă, pe de altă parte.
Nici în cazul actelor benevole şi a serviciilor gratuite nu există contract, ci numai
cvasicontract.
Răspunderea contractuală presupune neexecutarea unei obligaţii născute din contract sau
grefate pe acesta şi poate fi invocată, în principiu, numai între cocontractanţi.
În epoca modernă, s-au dezvoltat extensii ale răspunderii contractuale ca urmare a
admiterii stipulaţiei pentru altul tacită în materie de transport şi a dezvoltării acţiunilor
directe în răspundere necesară contractuală.
Delimitarea domeniul răspunderii extracontractuale (delictuale) se face pe baza principiului
conform căruia regimul delictual al răspunderii este de drept comun şi, totodată, rezidual,
astfel încât îi aparţin toate situaţiile care nu pot fi bazate pe răspundere contractuală.
Regimul delictual va cuprinde, aşadar, obligaţiile legale şi cvasi-contractuale, precum şi
raporturile paracontractuale create prin acte voluntare fără natură de contract, cum sunt,
de exemplu:
– logodna,
– recunoaşterea copilului natural,
– scrisorile de intenţii, loteriile publicitare,
– ruptura fără preaviz a unei relaţii comerciale stabile,
256
– contractul aparent sau nul,
– contractul rezoluţionat pentru neexecutare, pagubele prilejuite de executarea
contractului dar independente de acesta, răspunderea pare şi post contractuală,
– răspunderile care au rezultat pentru terţe persoane din neexecutarea contractului.
În ce priveşte viitorul raportului între răspunderea delictuală şi cea contractuală, el poate fi
întrezărit pe baza constatării veritabilelor insatisfacţii provocate de principiile delimitării
domeniilor.
Astfel, poate fi contestată natura obligatoriu contractuală a unor datorii asimilate obligaţiilor
contractuale.
Nu este convingătoare aplicarea regimului delictual pentru acţiunile între părţile
contractante şi terţe persoane care decurg din încălcarea unei obligaţii contractuale.
Pe de altă parte, este de dorit ca instanţa să dispună de puteri mai ample pentru a face
mai suple criteriile delimitării domeniilor celor două forme ale răspunderii.
Terţa persoană, care nu este parte în contract, poate invoca, pe temeiul răspunderii
delictuale, o nerespectare a obligaţiilor contractuale care i-a cauzat un prejudiciu13.
)ecţiunea a 1-a.
Cau$e e!oneratoare de r%spundere
Art. 1351. - Forţa majoră şi cazul fortuit
Art. 1352. - Fapta victimei sau a terţului
Art. 1353. - Exerciţiul drepturilor
Art. 1354. - Alte cauze de exonerare
Art. 1355. - Clauze privind răspunderea
Art. 1356. - Anunţuri privitoare la răspundere
*rt. 1321.
8orţa ma=or% i ca$ul (ortuit
(1) Dacă legea nu prevede altfel sau părţile nu convin contrariul, răspunderea este
înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forţă majoră sau de caz fortuit.
(2) Forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil.
(3) Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel
care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs.
(4) Dacă, potrivit legii, debitorul este exonerat de răspundere contractuală pentru un caz
fortuit, el este, de asemenea, exonerat şi în caz de forţă majoră.
Proiectul de reformă a Codului civil francez: Art. 1349. Răspunderea nu este angajată
dacă prejudiciul se datorează unei cauze străine prezentând caracterele forţei majore.
Cauza străină poate proveni dintr-un caz fortuit, din fapta victimei sau din fapta unei terţe
persoane pentru care pârâtul nu este răspunzător.
Forţa majoră constă într-un eveniment irezistibil pe care agentul nu putea să îl prevadă
sau nu putea să îi evite efectele prin măsuri adecvate.
257
CCF: Art. 1148. Nu poate fi vorba de daune-interese atunci când din cauza forţei majore
sau a cazului fortuit debitorul a fost împiedicat să dea sau să facă ceea era obligat sau a
făcut ceea ce îi era interzis.
Comentariu
Atunci când prejudiciul este cauzat de forţă majoră sau de caz fortuit, răspunderea este
înlăturată, dacă legea nu prevede altfel sau dacă părţile nu convin contrariul.
Forţa majoră este definită în alin. (2) al art. 1351 ca fiind orice eveniment dacă posedă
patru caracteristici:
– este un eveniment extern autorului prejudiciului;
– este un eveniment imprevizibil;
– este un eveniment absolut invincibil;
– este inevitabil.
Calitatea de eveniment extern se raportează la persoana căreia i se pretinde să suporte
prejudiciul.
Exterioritatea a fost uneori invocată pentru a contesta calitatea exoneratorie a bolii şi a
tulburării psihice.
În materie contractuală, s-a concluzionat că boala este exoneratorie dacă îl împiedică pe
debitor să îşi execute obligaţia şi de aici rezultă că nu se pretinde condiţia exteriorităţii.
Ulterior, s-a revenit asupra acestei soluţii în ce priveşte păzitorul lucrului, iar mai târziu s-a
abandonat şi soluţia exonerării de răspundere din cauza tulburări psihice.
În prezent, este în mod limpede acceptată unanim soluţia că boala psihică nu poate fi
considerată ca o cauză străină, exterioară subiectului responsabil.
Tot o cauză străină, exterioară, a fost invocată atunci când debitorul a fost încarcerat
pentru executarea unei pedepse. O astfel de susţinerea a fost respinsă în ideea că însăşi
încarcerarea nu era decât o consecinţă a comportamentului subiectului răspunzător.
Există însă soluţii jurisprudenţiale care acceptă şomajul ca fiind o cauză de eliberare a
debitorului de obligaţia plăţii unor sume de bani, pentru că s-a explicat şomajul ca fiind
consecinţa unor fenomene economice şi sociale care îl depăşesc pe debitor şi îi sunt
străine.
În ce priveşte aprecierea exteriorităţii în cazul lucrurilor utilizate sau furnizate de subiectul
răspunzător, s-a concluzionat că viciul intern al lucrului sau al animalului, chiar
nedetectabil pentru păzitor nu reprezintă o cauză exterioară faţă de subiectul răspunzător,
susceptibilă să îl exonereze de obligaţia reparării prejudiciului cauzat victimei, dar, pentru
atenuarea soluţiei, păzitorul lucrului este autorizat să formuleze acţiune în regres contra
autorului viciului.
Explicaţia soluţiei constă în aceea că păzitorul lucrului răspunde pentru orice defect al
lucrului, oricare ar fi cauza acestuia, şi viciul lucrului nu întruneşte condiţia exteriorităţii.
Viciul lucrului pe care debitorul l-a întrebuinţat cu ocazia executării obligaţiei contractuale
sau a lucrului pe care s-a angajat să îl livreze ori să îl restituie nu înlătură răspunderea
debitorului, nefiind exterior.
Riscul dezvoltării care constă în riscul de apariţie a unor defecte ce nu pot fi cunoscute în
starea actuală a ştiinţei şi tehnicii la momentul punerii pe piaţă nu poate fi considerat
exterior, cu atât mai mult cu cât debitorul are obligaţia de garanţie sau de rezultat.
Exterioritatea cauzei este înţeleasă ca exterioritate a unui eveniment faţă de voinţa
258
subiectului răspunzător şi faţă de sfera activităţii sale ori a domeniului său de control sau
de influenţă.
Între forţa majoră şi cauza străină pot să apară diferenţe fundamentale.
Forţa majoră sugerează superioritatea faţă de puterile omeneşti şi această superioritate îl
împiedică pe agent să acţioneze conform voinţei sale ori îl sileşte pe agent să facă ceva
contrar voinţei sale.
Termenul ,forţă major㨠se aplică nu numai evenimentelor naturale (cutremur, ciclon,
erupţie vulcanică, fulger, inundaţie etc.) sau anonime (război, răscoală, atentat etc.), ci
cuprinde toate cauzele care posedă caracterele forţei majore şi sunt necesare pentru a
produce efectul exoneratoriu, deoarece fac imposibilă executarea obligaţiilor debitorului
sau respectarea de către acesta a conduitei prescrise legal sau convenţional.
Forţa majoră mai are şi calitatea de a fi imprevizibilă şi absolut invincibilă pentru debitor.
Aceleaşi efecte sunt uneori ataşate unei cauze străine exclusive sau determinante pentru
prejudiciu.
Se impune distincţia între forţa majoră şi cauza străină exclusivă, pentru că referirea la
aceasta din urmă are mai multe justificări.
Uneori s-a recurs la această cauză străină exclusivă în dorinţa de a eluda respectarea
condiţiei imprevizibilităţii. Deşi previzibil, prejudiciul nu a putut fi evitat, pentru că a fost
irezistibil.
Există şi tendinţa de a admite efectul exoneratoriu total al cauzei străine care nu posedă
caracterele forţei majore. În acest sens a fost calificată fapta unei terţe persoane atunci
când s-a pus problema răspunderii constructorilor şi aceştia au încercat să se exonereze
de răspundere dovedind că altă persoană este autorul faptei care a cauzat prejudiciul sau
că însăşi fapta victimei a avut această caracteristică.
Rezultă că în aceste situaţii exonerarea a fost recunoscută nu pentru că ar fi prezente
calităţii forţei majore, ci pentru că o cauză a fost exclusivă pentru efectul păgubitor.
Ìmprevizibilitatea şi irezistibilitatea sunt condiţii necesare pentru recunoaşterea existenţei
forţei majore.
Ele sunt condiţii cumulative.
De aceea, jurisprudenţa consideră că o cauză străină, chiar dacă este irezistibilă nu
posedă un efect pe deplin exoneratoriu dacă cel chemat să răspundă a avut posibilitatea
să prevadă prejudiciul.
Există şi opinii care contestă necesitatea imprevizibilităţii dacă există irezistibilitate.
Unele jurisprudenţe apelează la noţiunea de cauză străină exclusivă pentru a eluda
irezistibilitatea. Din examinarea acestei jurisprudenţe rezultă că evenimentul era
concomitent irezistibil şi inevitabil şi, deci, nu putea fi împiedicată paguba. Exonerarea a
fost acordată numai atunci când debitorul a luat toate măsurile pe care le presupunea ca
urmare a prevederii evenimentului, în încercarea de a evita efectele păgubitoare.
Aprecierea existenţei irezistibilităţii şi a imprevizibilităţii a fost supusă unor reguli stricte.
Ìrezistibilitatea s-a apreciat numai în momentul producerii pagubei atât în materie
delictuală, cât şi în materie contractuală.
În ce priveşte imprevizibilitatea, s-a admis o distincţie între răspunderea extracontractuală
şi cea contractuală. În primul caz, aprecierea s-a făcut la data provocării pagubei, iar în
materie contractuală, aprecierea s-a făcut la data încheierii contractului.
Aprecierea poate fi concepută relativ sau absolut. În art. 1351 se consacră soluţia
259
legislativă conform căreia forţa majoră este un eveniment absolut invincibil, în timp ce
cazul fortuit este un eveniment relativ invincibil şi tot relativ imprevizibil.
Prin aceasta, soluţia Noului Cod civil român se delimitează de soluţia Codului civil francez,
în care se decelează concepţia relativistă a forţei majore, aprecierea ţinând cont de toate
circumstanţele de timp, loc, economice, sociale sau politice, dar şi de mijloacele pe care
persoana chemată să răspundă le avea la dispoziţie pentru a rezista evenimentului şi a
împiedica paguba (mijloace materiale, resurse, aptitudini fizice, ajutoare externe etc.).
Aceeaşi concepţie se referă şi la cazul fortuit în Codul civil francez.
În jurisprudenţa franceză exemplele cele mai frecvente de caz fortuit sunt fenomenele
naturale, cărora nu li se recunoaşte caracterul de forţă majoră şi pentru a căror justificare
exoneratorie se cere dovada existenţei unui caracter de excepţie în raport cu condiţiile
climatice obişnuite locale.
Rezultatul este că circumstanţele referitoare la indicaţiile survenite de serviciile
meteorologice sau, în lipsa acestora, mărturiile sau indiciile relevate la faţa locului, vor
conduce, uneori, spre concluzia ,caz de forţă majoră¨, iar alteori ca fiind o circumstanţă pe
care debitorul trebuia să o prevadă şi să îi evite efectele.
Chiar dacă un eveniment a fost, sub aspect administrativ, calificat drept catastrofă
naturală, nu este obligatoriu să fie recunoscut ca forţă majoră.
Totul depinde de împrejurările concrete şi de adevăratele efecte ale evenimentului asupra
persoanelor responsabile.
Ca rezultat, unele evenimente anonime sunt uneori considerate când forţă majoră, iar
alteori li se refuză această calitate.
Jurisprudenţa franceză a utilizat aceeaşi metodă şi în cazul faptei terţei persoane, în
domeniul accidentelor rutiere.
Greva este uneori reţinută drept caz de forţă majoră, iar în alte situaţii nu i se recunoaşte
acest caracter (de exemplu, atunci când se produce ca hold-up bancar), pentru că se
apreciază că nu a reprezentat un obstacol absolut pentru îndeplinirea angajamentului
debitorului (de exemplu îndeplinirea obligaţiei băncii de a restitui depozitele de fonduri
băneşti la cererea deponenţilor nu a fost împiedicată de hold-uppentru că fondurile băneşti
devalizate aparţineau băncii şi nu deponenţilor).
Aceleaşi soluţii au fost adoptate în jurisprudenţa franceză şi în ce priveşte fapta victimei.
Ìrezistibilitatea, imprevizibilitatea şi inevitabilitatea s-au apreciat, de către jurisprudenţă,
prin utilizarea unor nivele de severitate diferite.
Exigenţa a fost extremă atunci când s-a apreciat caracterul irezistibil.
Ìnstanţele au operat o distincţie între absoluta imposibilitate şi dificultatea sporită care a
apărut ulterior.
Ìmprevizibilitatea a fost privită cu mai multă indulgenţă, pentru că aproape orice este
previzibil, chiar şi cele mai mari catastrofe.
Ìnstanţele nu au verificat caracterul absolut imprevizibil, ci au acceptat caracterul
rezonabil 14previzibil. Aceasta se referă la omul mijlociu, normal, prudent şi diligent cu
adaptare la activitatea debitorului şi la nivelul specializării pe care o implică. Evenimentul
imprevizibil este cel pe care agentul nu l-a prevăzut fără să i se poată imputa aceasta.
Observăm că modelul de persoană rezonabilă este excesiv de abstract.
Modelul utilizat în common law este diferit de cel francez.
260
În dreptul englez domină concepţia omului rezonabil sub formă de modele.
Mai întâi, modelul este conceput ca o imagine care va prinde formă de la caz la caz, fiind
diferit în dreptul public şi în dreptul privat.
Diferenţa constă în următoarea opţiune:
– opţiunea franceză face din model o imagine;
– opţiunea britanică face din model un personaj concret.
Opţiunea pentru personajul mijlociu, pe care o are jurisprudenţa franceză, este rezultatul
unei operaţiuni aritmetice, constând în adiţionarea numărului de persoane excelente cu
persoanele mediocre.
Desigur că nu aceeaşi preocupare o au părţile contractante.
Credem că bunele maniere conturează persoana rezonabilă şi diligenţa pe care toţi o
aşteptăm nu este cea mijlocie.
Cu privire la inevitabilitatea evenimentului se au în vedere măsurile dictate de
previzibilitate şi care au fost luate de un standard uman, normal, prudent şi diligent.
Acest om normal poate să prevadă evenimentele, dar facultăţile sale de prevedere şi
rezistenţă sunt depăşite în cazul unei amplori neobişnuite a evenimentului în ipoteza în
care cel chemat să răspundă trebuia să posede capacităţi sau aptitudini excepţionale pe
care nu le poate avea omul normal, se vor considera ca fiind imprevizibile şi inevitabile,
atât fapta victimei, cât şi fapta terţei persoane.
Nu se pretinde ca fapta victimei sau a terţei persoane să aibă caracter culpabil.
Chiar dacă nu este imputabilă victimei fapta sa, autorul tras la răspunde se poate exonera
dovedind că a fost pus în faţa unui eveniment imprevizibil şi irezistibil pentru el (caz fortuit)
prin însăşi conduita victimei.
Întinderea efectului exoneratoriu pe care îl produce forţa majoră este deductibil din textul
primului alineat al art. 1351: ,răspunderea este înlăturată¨, ceea ce se traduce prin
concluzia totalei exonerări.
Existenţa cauzei străine este inexistenţa faptei sau inacţiunii debitorului şi inexistenţa
rolului conduitei sale în producerea pagubei.
Forţa majoră exonerează de orice răspundere, cu unele excepţii.
Astfel, de exemplu, cel care exploatează o aeronavă nu se poate exonera, invocând fapta
victimei ca forţă majoră, de răspunderea pentru pagubele cauzate la sol.
Aceeaşi soluţie în cazul unui teleferic sau a unei instalaţii nucleare.
Atunci când obligaţia debitorului constă în livrarea unor bunuri determinate generic sau în
plata unei sume de bani se refuză invocarea cauzei străine şi imprevizibile.
Textul primului alineat al art. 1351 debutează cu sintagma ,dacă legea nu prevede altfel
sau părţile nu convin contrariul¨.
Legea prevede altfel în unele domenii la care ne-am referit în alineatele precedente şi, în
aceste situaţii, forţa majoră nu produce efectul exoneratoriu.
Cu privire la convenţiile care tind să înlăture cauzele exonerării sau să definească altfel
forţa majoră, ele sunt nule în materie delictuală şi, uneori admise în răspunderea
contractuală. Astfel, debitorul se poate angaja contractual să garanteze toate pagubele
care sunt consecinţa neexecutării contractului, inclusiv consecinţele provocate de forţa
majoră.
261
Părţile pot defini în clauzele contractului care sunt cauzele de natură străină exoneratorii.
Uneori sunt numai enumerate acele circumstanţe care sunt constitutive de forţă majoră.
Clauzele sunt valabile în măsura în care extind răspunderea dreptului victimei la reparaţie.
Aceleaşi clauze pot să scutească părţile de obligaţia dovedirii calităţilor forţei majore
pentru evenimentele asimilate.
Acele clauze care restrâng dreptul victimei la reparaţie sunt producătoare de efecte dacă
nu au caracter dolosiv şi nu privesc culpa grea.
Asemenea clauze pot fi calificate drept abuzive.
Dacă părţile au enumerat cu caracter exemplificativ şi nu limitativ situaţiile e forţă majoră,
debitorul nu este exonerat de acele exemple sau de cele similare.
Sunt numeroase cazuri în care clauzele protectoare pentru una dintre părţi sunt exagerate
şi termenii folosiţi sugerează interpretare extensivă (,mai ales . ¨, ,cele care sunt
asemenea .¨ etc.). Acestea nu vor fi acceptate de instanţă.
Fundamentul exonerării de răspundere în cazul forţei majore şi a cazului fortuit îl constituie
absenţa cauzalităţii şi absenţa culpei, iar domeniul efectului exoneratoriu cuprinde
totalitatea răspunderilor.
Cel de-al treilea alineat al art. 1351, care defineşte cazul fortuit, operează o distincţie
importantă între acest caz şi forţa majoră.
În cazul fortuit lipseşte condiţia caracterului extern al evenimentului, prezentă în forţa
majoră, şi, totodată, în cazul fortuit evenimentului nu trebuie să îndeplinească cerinţa de a
fi absolut invincibil şi inevitabil, fiind suficient ca el să fie în mod relativ invincibil şi
inevitabil, adică pentru cel chemat să răspundă, dacă nu s-ar fi produs evenimentul
imprevizibil.
În situaţia în care o normă legală exonerează pe debitor de răspunderea contractuală
pentru caz fortuit, acelaşi debitor va fi exonerat şi în caz de forţă majoră, pentru acelaşi
eveniment [alin. (4) al art. 1351].
Problema cauzei străine care nu prezintă caracterul forţei majore s-a pus în legătură cu
pluralitatea de cauze şi cauzalitatea parţială, pornindu-se de la adagiul egalităţii
răspunderii parţiale cu cauzalitatea parţială, în domeniul obligaţiilor in solidum 15.
Justificarea fundamentării obligaţiilor in solidum se raportează la indivizibilitatea cauzală
(fiecare cauză este cauza întregului prejudiciu) şi la garanţia pentru victimă (cauzalitate
parţială, dar răspundere integrală). Obligaţia in solidum este o garanţie a cărei dezvoltare
a fost asigurată de asigurări.
În asemenea situaţii, când se reţine o pluralitate de cauze ale prejudiciului, pentru a
solicita exonerarea de răspundere s-a invocat:
– concursul faptei victimei cu cauze străine, care nu sunt calificate drept forţe majore. În
aceste cazuri soluţia este obligarea la repararea integrală a prejudiciului;
– concursul faptei pârâtului cu fapta altei persoane, soluţia fiind obligarea in solidum a
fiecăruia;
– concursul faptei pârâtului cu fapta victimei sau a persoanei pentru care victima este
răspunzătoare.
262
*rt. 1321.
8apta victimei sau a terţului
Fapta victimei înseşi şi fapta terţului înlătură răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile
forţei majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în care, potrivit legii
sau convenţiei părţilor, cazul fortuit este exonerator de răspundere.
Comentariu
Fapta victimei sau fapta unei terţe persoane pot înlătura răspunderea dacă ele îndeplinesc
condiţiile cerute pentru recunoaşterea cazului fortuit, adică dacă sunt relativ imprevizibile
şi invincibile: nu pot fi prevăzute şi nici împiedicate de către persoana care ar fi fost
chemată să răspundă dacă nu s-ar fi produs evenimentul.
Nu în toate cazurile fapta victimei şi fapta terţului pot fi exoneratoare de răspundere. Acest
efect îl au numai dacă, în virtutea legii sau în conformitate cu convenţia părţilor, cazul
fortuit exonerează de răspundere.
În aceste situaţii, fapta victimei sau fapta terţei persoane îndeplinesc condiţia exteriorităţii.
Nu este acceptată exonerarea de răspundere dacă exterioritatea nu este bine
caracterizată, de exemplu, dacă victima s-a pus la dispoziţia pârâtului, urmând directivele
acestuia.
Dacă, însă, victima se afla în subordinea pârâtului, dar a depăşit instrucţiunile primite şi a
avut iniţiative intempestive, condiţia exteriorităţii poate fi considerată ca fiind satisfăcută.
În termeni similari se pune şi problema faptei terţei persoane. Dacă fapta acestei persoane
a fost provocată chiar de pârât, fapta nu mai este o cauză străină, exterioară.
Comitentul nu se poate scuti de răspundere invocând fapta prepusului, care a acţionat în
exerciţiul funcţiei atribuite.
Părinţii nu se pot exonera de răspundere pentru prejudiciul cauzat de copilul minor aflat în
supravegherea lor.
Debitorul obligaţiei contractuale nu poate fi exonerat de consecinţele păgubitoare ale
neexecutării propriei obligaţii invocând fapta unui auxiliar sau a unui înlocuitor pe care l-a
introdus el însuşi în executarea contractului.
Pentru ca fapta victimei sau terţei persoane să aibă caracterele cazului fortuit nu se cere
să fie îndeplinită condiţia culpei victimei, fiind suficient ca fapta victimei sau fapta terţei
persoane să fie pentru cel chemat să răspundă atât imprevizibilă, cât şi invincibilă.
În cazul unui automobilist care a trecut cu autovehiculul peste corpul victimei culcate pe
drum s-a reţinut că fapta victimei, în legătură directă cu prejudiciul, reprezintă o
împrejurare externă de natură să îl exonereze integral, dacă a fost în mod normal
imprevizibilă pentru automobilist şi nu era posibilă pentru el evitarea prejudiciului16.
Concursul între fapta pârâtului şi fapta unei terţe persoane în provocarea prejudiciului nu
poate avea ca efect reducerea răspunderii pârâtului ab initio.
Limitarea la numai o parte din prejudiciu a răspunderii pârâtului, sub motiv că şi terţa
persoană a contribuit la acelaşi prejudiciu nu este admisibilă, pentru că lezează interesul
singurei persoane inocente, care este victima.
Fapta terţei persoane, coautor al prejudiciului nu are efect exoneratoriu în raportul dintre
pârât şi victimă, cu singura excepţie a situaţiei în care s-ar putea admite că pentru fapta
pârâtului sunt îndeplinite condiţiile cazului fortuit.
263
*rt. 1323.
:!erciţiul drepturilor
Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl
repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv.
Comentariu
Este general admis, în mod statornic, că exerciţiul unui drept, a unei puteri sau a unei
libertăţi nu poate angaja răspunderea titularului.
În această situaţie se află:
– dreptul de a informa publicul pe care îl are mass-media17;
– dreptul de a depune plângere contra altei persoane;
– dreptul de a pune în executare silită o hotărâre judecătorească ş.a.
Efectul justificativ şi exonerator nu este, totuşi, fără limite.
Scuza este stăvilită de abuzul de drept, a cărui întindere şi eficienţă este variabilă în
funcţie de importanţa prerogativelor pe care le posedă exerciţiul şi care pot dăuna altora.
Dreptul de a acţiona în justiţie nu este abuziv dacă nu este manifest răuvoitor.
Dreptul la trecere prioritară în traficul rutier nu îl exonerează pe cel ce are prioritate de
obligaţia respectării normelor Codului rutier, nici de obligaţia mai generală de a conduce
cuprudenţă, dar, în general, se admite că în niciun caz prioritarul nu poate fi singurul
răspunzător, dacă nu i se poate reproşa o culpă gravă.
Abuzul de drept se poate manifesta şi prin intenţia de a provoca altuia o vătămare prin
modalitatea de exercitare a dreptului şi, în această ipoteză, prevăzută de art. 1353 se
regăsesc conflictele de vecinătate.
Dreptul poate rezulta şi dintr-o autorizaţie administrativă, de exemplu autorizaţia pentru
fabricarea, importul sau vânzarea unor produse toxice sau cu potenţial dăunător. De
asemenea, autorizaţia pentru un spectacol poate provoca inconveniente vecinilor,
autorizaţia de construcţie sau reparaţie poate tulbura vecinătăţile etc.
Asemenea autorizaţii nu îl exonerează pe beneficiar de răspundere în caz de neglijenţă,
imprudenţă, stângăcie, abuz în exercitarea autorizaţiei acordate.
*rt. 1324.
*lte cau$e de e!onerare
Victima nu poate obţine repararea prejudiciului cauzat de persoana care i-a acordat ajutor
în mod dezinteresat sau de lucrul, animalul ori edificiul de care s-a folosit cu titlu gratuit,
decât dacă dovedeşte intenţia sau culpa gravă a celui care, potrivit legii, ar fi fost chemat
să răspundă.
Comentariu
În textul art. 1354 sunt reproduse (cu caracter exemplificativ?) alte două cauze de
exonerare:
1) exonerarea de răspundere pentru prejudiciul cauzat cu acest prilej persoanei care
acordă în mod dezinteresat ajutor victimei;
2) exonerarea celui care s-a folosit cu titlu gratuit de lucrul, animalul sau edificiul altuia şi
264
acestea i-au provocat un prejudiciu.
Regula de mai sus poate fi înlăturată, în sensul antrenării răspunderii dacă persoana
chemată să răspundă conform legii a acţionat cu culpă gravă sau cu intenţie.
Situaţiile vizate generic în art. 1354 se întâlnesc în accidentele rutiere, de exemplu atunci
când martorul acordă benevol asistenţă pentru scoaterea victimei din automobil,
deteriorând caroseria.
În ceea ce priveşte răspunderea păzitorului pentru prejudiciul cauzat de lucru, într-o primă
etapă, jurisprudenţa franceză a decis că aceasta nu poate fi invocată contra păzitorului
automobilului de către cei care au ocupat un loc în acel automobil fie în virtutea unui
contract de transport fie cu titlu pur benevol.
În primul caz, se va putea invoca răspunderea contractuală a transportatorului.
În cel de-al doilea caz, călătorii cu titlu gratuit vor fi consideraţi că au acceptat să se
expună pericolelor şi ar putea obţine o despăgubire numai dacă s-ar dovedi o culpă în
sarcina păzitorului lucrului18.
După 40 de ani, la 20 decembrie 1968, soluţia jurisprudenţei franceze s-a schimbat.
Acceptarea riscurilor de către victimă ar reprezenta o convenţie de nerăspundere a
păzitorului lucrului, care în materie de răspundere civilă delictuală este inadmisibilă.
În consecinţă, şi cel transportat benevol poate acţiona contra transportatorului dacă
demonstrează culpa acestuia.
O astfel de culpă poate să rezulte din simpla constatare că automobilul a luat o direcţie
nefirească19.
*rt. 1322.
Clau$e privind r%spunderea
(1) Nu se poate exclude sau limita, prin convenţii sau acte unilaterale, răspunderea pentru
prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârşită cu intenţie sau din culpă gravă.
(2) Sunt valabile clauzele care exclud răspunderea pentru prejudiciile cauzate, printr-o
simplă imprudenţă sau neglijenţă, bunurilor victimei.
(3) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrităţii fizice sau psihice ori sănătăţii nu
poate fi înlăturată ori diminuată decât în condiţiile legii.
(4) Declaraţia de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu constituie, prin ea
însăşi, renunţarea victimei la dreptul de a obţine plata despăgubirilor.
Comentariu
Textul art. 1355 vizează patru ipoteze.
Prima ipoteză se referă la răspunderea pentru prejudiciul cauzat altuia printr-o faptă
săvârşită cu intenţie sau culpă gravă.
În principiu, răspunderea profesioniştilor pentru pagubele cauzate consumatorilor este
angajată independent de gravitatea culpei, atât în domeniul delictual, cât şi în cel
contractual.
Astfel, de exemplu, dacă anumite hotărâri judecătoreşti relevă gravitatea culpei reproşată
medicului, mai ales când este vorba despre o eroare profesională ştiinţifică, niciodată nu
au condiţionat răspunderea de gravitatea culpei, ci, dimpotrivă, au admis răspunderea pe
baza oricărei culpe.
265
Aceeaşi măsură se aplică şi răspunderii avocaţilor, notarilor, bancherilor şi, de o manieră
generală, liber profesioniştilor.
Uneori, însă, în mod excepţional, culpa calificată (gravă) este o condiţie de răspundere,
aşa cum aceasta se regăseşte şi în textul art. 1354 şi al art. 1355 alin. (1).
O asemenea culpă gravă se reţine în sarcina statului pentru funcţionarea defectuoasă a
justiţiei sau în raporturile de muncă atunci când se stabileşte răspunderea salariatului
pentru greşelile profesionale sau răspunderea angajatorului pentru accidentele de muncă.
Textul alin. (1) al art. 1355 se referă şi la intenţie ca formă a vinovăţiei şi ca agravantă a
răspunderii.
Totodată, în materie de asigurări, culpele intenţionate sau frauduloase nu pot fi acoperite
de asigurarea de răspundere20.
Textul alin. (1) al art. 1355 interzice atât excluderea, cât şi plafonarea, pe cale
convenţională sau prin act unilateral, a răspunderii pentru un prejudiciu material cauzat
altuia, dacă fapta cauzatoare de prejudiciu s-a săvârşit cu intenţie sau din culpă gravă.
Excluderea convenţională a răspunderii implică un regim juridic special, particular şi,
totodată, atribuie sarcina probei.
Clauza de excludere a garanţiei este acea stipulaţie care îl privează pe asigurat de
beneficiul garanţiei în considerarea unor circumstanţe particulare de realizare a riscului
(excluderea riscului de zbor în cazul nerespectării exigenţelor referitoare la staţionarea
vehiculelor la sol).
Cu privire la sarcina probei, se impune ca asigurătorul să facă dovada că asiguratul a
cunoscut clauza de excludere în momentul semnării contractului.
Culpa intenţionată exclude asigurarea de răspundere civilă.
Dacă asiguratul este persoană juridică, culpa intenţionată se referă la conducătorul de
drept sau de fapt, iar intenţia se raportează la voinţa de a cauza paguba.
Exemple de clauze de limitare sau de exonerare de răspundere:
1) nicio clauză de exonerare de garanţie pentru vicii ascunse nu poate fi stipulată pentru
acele vicii care au rezultat din prezenţa în elementele de construcţie a azbestului;
2) clauza de exonerare de garanţie pentru vicii ascunse nu poate fi stipulată atunci când
viciul ascuns este prezenţa termitelor într-un imobil;
3) contractul este fără garanţie în profitul dobânditorului în cazul defectului sau viciului
lucrului predat;
4) vânzătorul nu garantează decât viciile ascunse ale lucrului vândut care îi sunt
semnalate de dobânditor în termen de un an de la vânzare. Cumpărătorul nu va putea
pretinde decât repararea lucrului şi nu va putea să solicite nici diminuarea preţului, nici
rezoluţiunea contractului.
Textul art. 1355 alin. (1) vizează două ipoteze: excluderea sau limitarea răspunderii.
Limitarea nu suprimă obligaţia, ci determină numai întinderea acesteia şi se poate realiza
în mai multe feluri.
Părţile pot schimba natura obligaţiei, transformând-o din obligaţie de rezultat în obligaţie
de mijloace.
Părţile pot să restrângă obiectul obligaţiei de predare a bunului, de exemplu prin scutirea
de predare a accesoriilor sau prin clauza predării în starea în care se află şi nu în stare de
bună funcţionare.
266
De asemenea, sunt limitative clauzele care introduc o anumită supleţe în modul de
executare a prestaţiei, de exemplu, prevăzând termenul de executare numai cu titlu
indicativ sau permiţând cantitatea livrată ca putând să varieze între anumite limite etc.
Clauzele care reduc obligaţiile contractantului sunt alternativa la clauzele care exclud
răspunderea. Rezultatul ambelor este foarte asemănător pentru că permit beneficiarului
clauzei sustragerea de la răspundere în cazul neexecutării unor obligaţii.
Prima, clauza de excludere, are o manieră mai radicală, în sensul că obligaţia nu va putea
fi pusă în sarcina beneficiarului.
Cea de-a doua are rolul de a nu permite angajarea răspunderii în cazul nerespectării
obligaţiei. Sunt abuzive clauzele care înlătură răspunderea profesioniştilor în raporturile cu
consumatorii cele care au ca obiect sau ca efect un dezechilibru semnificativ între
drepturile şi obligaţiile părţilor contractului.
Asemenea clauze sunt considerate ca nescrise.
În conformitate cu prevederile alin. (2) al art. 1355, pot fi considerate valabile clauzele de
excludere a răspunderii, dacă prejudiciul s-a cauzat printr-o simplă imprudenţă sau
neglijenţă şi s-a localizat la bunurile victimei, nu şi la persoana acesteia.
Uneori, limitarea răspunderii sau excluderea acesteia pe cale contractuală devin inutile,
deoarece însăşi legea este aceea care stabileşte excluderea sau limitarea.
Nu sunt clauze de acest gen nici cele care determină ipotezele răspunderii în raport de
originea prejudiciului.
Astfel, depozitarul unor bunuri mobile este obligat să le păstreze şi să le asigure
conservarea. El poate stipula că nu va răspunde în caz de incendiu.
Hotelierul este obligat să asigure şi paza bagajelor şi obiectelor diverse aduse de călători.
În cazul furtului sau degradării acestora, hotelierul răspunde chiar dacă a stipulat clauze
de limitare a răspunderii şi aceste limite sunt inferioare plafoanelor legale.
O situaţie similară se întâlneşte cu privire la plafonarea răspunderii pentru obiectele lăsate
în autovehiculul parcat.
Limitările sunt înlăturate atunci când culpa hotelierului sau a personalului a fost la originea
prejudiciului sau atunci când, fără legitimă explicaţie, hotelierul a refuzat să primească
lucrurile.
Limitări legale ale responsabilităţii se mai întâlnesc în materie de transport maritim, aerian,
curierat, carduri bancare etc.21
Curtea de Casaţie franceză, secţia a ÌÌ-a civilă, a decis la 17 februarie 1955, că sunt nule
clauzele de exonerare sau de atenuare a răspunderii în materie delictuală22.
*rt. 1326.
*nunţuri privitoare la r%spundere
(1) Un anunţ care exclude sau limitează răspunderea contractuală, indiferent dacă este
adus ori nu la cunoştinţa publicului, nu are niciun efect decât dacă acela care îl invocă
face dovada că cel prejudiciat cunoştea existenţa anunţului la momentul încheierii
contractului.
(2) Printr-un anunţ nu poate fi exclusă sau limitată răspunderea delictuală pentru
prejudiciile cauzate victimei. Un asemenea anunţ poate avea însă valoarea semnalării
unui pericol, fiind aplicabile, după împrejurări, dispoziţiile art. 1371 alin. (1).
267
Comentariu
Efectele manifestării de voinţă unilaterală, care tinde la excluderea sau limitarea
răspunderii contractuale, sau a răspunderii delictuale sunt reglementate distinct în art.
1356 alin. (1) şi (2).
Astfel, anunţul prin care se manifestă voinţa de a exclude răspunderea contractuală sau
de a-i pune anumite limite, poate să producă efecte numai dacă debitorul care se
prevalează de această excludere sau limitare face dovada că persoana prejudiciată prin
executarea contractului a cunoscut existenţa anunţului în momentul încheierii contractului
şi în acest fel a achiesat la voinţa debitorului.
În cazul răspunderii delictuale, alin. (2) al art. 1356 interzice excluderea sau limitarea
răspunderii pentru prejudiciile provocate victimei.
Cu toate acestea, un astfel de anunţ poate valora ca o avertizare adresată părţii vătămate
cu privire la pericolul provocării pagubei şi, în acest caz, prevederile art. 1371 alin. (1) cu
privire la culpa comună şi la concursul culpei cu alte cauze exoneratoare.
)ecţiunea a 3-a.
,%spunderea pentru (apta proprie
Art. 1357. - Condiţiile răspunderii
Art. 1358. - Criterii particulare de apreciere a vinovăţiei
Art. 1359. - Repararea prejudiciului constând în vătămarea unui interes
Art. 1360. - Legitima apărare
Art. 1361. - Starea de necesitate
Art. 1362. - Obligaţia terţului de reparare a prejudiciului
Art. 1363. - Divulgarea secretului comercial
Art. 1364. - Îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege
Art. 1365. - Efectele hotărârii penale
Art. 1366. - Răspunderea minorului şi a celui pus sub interdicţie judecătorească
Art. 1367. - Răspunderea altor persoane lipsite de discernământ
Art. 1368. - Obligaţia subsidiară de indemnizare a victimei
Art. 1369. - Răspunderea altor persoane
Art. 1370. - Ìmposibilitatea de individualizare a autorului faptei ilicite
Art. 1371. - Vinovăţia comună. Pluralitatea de cauze
*rt. 132+.
Condiţiile r%spunderii
(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este
obligat să îl repare.
(2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.
CCA: Art. 998. Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a
cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara.
268
Art. 999. Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de
acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa.
CCF: Art. 1382. Orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe cel din
a cărui greşeală s-a produs, să îl repare.
Art. 1383. Fiecare este responsabil pentru prejudiciul pe care l-a cauzat nu numai prin
fapta sa, dar şi din neglijenţa sau imprudenţa sa.
CCÌ: Art. 2043. Despăgubirea pentru fapta ilicită. Orice faptă dolosivă sau culpabilă, care
cauzează altuia o daună injustă, îl obligă pe cel care a comis fapta la despăgubirea
daunei.
BGB: §823. Obligaţia de a repara dauna. (1) Oricine care, intenţionat sau din neglijenţă,
aduce atingere în mod ilicit vieţii, corpului, sănătăţii, libertăţii, proprietăţii sau oricărui drept
al altuia, este ţinut faţă de acesta să repare prejudiciul rezultat.
(2) Aceeaşi obligaţie incumbă şi celui care contravine unei legi care protejează interesele
altuia. Dacă, conform textului legii, este posibilă o contravenţie independent de orice
culpă, obligaţia de reparare nu intervine decât dacă există culpă.
Comentariu
Din textul art. 1357 se desprind următoarele sintagme relevante:
– ,cauzează¨
– ,prejudiciu¨
– ,faptă ilicită¨
– ,săvârşită cu intenţie sau din culpă¨, ,cu cea mai uşoară culpă¨
– ,să îl repare¨23.
1. Eboşa noţiunii de cauzalitate. Distincţie
Cauzalitatea juridică se distinge de noţiuni învecinate cum sunt ,legătura¨, ,imputabilitatea¨
sau ,implicarea¨.
Menirea conexiunii cauzale este de a explica relaţia între faptul generator şi prejudiciu.
Faptul generator poate fi fapta unei persoane responsabile sau a unei persoane
iresponsabile aflată în paza unui ocrotitor după cum poate fi fapta unui lucru.
Nu este suficient să fie determinată fapta păgubitoare, nici să fie identificat autorul faptei,
ci trebuie să se identifice relaţia între prejudiciu şi persoana răspunzătoare.
Se poate vorbi despre legătura între faptă şi persoană sau despre imputabilitatea
subiectivă a pagubei faţă de o anumită persoană, în sarcina căreia poate fi pusă paguba.
Tot astfel se poate discuta implicarea în pagubă a unui lucru. Toate aceste trei noţiuni,
,legătura¨, ,imputabilitatea¨ şi ,implicarea¨ sunt diferite de cauzalitate.
A. Elementele constitutive
Elementele constitutive ale unei definiţii a cauzalităţii juridice au fost obiect de controversă
ştiinţifică, mergând până la refuzul oricărei definiţii. Astfel, s-a propus înlocuirea cauzalităţii
cu echitatea, cu teoria riscului, cu teoria relativităţii aquiliene, dar toate aceste tentative au
eşuat.
Definirea cauzalităţii juridice a cunoscut un proces îndelungat şi complicat în cursul căruia
s-au emis diverse teorii cum sunt:
– teoria echivalenţei condiţiilor;
269
– teoria cauzei proxime şi a consecinţei imediate;
– teoria cauzalităţii adecvate, cu varianta acesteia, cauzalitatea suficientă şi altele.
În încercările de definire a cauzalităţii, jurisprudenţa a considerat-o ca fiind o problemă de
fapt lăsată la aprecierea suverană a judecătorului fondului, dar, la o analiză atentă, s-a
putut constata că aprecierea suverană priveşte numai aprecierea dovezilor, iar în rest se
exercită controlul Curţii de Casaţie.
Cauzalitatea se desfăşoară în două faze:
a) de la fapta păgubitoare la prejudiciul iniţial;
b) de la prejudiciul iniţial la consecinţele ulterioare.
Prima condiţie a cauzalităţii este ca fapta să fie necesară pentru producerea pagubei.
Dacă prejudiciul s-ar fi produs şi fără faptă nu există cauzalitate.
De cele mai multe ori fapta incriminată poate fi una dintre cauzele pagubei, inclusiv în
situaţia în care a avut rolul de a agrava prejudiciul.
În concluzie, pluralitatea cauzelor este admisă atunci când fapta este una dintre condiţiile
pagubei şi această pluralitate poate fi simultană ori succesivă, indiferent de ordinea
cronologică şi fără ierarhie.
Fapta de abstenţiune poate avea o valoare cauzală dacă ea constă în neluarea unor
măsuri de precauţie.
Pluralitatea permite privilegierea unei cauze mai adecvate decât celelalte. Culpa mai
uşoară este absorbită de culpa mai gravă.
Culpa posedă un rol cauzal numai atunci când constă în încălcarea unei norme având ca
scop evitarea prejudiciului.
Cauzalitatea ţine seama şi de rolul activ al lucrului, care poate fi inert sau dinamic. Un
caracter inert al lucrului poate înlătura răspunderea în anumite condiţii.
Prejudiciile indirecte sunt analizate în etapa a doua, de la prejudiciul iniţial la consecinţele
ulterioare. Aceste consecinţe se pot dezvolta în cascadă propagându-se în mediu, după
cum rezultă şi din dispoziţiile art. 1381, art. 1385, art. 1387 şi urm.
În unele situaţii instanţele au admis că agravarea prejudiciului iniţial sau apariţia unui nou
prejudiciu care afectează victima iniţială se află în raport de cauzalitate cu fapta
păgubitoare dacă se poate stabili că nu s-ar fi produs dacă fapta nu ar fi fost săvârşită.
De asemenea, s-a decis că apariţia unui factor nou disociabil de faptul iniţial dar provocat
sau favorizat de acesta din urmă, cum ar fi, de exemplu, o boală sau o intervenţie
chirurgicală ori chiar şi o sinucidere nu rupe raportul cauzal între evenimentul care a
declanşat procesul păgubitor şi paguba finală.
Concluzia opusă s-ar putea susţine numai dacă acel eveniment nu a avut nicio parte reală
în prejudiciul a cărui reparaţie a fost cerută.
B. Dovada raportului de cauzalitate. Sarcina probei şi mijloacele de probă
Sarcina probei raportului de cauzalitate aparţine reclamantului care pretinde
despăgubirea. Excepţiile sunt numeroase şi variate. Acestora li se adaugă aspectele
uşurării sarcinii probei.
Printre excepţii se numără prezumţiile de cauzalitate, mai frecvente în cazul accidentelor
nucleare, accidentelor de muncă, accidentelor de trafic rutier, precum şi în cazul
răspunderii păzitorului lucrului, în cazul obligaţiilor contractuale de rezultat şi al
contaminărilor transfuzionale.
270
Uşurarea sarcinii probei care incumbă reclamantului se realizează prin prezumţii de
cauzalitate bazată fie pe constatarea pericolului creat de fapta celui răspunzător, fie de
neîndeplinirea unei obligaţii de informare.
Frecvent se întâmplă ca o persoană să creeze o situaţie obiectiv periculoasă după care ea
însăşi sau o altă persoană să suporte o pagubă care apare în acest fel o realizare normală
şi previzibilă a riscului creat prin acea faptă. În această situaţie se află unele fapte care
aparţin traficului rutier, alte fapte care se referă la accidente provocate prin plasarea unor
lucruri în poziţii primejdioase sau situaţiile periculoase create ca urmare a unor produse
defectuoase.
Cazuri particulare de apreciere a cauzalităţii se întâlnesc în domeniul medical şi în
domeniul pagubelor cauzate de un membru anonim al grupului.
Cu privire la cauzalitatea în răspunderea medicală, mai ales în operaţiile chirurgicale,
instanţele au admis despăgubirea pentru pierderea unei şanse datorită neîndeplinirii
obligaţiei de informare.
Acest concept de ,pierdere a unei şanse¨ a fost creat pentru a permite o reparaţie parţială
în situaţiile în care nu putea fi stabilită cu certitudine cauzalitatea între culpa medicală şi
prejudiciul suferit de pacient.
În cazul în care a fost creat în mod nescuzabil un risc, reparaţia a fost acordată integral nu
numai pentru pierderea şansei. De exemplu, dacă medicul a administrat o injecţie cu un
produs deşi nu se impunea, el l-a supus pe pacient unui risc nejustificat mortal, privând
victima de orice şansă de supravieţuire, ceea ce justifică o reparaţie integrală.
O altă uşurare a sarcinii probei s-a realizat prin liberalizarea probaţiunii în domeniul
legăturii de cauzalitate. Referitor la prejudiciul cauzat de un membru anonim al unui grup
de persoane identificate, situaţie întâlnită în accidentele de vânătoare, în unele accidente
rutiere, în cazul victimelor terorismului sau al contaminărilor transfuzionale cu virusul HÌV,
despăgubirea integrală s-a obţinut prin creaţia unorfonduri de solidaritate.
Responsabilitatea in solidum a fost stabilită în cazul culpei colective, de exemplu, în cazul
jocurilor sportive primejdioase şi al accidentelor de vânătoare. În aceste situaţii s-a admis
o prezumţie de cauzalitate.
Răspunderea in solidum care incumbă autorilor posibili ai unui prejudiciu anonim se
bazează pe ideea că reclamantul şi-a făcut datoria dacă a stabilit că fapta care i-a
provocat paguba nu s-a putut comite decât de către unul dintre membrii grupului. Din
acest moment, aparţine membrilor grupului sarcina să facă dovada contrară.
Obligaţia in solidum nu poate exista fără un grup concertat care desfăşoară o activitate
colectivă.
Reclamantul trebuie să convingă instanţa că a indicat toate persoanele susceptibile de a
cauza prejudiciul şi înlesnirea care i se acordă priveşte identificarea unicului autor care se
află printre membrii grupului.
Numeroase decizii ale Curţii de Casaţie franceze s-au concentrat asupra definirii cât mai
corecte a cauzalităţii.
Astfel, de exemplu, decizia nr. 605 din 9 iulie 2009 a examinat relaţia cauzală între
vaccinul antihepatitei B (Genhevac) şi scleroza în plăci. Reclamanta a fost vaccinată
contra hepatitei B în iulie şi august 1997, vaccinul fiind produs de societatea Pasteur
Aventis MSD. În octombrie 1997, reclamanta a suferit tulburări neurologice şi în anul 2001
a fost diagnosticată cu scleroză în plăci.
Curtea de Apel Lyon, la 22 noiembrie 2007, a declarat-o răspunzătoare pe societatea
producătoare a vaccinului şi a obligat-o să plătească despăgubiri reclamantei.
271
Pârâta producătoare s-a apărat în recurs susţinând:
1) că vaccinul produs de ea nu poate fi calificat drept produs defectuos în lumina
prevederilor Directivei CEE nr. 85-374 din 25 iulie 1985;
2) că nu există dovada legăturii de cauzalitate între pretins defect al produsului şi boala
reclamantei.
În legătură cu primul motiv, recurenta a pornit de la premisa că un produs este defectuos
atunci când nu oferă securitatea la care se poate aştepta în mod legitim, ţinând seama de
toate împrejurările, şi mai ales de întrebuinţarea care poate fi efectuată în mod rezonabil,
ceea ce în cazul din speţă nu s-a regăsit. Existenţa unui defect de securitate a produsului
nu poate fi dedusă din patologia efectelor nedorite.
Aceste argumente au fost respinse de Curtea de Casaţie franceză cu motivarea că un
produs este defectuos atunci când nu oferă securitatea la care ne putem aştepta în mod
legitim. În aprecierea acestei condiţii trebuie să se ţină seama mai ales de prezentarea
produsului, de întrebuinţarea sa rezonabilă şi de momentul punerii sale în circulaţie.
În legătură cu acest vaccin, publicaţia Vidal, dicţionar medical, menţionează la efectele
secundare nedorite, dar posibile, scleroza în plăci, însă nota de prezentare a produsului,
pe care a conceput-o producătorul, nu conţine această informaţie.
Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, recurenta a susţinut că pentru antrenarea
răspunderii în vederea reparării prejudiciului cauzat de un produs defectuos, este pretinsă
dovada pagubei, defectului, precum şi a legăturii de cauzalitate între defect şi produs. O
asemenea dovadă poate rezulta din prezumţii, cu condiţia ca acestea să fie grave, precise
şi concordante.
Pentru a afirma că scleroza în plăci este imputabilă vaccinului, întrucât reclamanta nu
avea antecedente neurologice şi boala s-a declanşat la mai puţin de două luni după
injecţia cu vaccinul, curtea de apel nu a avut în vedere decât coincidenţe cronologice, iar
acestea sunt improprii pentru a caracteriza prezumţii grave, precise şi concordante ale
existenţei legăturii cauzale între vaccin şi boala reclamantei.
Curtea de apel a inversat sarcina probei atunci când a susţinut că pârâta nu a făcut
dovada altei cauze, decât vaccinul.
Respingând şi acest motiv de recurs, Curtea de Casaţie franceză a reţinut că, dacă
studiile ştiinţifice prezentate în proces de pârâtă nu au pus în evidenţă o creştere statistică
semnificativă a riscului privind scleroza în plăci după vaccinarea contra hepatitei B, aceste
studii nu exclud o posibilă legătură între această vaccinare şi scleroza în plăci. Întrucât
primele manifestări ale sclerozei în plăci au apărut după două luni de la ultima injecţie cu
produsul litigios şi niciun alt membru al familiei nu a suferit antecedente neurologice, din
moment ce nicio altă cauză nu poate explica această boală, a cărei legătură cu vaccinul
este vădită, după cum afirmă medicul curant al reclamantei, curtea de apel a putut să
deducă din aceste fapte care sunt prezumţii grave, precise şi concordante, relaţia cauzală
între vaccin şi prejudiciul suferit de reclamantă.
Anterior, la 25 iunie 2009, aceeaşi secţie a Curţii de Casaţie franceze, prin decizia nr. 731,
a casat hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Versailles la 10 ianuarie 2008, care a
respins acţiunea reclamantei contra societăţii Stallergenes, societate anonimă, care a
produs vaccinul ORL ,Stallergenes MRV¨. Pentru a respinge acţiunea reclamantei, curtea
de apel a reţinut că nu există o probă formală a relaţiei de cauzalitate directă şi certă între
injecţiile cu vaccin şi declanşarea patologiei.
Casând această hotărâre, Curtea de Casaţie franceză, secţia Ì-a civilă, a reţinut că
instanţa Curţii de Apel Versailles a încălcat dispoziţiile art. 1147 şi ale art. 1382 CCF,
interpretate în lumina Directivei CEE nr. 85-374 din 25 iulie 1985 prin formularea exigenţei
272
unei probe ştiinţifice cu caracter cert, cu toate că rolul cauzal poate să rezulte şi din simple
prezumţii, dacă ele sunt grave, precise şi concordante.
La 24 septembrie 2009, aceeaşi secţie a Curţii de Casaţie franceze a pronunţat două
decizii nr. 878 şi nr. 880 în speţe care au în comun administrarea faţă de paciente a
hormonului de sinteză denumit diethylstilbestrol (DES) produs de societatea UCB Pharma,
precum şi de societatea Novartis Santé Familiale.
Tot în ambele cazuri, reclamantele au susţinut că adenocarcinomul de col uterin de care
suferă este efectul administrării mamelor lor, în timpul când erau însărcinate cu
reclamantele, a hormonului de sinteză denumit diethylstilbestrol (DES).
În primul caz, decizia Curţii de Apel Versailles din 29 noiembrie 2007, care a respins
acţiunea a fost menţinută de Curtea de Casaţie franceză. Ìnstanţa supremă a motivat că
aparţine reclamantei sarcina dovezii că a fost expusă acestui medicament întrucât nu s-a
stabilit că medicamentul litigios ar fi singura cauză posibilă a patologiei de care ea suferă.
În cel de-al doilea caz, Curtea de Apel Paris a respins acţiunea cu motivarea ca ambele
laboratoare au livrat acelaşi produs, dar nicio probă directă nu a putut stabili că produsul
dăunător a fost realizat de una sau de cealaltă dintre societăţile pârâte.
Curtea de Casaţie a considerat că acest raţionament este greşit, deoarece, după ce s-a
constatat că acel hormon a fost cauza directă a patologiei tumorale de care suferă
reclamanta, de acum încolo revine fiecăreia dintre laboratoarele pârâte să facă dovada că
produsul ei nu a fost la originea prejudiciului.
Tot în ziua de 24 septembrie 2009, Curtea de Casaţie franceză, secţia Ì-a civilă, a
pronunţat decizia nr. 879 prin care a menţinut hotărârea curţii de apel prin care a fost
respinsă acţiunea reclamantei. Reclamanta a susţinut că fiind vaccinată contra hepatitei B
în anul 1992 şi 1993 a prezentat în 1994 simptomele care au fost finalizate prin
diagnosticul de scleroză în plăci. Curtea de Casaţie, menţinând hotărârea curţii de apel a
decis că aceasta din urmă, în mod suveran a reţinut că datele ştiinţifice şi prezumţiile
invocate de reclamantă nu fac dovada legăturii de cauzalitate între vaccin şi apariţia bolii.
Virusul hepatitei C a fost acuzat de provocarea acestei boli prin transfuzie sanguină.
Curtea de Casaţie franceză, prin decizia 1893 din 19 noiembrie 2009, reţinând existenţa
unei relaţii cauzale între contaminarea cu acest virus prin transfuzie sanguină a fost pusă
în situaţia de a determina cauzalitatea complexă şi, consecutiv, răspunderea pentru
repararea prejudiciului.
În speţă, reclamantul M.X. a fost victima unor atacuri cu armă albă, care au necesitat
intervenţii chirurgicale şi transfuzii sanguine. S-a stabilit că în cursul acestor transfuzii i-a
fost contaminat sângele cu virusul hepatitei C. Acţiunea pentru repararea prejudiciului
complex (rănire şi contaminare) a fost îndreptată atât contra agresorului, cât şi contra
societăţii care a livrat sângele infestat.
Curtea de Casaţie franceză a reţinut că deficitul funcţional permanent pe care îl posedă
reclamantul cuprinde diminuarea potenţialului fizic, psihosenzorial sau intelectual,
rezultând din vătămarea integrităţii anatomo-fiziologice constatabilă medical şi prejudiciul
specific cauzat de contaminare acoperă ansamblul tulburărilor privind incertitudinea
viitorului, teama de suferinţă şi tulburările vieţii intime şi sociale. Deficitul funcţional
permanent stabilit de Curtea de Apel Bordeaux la 29 noiembrie 2007 a fost cuantificat ca
având o forţă cauzală de 20%, deficit provocat de o astenie episodică, şi acest prejudiciu
nu se confundă cu celălalt prejudiciu specific contaminării, bazat mai ales pe incertitudinea
şi neliniştea în faţa viitorului. Procedând astfel, curtea de apel a indemnizat două prejudicii
distincte, cel provocat de agresiune şi cel provocat de contaminare. Având în vedere că
relaţia cauzală între contaminare şi starea sănătăţii reclamantului, precum şi faptul că
273
transfuzia a devenit necesară numai din cauza rănilor provocate de agresor, curtea de
apel a apreciat în mod suveran că producătorul vaccinului trebuie să suporte 80% din
despăgubire, iar agresorul 20%24.
2. Prejudiciul
Pentru a atrage răspunderea autorului faptei ilicite, prejudiciul suferit de partea vătămată
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: 1) să existe; 2) să fie cert; 3) să fie personal.
1) În principiu, dovada existenţei prejudiciului trebuie să fie produsă de victimă. Codurile
de procedură civilă, în acord cu codurile civile, garantează libertatea administrării probelor,
dar, totodată, consacră şi aprecierea suverană a instanţei cu privire la aceste probe.
Aceste două componente, libertatea administrării de către părţi şi suveranitatea instanţei
în aprecierea probelor nu depind de importanţa sau gravitatea intrinsecă a prejudiciului.
Rareori, instanţa se referă la caracterul derizoriu al prejudiciului.
De exemplu, în cazul conturbărilor între vecini, jurisprudenţa franceză a decis că
despăgubirile se pot acorda numai dacă aceste tulburări sunt anormale şi depăşesc
măsura obişnuită.
Totodată, gravitatea deosebită a anumitor prejudicii dă naştere unor reguli specifice, cum
ar fi, de exemplu, suportarea despăgubirii din fonduri de solidaritate naţională sau chiar
internaţională (bolile iatrogene, infecţiile nozocomiale, pagubele cauzate de actele de
terorism etc.).
Tot pentru a stabili existenţa prejudiciului instanţele utilizează comparaţia între situaţia
anterioară şi cea posterioară intervenţiei cauzale.
Prejudiciul este o vătămare a unui interes şi el poate fi constatat dacă în patrimoniul
victimei s-a produs o pagubă, o pierdere de activ sau o majorare de pasiv, însă
jurisprudenţa admite şi posibilitatea constatării pierderii fără înrăutăţirea situaţiei victimei,
deoarece absenţa înrăutăţirii se datorează altor factori străini de raportul cauzal între fapta
autorului şi prejudiciul victimei. De aceea, în unele situaţii instanţa compară actuala
situaţie cu aceea care ar fi putut exista în absenţa faptei păgubitoare.
Pentru a reţine prejudiciul ca fiind existent, instanţa trebuie să se convingă că s-a produs o
adevărată pierdere. Astfel, de exemplu, dacă pasivul succesoral este covârşitor, nu se
poate constata o înrăutăţire a situaţiei moştenitorului ca fiind cauzată de autorul omorului,
pentru că pasivul a existat înainte de comiterea faptei de omucidere.
Tot aşa se consideră că obligaţia vânzătorului de a restitui preţul ca urmare a anulării
vânzării nu cauzează un prejudiciu pentru că are drept contrapartidă reprimirea bunului
vândut.
Venirea pe lume a unui copil nu poate fi calificată niciodată ca o pierdere în sine reparabilă
pe plan juridic, chiar dacă naşterea s-a produs după ce anterior un avort nu s-a putut
efectua.În cazul naşterii copilului handicapat ori cu malformaţii s-a admis de către instanţe
că ar putea reprezenta un prejudiciu pentru mamă, constând în tulburări ale condiţiilor de
viaţă şi de existenţă şi acest prejudiciu ar putea fi reparat printr-o indemnizaţie care să
acopere naşterea şi întreţinerea copilului în primele luni de viaţă.
Dacă handicapul noului-născut se datorează unei culpe medicale şi relaţia cauzală între
culpă şi handicap este cu certitudine stabilită, prejudiciul este pierderea şansei de a nu
veni pe lume şi nu handicapul.
Dacă handicapul este congenital şi nu a fost dezvăluit părinţilor, aceştia pot pretinde
pentru ei înşişi o despăgubire care să cuprindă sarcinile suplimentare pe care le suportă în
tot timpul vieţii copilului, însă un astfel de prejudiciu se repară numai din fondurile de
274
solidaritate naţională.
Sub aspectul prejudiciului suferit de copil, constând în handicapul congenital şi iremediabil
cu care trebuie să convieţuiască până la finalul vieţii, prejudiciul nu este însăşi naşterea, ci
handicapul şi copilul, pentru sine, poate cere repararea prejudiciului rezultat din handicap
şi provocat de culpa medicală.
Natura interesului lezat poate fi patrimonială (economică) sau morală.
Paguba provocată bunurilor poate consta în deteriorarea folosinţei sau în diminuarea
valorii venale (de piaţă).
Bunurile vătămate pot fi corporale sau incorporale.
Chiar şi imposibilitatea utilizării unui bun o anumită perioadă de timp poate fi un prejudiciu.
Cu atât mai mult sunt acceptate ca prejudicii cele băneşti, care pot să constea în anumite
cheltuieli sau în condiţii mai oneroase de contractare sau în neplata unei creanţe sau în
imobilizarea unor capitaluri.
Sunt în mod curent acceptate ca fiind prejudicii pierderile unor câştiguri sau speranţe de
câştiguri (pierderea unui loc de muncă, întreruperea sau reducerea activităţii economice a
unei întreprinderi etc.).
Sunt considerate ca fiind cheltuieli păgubitoare pentru a servi ca justificare a despăgubirii
acele cheltuieli care se referă la îngrijirile medicale, la pierderile salariale datorită
incapacităţii temporare sau definitive de muncă, plata unor sume pentru a obţine îngrijire
personală necesară persoanelor lezate, cheltuielile cu decesul şi funeraliile etc.
În principiu, nu se exclude de la despăgubire nicio vătămare a unei interes economic.
Prejudiciul moral poate fi reparat, dar numai cu anumite restricţii.
Astfel, sunt indemnizabile prejudiciile constând în vătămările directe ale drepturilor morale
ale personalităţii. Dreptul de replică în presă este legal garantat.
Protecţia intimităţii vieţii private şi dreptul la imagine, ca şi atingerea adusă numelui,
onoarei sau reputaţiei sau unei libertăţi civile, cum ar fi: libertatea expresiei, libertatea
opiniei etc., sunt ocrotite prin dreptul la dezdăunare la fel ca şi vătămările atributelor
familiale ale personalităţii.
De exemplu, pot pretinde despăgubiri morale părinţii stânjeniţi în exercitarea autorităţii
paterne, bunicii împiedicaţi să întreţină relaţii cu nepoţii, ca şi soţul insultat de relaţiile de
infidelitate ale celuilalt soţ.
Nu numai persoanele fizice, ci şi persoanele juridice pot suferi vătămări ale drepturilor
nepatrimoniale. Efectele morale ale vătămărilor integrităţii corporale pot fi şi ele
indemnizate. În acest mod, se accentuează autonomia efectelor nepatrimoniale faţă de
atingerile aduse integrităţii fizice, consacrându-se o categorie aparte de prejudicii
personale.
Diminuarea capacităţilor fizice poate să fie fără efecte asupra situaţiei economice.
Prejudiciul fiziologic sau funcţional, prejudiciul biologic sau deficitul funcţional se
indemnizează fără a se opera o distincţie între vătămarea pur fizică (pierderea unor
membre, paralizie sau pierderea unui simţ), pe de-o parte, şi tulburările fizice, pe de altă
parte.
Prejudiciile morale cauzate unor persoane rănite sau bolnave sunt de asemenea
recunoscute şi indemnizate în unele ţări (Japonia, Mexic ş.a.). Suferinţele îndurate sunt şi
ele indemnizabile.
Sunt prejudicii morale şi cele estetice, consecinţe ale unor mutilări, precum şi prejudiciile
275
de agrement. Acestea din urmă au cuprins, iniţial, referirile la activităţi sportive, artistice
etc. şi, ulterior, s-au extins la activităţi nelucrative, la diminuarea plăcerilor vieţii şi la orice
alte neplăceri provocate de mutilare, infirmitate sau de tulburarea echilibrului fizic sau
nervos ca şi de toate frustrările pe care le antrenează (privaţiuni de agrementele vieţii
normale). Dintre acestea fac parte şi ,preţul durerii¨, prejudiciul estetic, prejudiciul sexual
(care se referă nu numai la pierderea capacităţii de procreare, ci şi la pierderea plăcerii
actului sexual).
Printre prejudiciile specifice se numără şi prejudiciul specific de contaminare cu SÌDA
(tulburările fizice, reducerea speranţei de viaţă, incertitudinea viitorului, teama de
eventualele suferinţe fizice şi morale, izolarea, tulburarea vieţii familiale şi sociale,
prejudiciul sexual şi de procreaţie).
Starea de comă profundă şi prelungită, de stare vegetativă a fost considerată de unele
instanţe ca nefiind un prejudiciu, pentru că persoanele în cauză nu pot să sufere.
Controversa este încă în curs.
Refuzul sistematic a fost calificat ca inechitabil.
În anul 1995, secţia a ÌÌ-a civilă a Curţii de Casaţie franceze a pronunţat la 22 februarie
două decizii prin care a concluzionat că starea vegetativă cronică a unei persoane umane
nu exclude nicio formă de indemnizare, prejudiciul trebuind să fie reparat în toate
elementele sale. Semnificaţia concluziei nu creează diferenţieri între prejudiciul economic
în sens restrâns şi consecinţele psihologice şi morale, ci vizează toate aspectele pagubei
personale.
Prejudiciul afecţiunii suferit ca urmare a decesului unei persoane apropiate sau altei cauze
similare este controversat în aceea ce priveşte existenţa, iar lista persoanelor care îl pot
invoca este deosebit de dificilă în ceea ce priveşte limitarea acesteia.
În primul rând, este greu de delimitat cercul persoanelor care se pot prevala de vătămarea
afecţiunii, iar obiectul lezat faţă de care s-a afirmat afecţiunea poate fi şi un animal, care a
fost ucis sau numai vătămat.
Cu atât mai dificilă pare admiterea legăturii de afecţiune între proprietarul unui autovehicul
şi acest obiect.
În ceea ce priveşte natura evenimentului care a lezat afecţiunea există de asemenea
incertitudini şi controverse.
Lezarea poate fi provocată nu numai prin moarte, ci şi prin altă suferinţă adusă celui de
care victima este ataşată afectiv.
Sunt admise ca fiind prejudicii şi cele provocate mediului, cum ar fi tulburările de
vecinătate, poluările provocate de gaze toxice, de mirosuri, prafuri, de poluarea apei, de
deşeuri etc. Dacă atingerile sunt provocate direct mediului natural, se poate reţine
prejudiciul ecologic pur.
Vătămarea mediului fără urmări imediate şi directe asupra persoanelor sau asupra
bunurilor nu este un prejudiciu personal şi, deci, nu îndeplineşte una dintre condiţiile
prejudiciului menţionate mai sus.
Cu toate acestea, se întâlnesc frecvent referiri la patrimoniul comun al naţiunii sau al
umanităţii, pentru a se invoca dreptul a acţiona în justiţie contra persoanelor
răspunzătoare.
Diversitatea prejudiciilor morale cuprinde şi:
– daunele cauzate prin dificultăţile şi suferinţele morale ale unei proceduri judiciare de
lungă durată;
276
– tulburările condiţiilor existenţei;
– frustrările rezultate din pierderea locului de muncă sau a unui bun de care proprietarul
era ataşat, din emoţia provocată printr-un zvon fals, de vătămarea cauzată prin anumite
raporturi sexuale (de exemplu: deflorarea unei minore internată într-un sanatoriu de către
un alt bărbat internat în aceleaşi condiţii);
– o simplă decepţie, consecinţa credinţei eronate într-un câştig iluzoriu.
Ìnteresul juridic protejat poate obţine reparare numai dacă se bucură de legitimitate.
Uneori, pretind despăgubiri persoane care afirmă că au suferit o pagubă prin decesul unei
persoane cu care nu aveau relaţie juridică.
În aceste situaţii s-a invocat interesul juridic ocrotit juridic.
Controversele au fost ample şi îndelungate şi au dat naştere la situaţii involuntar comice.
În instanţă s-au confruntat soţia legitimă cu concubina, iar Curtea de Apel Paris s-a
declarat şocată că o soţie poate fi despăgubită mai întâi pentru decesul soţului, apoi
pentru decesul concubinului, chiar dacă s-au produs la date apropiate. Ìnstanţa a reţinut
că pentru a obţine repararea prejudiciului cauzat de încetarea unui concubinaj adulterin,
reclamanta trebuie să fi rupt relaţiile cu soţul ei de mai mult timp.
Ìdeea de principiu este că pluralitatea de parteneri de viaţă împiedică orice pretenţie de
despăgubire. În ceea ce priveşte concubinajul homosexual, s-a admis printr-o hotărâre a
unui tribunal francez indemnizarea prejudiciului economic şi moral provocat de încetarea
uniunii prin decesul accidental al unui partener. Pretenţia a fost respinsă. Ìnstanţele au
refuzat să indemnizeze şi prejudiciul rezultat prin pierderea profiturilor obţinute dintr-o
activitate ilicită.
Astfel, s-a respins cererea victimei unui accident pentru acoperirea pierderii suferite ca
urmare a încetării unei activităţi de muncă la negru.
Tot astfel, nu s-a acordat patronului despăgubirea pentru accidentarea persoanei care
lucra fără forme legale şi muncea astfel într-un mod ilicit pentru acel patron.
În schimb, faptul că un pasager călătorea fără bilet nu îi răpeşte dreptul de a obţine
repararea prejudiciului suferit de un accident de transport.
Participarea voluntară a victimei la o activitate ilicită care a păgubit-o a fost tratată ca o
simplă culpă a victimei cu efectul exonerării totale sau parţiale, dar nu ca o cauză de
respingere a acţiunii.
În acest mod, adagiul latin nemo auditur propriam turpitudinem allegans a fost considerat
incompatibil cu regulile răspunderii civile delictuale.
Astfel, de exemplu, dacă autorul unei înşelăciuni sau al unui abuz de încredere este
urmărit, el nu poate invoca drept cauză de exonerare de răspundere civilă caracterul ilicit
al contractului, care i-a permis săvârşirea delictului. Proxenetului nu i s-a permis să invoce
imoralitatea activităţii prostituatei pentru a obţine respingerea acţiunii acesteia pentru
despăgubiri.
Autorul unui furt nu se poate plânge de contraatacul care a depăşit limitele legitimei
apărări.
În asemenea cazuri, instanţele partajează răspunderea pentru a ţine cont de culpa victimei
[art. 1371alin. (1)].
Noţiunea de interes legitim protejat juridic este ambiguă. Ea şi-a pierdut, cu timpul, funcţia
originară de descurajare a acţiunilor emanând de la anumite victime prin ricoşeu, mai ales
concubini, dar păstrează, totuşi, cel puţin un rol potenţial.
277
Noţiunea de interes legitim permite uneori instanţelor respingerea unor pretenţii care au la
bază interese vădit ilicite sau imorale. Aşa se explică exigenţa liceităţii interesului pe care
o manifestă instanţele.
2) Condiţia certitudinii prejudiciului decurge din constatarea existenţei conform probelor
aduse de reclamant. În practică apar neclarităţi cu privire la caracterul cert al prejudiciului
sau pentru că el este afectat de alea sau pentru că a fost parţial stinsă creanţa prin
compensare sau pentru că există o altă cale pentru obţinerea despăgubirii.
Un exemplu de determinare a certitudinii prejudiciului ne este oferit de decizia nr. 1906 din
19 noiembrie 2009 a Curţii de Casaţie franceze, secţia a ÌÌ-a civilă. În speţă, Curtea de
Apel Bordeux, prin decizia din 17 martie 2008 a stabilit că reclamanta a suferit transfuzii
sanguine cu ocazia unei naşteri în 1983 şi a aflat în ianuarie 2000 că este atinsă de virusul
hepatitei C. După o expertiză efectuată pe calea ordonanţei preşedinţiale ea a chemat în
judecată Ìnstitutul francez al sângelui şi a obţinut la curtea de apel o despăgubire de
34.214 euro. Pârâtul Ìnstitutul francez al sângelui a atacat decizia Curţii de Apel Bordeaux,
formulând următoarele motive de recurs:
1) existenţa unui prejudiciu specific de contaminare prin virusul hepatitei C este justificată
de tulburările şi temerile îndurate şi întotdeauna latente, dar şi prin suferinţele încercate ca
urmare a tratamentelor devenite necesare datorită bolii. Rezultă că vindecarea persoanei
contaminate se împotriveşte recunoaşterii prejudiciului specific de contaminare, care nu
poate exista decât în prezenţa unei patologii evolutive. Este aşadar, greşită condamnarea
recurentului la despăgubiri pentru repararea prejudiciului specific de contaminare
concomitent cu constatarea că la data chemării în judecată reclamanta era vindecată;
2) curtea de apel, reţinând că reclamanta justifică suferinţa îndurată la tratament şi
neliniştea asupra viitorului, ca şi tulburările de viaţă familială şi socială grave a mai reţinut
în acelaşi timp şi că aceeaşi reclamantă nu a suferit spitalizări de lungă durată şi nu i-a
fost niciodată prognosticul vital, a utilizat motivări contradictorii;
3) prejudiciul specific de contaminare prin virusul hepatitei C acoperă ansamblul
prejudiciilor cu caracter personal, atât fizice, cât şi psihice, consecutive infecţiei virale,
inclusiv deficitul funcţional temporar care corespunde incidenţelor, asupra sferei personale
a victimei, la reducerea potenţialului fizic şi psihic; indemnizând, în afară de prejudiciul
specific de contaminare întregul său deficit personal temporar corespunzând imposibilităţii
de a face faţă ocupaţiilor personale şi familiale, precum şi jena resimţită în actele vieţii
curente, curtea de apel a reparat de două ori acelaşi prejudiciu.
Respingând recursul, Curtea de casaţie franceză, secţia a ÌÌ-a civilă, a reţinut că
reclamanta a suferit o perioadă de incapacitate temporară totală între 6 noiembrie 2001 şi
6 mai 2003, urmată de o perioadă de incapacitate temporară parţială de 5% între 7 mai
2003 şi 4 februarie 2004; expertul a precizat că reclamanta este vindecată de hepatita C,
care i-a provocat leziuni moderate şi nu mai subzistă nicio incapacitate permanentă
parţială. Totodată, au fost estimate suferinţele îndurate la proporţia de 5/7, ţinând seama
de penibilitatea tratamentului cu mare răsunet psihologic, care constă în biopsia hepatică;
s-a mai avut în vedere că reclamanta are 50 de ani, dar nu justifică nicio pierdere de
salariu şi nu poate primi, pentru perioada 6 noiembrie 2001-6 mai 2003 decât suma care îi
revine cu titlu de imposibilitate să facă faţă obligaţiilor personale şi familiale, adică o
indemnizaţie de 10940 euro. Pentru perioada de incapacitate temporară parţială de 5%, i
se va atribui suma de 274 euro pentru jena în actele vieţii curente, resimţită de ea; suma
de 30.000 euro pe care o pretinde pentru suferinţele îndurate nu înseamnă o dublă
despăgubire cu jena actelor vieţii curente, însă, în măsura în care ea este vindecată şi nu
mai resimte nicio suferinţă, va fi luată în calcul cu prejudiciul specific de contaminare.
Chiar dacă reclamanta este vindecată nu se poate face abstracţie de faptul că a fost
contaminată, că a suferit un prejudiciu legat de suferinţa îndurată la tratament şi de
278
neliniştea cu privire la viitorul ei ca şi cu privire la actele vieţii ei familiale şi sociale.
|inând cont de faptul că şi înainte de a descoperi hepatita, reclamanta a suportat oboseli
intense, i se va aloca suma de 23.000 euro.
Pe baza acestor constatări, în mod corect curtea de apel a putut reţine că reclamanta a
suportat, în timpul unei perioade determinate, care s-a încheiat la data vindecării sale, un
prejudiciu specific de contaminare, care nu a inclus deficitul funcţional şi care se
caracterizează prin suferinţele îndurate cu tratamentul bolii, neliniştea cu privire la viitorul
ei şi tulburările cauzate de viaţa sa familială şi socială, ca şi de prejudiciile care aparţin
atingerii integrităţii sale fizice şi care justifică o despăgubire distinctă.
Prejudiciul eventual sau ipotetic nu antrenează răspunderea civilă a autorului25.
Cu toate acestea, o anumită marjă de alea este totuşi compatibilă cu certitudinea
prejudiciului, dacă ea posedă toate condiţiile realizării.
Repararea prejudiciului viitor şi cert este permisă, de exemplu atunci când accidentul
corporal a lăsat să subziste o incapacitate şi aceasta poate să evolueze, chiar dacă
medicii o declară consolidată şi în toate ipotezele apar numeroşi factori ţinând de
circumstanţe încă necunoscute şi care vor influenţa gravitatea bolii sau a prejudiciului.
Si în aceste cazuri în care cuantumul despăgubirii este afectat de alea nu se poate refuza
admiterea în principiu a reparaţiei.
Prelungirea certă şi directă a unei stări actuale include toate consecinţele normale
previzibile ale unui eveniment păgubitor ale cărui efecte au început să se manifeste în
momentul stabilirii răspunderii.
În această situaţie se află despăgubirea victimelor care suferă de afecţiuni corporale grave
având nevoie de asistenţă.
Atunci când alea afectează însăşi realizarea prejudiciului, cum este pierderea unei şanse,
se face o distincţie între aceasta din urmă şi creaţia riscului.
Uneori, paguba care se cere a fi reparată este în realitate un simplu risc sau consecinţa
existenţei riscului care nu s-a realizat încă.
Dacă riscul se realizează, dispare alea.
În ce priveşte pierderea şansei, ea este admisă cu anumite rezerve şi precauţii în
domeniul invalidităţilor corporale.
În ce priveşte caracterul viitor al prejudiciului, el nu a fost niciodată considerat ca obstacol
absolut pentru repararea pagubei.
Pierderea şansei nu se caracterizează numai prin aceea că prejudiciul va avea în viitor
manifestări de existenţă. Existenţa alea nu retrage realitatea şansei şi, în consecinţă, nu
împiedică constatarea că dispariţia lui nu poate fi resimţită ca un prejudiciu.
Jurisprudenţa a admis repararea pierderii şansei în cazul consilierilor juridici sau fiscali, a
executorilor judecătoreşti şi a notarilor, precum şi în cazul experţilor contabili.
Ìnstanţele au admis că pierderea posibilităţii de a se prezenta la un examen sau la un
concurs este un prejudiciu susceptibil de reparaţie.
În domeniul responsabilităţii medicale se admite că este un prejudiciu cert pierderea unei
şanse de vindecare sau de supravieţuire.
În majoritatea cazurilor, noţiunea de pierdere a şansei este legată de repararea
prejudiciilor cauzate de neîndeplinirea obligaţiilor de informare şi de sfătuire.
Secţia penală a Curţii de Casaţie franceze a stabilit că elementul de prejudiciu constituit de
279
pierderea şansei poate prezenta în sine un caracter direct şi cert, de fiecare dată când se
constată dispariţia posibilităţi unei eveniment favorabil, chiar dacă, prin definiţie, realizarea
unei şanse nu va fi niciodată certă.
Sansa pierdută trebuie să fie reală şi serioasă.
Fapta care se reproşează pârâtului poate să survină în timp ce reclamantul este în curs de
a-şi juca şansa.
O persoană este pe punctul de a se logodi cu persoana pe care vrea să o ia în căsătorie şi
un accident survine pentru a pune capăt acestei speranţe.
O persoană a început negocieri în vederea încheierii unui contract şi nu poate duce la bun
sfârşit acest proiect pentru că o terţă persoană şi-a apropriat afacerea prin mijloace ilicite.
Dacă şansa invocată nu este serioasă şi este excesiv de ipotetică, pierderea ei nu este o
pagubă.
În ipoteza în care reclamantul nu a început să uzeze de şansa a cărei pierdere o reclamă,
instanţele introduc elementul de apreciere al proximităţii momentului de la care speranţa
dispărută se putea concretiza. Cu cât acest moment este mai îndepărtat, cu atât se
consideră că ar fi mai împiedicată posibilitatea realizării ei.
De îndată ce reclamantul încă nu tentat şansa în momentul producerii evenimentului care
îl împiedică definitiv să îşi încerce norocul, el trebuie să demonstreze, pentru a obţine
despăgubirea, că în acel moment era în măsura să profite de speranţa pierdută sau era pe
punctul de a putea să o facă.
Dacă victima a primit despăgubirea, dispare paguba.
Nu este permis cumulul despăgubirilor pentru acelaşi prejudiciu.
Dacă un prejudiciu a fost indemnizat prin acţiune, dispare dreptul la repararea din nou a
aceluiaşi prejudiciu.
Problema cumulului sau necumulului s-a pus în legătură cu prejudiciile care dau loc la plăţi
cu alt titlu decât cel de răspundere civilă.
În această situaţie se află cumulul despăgubirii acţiunii în răspundere civilă cu
despăgubirea plătită de asigurător sau cu despăgubirea pentru acte de terorism.
Sunt permise cumuluri în cazul asigurărilor de persoane care nu au un caracter
indemnitar.
Acţiunea în răspundere civilă este împiedicată atunci când pentru restabilirea situaţiei
victimei există o altă cale de drept decât acţiunea în răspundere civilă. De exemplu, dacă
notarul a compromis şansele creditorului de a-şi recupera creanţa prin pierderea unei
garanţii, prejudiciul poate apare efectiv ca incert cât timp creditorul nu a valorificat şansa
lui şi nu a epuizat toate garanţiile şi căile de drept de care dispunea.
A. Caracterul personal al prejudiciului
Caracterul personal al prejudiciului este o condiţie a reparaţiei sale pe calea răspunderii
civile.
În prezent, caracterul personal al prejudiciului este interpretat cu supleţe şi nu mai
împiedică repararea intereselor colective, nici a celor cauzate prin ricoşeu.
Problema apărării intereselor colective a venit în conflict cu concepţia apărării intereselor
individuale, personale pe calea răspunderii civile delictuale.
Textul art. 1357 sugerează caracterul individual (personal) al pagubei: ,cel care
cauzează altuia un prejudiciu¨. Cu toate acestea, responsabilitatea civilă trebuie să joace
280
un rol şi în combaterea prejudiciilor cauzate intereselor colective.
În realitate, pe măsură ce se lărgeşte sfera colectivului prejudiciat, prejudiciul îşi pierde din
virulenţă şi devine difuz, astfel încât poate fi contestată certitudinea sa.
Atunci când prejudiciul este suportat de un grup de persoane, fiecare membru al grupului
poate pretinde repararea prejudiciului personal, dar nu şi al celui colectiv. Prin excepţie,
unii membri ai grupurilor se pot erija în reprezentanţi ai acestora.
Necesitatea unui prejudiciu individual pentru a fundamenta dreptul la pretenţia care invocă
un interes colectiv lezat este în mod statornic afirmată de hotărârile instanţelor.
Uneori, prejudiciul este atât de difuz, încât apare îndoielnică oportunitatea asigurării
reparaţiei.
De cele mai multe ori se respinge o astfel de pretenţie cu motivarea că sub acoperirea
prejudiciului personal se invocă, în realitate, vătămarea interesului colectiv sau chiar a
interesului general.
Prin excepţie, sunt admise acţiunile care promovează interesul colectiv care s-a înglobat
în obiectul social al unei colectivităţi persoană juridică, cum sunt asociaţiile şi grupările.
Persoanele abilitate să reprezinte aceste persoane juridice pot intenta acţiune în justiţie în
numele acelor persoane juridice.
Anumite norme legale permit responsabilizarea conducătorilor persoanelor juridice pentru
neintentarea acţiunilor în răspundere contra autorilor unor fapte păgubitoare sau pentru
inacţiunea în vederea realizării unor drepturi ale persoanei juridice.
Dreptul la reparaţie al persoanelor juridice, pentru lezarea intereselor proprii, este
indiscutabil. În schimb, de îndată ce persoana juridică se prezintă în instanţă în calitate de
apărător al unui interes care nu este riguros al său este mai dificilă admisibilitatea acţiunii.
Dreptul la repararea prejudiciului suferit de indivizii care sunt membri ai persoanei juridice
nu poate fi recunoscut în favoarea acelei persoane juridice, pentru că ea nu se poate
substitui membrilor pentru a le apăra interesele. Explicaţia este separaţia patrimoniilor
membrilor de patrimoniul persoanei juridice.
În cazul indiviziunii, repararea pagubei cauzate acesteia trebuie să fie cerută de toţi
membrii coindivizari.
Adunarea creditorilor în procedura insolvenţei promovează drepturile colective ale masei
credale pe baza votului. Un exemplu în acest sens îl constituie votarea planului de
reorganizare.
Probleme specifice apar la asociaţia coproprietarilor imobilului, la sindicatele profesionale,
la societăţile civile de autori, la asociaţii şi la alte entităţi similare.
În cazul prejudiciului prin ricoşeu, se relevă aspecte specifice. De exemplu, în cazul unui
accident corporal, rutier, apare ca un prejudiciu direct şi individual costul spitalizării
(suportat de victimă în absenţa unei asigurări) şi câştigul nerealizat. Concomitent, pot să
apară alte prejudicii, cum sunt:
– un scurt circuit care a provocat o explozie de gaz şi a distrus casa victimei;
– soţia victimei a suferit arsuri, fiind spitalizată;
– soţia nu a realizat câştiguri pe această perioadă de spitalizare şi a suportat costul
spitalizării, nefiind asigurată;
– hoţii care au profitat de incendiu şi de absenţa victimei şi a soţiei sale au furat aparatura
electrocasnică, precum şi autoturismul familiei;
281
– fiul victimei a fost bătut de un grup de scandalagii şi a trebuit să fie internat pentru
îngrijiri medicale;
– biletul de loterie care l-ar fi declarat câştigător pe cel ce a fost prima victimă nu a putut fi
prezentat în timpul afectat şi şi-a pierdut valabilitatea etc.
Pentru a recunoaşte dreptul la repararea prejudiciilor prin ricoşeu se pretinde să existe o
relaţie juridică certă între victima prin ricoşeu şi victima imediată, cum ar fi, de exemplu,
obligaţia de întreţinere.
O astfel de obligaţie permite să se recunoască un drept la repararea pagubelor suferite de
toţi membrii familiei.
Legătura poate fi nu numai de rudenie, ci şi de alianţă (afinitate).
Orice persoană poate să dovedească un prejudiciu personal în corelaţie cu cel care l-a
suferit victima iniţială. Cercul persoanelor apropiate, care au dreptul să ceară despăgubiri
s-a extins treptat, cuprinzând soţul sau consoarta fără căsătorie, membrii familiei legitime,
naturale sau adoptive, şi chiar străinii de familie sau logodnicii, toate persoanele cărora
victima iniţială le acorda asistenţă financiară, întreruptă de deces.
Sunt cazuri în care s-a cerut asemenea despăgubiri prin ricoşeu de către acele persoane
care întreţineau cu victima iniţială relaţii de interes întrerupte de decesul victimei iniţiale.
Uneori, terţe persoane se văd obligate să efectueze anumite cheltuieli cu ocazia unui
accident corporal şi întrebarea este dacă aceste persoane au suferit sau nu un prejudiciu
prin ricoşeu.
Dacă este permisă subrogaţia, nu se poate discuta despre victimă prin ricoşeu. Secţia
penală a Curţii de Casaţie franceze a decis la 9 februarie şi la 21 martie 1989 că
persoanele apropiate victimei unei infracţiuni de vătămări corporale din culpă pot să
producă dovada unui prejudiciu personal decurgând direct din infracţiune.
Ricoşeurile de gradul doi nu sunt justificate să obţină reparaţie.
Dacă însăşi victima iniţială este răspunzătoare de propriul prejudiciu, cei apropiaţi nu pot
să pretindă despăgubiri de la victimă.
Determinarea întinderii dreptului la repararea prejudiciului prin ricoşeu depinde de
legăturile care unesc acest prejudiciu de cel imediat.
Principiul care funcţionează este autonomia prejudiciului prin ricoşeu în raport cu cel iniţial.
Derogări de la acest principiu sunt regăsite în dreptul transporturilor unde se stabilesc
plafoane legale de responsabilitate.
Victimei prin ricoşeu îi este opozabilă culpa victimei iniţiale.
3. Fapta ilicită (culpa)
În răspunderea contractuală fapta ilicită (culpa) este materializată în neîndeplinirea
obligaţiilor asumate şi de aceea nu orice încălcare a clauzelor contractuale poate constitui
o culpă delictuală faţă de terţele persoane.
Pentru a dobândi această calitate culpa debitorului trebuie să fie detaşabilă de contract şi
să aibă o anumită independenţă faţă de acesta. După unele opinii, orice culpă
contractuală este în acelaşi timp şi delictuală.
Concepţia tradiţională a culpei presupune existenţa unui act sau a unei omisiuni care
posedă două calităţi: este ilicită şi este imputabilă autorului.
Ìlicitul ca element al culpei civile poate rezulta din lezarea unui drept sau din neîndeplinirea
unei datorii sau a unei obligaţii.
282
Ìmputabilitatea reprezintă aspectul subiectiv al culpei de care depinde responsabilitatea
autorului faptei.
Discernământul nu este o condiţie a responsabilităţii civile decât în unele situaţii specifice.
Caracterul ilicit al faptei rezultă din încălcarea unei îndatorii generale de prudenţă
(diligenţă) sau a unei norme juridice obligatorii, care impune o anumită conduită în anumite
situaţii.
Îndatoririle extracontractuale pot fi scrise sau nescrise.
Drepturile subiective beneficiază de organizare legală a protecţiei.
Există şi îndatoriri extracontractuale care nu sunt materializate în dispoziţii scrise. De
aceea jurisprudenţa franceză a afirmat că nu este suficientă respectarea dispoziţiilor
legale şi regulamentare pentru a-l ocroti pe autorul unei pagube de răspunderea civilă,
putând fi sancţionate drept culpabile toate comportamentele care deşi nu sunt incriminate
într-un text specific apar ca fiind contrare normelor fundamentale de comportare civică.
Culpa de abţinere este reţinută în cazurile în care există o obligaţie formală de a acţiona.
Omisiunea voluntară păgubitoare poate fi animată de intenţia de a dăuna.
Culpa de abstenţiune neintenţionată este reţinută atunci când exercitarea unei activităţi
provoacă o pagubă şi nu se poate stabili cu certitudine dacă ea este consecinţa unei
abţineri sau a unei acţiuni. De exemplu, un automobilist care a provocat un accident prin
exces de viteză poate fi vinovat că a omis să frâneze şi atunci culpa este de abţinere ori
este vinovat pentru că a accelerat prea mult sau prea mult timp şi culpa poate fi comisivă.
În cazul unui medic care nu a reuşit să vindece boala, deşi aceasta era uşor de detectat şi
de îngrijit i se poate reproşa culpa comisivă pentru că a ordonat un tratament greşit sau
culpa de abţinere pentru că nu a prescris tratamentul corect. Realitatea este că ori de câte
ori persoana adoptă o conduită activă ea trebuie să se abţină de la orice act păgubitor.
În cazurile concrete devine uneori imposibil de a se disocia acţiunea de abţinere.
De cele mai multe ori culpa de abţinere este pură şi simplă în sensul că autorul rămâne
pasiv în prezenţa unei situaţii pe care ar fi putut-o schimba printr-o intervenţie activă.
Jurisprudenţa a evoluat în direcţia asimilării totale între culpa omisivă şi cea comisivă.
Îndatoririle extracontractuale create de jurisprudenţă pot fi de mijloace sau de rezultat.
Exemple în acest sens pot fi: obligaţia de respectare a integrităţii corporale a altuia;
obligaţia de pază a lucrurilor pentru a evita ca acestea să provoace altora pagube;
obligaţia de a nu-i deranja pe vecini etc.
Concluzia este că, dacă jurisprudenţa a generat cazuri particulare de răspundere
extracontractuală, ea nu s-a lăsat influenţată de curentele doctrinare care propun noţiunea
de îndatoriri extracontractuale stricte sau de rezultat independente de aprecierea
comportamentului autorului.
Totuşi, jurisprudenţa a recunoscut unele îndatoriri extracontractuale stricte care constituie
culpă delictuală sau cvasidelictuală faţă de terţele persoane.
Astfel, opozabilitatea contractului presupune că părţile pot opune contractul terţelor
persoane şi reciproc, acestea din urmă se pot prevala de contract şi de neexecutarea lui
pentru a evita o culpă delictuală, dacă neexecutarea sau defectuoasa executare le-a
provocat o pagubă fără să fie datoare să mai facă şi altă dovadă.
Aşadar, culpa delictuală se identifică cu cea contractuală şi nu are nicio autonomie în
raport cu aceasta din urmă.
283
Simplul fapt de a pune în vânzare un produs cu vicii reprezintă o culpă delictuală faţă de
terţele persoane.
Revine instanţei atributul definirii îndatoririlor extracontractuale.
Sursele pot fi principiile generale ale dreptului şi chiar obiceiurile sau normele deontologiei.
Pentru a degaja norma fundamentală de comportament instanţa utilizează repere, inclusiv
recurgerea la morală şi echitate. Pentru a defini îndatoririle extracontractuale instanţa
poate opta între două metode: aprecierea in abstracto sau aprecierea in concreto, niciuna
dintre acestea neputând fi impusă la extreme.
În absenţa unor dispoziţii de text, instanţa se poate referi la comparaţia cu conduita tipului
abstract, normal sau rezonabil care, fiind liber, poate opta între bine şi rău, deşi în realitate
suntem supuşi unui determinism implacabil.
Totuşi, referirea la omul model, prudent şi informat garantează un minimum de securitate
şi previne atitudinile periculoase.
Aprecierea in abstracto ia în considerare circumstanţele exterioare ale activităţii autorului
şi adaptează standardele la natura activităţii, deoarece atitudinea omului rezonabil se
manifestă chiar în adaptarea comportamentului său la împrejurările cu care se confruntă.
Dilema constă în existenţa sau inexistenţa atributului instanţei de a ţine cont de însuşirile
fizice, psihice, culturale şi sociale ale autorului. Astfel, autorul poate să se situeze într-o
poziţie de inferioritate sau, dimpotrivă, într-o poziţie de superioritate faţă de standardul
comun al omului rezonabil, prudent şi cunoscător.
Factorii de inferioritate pot fi de ordin fizic sau de ordin mintal, dar uneori pot interveni şi
considerente legate de aderarea la doctrine filozofice sau religioase.
Unul dintre factorii de inferioritate poate fi vârsta, deoarece nu poate fi pretinsă aceeaşi
prudenţă şi pricepere unui minor ca şi unui adult, după cum nu poate fi pretinsă aceeaşi
agilitate reflexelor unui tânăr şi reflexelor unei persoane în vârstă.
Curtea de Casaţie franceză a luat în considerare vârsta atunci când a determinat gradul
de prudenţă şi diligenţă care se pretinde autorului.
Ìnfirmitatea sau boala nu sunt întotdeauna avantajoase pentru aprecierea in concreto ci,
de multe ori, acestea generează un supliment de îndatoriri.
Ìnferiorităţile psihice nasc obligaţii de abţinere în sarcina autorului.
În ce priveşte convingerile religioase, acestea pot complica situaţiile pentru stabilirea
răspunderilor în unele împrejurări cum sunt, de exemplu, refuzul transfuziei sanguine
depăşit de medic pentru salvarea vieţii pacientului.
Factorii de superioritate pe care îi posedă autorul au ca efect o apreciere mai severă a
îndatoririlor.
În concluzie, jurisprudenţa acceptă să ia în considerare anumite însuşiri ale personalităţii
pentru a determina nivelul de prudenţă, de diligenţă sau de competenţă pretins autorului,
dar face abstracţie de inferiorităţile de ordin mintal, psihologic sau de caracter.
Principalele aplicaţii ale definirii jurisprudenţiale a îndatoririlor extracontractuale se
raportează la obiectul îndatoririlor, care este respectul intereselor legitime ale celorlalte
persoane.
Autorului i se cere să nu păgubească pe altul printr-un comportament anormal.
Obligaţia de bună-credinţă şi de loialitate în relaţiile interumane exclude orice formă de
minciună şi mai ales manoperele dolosive, dar şi simpla tăcere cu privire la informaţii pe
284
care trebuie să le cunoască cealaltă parte contractantă.
Nu respectă exigenţa bunei-credinţă partenerul contractual profesionist care include
clauze abuzive.
Este condamnat de instanţă cel care obţine prin false promisiuni sau prin abuz de
autoritate consimţământul altei persoane la relaţii sexuale şi este reprobabilă conduita
celui care lezează reputaţia sau creditul altei persoane difuzând informaţii inexacte.
Tot aspect de încălcare a obligaţiilor extracontractuale prin conduită neloială este şi
varietatea fraudelor care tind să spolieze alte persoane.
Respectul datorat celorlalţi este un imperativ care justifică o condamnare a oricărui act sau
a oricărei abţineri dacă acestea sunt inspirate numai de rea-voinţă, de intenţia de a
păgubi, de a încălca intenţionat un drept dobândit de altul, sau chiar de a face dovada unei
uşurinţe în exercitarea unui drept, fără a se ignora că astfel va avea de suferit o altă
persoană.
Unele îndatoriri sunt inspirate, în principal, de considerente de utilitate socială, cum sunt
securitatea şi eficienţa.
Securitatea pretinde prudenţă şi precauţiune, precum şi supravegherea lucrurile şi a
persoanelor aflate în pază, dar totodată şi avertizarea asupra pericolelor care ar putea
afecta interesele altor persoane.
Eficienţa impune o îndatorire de diligenţă care exclude neglijenţa sau imprudenţa ca şi
uşurinţa.
Eficienţa impune competenţă profesională, abilitate şi pricepere.
Alături de îndatoririle extracontractuale se dezvoltă îndatoriri şi obligaţii născute din
contract sau grefate pe acesta.
Pretinsa cercetare a voinţei părţilor contractante neexprimată cu claritate este, de cele mai
multe ori, iluzorie mai ales că nu se poate vorbi despre o comună intenţie a părţilor
contractante.
Viaţa demonstrează că aşa-zisa libertate contractuală este puternic limitată şi chiar
suprimată de inegalitatea părţilor.
Clauzele contractuale sunt influenţate de dispoziţiile legale.
Normele supletive pot fi înlăturate de contractanţi, iar cele imperative se impun fără ca
părţile contractante să le poată îndepărta chiar dacă şi-ar manifesta în mod vădit această
intenţie.
De aceea este necesară distincţia între:
1) textele legale sau regulamentare care se limitează la descrierea unor obligaţii care în
mod normal se ataşează unui anume tip de contract uzual şi
2) textele care impun anumite obligaţii părţilor în numele ordinei publice contractuale.
Textele care impun obligaţii normal ataşate unor tipuri de contracte uzuale cunosc un
proces de extindere continuă a domeniului de aplicaţie, a ordinei publice, în marea
majoritate a tipurilor de contracte uzuale, utilizând diferite tehnici şi având drept scop
protecţia anumitor categorii de contractanţi: locatari, asiguraţi, călători, salariaţi,
consumatori etc.
Cea mai frecventă tehnică utilizată este protecţia contra clauzelor abuzive.
Ordinea publică de protecţie se distinge de ordine publică de direcţiune prin aceea că
prima este o cale cu sens unic (unilaterală) protejând numai pe unul dintre contractanţi în
285
timp ce ordinea publică de direcţiune se impune tuturor părţilor.
Rolul jurisprudenţei în determinarea îndatoririlor ataşate contractului este de a impune un
comportament menit să garanteze securitatea şi eficienţa raporturilor juridice.
El s-a remarcat în mod deosebit în contractul de transport de persoane, în jocurile sportive
şi în întrecerile de bâlciuri, dar şi în exploatarea unor instituţii de îngrijire a sănătăţii, băi,
discoteci etc.
Jurisprudenţa a consacrat existenţa obligaţiei de securitate autonome în sarcina
vânzătorului pentru pagubele cauzate de defecţiunile produsului, distinctă de garanţia
vânzătorului pentru viciile ascunse ale lucrului.
În domeniul activităţii medicale, jurisprudenţa franceză a admis că ea poate genera riscuri
distincte dealea terapeutică, justificând existenţa obligaţiei de securitate accesorie celei de
îngrijiri medicale.
Aceste riscuri privesc:
1) obiectele, aparatele sau produsele utilizate de medici pentru acordarea îngrijirilor
medicale;
2) produsele furnizate în cadrul actului medical (sânge, proteze etc.);
3) infecţiile nozocomiale care generează obligaţii de securitate, de rezultat.
Criteriul care permite identificarea contractelor comportând obligaţia de securitate este
riscul particular, specific, la care este expusă partea contractantă în executarea
contractului, acel risc la care nu sunt expuse, în mod normal, terţele persoane.
Tot jurisprudenţa a decelat existenţa obligaţiilor precontractuale, de informare, de
consiliere şi de avertizare ca şi a aceloraşi obligaţii prezente ulterior pe timpul executării
contractelor.
Diversitatea acestor obligaţii permite identificarea unor categorii cum sunt:
1) de simplă informare;
2) de atenţionare contra unui risc;
3) de consiliere.
Obligaţia de informare este accesorie serviciului prestat.
Cea de consiliere aparţine notarului, medicului, arhitectului, bancherului etc.
O dezvoltare remarcabilă cunoaşte obligaţia vânzătorului de informare şi de avertizare, în
mod deosebit în raportul dintre profesionişti şi consumatori.
Obligaţia de informare este, de regulă, prezentă în acele contracte în care există un
dezechilibru al competenţelor şi al cunoştinţelor.
Părţile nu pot influenţa obligaţiile create de jurisprudenţă, prin convenţii care tind să
excludă obligaţia de securitate, deoarece asemenea clauze nu produc efecte.
Nici clauzele care tind să scutească de obligaţia de informare nu au efectul scontat.
Obligaţiile născute din contracte sau grefate pe acestea pot fi obligaţii de mijloace sau de
rezultat.
Debitorul obligaţiei de mijloace nu poate fi răspunzător decât pe baza unei culpe personale
a cărei dovadă este efectuată de partea lezată.
Spre deosebire de obligaţiile de mijloace, în cazul unei obligaţii de rezultat cel vătămat nu
poate fi obligat să facă nicio altă dovadă în afară de aceea că nu s-a realizat rezultatul
286
convenit, prejudiciul constând chiar în această nerealizare. De aceea, debitorul unei
obligaţii de mijloace va răspunde într-un mod comparabil cu răspunderea civilă delictuală,
iar debitorul obligaţiei de rezultat se regăseşte într-o situaţie similară răspunderii pentru
lucrul aflat în pază.
Cele două regimuri ale răspunderii, cel bazat pe obligaţia de mijloace şi cel bazat pe
obligaţia de rezultat nu pot fi calificate nici ca omogene, nici ca antagonice, nici ca etanşe.
Obligaţiile de mijloace pot fi mai exigente sau mai indulgente.
Dacă exigenţa este maximă, va fi răspunzător autorul minimei abateri pentru imprudenţă
sau neglijenţă.
Un exemplu de exigenţă ridicată privind obligaţia de mijloace îl oferă art. 2150, conform
căruia comodatarul răspunde pentru pieirea bunului împrumutat când aceasta este
cauzată de forţa majoră de care comodatarul l-ar fi putut feri întrebuinţând un lucru propriu
sau când neputând salva decât unul dintre cele două bunuri a acordat preferinţă propriului
bun.
Un alt exemplu, de această dată pentru uşurarea răspunderii debitorului, în sensul
exonerării de răspundere pentru culpa uşoară îl oferă dispoziţiile art. 2018 alin. (1): ,Dacă
mandatul este cu titlu oneros, mandatarul este ţinut să execute mandatul cu diligenţa unui
bun proprietar. Dacă însă mandatul este cu titlu gratuit, mandatarul este obligat să îl
îndeplinească cu diligenţa pe care o manifestă în propriile afaceri¨. Aşadar, mandatarul
neremunerat este scutit de răspundere pentru culpa uşoară.
Conţinutul obligaţiei de mijloace este variabil, însă are şi o constantă, precum şi o limită:
minima diligenţă.
Nici obligaţiile de rezultat nu sunt omogene, pentru că unele dintre acestea sunt legal
atenuate, iar altele sunt legal agravate.
Este atenuată obligaţia de rezultat dacă se permite debitorului dovada că nu a comis nicio
greşeală şi este agravată atunci când debitorul preia asupra sa inclusiv cazul fortuit.
Absenţa unei etanşeităţi între cele două categorii de obligaţii rezultă din exemplul
chirurgului dentist, care este ţinut de obligaţia de mijloace atunci când acordă îngrijiri şi
este ţinut de obligaţia de rezultat atunci când furnizează proteze.
Tot astfel, cel ce gestionează un restaurant are o obligaţie de securitate în privinţa hranei
şi o obligaţie de mijloace pentru amenajarea localului.
În domeniul transportului de persoane, obligaţia de securitate priveşte întregul parcurs, iar
cea de mijloace se raportează la momentele anterioare ocupării locului în mijlocul de
transport, precum şi la momentele de după părăsirea acestui loc.
Nu întotdeauna legea menţionează ori sugerează numai, în mod neîndoielnic, natura
obligaţiei, de mijloace sau de rezultat.
Totodată, nu este exclus ca, prin clauzele contractului, părţile să modifice în mod
intenţionat natura unor obligaţii.
În orice situaţie de dubiu, se recurge la metoda interpretării şi calificării, pe baza unor
criterii propuse de doctrină.
Si jurisprudenţa a utilizat pentru calificare mai multe criterii, cum sunt: voinţa exprimată şi
voinţa tacită, obiectul obligaţiei, echitatea etc.
De exemplu, obligaţia medicului care acordă îngrijiri medicale este o obligaţie de mijloace,
pentru că ea se caracterizează prin riscul artei medicale, deoarece se exercită asupra
unor subiecţi ale căror reacţii sunt diferite şi deseori imprevizibile, ca şi datorită extremei
287
dificultăţi în aplicarea cunoştinţelor teoretice la un caz particular de tratament al unei boli.
Pe de altă parte, pacientul care se abandonează integral practicianului în medicină
acordând încredere atât talentului personal al medicului, cât şi tehnicilor tot mai
perfecţionate pe care le utilizează ştiinţa medicală, merită o protecţie cu atât mai corectă
cu cât se află într-o situaţie fizică grav afectată. Chiar mult trâmbiţatele progrese ale
medicinei influenţează anumite obligaţii suplimentare în sarcina medicului şi în unele
situaţii chiar obligaţii de rezultat. Cu toate acestea, jurisprudenţa este statornică în
afirmarea concluziei că obligaţia medicului este în principiu o obligaţie de mijloace.
Concomitent s-a dezvoltat un curent jurisprudenţial care tinde să deducă vinovăţia
medicului din simplul gest stângaci de a leza un organ învecinat celui operat. De aici
rezultă o obligaţie de precizie a gestului chirurgical care se caracterizează ca obligaţie de
rezultat, deşi jurisprudenţa este rezervată în această privinţă.
În schimb, în toate situaţiile în care medicul oferă clientului aparate, proteze, alte remedii,
el angajează o obligaţie de rezultat cu privire la absenţa viciilor acestor lucruri.
Obligaţiile de informare, de atenţionare şi de consiliere sunt şi ele tot obligaţii de mijloace.
Obligaţiile de securitate sunt uneori de mijloace, alteori de rezultat, de exemplu obligaţia
celui care exploatează o instalaţie de teleschi este o obligaţie de rezultat.
4. Ìntenţia sau culpa
Prejudiciul care guvernează răspunderea civilă delictuală în domeniul atitudinii psihice a
autorului faptei păgubitoare este principiul unităţii culpei, conform căruia orice vinovăţie,
independent de gravitatea sa, angajează răspunderea autorului.
Necontestat, în materie delictuală, principiul a fost deseori invocat şi în materie
contractuală.
Numai în mod excepţional, culpa calificată a fost calificată ca o condiţie a răspunderii.
Alteori, culpa calificată exclude răspunderea contractuală (de exemplu, societatea de
asigurări nu acordă despăgubiri pentru pagube comise cu intenţie de cel asigurat).
În alte situaţii, culpa intenţionată justifică reparaţia integrală datorată victimei, fără să ţină
seama de existenţa unor clauze contractuale de limitare a răspunderii.
Jurisprudenţa a manifestat tendinţa de disociere a culpei grele de dol (în transporturile
aeriene).
În accidentele de muncă şi în cele de trafic rutier s-a degajat conceptul de culpă
nescuzabilă, de o gravitate excepţională, derivând dintr-o acţiune sau omisiune voluntară,
deşi fără element intenţional.
În domeniul transporturilor aeriene şi maritime, culpa nescuzabilă, fie prin intenţia de a
provoca un prejudiciu, fie prin acceptarea consecinţelor fără motiv valabil a fost de
asemenea recunoscută şi, de regulă, ea îl expune pe autor unui pericol pe care era dator
să îl prevadă.
Culpa grea s-a reţinut în comportament anormal, deficient şi este caracterizată prin
enormitatea sa, precum şi prin caracterul repetat.
A mai fost dedusă culpa grea şi din consecinţele dezastruoase, pentru victimă ale faptei
culpabile.
288
*rt. 132-.
Criterii particulare de apreciere a vinov%ţiei
Pentru aprecierea vinovăţiei se va ţine seama de împrejurările în care s-a produs
prejudiciul, străine de persoana autorului faptei, precum şi, dacă este cazul, de faptul că
prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi.
Comentariu
Sintagma ,criterii particulare¨ nu este definită, dar, în general, se admite că textul
sugerează împrejurările comiterii faptei ilicite. Aceste criterii sunt, în mod frecvent,
următoarele:
1) extrema gravitate a neîndeplinirii obligaţiilor debitorului sau a neglijenţei comise.
Această neglijenţă este de o extremă gravitate prin dol sau prin inaptitudinea debitorului
de a îndeplini misiunea asumată;
2) caracterul mijloacelor de care dispunea autorul pentru a-şi îndeplini obligaţiile. Cu cât
executarea sarcinilor era mai uşoară, cu atât neîndeplinirea lor denotă o culpă mai gravă;
3) conştientizarea sau ignorarea riscului care s-a şi realizat efectiv şi pe care autorul
trebuia să îl cunoască, inclusiv în privinţa amplorii sale, mai ales atunci când putea să fie
pusă în pericol viaţa sau interesele majore;
4) acumularea de fapte imputabile pârâtului.
*rt. 1329.
,epararea pre=udiciului const7nd &n v%t%marea unui interes
Autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat şi când acesta este urmare a
atingerii aduse unui interes al altuia, dacă interesul este legitim, serios şi, prin felul în care
se manifestă, creează aparenţa unui drept subiectiv.
Comentariu
În ipoteza reglementată de art. 1359, victima trebuie să se prevaleze de prejudicierea unui
interes legitim, serios şi având aparenţa unui drept subiectiv. De aceea, nu se vor acorda
despăgubiri pentru incapacitatea de muncă, dacă a fost întreruptă o situaţie de muncă la
negru.
Moartea unui concubin nu justifică acordarea de despăgubiri pentru întreruperea
convieţuirii.
*rt. 136/.
.egitima ap%rare
(1) Nu datorează despăgubire cel care, fiind în legitimă apărare, a cauzat agresorului un
prejudiciu.
(2) Cu toate acestea, va putea fi obligat la plata unei indemnizaţii adecvate şi echitabile cel
care a săvârşit o infracţiune prin depăşirea limitelor legitimei apărări.
Comentariu
Este universal recunoscută justificarea legitimei apărări şi caracterul ei de înlăturare a
răspunderii penale.
289
În Noul Cod penal legitima apărare este definită de art. 19 astfel:
,(1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită în legitimă apărare.
(2) Este în legitimă apărare persoana care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac
material, direct, imediat şi injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile
acestora sau în interes general, dacă apărarea este proporţională cu gravitatea atacului.
(3) Se prezumă a fi în legitimă apărare, în condiţiile alin. (2), acela care comite fapta
pentru a respinge pătrunderea unei persoane într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc
împrejmuit ţinând de aceasta, fără drept, prin violenţă, viclenie, efracţie sau alte asemenea
modalităţi nelegale ori în timpul nopţii.¨
Condiţia proporţionalităţii apărării cu gravitatea atacului este nu numai o cerinţă a
recunoaşterii legitimităţii apărării, ci şi o condiţie a exonerării de răspundere civilă pentru
prejudiciile cauzate agresorului. Astfel, cel de-al doilea alineat al art. 1360 permite ca
autorul legitimei apărări să fie obligat să îl despăgubească pe atacant atunci când
apărarea a continuat dincolo de limitele agresiunii şi ale legitimităţii apărării.
Nu există o diferenţă de definiţie între legitima apărare din Codul penal şi cea din Codul
civil, pentru simplul motiv că primul alineat al art. 1360 sugerează preluarea definiţiei
din Codul penal şi adaugă doar exonerarea de răspundere a apărătorului pentru
prejudiciul cauzat agresorului în limitele legitimei apărări.
Aşadar, condiţiile atacului şi ale apărării sunt cele din art. 19 NCP.
Agresiunea trebuie să fie materială şi nu doar verbală, atacul trebuie să fie direct, îndreptat
contra persoanei celui ce se apără sau contra altei persoane şi să aibă drept ţintă
drepturile în sensul cel mai larg ale celui agresat ori un interes general.
Alternativa agresiunii este descrisă în alin. (3) prin pătrunderea unei persoane într-o
locuinţă sau o încăpere, dependinţă ori loc împrejmuit aparţinând locuinţei, ori încăperii ori
dependinţei, iar această pătrundere trebuie să fie fără drept, să se realizeze prin mijloace
violente, prin efracţie sau prin viclenie, ori în timpul nopţii.
La variantele enumerate se adaugă orice alte asemenea modalităţi nelegale.
Atacul trebuie să fie actual sau iminent şi să reprezinte un pericol real sau verosimil. El
trebuie să fie şi injust pentru a-l distinge de forţa întrebuinţată în condiţii de legitimitate de
către autoritatea publică.
În condiţiile şi limitele legale apărarea poate să provoace daune agresorului fără să nască
obligaţia de a le indemniza. Dacă, însă, legitima apărare este exagerată prin ripostă
disproporţionată, care nu se poate califica drept strict necesară, acele pagube care sunt
efectul depăşirii limitei legitimei apărări antrenează răspunderea civilă a apărătorului.
*rt. 1361.
)tarea de necesitate
Cel care, aflat în stare de necesitate, a distrus sau a deteriorat bunurile altuia pentru a se
apăra pe sine ori bunurile proprii de un prejudiciu sau pericol iminent este obligat să
repare prejudiciul cauzat, potrivit regulilor aplicabile îmbogăţirii fără justă cauză.
290
*rt. 1361.
9bligaţia terţului de reparare a pre=udiciului
Dacă, în cazurile prevăzute de art. 1360 alin. (2) şi art. 1361, fapta păgubitoare a fost
săvârşită în interesul unei terţe persoane, cel prejudiciat se va îndrepta împotriva acesteia
în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.
Comentariu
Starea de necesitate se situează pe o poziţie asemănătoare cu legitima apărare, în sensul
că definirea acestei stări aparţine Noului Cod penal.
Astfel, art. 20 NCP prevede în alin. (2) că este în stare de necesitate persoana care
săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol imediat şi care nu putea fi înlăturat altfel
viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al
său ori al altei persoane sau în interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai
grave decât cele ce s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat.
Textul art. 1361 NCC obligă pe cel aflat în stare de necesitate să repare prejudiciul cauzat
altuia trimiţând la regulile aplicabile îmbogăţirii fără justă cauză.
În alternativa săvârşirii faptei păgubitoare în interesul terţei persoane, în stare de
necesitate sau de legitimă apărare, păgubitul se poate îndrepta, pe temeiul îmbogăţirii fără
justă cauză, contra persoanei interesate.
Aşadar, starea de necesitate presupune că autorul nu are alegerea şi trebuie să facă uz
de un procedeu care lezează drepturile altuia, fiind unicul mod în care el poate să îşi
salveze propria viaţă, propria integritate corporală ori propria sănătate sau aceleaşi valori
aparţinând altei persoane.
Alternativa este apărarea sau salvarea unui bun important al autorului, de aceeaşi
importanţă sau de o importanţă apropiată cu integritatea corporală sau sănătatea.
Trebuie să existe şi în acest caz o anumită proporţionalitate între urmările faptei săvârşite
în stare de necesitate şi urmările pericolului care nu a fost obstaculat.
Pericolul real, actual şi iminent trebuie să aibă o ripostă în cel mai adecvat mijloc pentru
evitarea unui rău mai serios, mai grav.
Fapta este caracterizată prin inevitabilitate şi autorul faptei este supus unei constrângeri,
iar acţiunea lui este socialmente utilă.
În cazul, pur teoretic, de dragul doctrinei, în care există egalitate de valori între cea
sacrificată şi cea ocrotită, jurisprudenţa recunoaşte umanismul egoismului şi
individualismului, dar numai între anumite limite.
Sacrificiul vieţii altuia nu se califică drept justificat pentru salvarea propriei vieţi, dar în
limitele răspunderii civile delictuale, aceasta are numai consecinţe băneşti: repararea
prejudiciului cauzat în stare de necesitate după regulile îmbogăţirii fără justă cauză (art.
1345-1348 comentate anterior). Pe temeiul răspunderii penale, soluţia este diferită.
*rt. 1363.
Divulgarea secretului comercial
O persoană se poate exonera de răspundere pentru prejudiciul cauzat prin divulgarea
secretului comercial dovedind că divulgarea a fost impusă de împrejurări grave ce priveau
sănătatea sau siguranţa publică.
291
Comentariu
Textul art. 1363 se integrează în ansamblul textelor art. 1360-1364, care au ca obiect al
reglementării exonerarea sau limitarea răspunderii patrimoniale pentru prejudiciul cauzat
prin fapta persoanei în unele situaţii.
O astfel de situaţie este şi fapta care cauzează un prejudiciu prin divulgarea unui secret
comercial.
Ceea ce surprinde în lectura textului este corelaţia secretului comercial cu sănătatea
publică 26 şi cu siguranţa publică, în sensul că imperativele celor două domenii publice pot
influenţa raporturile juridice de drept comercial.
Secretul comercial rezultă, de regulă, din clauzele contractelor comerciale27.
Pentru a îndeplini cerinţele secretului comercial, clauzele contractuale marcate de această
calitate trebuie să conţină informaţii destinate să fie ţinute confidenţiale şi modul în care se
poate folosi partenerul comercial de aceste informaţii, fără a dobândi proprietatea lor.
Clauzele mai conţin obligaţia de avertizare a personalului propriu cu privire la caracterul
secret al informaţiilor şi delimitează cercul persoanelor ţinute de obligaţia de secret,
precum şi condiţiile în care se poate deroga de la secret, durata de păstrare a secretului şi
sancţiunea încălcării acestei obligaţii.
Secretul comercial poate exista şi fără o clauză explicită, dacă rezultă implicit din obiectul
contractului, de exemplu, din contractul de comunicare de know-how.
Obişnuita sancţiune a nerespectării obligaţiei de păstrare a secretului este plata unei sume
ca penalitate. Distinct, legea penală poate să prevadă ca infracţiune violarea unui secret
comercial în anumite situaţii.
Prejudiciul cauzat prin divulgarea secretului comercial trebuie să fie suportat de autorul
faptei, în condiţiileart. 1357.
De la această regulă legea permite prin art. 1363 o derogare: dacă divulgarea a fost
impusă cu o forţă irezistibilă, de împrejurări grave care puneau în primejdie sănătatea
publică sau siguranţa publică. De exemplu, sănătatea publică era ameninţată de efectele
adverse ale unui vaccin, iar aceste efecte erau cunoscute de fabricant şi de distribuitori,
dar nu ajungeau la cunoştinţa tuturor medicilor şi pacienţilor.
*rt. 1364.
5ndeplinirea unei activit%ţi impuse ori permise de lege
Îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege sau ordinul superiorului nu îl
exonerează de răspundere pe cel care putea să îşi dea seama de caracterul ilicit al faptei
sale săvârşite în asemenea împrejurări (s.n.).
Comentariu
Ordinul sau permisiunea legii pot exonera de răspundere pe autorul faptei cauzatoare de
prejudiciu, cu excepţia cazului în care activitatea impusă sau permisă de lege are caracter
ilicit (contradicţie în termeni!) şi autorul faptei putea să îşi dea seama de acest caracter
ilicit, în împrejurările date.
În unele situaţii, autorul faptei păgubitoare se justifică făcând dovada că s-a conformat
unei norme legale explicite, pentru că această normă înlătură caracterul ilicit al faptei sau
al abţinerii.
În unele cazuri, apare un conflict între diferite norme de conduită cu caracter legislativ sau
292
regulamentar şi atunci autorul faptei trebuie să ţină seama de ierarhia normelor dreptului,
care împiedică, de exemplu, opoziţia unui regulament pentru a justifica încălcarea unui
text legislativ.
Astfel, de exemplu, în domeniul indicatoarelor rutiere de pe drumurile publice, semnificaţia
indicatoarelor se impune utilizatorilor drumului public, chiar dacă este greşită28.
Chiar şi cu ocazia executării unui ordin legal, acoperit fiind de imunitate, autorul faptei
poate proceda cu stângăcie sau cu imprudenţă şi poate provoca astfel pagube pe care,
fără defectele menţionate, nu le-ar fi suportat, dar din cauza acestor defecte are obligaţia
să le repare.
Uneori, legea impune ca autorul faptei să se supună ordinului autorităţii publice. De
exemplu, cei care utilizează un drum public trebuie să se supună ordinului verbal, scris
sau exprimat prin gesturi aparţinând agenţilor forţei publice, care dirijează circulaţia.
Există imunităţi legale în absenţa cărora fapta ar fi ilicită şi ar atrage răspunderea pe toate
planurile. În acest sens, cele mai cunoscute situaţii sunt imunităţile presei, care protejează
numai contra răspunderii penale. La fel sunt imunităţile parlamentare sau imunitatea
pledoariei avocaţilor. Aspectul răspunderii patrimoniale nu este însă beneficiarul aceleiaşi
imunităţi.
Adeseori, însăşi legea permite în mod explicit exercitarea unei activităţi care poate fi
păgubitoare, de exemplu, autorizarea legală a oricărei persoane de a captura pe autorul
unei infracţiuni flagrante.
Alteori, autorizarea decurge din cutume bine consolidate şi necontestate. În această
situaţie se află medicii chirurgi, dentişti etc. sau sportivii care practică anumite ramuri ce
presupun cu necesitate violenţa29.
Se impune precizarea că în materie medicală, de îndată ce se face dovada unei
imprudenţe sau neglijenţe, a unei stângăcii sau a unei greşeli tehnice, pe care un bun
medic nu ar fi comis-o, autorul faptei păgubitoare este răspunzător patrimonial.
Uneori, în mod indirect, legea sau obiceiul permit anumite fapte comisive sau omisive.
Efectul exonerator încetează acolo unde începe abuzul de drept.
Tot mai numeroase sunt activităţile supuse prealabilei autorizări administrative (fabricarea,
importul şi vânzarea medicamentelor, a produselor toxice, desfăşurarea unor spectacole
sau competiţii sportive, vânătoare, conducerea unui autovehicul pe drumurile publice etc.).
Aceste activităţi permise de lege nu oferă şi imunitate în cazul provocării unor prejudicii.
Nici ordinul regulamentar al autorităţii legitime şi publice nu apără de răspundere
patrimonială pe cel care a executat ordinul, deşi putea să îşi dea seama de caracterul lui
ilicit. Un ordin vădit nelegal sau moral inadmisibil nu poate justifica supunerea şi
executarea lui (,curat violare de domiciliu, dar umflaţi-l¨ – Ì.L. Caragiale, O noapte
furtunoasă).
*rt. 1362.
:(ectele 4ot%r7rii penale
Ìnstanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de
achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a
vinovăţiei autorului faptei ilicite.
Comentariu
La prima lectură, textul art. 1365 NCC creează aparenţa că ar fi în contradicţie
293
ireconciliabilă cu textul art. 22 C.proc.pen. actual în vigoare (21 iulie 2010).
În ceea ce priveşte autoritatea hotărârii penale în civil referitor la vinovăţia autorului faptei,
alin. (1) al art. 22prevede că hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru
judecat în faţa instanţei civile, care judecă acţiunea civilă cu privire la existenţa faptei, a
persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acestei, în timp ce art. 1365 NCC prevede că
instanţa civilă nu este legată nici de prevederile legii penale, nici de hotărârea definitivă de
achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori
vinovăţia autorului faptei ilicite.
La o analiză mai atentă, rezultă că neconformarea instanţei civile în raport cu hotărârea
instanţei penale se limitează la hotărârile instanţei penale definitive prin care se pronunţă
achitarea sau încetarea procesului penal. În acest mod, rămâne întreaga autonomie a
instanţei civile de a examina răspunderea patrimonială a inculpatului achitat, ca şi a
inculpatului faţă de care s-a încetat procesul penal.
Soluţia legislativă este corectă pentru că, în conformitate cu art. 345 alin. (3) din actualul
C.proc.pen., achitarea sau încetarea procesului penal se pronunţă potrivit art. 11 pct. 2, şi
anume: în cazurile prevăzute de art. 10 lit. a)-e), achitarea (când fapta nu există sau nu
este prevăzută de legea penală sau nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni
sau nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat sau îi lipseşte un elemente constitutiv al
infracţiunii sau există o cauză care înlătură caracterul penal al faptei), iar încetarea se
pronunţă în cazurile prevăzute de art. 10 lit. f)-j) (adică s-a retras plângerea, s-au împăcat
părţile, s-a înlocuit răspunderea penală, există o cauză legală de nepedepsire ori
autoritate de lucru judecat).
Totuşi, un element de nesiguranţă persistă în ceea ce priveşte art. 10 alin. (1) lit. a)
C.proc.pen. (,fapta nu există¨) şi în ceea ce priveşte art. 10 alin. (1) lit. c) (,fapta nu a fost
săvârşită de învinuit sau de inculpat¨), care ar trebui să aibă consecinţe şi în soluţionarea
laturii civile, pentru că atât fapta inexistentă, cât şi fapta care nu aparţine autorului inculpat
sau învinuit vizează direct existenţa prejudiciului şi vinovăţia autorului faptei ilicite la care
se referă art. 1365.
Concepţia care stă la baza textului art. 1365 este evitarea unor hotărâri ireconciliabile date
de instanţa penală şi de instanţa civilă. |inând seama de acest imperativ, instanţa civilă
care judecă după instanţa penală va rezolva problema existenţei şi întinderii prejudiciului,
ca şi problema obligării la repararea acestuia, aplicând cu atenţie şi rigoare prevederile art.
1357 NCC.
*rt. 1366.
,%spunderea minorului i a celui pus sub interdicţie =udec%toreasc%
(1) Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau persoana pusă sub interdicţie
judecătorească nu răspunde de prejudiciul cauzat, dacă nu se dovedeşte discernământul
său la data săvârşirii faptei.
(2) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani răspunde de prejudiciul cauzat, în afară de
cazul în care dovedeşte că a fost lipsit de discernământ la data săvârşirii faptei.
*rt. 136+.
,%spunderea altor persoane lipsite de discern%m7nt
(1) Cel care a cauzat un prejudiciu nu este răspunzător dacă în momentul în care a
săvârşit fapta păgubitoare era într-o stare, chiar vremelnică, de tulburare a minţii care l-a
294
pus în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale.
(2) Cu toate acestea, cel care a cauzat prejudiciul este răspunzător, dacă starea
vremelnică de tulburare a minţii a fost provocată de el însuşi, prin beţia produsă de alcool,
de stupefiante sau de alte substanţe.
*rt. 136-.
9bligaţia subsidiar% de indemni$are a victimei
(1) Lipsa discernământului nu îl scuteşte pe autorul prejudiciului de plata unei indemnizaţii
către victimă ori de câte ori nu poate fi angajată răspunderea persoanei care avea, potrivit
legii, îndatorirea de a-l supraveghea.
(2) Ìndemnizaţia va fi stabilită într-un cuantum echitabil, ţinându-se seama de starea
patrimonială a părţilor.
Comentariu
Textele art. 1366-1368 reglementează repararea prejudiciului cauzat de persoana fără
discernământ. În cazul art. 1366 alin. (1), lipsa discernământului, ca şi iresponsabilitatea
pentru cauzarea prejudiciului sunt prezumate pentru minorul care nu a împlinit 14 ani,
precum şi pentru persoana pusă sub interdicţie.
Cu trei decenii în urmă, am publicat în nr. 2/1980 al Revistei Române de Drept un scurt
articol cu privire la noile tendinţe ale practicii judiciare în legătură cu fundamentarea
răspunderii civile fără culpă a persoanei lipsite de discernământ. După o prezentare
panoramică a doctrinei autohtone şi europene, am concluzionat că pentru angajarea
răspunderii civile delictuale, autorul faptei păgubitoare trebuie să aibă capacitate
delictuală, discernământul faptelor sale. Exonerarea de răspundere presupune lipsa totală
de discernământ şi lipsa culpei în suprimarea totală a discernământului. În continuarea
articolului am constatat că în opoziţie cu doctrina care se menţine ferm pe poziţia absenţei
răspunderii, noua jurisprudenţă, fără a contesta caracterul decisiv al vinovăţiei ca element
al răspunderii civile, se plasează pe un alt temei atunci când îl face răspunzător
patrimonial pe autorul faptei ilicite. O cotitură decisivă a fost marcată prin decizia civilă nr.
175 din 22 ianuarie 1972 a secţiei civile a Tribunalului Suprem. Lipsa discernământului
împiedică stabilirea răspunderii delictuale a autorului, însă problema reparării pagubei
poate fi aşezată pe un alt temei. Astfel, în raport de prevederile art. 1 şi 3 din Decretul nr.
31/1954 ar fi contrar echităţii şi regulilor de convieţuire ca victima să fie singura care
suportă prejudiciul. Drept consecinţă, instanţele trebuie să verifice care este întinderea
patrimoniului autorului pagubei şi ce venituri realizează pentru a concluziona în ce măsură
ar putea fi obligat să suporte cel puţin parţial sarcina reparării pagubei.
Decizia Tribunalului Suprem nu are semnificaţia că autorul trebuie întotdeauna să fie
obligat la repararea pagubei.
În absenţa discernământului, absenţă totală şi neimputabilă autorului, jurisprudenţa nouă
creează prin interpretarea legii o nouă ipoteză de răspundere fără culpă.
În cazul minorului care a împlinit 14 ani, răspunderea funcţionează dacă nu se face
dovada absenţei discernământului în momentul săvârşirii faptei păgubitoare.
În cazul minorului care nu a împlinit 14 şi s-a electrocutat mortal, instanţa nu trebuie să se
preocupe a verifica dacă era capabil să discearnă consecinţele actului său30.
Pentru cel lipsit de discernământ vremelnic, în momentul săvârşirii faptei cauzatoare de
prejudiciu, se cere dovada tulburării mentale în acel moment, care nu i-a permis să îşi
reprezinte urmările faptei. O astfel de tulburare mentală nu înlătură răspunderea dacă
295
discernământul a fost suprimat sau grav afectat de beţie voluntară produsă de alcool sau
de stupefiante ori alte substanţe.
În asemenea situaţii, pot fi răspunzătoare alte persoane, în condiţiile art. 1372-1374.
Dacă nu pot fi aplicate prevederile legale sus-menţionate, autorul prejudiciului cauzat fără
discernământ poate fi, totuşi, obligat să indemnizeze victima, într-un cuantum determinat
echitabil, luându-se în considerare starea patrimonială atât a victimei, cât şi a autorului.
Autorul lipsit de discernământ nu poate fi responsabil, însă echitatea poate să îndemne la
suportarea, cel puţin parţială, a sarcinii de reparare a prejudiciului şi de către autorul faptei
păgubitoare lipsit de discernământ, dar posedând mijloace materiale suficiente pentru a
face faţă reparării prejudiciului, mai ales atunci când victima se află într-o situaţie precară
şi discrepanţa stărilor materiale ale celor doi protagonişti obligă spiritul de echitate să
împartă suportarea prejudiciului sau chiar să afecteze obligaţia de despăgubiri numai
patrimoniul autorului faptei.
În textul art. 1368 poate fi decelată intenţia legiuitorului de a califica echitatea drept sursă
de obligaţii în sarcina persoanei incapabile31.
Textul art. 1368 nu este neapărat creatorul unei forme specifice a răspunderii sau a
obligaţiei de dezdăunare, ci este, mai curând, o normă care îl supune pe cel lipsit de
discernământ dreptului comun al răspunderii civile.
Astfel, se pot aplica regulile răspunderii civile delictuale pentru culpa precontractuală a
incapabilului major afectat de boală psihică şi care şi-a disimulat boala în condiţii care nu
au permis celeilalte părţi contractante să suspicioneze existenţa discernământului.
În sine, nu are nimic ilicit un act juridic încheiat sub imperiul tulburării mentale.
De aceea, norma legală din art. 1368 îl aşază pe alienat în rândul oamenilor teferi, cu
discernământ. Absenţa discernământului se limitează la tulburările mentale, fără a
pătrunde în domeniul suferinţelor fizice, deşi unele dintre aceste suferinţe alterează într-o
bună măsură discernământul.
Judecând în termenii echităţii, victimele actelor păgubitoare săvârşite de inconştienţi
trebuie să fie despăgubite, mai ales că în spatele unor persoane fără discernământ se află
răspunderea ocrotitorilor şi a păzitorilor legali.
*rt. 1369.
,%spunderea altor persoane
(1) Cel care l-a îndemnat sau l-a determinat pe altul să cauzeze un prejudiciu, l-a ajutat în
orice fel să-l pricinuiască sau, cu bună ştiinţă, a tăinuit bunuri ce proveneau dintr-o faptă
ilicită ori a tras foloase din prejudicierea altuia, răspunde solidar cu autorul faptei.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în privinţa celui care, în orice fel, a împiedicat ori a
întârziat chemarea în judecată a autorului faptei ilicite.
Comentariu
Fără îndoială că prejudiciul pe care trebuie să îl repare cel care este autorul faptei ilicite se
află în raport de cauză-efect cu fapta ilicită, după cum rezultă din art. 1357. Odată stabilită
cauzalitatea, este desluşită şi răspunderea.
Realitatea faptelor este întotdeauna mai complexă decât tiparul normei legale.
O cauză produce efecte în anumite condiţii. Aceste condiţii se pot referi la simplul îndemn
pentru săvârşirea faptei ilicite şi păgubitoare sau chiar la determinarea pentru săvârşirea
faptei sau se pot referi la ajutorarea în orice mod acordată autorului pentru a săvârşi fapta,
296
dar condiţiile nu se opresc aici, ci continuă după săvârşirea faptei sub forma tăinuirii
bunurilor obţinute prin fapta ilicită sau prin împărtăşirea în foloasele obţinute de autor prin
prejudicierea altei persoane.
Tot în faza ulterioară consumării faptei ilicite se plasează culpele celor care au împiedicat
sau numai au întârziat declanşarea procedurii legale pentru stabilirea răspunderii autorului
şi a celorlalţi participanţi menţionaţi mai sus faţă de persoana păgubită [alin. (2) al art.
1369]. Toţi cei care se află în situaţiile descrise mai sus sunt răspunzători solidar cu
autorul faptei ilicite pentru repararea prejudiciului.
*rt. 13+/.
"mposibilitatea de individuali$are a autorului (aptei ilicite
Dacă prejudiciul a fost cauzat prin acţiunea simultană sau succesivă a mai multor
persoane, fără să se poată stabili că a fost cauzat sau, după caz, că nu putea fi cauzat
prin fapta vreuneia dintre ele, toate aceste persoane vor răspunde solidar faţă de victimă.
Comentariu
Atunci când autorul nu poate fi identificat cu certitudine pentru că prejudicial s-a produs în
împrejurări caracterizate prin acţiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane,
solidaritatea va fi obligatorie pentru obligarea la repararea prejudiciului.
Această soluţie se impune pentru că niciunul dintre participanţii la împrejurările care au
generat paguba nu poate fi exclus, după cum nici nu poate fi identificat un singur autor.
Asemenea situaţii se nasc cu ocaziaactivităţilor sportive sau a jocurilor colective, precum
şi cu ocazia partidelor de vânătoare la care participă mai mulţi vânători şi identificarea
unuia singur dintre ei ca autor exclusive al faptei păgubitoare este cu neputinţă. Trei
vânători grupaţi unul alături de celălalt în spatele unei tufe au tras în aceeaşi direcţie şi au
rănit o femeie. Ìnstanţa a reţinut culpa colectivă a celor trei şi i-a obligat să repare
prejudiciul in solidum. Alţi şapte vânători au realizat o salvă şi l-au rănit, desigur,
neintenţionat pe cel de-al optulea vânător. Cei şapte au fost obligaţi in solidum să repare
prejudiciul. Într-un alt caz, doi vânători au fost condamnaţi in solidum pentru că unul a
comis din greşeală rănirea altei persoane, iar al doilea vânător a căutat să împiedice
descoperirea sursei exacte a prejudiciului. Tot o culpă colectivă s-a reţinut şi în cazul
hotărârilor adoptate de organul colectiv de conducere şi gestiune a unei societăţi
comerciale. Sunt frecvente condamnările pentru infracţiuni comise de bande de infractori,
care cuprind şi obligarea lor la despăgubiri in solidum.
Dacă se poate imputa fapta păgubitoare unui singur individ cert identificat, răspunderea va
fi individuală. În unele situaţii, răspunderea în solidum s-a justificat prin solidaritatea
cercului bănuiţilor, care a împiedicat valorificarea eventualelor dovezi materiale care ar fi
permis identificarea unui singur autor.
Răspunderea in solidum în jurisprudenţa franceză, ca şi răspunderea solidară în textul art.
1370 NCC,autori a posibililor autori ai unui prejudiciu anonim se justifică prin aceea că
partea lezată şi-a îndeplinit sarcina de a dovedi cauzalitatea făcând proba împrejurării că
fapta păgubitoare nu putea fi comisă de către altcineva decât de una dintre persoanele
aflate în cercul desemnat. Din acest moment, toţi cei vizaţi sunt la originea prejudiciului şi
funcţionează prezumţia de cauzalitate care atribuie acţiunii fiecăruia rolul cauzal faţă de
prejudiciu.
Pentru a judeca astfel, instanţa trebuie să se afle în prezenţa unui grup concertat care
desfăşoară o activitate colectivă şi care a condus la generarea prejudiciului.
Ìmportant este ca instanţa să identifice toate persoanele care ar putea fi la originea acestui
297
prejudiciu.
Nu se mai poate departaja răspunderea în continuare între cei implicaţi, pentru că oricare
dintre ei ar putea să fie autorul prejudiciului.
*rt. 13+1.
Vinov%ţia comun%. <luralitatea de cau$e
(1) În cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea
prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să
răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care la cauzarea prejudiciului au contribuit
atât fapta săvârşită de autor, cu intenţie sau din culpă, cât şi forţa majoră, cazul fortuit ori
fapta terţului pentru care autorul nu este obligat să răspundă.
Comentariu
În situaţiile de concurs al culpei sau intenţiei victimei cu fapta altei persoane la provocarea
prejudiciului sau la dimensionarea acestuia, autorul pagubei va suporta numai acea parte
din prejudiciu pe care a provocat-o personal.
Ìmprudenţa victimei unui prejudiciu nu poate justifica, însă, descărcarea autorului
prejudiciului de orice răspundere dacă acesta din urmă a contribuit şi el printr-o culpă
proprie la ocazionarea accidentului32.
Contribuţia victimei poate fi intenţionată sau neglijentă şi se poate raporta nu numai la
cauzarea pagubei, ci şi la mărirea prejudiciului.
Totodată, victima va suporta ea însăşi o parte din prejudiciu dacă putea să evite cauzarea
sau să reducă dimensiunea prejudiciului, exceptând prejudiciul corporal, şi nu a înţeles să
procedeze în acest mod.
Din formularea textului art. 1371 alin. (1) rezultă că victima poate fi obligată să suporte o
parte din prejudiciu dacă acea parte este consecinţa lipsei de cooperare pentru evitarea
prejudiciului în tot sau în parte, deşi, dacă şi-ar fi dat interesul, victima ar fi putut diminua
paguba.
Curtea de Casaţie franceză a respins motivul de recurs care pretindea diminuarea
despăgubirii pentru că pacientul nu s-a supus tratamentelor preconizate de medici.
Această instanţă a reţinut că refuzul de a urma tratamente prescrise, fără să existe o
obligaţie pentru pacient în acest sens, nu poate avea drept consecinţă nici pierderea, nici
diminuarea dreptului său la despăgubire, nici luarea în considerare a unei agravări
susceptibile de a decurge din această opţiune. Practic, motivul de recurs pretindea că
victima ar avea obligaţia să îşi limiteze propria pagubă pentru a-l ajuta pe făptuitor.
Din luna iunie 2003, Curtea de Casaţie a generat o jurisprudenţă statornică conform căreia
victima nu este ţinută să îşi limiteze prejudiciul în interesul persoanei răspunzătoare.
În schimb, autorii avant-proiectului Codului civil francez, care par să fie şi inspiratorii
Noului Cod civilromân, au stabilit că ,dacă victima avea posibilitatea prin mijloace sigure,
rezonabile şi proporţionate de a reduce întinderea prejudiciului sau de a-i evita agravarea
se va ţine cont de abţinerea sa prin reducerea indemnizaţiei, cu excepţia cazului în care
aceste măsuri ar fi fost de natură să aducă atingere integrităţii sale fizice¨.
Aşadar, principiul care se degajă este în sensul că victima poate fi lăsată să suporte o
parte din prejudiciu atunci când se face vinovată pentru că nu a redus prejudiciul sau
pentru că l-a agravat,exceptând situaţia în care suntem în prezenţa unui prejudiciu
298
corporal.
Ìmprudenţa victimei nu îl poate descărca pe autor de orice răspundere dacă el a comis o
greşeală prin care a contribuit la provocarea accidentului33.
Ìdeea promovată de partizanii concursului de cauze este bazată pe corespondenţa
necesară între cauzalitatea parţială şi răspunderea parţială.
Tot o diminuare a despăgubirii pe care o va suporta autorul faptei are loc şi atunci când
alături de fapta celui vinovat a concurat la cauzarea sau la dimensionarea pagubei un
element extern, cum este forţa majoră, cazul fortuit ori fapta unei terţe persoane pentru
care autorul nu este răspunzător şi care îndeplineşte condiţiile forţei majore.
Pe linia consecvenţei, atunci când cazul fortuit sau de forţă majoră concurează în
complexul pluralităţii de cauze, se ajunge ca victima să suporte, cel puţin parţial,
consecinţele destinului aleatoriu.
Dacă prejudiciul este alcătuit din consecinţele unor fapte culpabile sau inocente ale mai
multor persoane, victima se poate îndrepta contra oricăruia dintre autori pentru integrala
recuperare a prejudiciului, urmând ca plătitorul să beneficieze de regres. Între
coresponsabili există o obligaţie in solidum, deşi, uneori este exclusă explicit prin norme
juridice.
În cazul coliziunilor între vehicule sau între acestea şi animale, fiecare păzitor este
prezumat răspunzător, astfel că prezumţiile se neutralizează şi fiecare participant suportă
paguba sa. Desigur că oricare dintre participanţi are dreptul să invoce exonerarea parţială
sau totală.
Din formularea textului primului alineat al art. 1371 NCC rezultă concluzia că răspunderea
autorului faptei păgubitoare poate fi diminuată corespunzător contribuţiei culpei victimei la
cauzarea prejudiciului. Astfel, textul menţionează că diminuarea obligaţiei autorului poate fi
cerută de acesta atunci când apreciază că şi victima a contribuit, cu intenţie sau din culpă,
la cauzarea ori la mărirea prejudiciului. De asemenea, autorul se poate prevala de dreptul
de a cere diminuarea despăgubirii cuvenite victimei şi atunci când reproşează victimei că
nu a evitat mărirea prejudiciului, deşi putea să o facă.
Această formulare a textului pe care îl comentăm nu ar trebui să sugereze că victima ar
avea obligaţia să limiteze paguba supunându-se unor operaţii de recuperare recomandate
de medic.
Principial, textul art. 1371 NCC este concordant cu textul propus de autorii avant-
proiectului Codului civil francez: dacă victima avea posibilitatea prin mijloace sigure,
rezonabile şi proporţionate de a reduce întinderea prejudiciului sau de a-i evita agravarea,
se va ţine cont de abţinerea sa, prin reducerea indemnizaţiei, cu excepţia cazului în care
aceste măsuri ar fi fost de natură să aducă atingere integrităţii sale fizice.
Aşadar, victima poate fi lăsată să suporte o anumită parte din prejudiciu, în situaţia în care
victimei i se reproşează nu a redus prejudiciul sau că l-a agravat, exceptând situaţia în
care prejudiciul este corporal.
Ne aflăm astfel în situaţia în care Codul civil francez a afirmat principiul inexistenţei
obligaţiei victimei de a limita prejudiciul în interesul autorului faptei.
)ecţiunea a 4-a.
,%spunderea pentru (apta altuia
Comentariu
299
Răspunderea pentru fapta altuia în dreptul civil este un concept de o extremă
complexitate.
Fapta imputabilă autorului direct al prejudiciului naşte obligaţia altei persoane de a repara
prejudiciul. În această situaţie se regăsesc părinţii minorului şi patronul salariatului
(comitentul prepusului).
În recenta perioadă de dezvoltare a ştiinţei dreptului în domeniul răspunderii pentru fapta
altuia s-a căutat un temei care să exprime o culpă proprie a celui răspunzător pentru
prejudiciul cauzat de autorul direct. Jurisprudenţa a cunoscut asemenea rezolvări în
situaţiile în care prejudiciul s-a cauzat de către un copil sau de către un bolnav unei terţe
persoane, iar spitalul, clinica, centrul de reeducare, colonia de vacanţă au suportat plata
despăgubirii, pentru că li s-a reproşat o culpă proprie de supraveghere ineficientă.
Ulterior, într-o perioadă mai apropiată de zilele noastre, bancherul a fost obligat să suporte
parţial despăgubirea pentru prejudiciul cauzat creditorilor de clientul bancherului susţinut
financiar de acesta din urmă, deşi situaţia debitorului era vădit deteriorată, deoarece s-a
considerat că prin susţinerea financiară a băncii debitorul a provocat o eroare partenerilor
săi făcându-i să creadă într-o falsă solvabilitate şi astfel pasivul lui a crescut la cote pe
care nu le-ar fi putut atinge fără susţinerea financiară a băncii.
O altă situaţie similară a fost responsabilizarea sindicatelor pentru greviştii, care s-au
dedat la acte de violenţă.
S-a remarcat o tendinţă generală atât pe planul opiniilor doctrinare, cât şi în jurisprudenţă
de a refuza calificarea de răspundere pentru fapta altuia în cazul de răspundere pentru
culpa personală angajată cu ocazia unui prejudiciu cauzat sub aspect material de o altă
persoană. În acest mod, s-a acreditat răspunderii pentru fapta altuia o anume autonomie
faţă de răspunderea pentru fapta personală. Ìnstanţele recunosc datoriei de supraveghere
şi control faţă de altul natura de obligaţie de rezultat şi astfel răspunderea personală
pentru culpa de supraveghere ineficientă dobândeşte aceeaşi severitate faţă de pârât şi
rămâne la fel de protectoare faţă de victimă ca şi un regim de răspundere pentru altul.
Din analiza dispoziţiilor art. 1372 şi art. 1373 se pot desprinde două tipuri de răspundere
bazate pe două raţiuni diferite:
1) puterea de supraveghere a persoanei pe care o controlează;
2) profitul obţinut din munca altuia.
Corespunzător celor două situaţii se distinge modelul părintesc de modelul patronal.
Problema existenţei unui regim autonom de responsabilitate contractuală pentru fapta
altuia a născut controverse.
În Franţa, Curtea de Casaţie a reţinut răspunderea chirurgului pentru fapta anestezistului
care l-a asistat în cursul unei operaţii ca un comitent pentru fapta prepusului.
Aceeaşi Curte de Casaţie, în decizia pronunţată la 29 martie 1991 în cazul Consorts
Blieck, a impus o nouă formulă a răspunderii pentru fapta altuia. În speţă, un handicapat
mintal, plasat într-un centru de tratament gestionat de o asociaţie privată a declanşat
voluntar un incendiu care a distrus mai multe sute de hectare de pădure. Cei păgubiţi au
promovat o acţiune pentru despăgubiri contra asociaţiei care gestiona centrul de tratament
şi Curtea de Apel Limoges a reţinut că asociaţia gestionară a creat un risc pentru terţele
persoane prin metodele liberale de tratament. Centrul de tratament, gestionat de asociaţie,
era destinat să primească persoane handicapate mintal într-un mediu protejat, iar autorul
incendiului era supus unui regim de totală libertate de circulaţie în cursul zilei. Asociaţia
care a avut sarcina să organizeze şi să controleze cu titlu permanent modul de viaţă al
handicapatului este răspunzătoare pentru consecinţele faptei acestuia.
300
Reunită în secţii comune, Curtea de Casaţie franceză a menţinut hotărârea Curţii de Apel
Limoges.
Argumentele Curţii de Casaţie s-au referit la preluarea în grijă a persoanei autor al
pagubei, la organizarea şi controlul modului de viaţă al acestei persoane de către
asociaţie, controlul având caracter permanent, deşi cel în cauză beneficia de o anumită
libertate.
Soluţia se bazează pe o explicită prezumţie de responsabilitate pe care a reţinut-o curtea
de apel, deodată cu responsabilizarea asociaţiei pentru repararea prejudiciului.
Deşi este vorba despre o persoană autor al pagubei, raţionamentul a fost similar celui care
se aplică răspunderii pentru pagubele cauzate de lucrurile ce le avem sub pază sau de
animalele pe care le deţinem.
Ulterior, la 19 februarie 1997, aceeaşi Curte de Casaţie franceză a reţinut o răspundere de
plin drept a părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori.
Jurisprudenţa franceză a evoluat în continuare în sensul responsabilizării, după modelul
părintesc pentru pagubele cauzate de persoanele aflate sub controlul unor asociaţii sau
entităţi, cum sunt: asociaţiile de acţiuni educative, instituţiile şi serviciile sociale de
reeducare, tutorii şi administratorii legali sub control judiciar, fără a include păzitorii de fapt
sau desemnaţi prin contract ori printr-un act al autorităţii administrative.
Cealaltă responsabilitate, de model patronal, are ca temei controlul activităţii altuia. Două
hotărâri pronunţate de Curtea de Casaţie franceză, secţia a ÌÌ-a civilă, la 22 mai 1995, au
stabilit răspunderea unui club de rugby pentru prejudiciul cauzat unui membru al echipei
adverse ucis într-o încăierare (în primul caz) sau rănit grav (în cel de-al doilea caz).
Cluburile s-au declarat nerăspunzătoare pentru că jucătorii sunt persoane adulte şi nu le
sunt subordonate şi, totodată, este imposibilă identificarea acelui jucător care a provocat
prejudiciul. Ambele argumente au fost respinse de curtea de apel, care, în aprecierea
subordonării juridice a dovedit supleţe şi a acceptat dovada subordonării sub forma unui
control pur teoretic, iar identificarea jucătorului culpabil nu este necesară din moment ce el
este în mod obligatoriu unul dintre prepuşii clubului răspunzător.
Sportivii sunt în plenitudinea mijloacelor fizice şi mentale şi nu au restricţii de liberate, nici
incapacitate juridică. Clubul este cel care le gestionează viaţa materială organizând
antrenamente şi competiţii. El apare astfel ca manager şi nu ca tutore.
Problema aceasta s-a pus şi în cazul unei asociaţii de majorete, care s-au bătut cu
bastoanele în cursul defilării, precum şi în cazul unor tabere de vacanţă în care un
adolescent l-a rănit pe un altul la un meci de rugby sau în cazul asociaţiei de vânători
pentru pagubele cauzate de aderenţi şi chiar în cazul unei asociaţii de suporteri pentru
degradările provocate în decursul transportului.
Dependenţa economică se manifestă prin ordine sau instrucţiuni în vederea executării
sarcinii încredinţate. Foarte frecvent, între profesionişti se pot stabili raporturi de tip filial,
care conferă putere economică asupra altuia, fără reflectare în autonomia juridică
(franciză, agenţie comercială, reţea de distribuţie exclusivă sau selectivă etc.) astfel încât,
uneori, filialele sunt lipsite de libertatea de decizie în profitul societăţii mamă.
O parte a doctrinei franceze a optat pentru responsabilizarea întreprinderii dominante
pentru faptele întreprinderilor dependente. Jurisprudenţa (secţia a ÌÌ-a civilă a Curţii de
Casaţie franceze, 1997) a deci în sens contrar în cazul antreprenorului şi a
subantreprenorului.
Referitor la accidentele de jocuri sportive, jurisprudenţa franceză a reţinut în continuare
răspunderea după modelul relaţiei între prepus şi comitent.
301
Art. 1372. - Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie
Art. 1373. - Răspunderea comitenţilor pentru prepuşi
Art. 1374. - Corelaţia formelor de răspundere pentru fapta altei persoane
*rt. 13+1.
,%spunderea pentru (apta minorului sau a celui pus sub interdicţie
(1) Cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătoreşti este obligat
să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicţie răspunde de prejudiciul
cauzat altuia de către aceste din urme persoane.
(2) Răspunderea subzistă chiar în cazul când făptuitorul, fiind lipsit de discernământ, nu
răspunde pentru fapta proprie.
(3) Cel obligat la supraveghere este exonerat de răspundere numai dacă dovedeşte că nu
a putut împiedica fapta prejudiciabilă. În cazul părinţilor sau, după caz, al tutorilor, dovada
se consideră a fi făcută numai dacă ei probează că fapta copilului constituie urmarea unei
alte cauze decât modul în care şi-au îndeplinit îndatoririle decurgând din exerciţiul
autorităţii părinteşti.
Comentariu
Principiul care guvernează această materie are în vedere misiunea de supraveghere a
persoanelor cărora le sunt încredinţaţi copii sau adulţi puşi sub interdicţie.
În textul art. 1372 premisa este supravegherea unui minor sau a unei persoane sub
interdicţie, supraveghere decurgând din lege sau din contract ori dintr-o hotărâre
judecătorească. Este indiferentă absenţa discernământului autorului faptei păgubitoare şi
exonerarea de răspundere a supraveghetorului poate fi realizată numai dacă a dovedit că
nu a putut împiedica producerea prejudiciului.
Pentru supravegherea minorilor şi a interzişilor sunt cerute următoarele condiţii:
1) autorul faptei păgubitoare să fie un minor/interzis prin hotărâre judecătorească,
conform art. 164-177NCC;
2) legătura de filiaţie între părinte şi minor sau legătura între ocrotitorul legal şi interzis,
care le creează obligaţia de supraveghere;
3) dreptul de a exercita supravegherea al părinţilor sau al ocrotitorilor interzisului;
4) prejudiciul să fie cauzat de minor sau interzis, indiferent dacă minorul a avut sau nu
discernământ;
5) prejudiciul să fie creat altor persoane şi nu supraveghetorilor;
6) răspunzătorii nu au făcut dovada că le-a fost imposibil să împiedice fapta prejudiciabilă.
Noul text al art. 1372 nu pretinde ca minorul sau interzisul să locuiască împreună cu
părintele sau ocrotitorul. Părintele sau ocrotitorul nu răspunde pentru pagubele cauzate de
lucrurile sau animalele aparţinând minorului sau interzisului.
Chiar dacă subiectiv fapta păgubitoare nu poate atrage răspunderea minorului sau a
interzisului, actul păgubitor rămâne obiectiv ilicit şi astfel se justifică răspunderea
ocrotitorilor.
Jurisprudenţa franceză a fost confruntată în anul 2000 cu situaţia în care minorul a condus
un autovehicul şi a provocat victime, iar părinţii au fost chemaţi să răspundă. Aceeaşi
situaţie s-a regăsit şi în cazul unei competiţii de rugby, când un copil l-a rănit pe altul.
302
În toate situaţiile părinţii au răspuns pentru că obligaţia lor de a repara prejudiciul există
indiferent de culpa minorului.
Răspunderea celor doi părinţi ai minorului este solidară.
Ei pot obţine exonerarea de răspundere numai dacă pot face dovada că le-a fost obiectiv
imposibilă împiedicarea faptei prejudiciabile.
Solidaritatea se explică prin exercitarea conjunctă a autorităţii părinteşti.
Dacă se admite că fiecare dintre părinţi este prezumat că a contribuit prin culpa sa la
provocarea pagubei, se pot admite şi participaţii inegale sau chiar exonerarea totală în
favoarea celui care a reuşit să facă dovada imposibilităţii împiedicării.
Părintele care a reparat prejudiciul are un regres contra celui care a avut partea sa de
contribuţie la culpa de supraveghere.
Pentru daunele provocate în timpul în care minorul se găsea la şcoală sub controlul
cadrului didactic, victima poate să îşi îndrepte acţiunea de despăgubiri concomitent, pe
temeiuri adecvate, atât contra părintelui, cât şi contra institutorului. Aceeaşi soluţie se
poate aplica şi în situaţia minorului angajat cu contract de muncă, dacă prejudiciul s-a
cauzat în timpul prestării muncii34.
O asociaţie care a acceptat sarcina de a organiza şi de a controla cu titlu permanent
modul de viaţă al unui handicapat mintal este obligată să repare prejudiciul pe care acesta
l-a cauzat altora35.
Persoanele ţinute să răspundă nu se pot exonera dovedind că nu au comis nicio culpă36.
Asociaţiile sportive având ca misiune să organizeze, să conducă şi să controleze
activitatea membrilor acestora răspund pentru prejudiciile cauzate altora de către membri
de îndată ce se face dovada unei culpe caracterizate printr-o încălcare a regulilor jocului şi
această culpă este imputabilă unuia sau mai multor membri, chiar neidentificaţi37.
*rt. 13+3.
,%spunderea comitenţilor pentru prepui
(1) Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta
săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.
(2) Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia,
supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în
interesul său ori al altuia.
(3) Comitentul nu răspunde dacă dovedeşte că victima cunoştea sau, după împrejurări,
putea să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fără nicio
legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.
Comentariu
Comitentul este definit în alin. (2) ca fiind persoana care, în temeiul unui contract sau în
temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra autorului faptei
prejudiciabile în timpul în care acesta exercită funcţii sau însărcinări în interesul
comitentului sau al altei persoane.
Atunci când fapta prejudiciabilă a prepusului are legătură cu atribuţiile sau cu scopul
funcţiilor încredinţate de comitent, acesta din urmă are obligaţia de a repara prejudiciul.
Unicul mod în care poate să fie exonerat de răspundere este acela în care comitentul
dovedeşte că victima cunoştea sau putea să cunoască împrejurarea că prepusul
303
acţionează fără nicio legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiei încredinţate de comitent
în momentul comiterii faptei păgubitoare.
Întreaga răspundere a comitentului se bazează pe existenţa unei norme legale sau a unei
clauze contractuale între el şi prepus, care îi conferă prerogativele direcţionării
(conducerii), supravegherii şi controlului în perioada în care prepusul execută anumite
însărcinări în interesul comitentului sau al altei persoane, dar tot în legătură cu comitentul.
Ucenicul aflat într-o situaţie intermediară între aceea de elev şi aceea de salariat este şi el
condus, supravegheat şi controlat ca un salariat.
Răspunderea pentru fapta prepusului presupune dreptul comitentului de a da prepusului
său ordine sau instrucţiuni cu privire la modul în care trebuie să îşi îndeplinească funcţiile.
Acest drept este însuşi temeiul autorităţii şi subordonării fără de care nu există raport de
prepuşenie.
În situaţia în care, pentru o operaţiune individual determinată, comitentul pune prepusul
său la dispoziţia unei alte persoane, responsabilitatea pentru fapta prepusului nu se
deplasează pentru a reveni acelei persoane.
Excepţie face situaţia în care în momentul actului provocator de pagube, prepusul care le-
a provocat se află subordonat autorităţii celeilalte persoane în temeiul unei convenţii sau în
temeiul legii, astfel că aceasta din urmă exercită autoritatea asupra prepusului şi îl
dirijează conform voinţei sale.
Caracterul benevol al transportului cu automobilul nu implică cu necesitate ca şoferul
automobilului, prepus al proprietarului automobilului, este supus autorităţii şi dirijării celui
căruia i-a fost pus la dispoziţie automobilul. În aceste situaţii comitentul nu încetează de a-
şi exercita puterea sa de dirijare a şoferului pentru simplul motiv că nu participă la
transport38.
În ce priveşte pe prepus, el nu este răspunzător faţă de terţele persoane dacă acţionează
fără a depăşi limitele misiunii ce i-a fost încre dinţată de comitent.
Dacă prepusul este condamnat pentru o infracţiune intenţionată, chiar săvârşită la ordinul
comitentului, şi astfel provoacă o pagubă unei terţe persoane, el va răspunde şi personal
faţă de victimă39.
*rt. 13+4.
Corelaţia (ormelor de r%spundere pentru (apta altei persoane
(1) Părinţii nu răspund dacă fac dovada că sunt îndeplinite cerinţele răspunderii persoanei
care avea obligaţia de supraveghere a minorului.
(2) Nicio altă persoană, în afara comitentului, nu răspunde pentru fapta prejudiciabilă
săvârşită de minorul care avea calitatea de prepus. Cu toate acestea, în cazul în care
comitentul este părintele minorului care a săvârşit fapta ilicită, victima are dreptul de a opta
asupra temeiului răspunderii.
Comentariu
Articolul 1374 conţine două reglementări pentru cele două situaţii de posibil concurs al
răspunderilor:
1) concursul răspunderii părinţilor cu răspunderea altei persoane care avea obligaţia de
supraveghere a minorului în momentul săvârşirii faptei păgubitoare;
2) concursul răspunderii comitentului cu răspunderea părintelui.
304
În primul alineat al art. 1374 este reglementată situaţia în care o altă persoană era
răspunzătoare pentru supravegherea minorului atunci când a săvârşit fapta păgubitoare.
În această ipoteză se încadrează comitentul minorului sau institutorul minorului ori cel care
avea încredinţat minorul în temeiul altor raporturi juridice.
Dacă minorul se afla în şcoală, sub direcţia, supravegherea şi controlul institutorului,
transferul obligaţiei de supraveghere a minorului a operat de la părinte la institutor şi
răspunderea va aparţine numai acestuia, nu şi părinţilor. Supravegherea institutorului se
exercită nu numai în timpul orelor de clasă, ci şi în timpul recreaţiei sau în timpul ieşirilor
însoţite de institutor.
Dacă obligaţia de supraveghere şi direcţionare este în mod frecvent admisă pentru
învăţământul primar şi secundar, ea nu mai este tot aşa de uşor admisă şi pentru
învăţământul superior. Totuşi, în anumite împrejurări, de exemplu atunci când cadrul
didactic din învăţământul superior îi antrenează pe studenţi în experimente periculoase,
generatoare de riscuri, institutorul va răspunde ca şi ceilalţi institutori, fără a se putea
scuza cu împrejurarea că studentul este major.
În cazurile în care victima se îndreaptă contra institutorului, ea îi reproşează acestuia ca
individ o greşeală concretă, distinctă de vinovăţia pe care ar putea să o atribuie instituţiei
de învăţământ.
Victima nu este obligată să facă dovada culpei autorului faptei, nici atunci când prejudiciul
este cauzat altui minor sau unei terţe persoane, după cum nu se cere dovada
discernământului autorului.
Culpa institutorului constă în defectuoasa supraveghere, dar poate fi materializată în orice
altă greşeală sau omisiune de la datorie.
Textul alin. (1) al art. 1374 se referă la ,cerinţele răspunderii persoanei care avea obligaţia
de supraveghere a minorului¨. În acest context, prin persoană se înţelege numai
institutorul persoană fizică, nu şi instituţia de învăţământ.
Persoanele care exercită supravegherea unor minori încredinţaţi, handicapaţi sau bolnavi,
de exemplu cei internaţi în spitale de psihiatrie, sunt răspunzătoare pentru pagubele
cauzate de persoanele încredinţate atât în timpul în care se află în instituţie, cât şi atunci
când sunt săvârşite faptele păgubitoare în stare de evadare sau de ieşire permisă.
Nici în cazul în care minorul autor al faptei păgubitoare se găsea într-un centru de distracţii
sub supravegherea unor funcţionari nu poate fi atrasă răspunderea părinţilor. Cu atât mai
puţin poate fi probabilă o răspundere a părinţilor dacă minorul este plasat într-un centru de
reeducare atunci când săvârşeşte fapta păgubitoare sau este în penitenciar.
Dacă sunt întrunite condiţiile art. 1373 pentru prepusul minor, părinţii sau oricare altă
persoană sunt exoneraţi de răspundere.
Cumulul calităţii de părinte şi de comitent permite victimei opţiunea temeiului juridic al
răspunderii întreart. 1372 şi art. 1373 40.
)ecţiunea a 2-a.
,%spunderea pentru pre=udiciul cau$at de animale sau de lucruri
Comentariu
De fiecare dată când se poate stabili că prejudiciul este imputabil unei persoane, se vor
aplica prevederileart. 1357, fără a se ţine seama de împrejurarea dacă persoana s-a servit
de un lucru pentru a provoca prejudiciul. Dacă, însă, apare cu evidenţă intervenţia lucrului
305
în provocarea prejudiciului, fiind îndeplinite şi celelalte prevăzute de art. 1375-1380, se pot
aplica prevederile corespunzătoare care au ca obiect de reglementare răspunderea pentru
pagubele cauzate de un animal sau de un lucru, cu toate că, în cele mai multe cazuri,
persoana era aceea care acţiona lucrul.
Jurisprudenţa s-a străduit să facă utile prevederile art. 1375 şi următoarele pentru a
garanta cât mai bine dreptul la despăgubiri al victimei.
Temeiul propus de jurisprudenţă a fost prezumţia de culpă a păzitorului lucrului, prezumţie
care nu poate fi înlăturată decât prin dovada cazului fortuit sau al culpei victimei. În ce
priveşte răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucrurile neanimate, s-a creat o normă
separată în cazul ruinei edificiului.
Art. 1375. - Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale
Art. 1376. - Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri
Art. 1377. - Noţiunea de pază
Art. 1378. - Răspunderea pentru ruina edificiului
Art. 1379. - Alte cazuri de răspundere
Art. 1380. - Cauze de exonerare
*rt. 13+2.
,%spunderea pentru pre=udiciile cau$ate de animale
Proprietarul unui animal sau cel care se serveşte de el răspunde, independent de orice
culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa.
*rt. 13+6.
,%spunderea pentru pre=udiciile cau$ate de lucruri
(1) Oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul
aflat sub paza sa.
(2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile şi în cazul coliziunii unor vehicule sau în alte cazuri
similare. Cu toate acestea, în astfel de cazuri, sarcina reparării tuturor prejudiciilor va
reveni numai celui a cărui faptă culpabilă întruneşte, faţă de ceilalţi, condiţiile forţei majore.
Comentariu
Ceea ce este comun celor două texte, art. 1375 şi art. 1376, este răspunderea
independent de orice culpă, atât în cazul prejudiciului cauzat de animale, cât şi în cazul
celor cauzate de lucruri. Sunt răspunzători în acest fel proprietarul sau cel ce se foloseşte
de animal, precum şi persoana care are sub paza sa lucrul inanimat.
Prezumţia de răspundere nu cedează decât în faţa dovezii cazului fortuit sau a culpei
victimei41.
Animalele vizate de art. 1375 sunt altele decât cele denumite generic ,vânat¨ şi se află în
relativă libertate, neavând stăpân, astfel că se pot deplasa liber de pe o proprietate pe
alta. Vânatul poate cauza prejudicii recoltelor, dar nu poate antrena răspunderea cât timp
nu se face dovada că sunt în paza unei persoane concrete. De aceea, nici măcar victima
vânatului de pe propriul teren nu poate pretinde o despăgubire.
Proprietarul animalului, chiar dacă este prezumat păzitor al animalului, este descărcat de
306
răspundere dacă poate face dovada că în momentul cauzării pagubei altă persoană era
păzitor al acelui animal.
Nu se aplică această regulă persoanei care a acceptat benevol pentru un timp limitat la
câteva ore să păzească un câine.
Tot astfel, veterinarul este considerat că a păstrat paza animalului cât timp acesta s-a aflat
pe masa de examen şi în această stare a muşcat pe cineva.
Nu este considerat păzitor al lucrului cel care duce calul de căpăstru spre grajd numai
pentru a face un serviciu proprietarului.
Textul vizează numai animalele care nu sunt res nullius.
Păzitorul animalului nu se poate exonera decât dacă dovedeşte o cauză a prejudiciului
străină de fapta sa.
De îndată ce accidentul are drept cauză fapta rău-voitoare a unei terţe persoane, această
faptă are pentru proprietar caracterul de forţă majoră.
Nu se caracterizează ca forţă majoră comportamentul unui copil de trei ani, care a oferit
furaj unui ponei42.
În privinţa lucrurilor, răspunderea este antrenată, de cele mai multe ori, atunci când lucrul
este mânuit de persoană.
Au fost frecvente situaţiile în care s-a produs un prejudiciu de către un automobil condus
de o persoană.
Jurisprudenţa a decis că, atunci când se întemeiază cererea de despăgubiri pe fapta
lucrului, nu are nicio relevanţă împrejurarea că lucrul era total docil în mâinile persoanei.
În prezent, atât pentru coliziunile vehiculelor, cât şi pentru alte modalităţi în care acestea
provoacă pagube, sunt aplicabile dispoziţiile alin. (2) al art. 1376.
Este irelevant dacă lucrul este în sine sursă de pericol, independent de intervenţia
persoanei, sau el poate fi considerat inert sub acest aspect.
În general, răspunderea revine celui care are paza animalului sau a lucrului, dar
răspunderea se păstrează şi atunci când animalul a scăpat de sub paza persoanei.
Jurisprudenţa a extins răspunderea şi la acele lucruri care, în principiu, sunt ale nimănui,
în anumite împrejurări.
De exemplu, zăpada, ca şi apa de ploaie care se scurge de pe un acoperiş poate să
atragă răspunderea proprietarului clădirii, chiar dacă, atât zăpada, cât şi apa de ploaie
sunt bunuri fără stăpân.
Raţiunea este aceea că odată aşezate pe lucrul aparţinând persoanei, apa, zăpada,
nisipul etc. sunt sub paza aceleiaşi persoane ca şi clădirea.
Dimpotrivă, animalele aflate în libertate, care nu aparţin nimănui nu pot fi supuse aceluiaşi
raţionament ca zăpada sau ploaia.
Totuşi, este posibilă existenţa unei paze asupra animalelor sălbatice (ocoale silvice,
rezervaţii etc.), care să antreneze răspunderea păzitorului, iar persoana acestuia să fie
desemnată în raport de atribuţiile pe care le are pentru interzicerea altor persoane să
captureze în orice fel aceste sălbăticiuni.
Dacă cel care a fost prejudiciat avea el însuşi atribuţii de pază sau în legătură cu paza,
răspunderea nu mai poate fi stabilită în favoarea sa pe acelaşi temei legal.
Concluzia este acceptată atât pentru că victima nu poate să îşi dedubleze calitatea, fiind
concomitent şi răspunzător.
307
Jurisprudenţa a refuzat acordarea despăgubirilor pe aceste fundamente dacă victima
dobândise paza lucrului sau animalului în momentul producerii pagubei. De exemplu,
atunci când persoana se răneşte utilizând lucrul pe care l-a luat în pază nu va putea
pretinde despăgubiri de la proprietar.
Simpla participare la întrebuinţarea lucrului nu valorează pază asupra acestuia.
Pentru a fi păzitor al lucrului sau al animalului, persoana trebuie să poată exercita
folosinţa, conducerea şi controlul lucrului sau a animalului.
Un alt exemplu îl oferă jocurile sportive violente. Balonul de rugby este un obiect în paza
ambelor echipe şi dacă un jucător este rănit cu acest balon nu poate să se prevaleze de
răspunderea reglementată deart. 1376 contra păzitorului lucrului. Aceste aspecte sunt
rareori invocate, pentru că stările de fapt sunt complexe şi nu îndeajuns reconstituite fidel.
Cel ce are un lucru sub pază poate fi prejudiciat de acest lucru în condiţiile în care a
contribuit la realizarea prejudiciului şi alt lucru aflat în paza altei persoane. Exemplu în
acest sens sunt coliziunile vehiculelor. În mod uzual, tamponările în lanţ au la origine o
greşeală a unui dintre participanţii la trafic şi pentru celelalte victime ale coliziunii fapta
primului păzitor al primului lucru apare ca având trăsăturile forţei majore, imprevizibilitatea
şi irezistibilitatea.
Jurisprudenţa a fost confruntată cu situaţia în care păzitorul lucrului a decedat datorită
lucrului, iar moştenitorii s-au prezentat ca victime prin ricoşeu cerând repararea
prejudiciului suferit prin moartea antecesorului. Problema depăşeşte aplicarea răspunderii
pentru lucruri şi intră în domeniul răspunderii victimei imediate faţă de persoanele
interesate în supravieţuirea acesteia. Curtea de Casaţie franceză s-a pronunţat în această
problemă la 19 iunie 1981 în sens negativ.
În cazul coliziunii vehiculelor sau în alte situaţii similare, păzitorul lucrului este răspunzător
dacă pentru toţi ceilalţi participanţi la coliziune fapta acelui lucru întruneşte condiţiile forţei
majore, imprevizibilitate şi inevitabilitate. Pentru pasagerii vehiculelor este acordată
permisiunea legală de a pretinde despăgubiri de la toţi păzitorii vehiculelor antrenate în
coliziune, invocând răspunderea lor in solidum.
În anumite cazuri s-a invocat acceptarea riscului, pe temeiul răspunderii pentru fapta
persoanei, în scopul de a evita răspunderea, însă fără succes. Totuşi, în cazul
transportului benevol (gratuit), ca şi în cazul accidentelor sportive şi pasagerul rănit poate
invoca răspunderea pentru paza lucrului, fără să i se poată opune acceptarea riscului.
În cazul accidentării pe terenul de sport, s-a invocat de asemenea acceptarea riscului ca
scuză, dar tot aceeaşi soluţie de respingere a excepţiei a fost menţinută.
Nu au lipsit nici tentativele de a utiliza textul care are ca obiect de reglementare
răspunderea pentru prejudiciul cauzat de lucruri sau de animale pentru a pretinde
despăgubiri de la cei care au cauzat prejudicii animalelor sau lucrurilor prin fapta
personală şi nu prin fapta lucrului sau a animalului. Astfel, atunci când proprietarul sau cel
ce se serveşte de lucru sau de animale transferă paza către o altă persoană, cel ce a
efectuat transferul nu poate angaja răspunderea celuilalt păzitor pentru dauna suferită de
aceste lucruri sau animale.
În cazul incendiului unui imobil aparţinând unei persoane care îl are sub pază, extinderea
incendiului la alte imobile sau la lucruri din imobile poate antrena răspunderea păzitorului
imobilului în care s-a iniţiat incendiul numai dacă se face dovada culpei păzitorului
imobilului sau a persoanelor pentru a căror faptă el răspunde. Această concluzie este
aplicabilă numai atunci când incendiul este consecinţa unei combustii anormale şi
accidentale a bunului aflat sub pază. Dacă incendiul a fost provocat, va răspunde autorul
incendiului, chiar şi atunci când o combustie normală cu emanaţie de scântei a răspândit
308
focul şi la imobile învecinate. Aplicarea concluziei se limitează la situaţia în care focul
normal a degenerat în incendiu care s-a propagat şi la vecini.
Răspunderea pentru ruina edificiului reglementată de art. 1378 exclude implicit
răspunderea pentru lucruri reglementată de art. 1376. Tot derogatorie faţă de
dispoziţiile art. 1376 este şi răspunderea pentru daunele cauzate la sol de o aeronavă sau
cele cauzate la sol de exploatarea unui teleferic în dauna persoanelor care nu au uzat de
acest mijloc de transport.
În raportul între transportator şi pasageri se aplică regulile răspunderii contractuale şi,
deci, este exclusă aplicarea art. 1376. În schimb, dacă accidentul este mortal, victimele
prin ricoşeu nu se pot prevala de contract şi devin aplicabile prevederile art. 1376.
În ambele articole, 1375 şi 1376, răspunderea este legată de paza lucrului sau a
animalului, sintagmă care a fost interpretată în mod diferit, ca şi sintagma fapta lucrului
sau animalului.
Pentru răspunderea prevăzută de art. 1376 nu este cerută dovada viciului lucrului, pentru
că viciul nu este o faptă a lucrului.
Tentativele apropierii răspunderii faptei lucrului de răspunderea pentru fapta proprie, în
măsura în care fapta lucrului este definită ca relevând sau prezumând fapta persoanei,
conduc la un fundament comun care este culpa. Aceste tentative doctrinare au fost uneori
însuşite de jurisprudenţă, dar au rămas episodice şi cu un câmp limitat.
Fapta lucrului este în raport de cauzalitate cu prejudiciul, dar nu în exclusivitate cauzală cu
acesta.Fapta lucrului sau fapta animalului presupune nu numai un impact material, ci şi un
anumit rol activ al lucrului sau a animalului, deci având o anumită eficienţă cauzală pentru
generarea sau majorarea pagubei.
Victima trebuie să dovedească implicarea materială a lucrului în cauzarea prejudiciului şi
odată făcută această probă operează prezumţia că lucrul a avut un rol activ în cauzarea
pagubei şi păzitorul său este responsabil.
Pentru a se sustrage acestei răspunderi, păzitorul trebuie să facă dovada cerută de art.
1380, în sensul că fapta victimei sau fapta unei terţe persoane ori forţa majoră sunt factorii
care au cauzat prejudiciul şi nu fapta lucrului43. În situaţia în care proprietarul
automobilului a fost deposedat de acest lucru prin furt, nemaiputând exercita paza
vehiculului, faţă de el nu mai funcţionează prezumţia de răspundere44.
Persoana care a primit un lucru cu titlu de închiriere a devenit noul păzitor al lucrului şi va
răspunde pentru riscurile de care este legat lucrul, inclusiv cele provenind din vicii ale
lucrului. Astfel, de exemplu, cel care a închiriat un automobil devine păzitorul acelui lucru,
fără ca el să poată obiecta în sensul că paza a rămas în sarcina proprietarului, iar paguba
a fost provocată de un viciu al lucrului45.
Pentru ca aceşti factori să înlăture răspunderea trebuie ca ei să aibă calitatea de a fi
cauzele exclusive ale prejudiciului, în timp ce lucrul incriminat a avut o poziţie pur pasivă şi
firească în contextul dat, fiind, în plus, şi lipsită de orice defect.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri sau animale poate fi avută în vedere în
trei ipoteze:
1) lucrul sau animalul au avut un dinamism propriu în momentul producerii pagubei şi au
luat contat cu persoana sau bunul vătămat.
Odată făcută această dovadă, victima este scutită de a mai produce şi alte dovezi.
Dinamismul propriu se reţine şi atunci când bunul a explodat. Si în acest caz, păzitorul
lucrului poate dovedi că nu dinamismul lucrului său a determinat prejudiciul, dacă
309
dovedeşte că o cauză străină, imprevizibilă şi irezistibilă a provocat prejudiciul, bunul său
având un rol pur pasiv.
Această cauză străină trebuie să posede însuşirile forţei majore.
Dacă ambele lucruri se aflau în mişcare şi au intrat în coliziune, oricare dintre păzitori
poate să încerce dovedirea rolului pur pasiv al propriului obiect. Rezultatul va fi, însă,
irelevant. În coliziunile rutiere nu s-a admis exonerarea pe temeiul rolului pasiv.
2) Dacă nu s-a făcut dovada contactului între lucru şi persoană sau bunul vătămat,
aplicarea textului art. 1376 s-ar părea că nu este posibilă.
Totuşi, viaţa este mai complexă decât teoriile doctrinarilor şi a dovedit existenţa unor
situaţii care nu sunt compatibile cu simplificarea.
Astfel, o persoană se fereşte brusc din calea unui obiect pentru a nu fi lezată, dar în acest
mod se striveşte de un alt corp şi suferă un prejudiciu sau o piatră ridicată de roţile unui
vehicul cu tracţiune mecanică de pe drum este antrenată şi provoacă pagube altui vehicul
sau unei persoane.
Proprietarul lucrului care a provocat reacţia bruscă a victimei, dictată de instinctul de
conservare, ca şi proprietarul vehiculului care a provocat dinamica pietrei vor răspunde
pentru repararea prejudiciului.
Cumpărătorul care se vede fără voie şi fără culpă în rolul de declanşator al alarmei
magazinului cu toate că ea nu trebuia să funcţioneze poate invoca răspunderea celui ce
exploatează magazinul. Valurile provocate de o navă care cauzează altor persoane sau
bunurilor acestora atrag răspunderea navei care a stârnit aceste valuri.
O dragă portuară a pierdut o piesă metalică şi această piesă a generat un pericol de
avarie pentru navele care veneau la port, va suporta pagubele cauzate navelor prin
interdicţia de pătrundere în port.
3) Dacă lucrul era inert sau imobil în momentul producerii prejudiciului, problema temeiului
legal al răspunderii legal a fost controversată.
Atunci când un consumator se împiedică de un obiect aflat în drumul său, deşi greşit
plasat acolo, inerţia lucrului nu se va opune răspunderii.
Tot astfel, dacă o persoană alunecă pe treptele unei scări, proprietarul imobilului nu va
putea fi exonerat de răspundere pentru rolul pasiv al lucrului. Un lucru inert, cum este, de
exemplu, un vehicul staţionând poate atrage răspunderea proprietarului dacă se
demonstrează că poziţia staţionării a fost de natură să surprindă victima. Aceeaşi soluţie
dacă scara pe care a alunecat persoana era insuficient iluminată sau anormal alunecoasă.
Treptat, jurisprudenţa a admis tot mai frecvent că un lucru inert poate avea rolul de factor
activ: o uşă sau un perete de sticlă cu fragilitate mare de care s-a izbit victima anulau rolul
pur pasiv al obiectului şi, deci, tentativa de exonerare de răspundere.
Factorul comun în toate situaţiile a fost anormalitatea lucrului pasiv pentru a putea fi
stabilită răspunderea.
Această concluzie s-a tras şi în cazul unei competiţii de salturi cu bicicleta într-un canal
care nu a avea o adâncime suficientă pentru a atenua impactul.
Atunci când rolul activ al lucrului este dovedit, păzitorul lucrului nu mai poate invoca
altceva decât cauza străină cu însuşire de forţă majoră.
Lucrurile la care se referă art. 1376 sunt neînsufleţite, indiferent dacă sunt mobile sau
imobile (arbori prăbuşiţi, stânci desprinse, conducte de canalizare, alunecări de terenuri),
primejdioase sau neprimejdioase intrinsec (cărucioare pentru transportul mărfii cumpărate,
310
uşă vitrată, trambulină etc.) ori dacă sunt mânuite de persoane sau sunt inerte.
Tot lucruri sunt considerate apele, fumul, undele, valurile, aburii etc.
Navele maritime, fluviale şi aeriene intră sub incidenţa acestui text, dar nu şi corpul uman.
În cazul skiorului, acesta formează un ansamblu împreună cu schiurile şi dacă numai
corpul său, nu şi skiurile, în deplasare, loveşte şi vatămă o altă persoană, skiorul va
răspunde pentru fapta skiurilor pentru că acestea au fost elementul cauzator al
prejudiciului.
Aceeaşi soluţie s-a reţinut şi în cazul unei motociclete care formează un singur ansamblu
cu motociclistul.
*rt. 13++.
Noţiunea de pa$%
În înţelesul art. 1375 şi 1376, are paza animalului sau a lucrului proprietarul sau cel care,
în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt exercită, în mod
independent, controlul şi supravegherea asupra animalului sau a lucrului şi se serveşte de
acesta în interes propriu.
Comentariu
Determinarea păzitorului lucrului sau animalului se realizează ţinând seama de puterea pe
care o are persoana asupra lucrului.
Articolul 1377 defineşte pe păzitor ca fiind proprietarul sau persoana care, în temeiul unei
dispoziţii legale sau al unei clauze contractuale ori chiar numai în fapt, exercită un control,
precum şi supravegherea lucrului sau animalului servindu-se totodată de acesta în propriul
interes.
Jurisprudenţa a fost confruntată cu ipoteza furtului unui automobil care a fost apoi antrenat
într-un accident din vina hoţului. Ìnstanţa a trebuit să stabilească dacă proprietarul
automobilului poate răspunde ca păzitor al lucrului sau, dimpotrivă, hoţul este unicul
păzitor.
Ìnconvenientul major a decurs din anonimatul hoţului sau insolvabilitatea acestuia. Curtea
de Casaţie franceză, secţia civilă, a hotărât în anul 1936 că proprietarul nu mai răspunde
pentru că nu mai avea paza lucrului. Hoţul era păzitorul de fapt, aşa cum prevede şi art.
1377.
Textul este simplu de aplicat dacă bunul are un singur păzitor, dar în multe situaţii mai
multe persoane, iar nu una singură, exercită împreună sau succesiv paza. De exemplu,
proprietarul împrumută bunul sau îl predă unui atelier pentru reparaţii sau unui
transportator sau cedează uzufructul ori este proprietate comună pe cote-părţi ori în
devălmăşie.
Aşadar, bunul este predat altui păzitor în temeiul unei dispoziţii legale sau în temeiul unui
contract şi acesta va prelua paza. Prin urmare, paza are caracter alternativ şi nu
cumulativ. Dimpotrivă, atunci când simultan sunt exercitate două sau mai multe paze
identice, toate aceste persoane sunt păzitori.
Ori de câte ori bunul se remite de către proprietar unei părţi contractante sau atunci când
bunul este furat, păzitorul va fi determinat după exerciţiul efectiv al pazei şi nu după
exerciţiul legal.
Proprietarul este prezumat ca fiind păzitor, dar numai dacă bunul este apropriabil şi dacă
proprietarul este identificat.
311
Victima nu va fi obligată să facă dovada că proprietarul avea o putere independentă de
întrebuinţare, de direcţionare şi de control asupra lucrului sau asupra animalului. Proba
contrară va fi în sarcina proprietarului.
Un neproprietar va răspunde dacă se face dovada că el exercita în mod independent paza
lucrului.
Prepusul care utilizează un bun sau un animal, în temeiul raportului de prepuşenie şi pe
seama comitentului, nu este păzitor al lucrului sau al animalului.
Răspunderile reglementate de art. 1375 şi art. 1376, fiind independente de orice culpă,
este irelevant discernământul păzitorului.
Pierderea pazei de către proprietar trebuie să fie involuntară.
Un aspect mai delicat a fost întâmpinat în situaţia în care o navă a fost ocupată de grevişti
şi greva a fost însoţită de o rebeliune. Proprietarul, armator al navei, a păstrat paza şi în
aceste condiţii.
În ipoteza în care proprietarul predă lucrul sau animalul unui profesionist pentru a-l
întrebuinţa în exercitarea profesiei, se transferă acestuia paza. Dacă însă profesionistul
execută reparaţia la locul unde a fost aşezat bunul de către proprietar, deci fără
deposedarea acestuia, se compară puterile pe care le aveau în momentul producerii
prejudiciului cele două persoane asupra aceluiaşi lucru.
Nu s-a recunoscut transferul pazei lucrului de la proprietar la societatea care asigura paza
pe bază de contract.
Condiţia pentru acceptarea transferului pazei operează atunci când bunul a fost remis unui
profesionist de către un neprofesionist, nu şi atunci când bunul se transferă între
profesionişti (navă maritimă sau fluvială, avion etc.).
Este admis transferul pazei în cazul împrumutului de folosinţă, dacă proprietarul nu şi-a
păstrat controlul asupra lucrului sau dacă l-a încredinţat celui împrumutat pentru un interes
personal al proprietarului.
Vânzarea transferă paza dacă nu s-a rezervat proprietatea în favoarea vânzătorului.
Depozitul transferă paza dacă nu este gratuit.
Remorcarea sau depanarea benevolă nu transferă paza, afară de cazul în care cel ce a
oferit ajutor a luat iniţiativa să folosească lucrul sau animalul.
Un factor de complicaţie suplimentară în determinarea persoanei care deţine paza lucrului
sau animalului l-a constituit propunerea de a se distinge între paza structurii şi paza
comportamentului lucrului sau animalului.
Această distincţie a avut un domeniu de aplicare restrâns şi s-a putut raporta la o perioadă
de timp restrânsă.
*rt. 13+-.
,%spunderea pentru ruina edi(iciului
Proprietarul unui edificiu sau al unei construcţii de orice fel este obligat să repare
prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin desprinderea unor părţi din ele, dacă aceasta este
urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie.
Comentariu
Răspunderea reglementată de art. 1378 se raportează la un edificiu sau altă construcţie
312
de orice fel şi la un mecanism al producerii prejudiciului specific (ruină sau desprindere a
unei părţi), precum şi la cauza declanşării acestui mecanism (lipsa de întreţinere sau viciul
de construcţie).
Cu patru decenii în urmă am publicat în nr. 10/1969 al Revistei Române de Drept, organ al
Asociaţiei Juriştilor, articolul intitulat ,Răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile
cauzate prin ruina edificiilor¨.
De atunci şi până în prezent nu au intervenit noutăţi relevante în diagnosticul şi
tratamentul legal pentru acest caz de răspundere.
În materie de răspundere civilă delictuală, art. 1000, art. 1001 şi art. 1002 CCA prezumă
culpa fără a mai subordona obligarea la despăgubiri de dovada vinovăţiei. Curtea de
Casaţie franceză, în decizia pronunţată la 4 august 1942, a concluzionat că dispoziţiile
privitoare la răspunderea pentru ruina edificiului nu împiedică invocarea de către victimă în
contra proprietarului sau păzitorului clădirii a prevederilor Codului civil francez referitoare
la răspunderea pentru lucruri46.
Se pot distinge două categorii de răspunderi: răspunderea pentru fapta altei persoane, pe
care trebuia să o supravegheze, controleze sau dirijeze cel răspunzător şi răspunderea
pentru lucrurile sau animalele care provoacă prejudicii altor persoane, iar cel răspunzător
avea obligaţia să împiedice asemenea consecinţe.
Pentru fapta păgubitoare a lucrului neînsufleţit se face aplicarea art. 1000 alin. (1) CCA, iar
pentru animale se aplică dispoziţiile art. 1001, însă ruina edificiului primeşte o
reglementare distinctă în art. 1002.
Prezumţia de culpă din art. 1002 CCA incumbă proprietarului edificiului şi ia naştere odată
cu dovada cauzelor ruinei: lipsa de întreţinere sau viciul de construcţie, obiectiv
constatabile.
Răspunzător este numai proprietarul. În consecinţă, părinţii nu răspund pentru ruina
edificiului proprietatea copilului lor minor. Excepţie face situaţia în care ar putea fi dovedită
o răspundere bazată pe dispoziţiile art. 998, art. 999 CCA.
Prezumţia de culpă a proprietarului nu va funcţiona dacă el face dovada că lipsa de
întreţinere are altă cauză. S-a susţinut această teză luându-se ca exemplu inacţiunea
anteriorului proprietar. Nu credem că o astfel de scuză ar putea avea efecte exoneratorii.
Ceea ce prezintă relevanţă nu este motivul care l-a împiedicat pe proprietar să execute
întreţinerea, ci numai motivul care l-a privat de posibilitatea prevederii şi prevenirii
urmărilor păgubitoare ale ruinei pricinuită de lipsa întreţinerii. Si atunci când proprietarul nu
poate, fără culpă, evita producerea ruinei (de exemplu, nu primeşte autorizaţie pentru
reparare sau pentru demolare ori atunci când condiţiile atmosferice împiedică intervenţia),
precauţiunea rămâne obligaţia proprietarului şi, în virtutea acestei obligaţii, chiar dacă nu
poate împiedica ruina, poate preveni şi împiedica păgubirea altor persoane.
Factorii cu caracter de forţă majoră, cum ar fi, de exemplu, cutremurul sau explozia
gazului metan, nu se încadrează în cauzele ruinei astfel cum sunt ele prevăzute de art.
1002 CCA sau din art. 1378 NCC.
În aceeaşi situaţie se află şi scuza lipsei de întreţinere care incumba proprietarului anterior.
Concomitent cu preluarea dreptului de proprietate, noul dobânditor are şi obligaţia de a
împiedica provocarea pagubelor chiar dacă nu poate împiedica ruina. Aşadar, noul
proprietar poate să se prevaleze numai de factori obiectivi cu efect de forţă majoră, care l-
ar fi împiedicat să prevină păgubirea altora.
Necunoaşterea viciului de construcţie, care a provocat ruina este irelevantă pentru
răspunderea proprietarului. Pentru viciul de construcţie, vinovaţii pot fi arhitectul sau
executantul, pentru lipsa întreţinerii vinovat poate fi uzufructuarul sau, uneori, chiar şi
313
chiriaşul, însă faţă de victimă va răspunde numai proprietarul, cu eventual regres faţă de
altă persoană răspunzătoare.
Temeiul delictual sau contractual pe care îl poate invoca victima depinde de existenţa sau
inexistenţa raporturilor între cel păgubit şi proprietar. Dacă victima este locatarul,
uzufructuarul ori comodatarul edificiului, iar prejudiciul este urmarea neexecutării sarcinilor
proprietarului, păgubitul se poate prevala de temeiul contractual şi nu de cel delictual al
răspunderii proprietarului.
Pluralitatea de proprietari generează solidaritatea acestora faţă de persoana păgubită şi
regresul plătitorilor faţă de ceilalţi coproprietari.
Prin edificiu sau construcţie de orice fel se înţelege o structură încorporată la sol, un
ansamblu de materiale proiectat şi executat pentru a fi destinat locuinţei sau altei activităţi
umane. Se cuprind astfel nu numai casele, blocurile, zidurile, ci şi podurile, barajele,
canalele. Este indiferentă aşezarea construcţiei deasupra solului sau în subsol, dar este
obligatorie încorporarea la sol, ceea ce exclude corturile şi alte improvizaţii care nu sunt
fixate durabil.
Mecanismul producerii prejudiciului este ,ruina¨, adică prăbuşirea întregii construcţii sau
numai a unei părţi şi această dezagregare nu este provocată de o persoană, ci este
consecinţa unei dezvoltări în timp a unui proces natural. Jurisprudenţa a cunoscut o mare
diversitate de opţiuni în ce priveşte desprinderea unei părţi din construcţie. De exemplu, s-
a considerat că nu este o cădere de material ruperea unei conducte sau starea deteriorată
a scărilor, dar s-a admis că şi o parţială desprindere, urmată de prăbuşirea acestei părţi
este suficientă pentru aplicarea textului, cu condiţia să nu fi fost provocată intenţionat.
Ruina trebuie să fie consecinţa unei defectuoase întreţineri sau a unui viciu de construcţie
şi aceste dovezi incumbă victimei. Persoana răspunzătoare pentru prejudiciu este
proprietarul construcţiei.
În ce priveşte cauzele de exonerare de răspundere, ele sunt aceleaşi pentru toate situaţiile
prevăzute înart. 1375-1379 şi enumerate în art. 1380.
Este controversată soluţia în cazul ruinei unui edificiu în curs de construire sau în curs de
demolare. Textul art. 1002 CCA şi textul art. 1378 NCC nu disting asemenea ipoteze şi
sunt aplicabile ori de câte ori cauza ruinei este lipsa de întreţinere ori viciul de construcţie.
Demolarea este o ruină provocată de fapta omului şi nu se încadrează în ipoteza
prevăzută de art. 1377. Desprinderea unor părţi din edificiu trebuie să fie cauzată de lipsa
întreţinerii sau de viciul construcţiei şi nu de fapta omului. Totodată, textul este inaplicabil
căderilor de blocuri de gheaţă sau de zăpadă de pe acoperiş, pentru că ele nu sunt părţi
ale edificiului.
Lipsa întreţinerii nu are limite inferioare sau superioare pentru că oricât de măruntă ar
părea lipsa, este indiscutabil că ea a provocat o daună pentru care proprietarul va
răspunde. Această precizare este relevantă numai dacă proprietarul ar face dovada că a
executat lucrări de întreţinere, dar ele nu au dat rezultatul scontat. Viciile de construcţie
privesc atât proiectarea, cât şi executarea proiectului, după cum pot aparţine zidirii iniţiale
sau unor restructurări ulterioare.
*rt. 13+9.
*lte ca$uri de r%spundere
(1) Cel care ocupă un imobil, chiar fără niciun titlu, răspunde pentru prejudiciul cauzat prin
căderea sau aruncarea din imobil a unui lucru.
314
(2) Dacă, în cazul prevăzut la alin. (1), sunt îndeplinite şi condiţiile răspunderii pentru
prejudiciile cauzate de lucruri, victima are un drept de opţiune în vederea reparării
prejudiciului.
Comentariu
Nu numai proprietarul sau locatarul pot să ocupe un imobil, ci şi un uzurpator fără titlu.
Căderea sau aruncarea din imobil a unui lucru care cauzează un prejudiciu altei persoane
va atrage răspunderea ocupantului imobilului indiferent dacă posedă sau nu un titlu pentru
a se afla acolo.
Remarcăm faptul că şi în art. 1378 şi în art. 1379 prejudiciul se cauzează prin căderea
unui lucru din clădire, ca urmare a desprinderii, diferenţa constând în aceea că numai
în art. 1379 apare şi ipoteza aruncării voluntare a lucrului care cauzează prejudiciul.
Datorită interferenţei condiţiilor răspunderii pentru lucru sau pentru ruina edificiului cu
răspunderea reglementată de art. 1379 se permite victimei să opteze între temeiurile
legale diferite de care poate dispune.
*rt. 13-/.
Cau$e de e!onerare
În cazurile prevăzute la art. 1375, 1376, 1378 şi 1379 nu există obligaţie de reparare a
prejudiciului, atunci când acesta este cauzat exclusiv de fapta victimei înseşi ori a unui terţ
sau este urmarea unui caz de forţă majoră.
Comentariu
Persoana responsabilă în temeiul dispoziţiilor art. 1375, 1376, 1378 şi 1379 poate fi
exonerată de răspundere pentru prejudiciul cauzat de lucru sau de animal, dacă face
dovada raportului de cauzalitate între prejudiciu şi fapta victimei sau fapta unei terţe
persoane, precum şi în situaţia în care poate dovedi că mecanismul producerii prejudiciului
reprezintă un caz de forţă majoră. Prevederile art. 1380 sunt asemănătoare cu
dispoziţiile art. 1371, iar forţa majoră şi cazul fortuit sunt explicate în art. 1351, în timp ce
fapta victimei sau terţei persoane sunt reglementate în art. 1352, toate comentate anterior.
În principiu, răspunderea păzitorului lucrului nu exclude posibilitatea partajării acestei
răspunderi cu victima care a săvârşit o culpă şi astfel a concurat la ocazionarea
prejudiciului. În asemenea situaţii, păzitorul lucrului va răspunde numai pentru o parte din
prejudiciu. Numai un eveniment ce constituie caz de forţă majoră îl exonerează pe
păzitorul lucrului, instrument al pagubei, de răspunderea ce îi revine. Dacă, însă,
comportamentul victimei nu a fost, pentru păzitorul lucrului, caracterizat prin
imprevizibilitate şi irezistibilitate, păzitorul lucrului nu va fi exonerat de răspundere nici
măcar parţial. Păzitorul lucrului care a provocat paguba va fi însă parţial exonerat de
răspundere în măsura în care poate face dovada că şi culpa victimei a contribuit la
producerea pagubei1.
)ecţiunea a 6-a.
,epararea pre=udiciului &n ca$ul r%spunderii delictuale
Art. 1381. - Obiectul reparaţiei
Art. 1382. - Răspunderea solidară
Art. 1383. - Raporturile între debitori
315
Art. 1384. - Dreptul de regres
Art. 1385. - Întinderea reparaţiei
Art. 1386. - Formele reparaţiei
Art. 1387. - Vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii
Art. 1388. - Stabilirea pierderii şi a nerealizării câştigului din muncă
Art. 1389. - Vătămarea minorului
Art. 1390. - Persoana îndreptăţită la despăgubire în caz de deces
Art. 1391. - Repararea prejudiciului nepatrimonial
Art. 1392. - Cheltuieli de îngrijire a sănătăţii. Cheltuieli de înmormântare
Art. 1393. - Despăgubirea în raport cu ajutorul şi pensia
Art. 1394. - Prorogarea termenului prescripţiei
Art. 1395. - Suspendarea prescripţiei
*rt. 13-1.
9biectul reparaţiei
(1) Orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie.
(2) Dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu
poate fi valorificat imediat.
(3) Dreptului la reparaţie îi sunt aplicabile, de la data naşterii sale, toate dispoziţiile legale
privind executarea, transmisiunea, transformarea şi stingerea obligaţiilor.
Comentariu
Primul alineat al art. 1381 operează cu doi termeni: 1) prejudiciu; 2) reparaţie.
Textul enunţă, în mod obiectiv, dreptul la reparaţie pentru orice prejudiciu, în timp ce în art.
1349 este prevăzută îndatorirea subiectivă a autorului prejudiciului de a repara integral
dauna cauzată.
Prin ,prejudiciu¨ înţelegem o pierdere nejustificată într-o mare varietate de forme. În art.
1387-1389, art. 1391 şi art. 1392 sunt prezentate, cu titlu exemplificativ unele dintre aceste
varietăţi: dauna corporală (art. 1387), pierderea câştigului din muncă (art. 1388),
vătămarea corporală sau vătămarea sănătăţii unui minor (art. 1389), prejudiciul
nepatrimonial2 (art. 1391), cheltuielile de îngrijire a sănătăţii şi cheltuielile de
înmormântare (art. 1393). Alte forme de prejudiciu sunt: prejudiciul de afecţiune, prejudiciul
de agrement, prejudiciul estetic, prejudiciul familial global, prejudiciul funcţional, prejudiciul
specific de contaminare ş.a.
Reparaţia se realizează în modalităţile reglementate de art. 1386.
Dreptul de a pretinde reparaţia ia naştere în momentul cauzării prejudiciului. Soluţia
legislativă promovată de Noul Cod civil are ca alternativă reglementarea legală conform
căreia dreptul la reparaţie se naşte atunci când a rămas definitivă obligarea la despăgubiri,
pentru că sentinţa este constitutivă de drepturi. Împrejurarea că dreptul la reparaţie nu
poate fi valorificat imediat nu întârzie naşterea acestuia.
Dispoziţiile legale privind executarea obligaţiei de reparare a prejudiciului (art. 1469-1565),
transmisiunea (art. 1566-1608), transformarea (art. 1609-1614) şi stingerea obligaţiilor (art.
1615-1634) sunt aplicabile de la data naşterii dreptului la reparaţie. Moştenitorii legali sau
316
testamentari dobândesc acest drept în masa succesorală. Momentul deschiderii
succesiunii poate coincide cu momentul provocării pagubei şi dreptul la repararea
prejudiciului intră şi în acest caz în masa succesorală.
Cesiunea dreptului poate fi efectuată cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.
Creditorii victimei pot utiliza acţiunea oblică pentru dreptul la despăgubire.
Acţiunea pentru repararea prejudiciului se stinge prin prescripţia extinctivă, prin tranzacţie
sau prin renunţarea victimei.
Victimele prin ricoşeu pot acţiona pentru a obţine repararea pagubei, indiferent de
pasivitatea eventuală a victimei directe. Aceleaşi condiţii legale sunt pretinse şi pentru
acţiunea victimei prin ricoşeu ca şi victima prejudiciului direct.
*rt. 13-1.
,%spunderea solidar%
Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel
prejudiciat.
*rt. 13-3.
,aporturile &ntre debitori
Între cei care răspund solidar, sarcina reparaţiei se împarte proporţional în măsura în care
fiecare a participat la cauzarea prejudiciului ori potrivit cu intenţia sau cu gravitatea culpei
fiecăruia, dacă această participare nu poate fi stabilită. În cazul în care nici astfel nu se
poate împărţi sarcina reparaţiei, fiecare va contribui în mod egal la repararea prejudiciului.
Comentariu
Cu privire la obligaţiile solidare între debitori, a se vedea comentariile art. 1443-1460.
*rt. 13-4.
Dreptul de regres
(1) Cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat
prejudiciul, cu excepţia cazului în care acesta din urmă nu este răspunzător pentru
prejudiciul cauzat.
(2) Când cel care răspunde pentru fapta altuia este statul, Ministerul Finanţelor Publice se
va întoarce în mod obligatoriu, pe cale judiciară, împotriva aceluia care a cauzat
prejudiciul, în măsura în care acesta din urmă este răspunzător, potrivit legii speciale,
pentru producerea acelui prejudiciu.
(3) Dacă prejudiciul a fost cauzat de mai multe persoane, cel care, fiind răspunzător pentru
fapta uneia dintre ele, a plătit despăgubirea se poate întoarce şi împotriva celorlalte
persoane care au contribuit la cauzarea prejudiciului sau, dacă va fi cazul, împotriva celor
care răspund pentru acestea. În toate cazurile, regresul va fi limitat la ceea ce depăşeşte
partea ce revine persoanei pentru care se răspunde şi nu poate depăşi partea din
despăgubire ce revine fiecăreia dintre persoanele împotriva cărora se exercită regresul.
(4) În toate cazurile, cel care exercită regresul nu poate recupera partea din despăgubire
care corespunde propriei sale contribuţii la cauzarea prejudiciului.
317
Comentariu
Persoana care, fără a fi autor al prejudiciului, este răspunzătoare pentru fapta altuia poate
pretinde celui care a cauzat prejudiciul restituirea plăţilor făcute victimei pentru repararea
prejudiciului.
Excepţie face cazul în care autorul prejudiciului nu răspunde pentru paguba pricinuită.
În cazul în care autorul faptei păgubitoare este statul, este obligatoriu regresul Ministerului
Finanţelor Publice, pe cale judiciară, contra autorului faptei păgubitoare, dar numai în
măsura în care acesta din urmă răspunde, potrivit legii speciale, pentru repararea acelui
prejudiciu.
În ipoteza în care la cauzarea prejudiciului a concurat fapta mai multor persoane, dacă
unul dintre cei care, fiind răspunzător pentru fapta unui dintre coautori, a plătit
despăgubirea cuvenită victimei, regresul plătitorului este permis nu numai contra autorului
pentru care răspunde, ci şi contra celorlalţi coautori, care au contribuit la cauzarea
prejudiciului. Totodată, regresul aceleiaşi persoane va fi permis şi contra celor care
răspund pentru ceilalţi coautori.
Regresul nu poate pretinde întreaga sumă plătită, ci numai diferenţa între sarcina de
despăgubire proprie şi restul despăgubirii. Totodată, regresul contra fiecăreia dintre
persoanele faţă de care se exercită nu poate depăşi cota-parte ce revine fiecărei persoane
împotriva căreia se exercită regresul. Partea din despăgubire care are corespondent în
propria contribuţie la cauzarea prejudiciului nu poate fi recuperată de la ceilalţi coautori
sau răspunzători.
Unicitatea daunei provoacă unicitatea obligaţiei de reparare integrală şi solidaritatea
coautorilor faptei păgubitoare.
Efectele solidarităţii între debitori sunt reglementate în art. 1443-1460.
*rt. 13-2.
5ntinderea reparaţiei3
(1) Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel.
(2) Se vor putea acorda despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este
neîndoielnică.
(3) Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care
în condiţii obişnuite el ar fi putut să-l realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile
pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.
(4) Dacă fapta ilicită a determinat şi pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita
o pagubă, reparaţia va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz,
a evitării pagubei, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei.
Comentariu
Reparaţia posedă două calităţi: este compensatorie şi integrală. Calitatea de a fi
compensatorie tinde la restabilirea situaţiei anterioare a victimei, însă nu este realizabilă în
cazul morţii victimei. De aceea, reparaţia nu întotdeauna se realizează prin refacerea stării
anterioare, ci, de cele mai multe ori prin compensarea pagubei. Această compensare
poate avea loc în natură sau prin echivalent. De câte ori se oferă victimei reparaţia în
natură şi instanţa o consideră adecvată, victima nu o poate refuza.
Caracterul integral al reparaţiei este obligatoriu oricât de complicată ar fi evaluarea
prejudiciului. Există şi excepţii de la reparaţia integrală, de exemplu, în cazul cumulului de
318
culpe între victimă şi autor.
Ìndemnizaţia pentru compensarea prejudiciului trebuie să fie calculată corespunzător
valorii pagubei din ziua pronunţării sentinţei prin care se consacră creanţa victimei4. În
mod corect, instanţa a refuzat să acorde despăgubiri victimei pentru a compensa
prejudiciul constând în renunţarea la carierea cu care se considera predestinată, deşi, în
momentul accidentului era respinsă de la examenul de bacalaureat, iar opţiunea pentru
profesia de farmacist se situa într-un viitor mult prea îndepărtat astfel încât apărea ca o
pură ipoteză5.
Dacă bunul avariat era uzat, înlocuirea cu unul nou ar reprezenta îmbogăţirea fără just
temei. Alteori, reparaţia bunului avariat costă mai mult decât preţul de piaţă a unui
echivalent.
Victima nu poate fi obligată să reducă valoarea prejudiciului corporal în interesul persoanei
răspunzătoare (art. 1534 NCC).
Determinarea valorii pagubei se poate face la data cauzării prejudiciului sau la data
pronunţării hotărârii definitive asupra acestui aspect.
Atunci când despăgubirea se calculează la data pronunţării hotărârii judecătoreşti, dacă
ulterior prejudiciul dispare prin atenuare sau vindecare, nu se modifică cuantumul
despăgubirii. Dimpotrivă, este admisă revizuirea despăgubirii în cazul agravării
prejudiciului, chiar şi dacă nu este datorată agravării stării victimei şi chiar dacă agravarea
era previzibilă în ziua când s-a stabilit paguba iniţială. În aceste situaţii se poate obţine o
despăgubire suplimentară, inclusiv atunci când despăgubirea iniţială a avut în vedere o
incapacitate, atât permanentă, cât şi totală.
În cazul unui prejudiciu viitor, dar cert se vor putea acorda şi pentru acesta despăgubirile
corespunzătoare.
În cazul daunei corporale şi a altora asemănătoare în despăgubire se regăsesc trei
componente:
1) pierderea faţă de situaţia anterioară;
2) câştigul neobţinut din cauza faptei păgubitoare;
3) cheltuielile făcute pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.
Uneori, paguba constă în pierderea unei şanse de a obţine un avantaj. Fiind o şansă, ea
nu este certă, ci este probabilă. Despăgubirea va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii
acelui avantaj în împrejurările concrete şi în situaţia concretă a victimei.
În principiu, obligaţia de a repara prejudiciul cauzat persoanei umane decurge din
afirmarea demnităţii persoanei umane de la starea de embrion şi până după deces.
Ìnviolabilitatea corpului uman şi indisponibilitatea corpului uman sunt principii
fundamentale de protecţie a persoanei umane.
*rt. 13-6.
8ormele reparaţiei
(1) Repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situaţiei anterioare, iar dacă
aceasta nu este cu putinţă ori dacă victima nu este interesată de reparaţia în natură, prin
plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părţilor sau, în lipsă, prin hotărâre
judecătorească.
(2) La stabilirea despăgubirii se va avea în vedere, dacă prin lege nu se prevede altfel,
data producerii prejudiciului.
319
(3) Dacă prejudiciul are un caracter de continuitate, despăgubirea se acordă sub formă de
prestaţii periodice.
(4) În cazul prejudiciului viitor, despăgubirea, indiferent de forma în care s-a acordat, va
putea fi sporită, redusă sau suprimată, dacă, după stabilirea ei, prejudiciul s-a mărit, s-a
micşorat ori a încetat.
Comentariu
Textul art. 1386 reglementează două modalităţi de reparare a prejudiciului:
1) în natură, prin restabilirea situaţiei anterioare;
2) prin plata unei despăgubiri.
Regula de bază este repararea în natură.
Cea de-a doua modalitate este aplicabilă numai dacă se regăseşte una dintre cele două
ipoteze:
a) nu este cu putinţă o reparare în natură;
b) victima nu este interesată de repararea în natură.
Formele reparării în natură tind să restabilească situaţia victimei anterioară producerii
pagubei.
Modalităţile de restabilire sunt diverse:
1) executarea unei prestaţii;
2) dispariţia consecinţelor păgubitoare;
3) decăderea din beneficiul unui drept de creanţă ordonată de către instanţă;
4) obligarea persoanei răspunzătoare să se substituie victimei pentru plata unei datorii;
5) impunerea unei obligaţii responsabilului, fără consimţământul acestuia, în profitul
victimei.
Prestaţia ordonată poate fi o prestaţie materială, cum ar fi restituirea unor obiecte,
restaurarea unui lucru, încheierea, refacerea sau prelungirea efectelor unui act juridic,
prelungirea forţată a unei relaţii contractuale etc.
În cazul în care instanţa dispune suprimarea consecinţelor unui act îndeplinit în dispreţul
drepturilor victimei, de exemplu edificarea unei construcţii pe terenul victimei fără
consimţământul acesteia sau închiderea unui local ori a unei exploatări, nulitatea sau
parţiala ineficienţă a unui act juridic etc., toate acestea sunt forme de reparare în natură a
pagubei.
O situaţie rar întâlnită este obligarea persoanei răspunzătoare să se substituie victimei
pentru plata unei datorii. De exemplu, obligarea notarului, pentru că nu şi-a îndeplinit
obligaţia de sfătuire, să suporte în locul titularului actului efectele neregularităţii acelui act.
O pagubă mai poate fi reparată în natură şi prin instituirea de către instanţă a unei obligaţii
impuse persoanei răspunzătoare în profitul victimei.
În concordanţă dispoziţiile art. 1381 alin. (2) conform cărora dreptul la reparaţie se naşte
din ziua cauzării prejudiciului, şi stabilirea despăgubirii va avea în vedere data producerii
prejudiciului, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Semnalăm însă că în jurisprudenţa franceză se acordă preferinţă evaluării despăgubirii,
ţinând seama de valoarea prejudiciului la o dată cât mai apropiată de hotărârea
judecătorească6. Consecinţele sunt următoarele:
320
1) toate schimbările în consistenţa prejudiciului după apariţia sa se iau în considerare
pentru evaluare;
2) adeseori, modificarea priveşte nu însuşi prejudiciul, ci numai expresia monetară a
despăgubirii.
Despăgubirea poate fi exprimată şi în prestaţii periodice, dacă prejudiciul are caracter de
continuitate.
Prejudiciului viitor i se poate modifica despăgubirea, indiferent de forma acestuia, în
sensul sporirii sau reducerii ori chiar suprimării în raport de evoluţia prejudiciului.
*rt. 13-+.
V%t%marea integrit%ţii corporale sau a s%n%t%ţii
(1) În caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane, despăgubirea
trebuie să cuprindă, în condiţiile art. 1388 şi 1389, după caz, echivalentul câştigului din
muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să-l dobândească, prin
efectul pierderii sau reducerii capacităţii sale de muncă. În afară de aceasta, despăgubirea
trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală şi, dacă va fi cazul, cheltuielile
determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale celui păgubit, precum şi orice alte prejudicii
materiale.
(2) Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă se acordă,
ţinându-se seama şi de sporirea nevoilor de viaţă ale celui prejudiciat, sub forma de
prestaţii băneşti periodice. La cererea victimei, instanţa va putea acorda despăgubirea,
pentru motive temeinice, sub forma unei sume globale.
(3) În toate cazurile, instanţa va putea acorda celui păgubit o despăgubire provizorie
pentru acoperirea nevoilor urgente.
*rt. 13--.
)tabilirea pierderii i a nereali$%rii c7tigului din munc%
(1) Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă se va stabili pe
baza venitului mediu lunar net din muncă al celui păgubit din ultimul an înainte de
pierderea sau reducerea capacităţii sale de muncă ori, în lipsă, pe baza venitului lunar net
pe care l-ar fi putut realiza, ţinându-se seama de calificarea profesională pe care o avea
sau ar fi avut-o la terminarea pregătirii pe care era în curs să o primească.
(2) Cu toate acestea, dacă cel păgubit face dovada posibilităţii obţinerii unui venit din
muncă mai mare în baza unui contract încheiat în ultimul an, iar acesta nu a fost pus în
executare se va ţine seama în stabilirea despăgubirii de aceste venituri.
(3) Dacă cel păgubit nu avea o calificare profesională şi nici nu era în curs să o primească,
despăgubirea se va stabili pe baza salariului minim net pe economie.
Comentariu
Primul alineat al art. 1387 reglementează cuprinsul despăgubirii pentru prejudiciul cauzat
prin vătămarea integrităţii corporale sau sănătăţii unei persoane7. Astfel, în condiţiile art.
1388 referitoare la stabilirea pierderii şi a nerealizării câştigului din muncă, precum şi în
condiţiile art. 1389 privind vătămarea integrităţii corporale şi a sănătăţii minorului,
despăgubirea cuprinde, după caz:
a) echivalentul câştigului din muncă de care a fost lipsită victima sau pe care este
321
împiedicată victima să îl dobândească datorită pierderii sau reducerii capacităţii sale de
muncă;
b) cheltuielile de îngrijiri medicale şi cele determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale
celui păgubit;
c) orice alte prejudicii materiale.
Societăţile de asigurări pentru răspundere disting trei categorii de prejudicii:
daune corporale, care aduc atingere integrităţii fizice sau psihice a persoanei umane;
daune materiale, care sunt atingeri aduse integrităţii fizice sau substanţei unui lucru;
daune imateriale, care nu se încadrează nici în prima, nici în cea de-a doua categorie şi
vizează mai ales afacerile economice şi financiare8.
Cu toate că prejudiciul neeconomic, fiziologic şi moral este străin de orice mercurial, el
este compensabil numai printr-o indemnizare satisfăcătoare a victimei. În acest mod se
poate recunoaşte repararea atingerilor aduse demnităţii sau suferinţele. Se oferă, totodată,
victimei anumite satisfacţii prin care victima uită de suferinţele îndurate. Pentru
determinarea unei juste despăgubiri se pot utiliza şi date statistice, ţinând seama totuşi de
marile discrepanţe pe plan mondial, de exemplu între nivelul vieţii civilizate în Statele Unite
şi în Sudan. Pe planul Uniunii Europene apar diferenţe între nord şi sud, dar odată cu
adoptarea monedei unice se creează premisele apropierii sistemelor de indemnizare a
prejudiciului corporal.
În ce priveşte evaluarea prejudiciului constând în pierderea vieţii umane, se iau în
considerare nu numai investiţiile necesare pentru a încerca salvarea vieţii victimei, ci şi
suma pe care societatea este aptă să o plătească în acest scop. Se iau în calcul costurile
directe (medicamente şi cheltuieli generale de poliţie, justiţie, pompieri etc.) şi costurile
indirecte, precum şi prejudiciul cauzat prin ricoşeu altor victime. Valoarea economică şi
socială a vieţii umane înglobează şi posturi mai îndepărtate de prejudiciul corporal, astfel
că ,preţul¨ vieţii umane se apreciază că este de 20 de ori mai ridicat decât costul
indemnizării pentru accidentele care au provocat numai daune corporale.
Victima nu este obligată să limiteze prejudiciul corporal suferit în interesului persoanei
responsabile9. Noul Cod civil român, în art. 1534 reglementează situaţia prejudiciului
imputabil creditorului. Alineatul (2) al acestui articol prevede că debitorul nu datorează
despăgubiri pentru acele prejudicii pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă
diligenţă. Cu toate acestea, este îndreptăţit creditorul să recupereze cheltuielile rezonabile
făcute în vederea limitării prejudiciului.
Pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă acordă dreptul la o despăgubire în
condiţiile în care se ia în considerare şi creşterea nevoilor de viaţă ale celui prejudiciat.
Această despăgubire se calculează pe baza venitului mediu lunar net al victimei din ultimul
an anterior producerii vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii, care a avut drept
consecinţă reducerea capacităţii de muncă. Dacă nu sunt informaţii cu privire la venitul
lunar din ultimul an, se ia în considerare acel venit lunar net pe care victima îl putea realiza
cu calificarea profesională pe care o posedă în momentul cauzării prejudiciului sau
calificarea profesională pe care ar fi putut-o dobândi la finalizarea perioadei de pregătire
profesională pe care era în curs să o dobândească în momentul cauzării pagubei.
În situaţia de excepţie în care victima avea perspectiva obţinerii unui venit din muncă mai
mare, pentru că avea un contract, încheiat în ultimul an, care îi garanta în perioada
următoare un venit superior, însă contractul nu a mai putut fi executat din unicul motiv al
survenirii faptei păgubitoare. În această situaţie victima va avea dreptul să primească
despăgubire calculată pe baza venitului viitor, dacă unica împrejurare care nu i-a permis
să dobândească acel venit viitor a fost fapta păgubitoare.
322
Pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă, despăgubirea poate fi acordată ca
o prestaţie bănească periodică, dar, la cererea victimei, ţinând seama de împrejurări,
instanţa va putea acorda despăgubire şi sub forma unei sume globale, dacă există motive
temeinice să se recurgă la această variantă.
Pentru acoperirea unor nevoi curente ale victimei, instanţa poate să acorde cu titlu
provizoriu o anumită sumă cu titlu de despăgubire.
Persoana umană şi corpul acesteia se bucură de o ocrotire legală specială datorită naturii
specifice a persoanei umane.
Persoana umană are conştiinţa de sine, are sensul timpului şi al imortalităţii, are conştiinţă
morală şi libertate.
Demnitatea umană este fundamentată pe liberul arbitru al persoanei.
Ororile fascismului hitlerist au provocat revelaţii terifiante şi au avut printre altele, ca
rezultat, naşterea bioeticii pe teritoriul american, de unde s-a răspândit în toată lumea.
Persoana umană este ocrotită de lege din faza embrionară şi până după moarte.
Principiile fundamentale care protejează persoana umană sunt: inviolabilitatea corpului
uman şi indisponibilitatea acestuia. Sunt permise, însă, prelevările de organe de la
donatori vii, terapia genică, caracterul nepatrimonial al elementelor şi produselor corpului
uman, anonimatul şi gratuitatea donării de organe, ţesuturi şi celule.
Atentatele la integritatea fizică a persoanei sunt sancţionate şi acordă dreptul la
despăgubiri.
Dauna corporală împreună cu suferinţele fizice şi morale şi cu urmările economice şi
financiare poate fi consecinţa unui accident sau a unei boli. Atunci când dauna corporală
este cauzată de o terţă persoană răspunzătoare, victima poate fi indemnizată.
De regulă, dauna corporală este dovedită prin expertiză medicală judiciară. Expertiza are
ca obiect evaluarea medicală a dunei corporale şi evaluarea juridică a prejudiciului.
Misiunea expertului este de a emite concluzii privind situaţia victimei în cele cinci medii:
1) activităţile elementare ale vieţii cotidiene;
2) activităţi socio-profesionale;
3) activităţi afective sau familiale;
4) activităţi de destindere;
5) activităţi şcolare şi de formaţie profesională.
Experţii utilizează baremuri medicale de evaluare reprezentate prin scări de măsură a
căror rigiditate aritmetică pare să fie foarte schematică faţă de imensa complexitate a
corpului uman. Totuşi, baremurile sunt utile pentru determinarea incapacităţii de muncă, a
invalidităţii în accidentele de muncă şi a deficitelor funcţionale în dreptul comun. Desigur
că, baremul medical nu poate fi decât indicativ şi nu poate dăuna victimelor.
Ultima ipoteză prevăzută de art. 1388 alin. (3) corespunde situaţiei în care victima nu
poseda nicio calificare profesională şi nu era în curs să o dobândească. Calculul
despăgubirii va avea la bază salariul minim net pe economie.
*rt. 13-9.
V%t%marea minorului
(1) Dacă cel care a suferit vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii este un minor,
323
despăgubirea stabilită potrivit prevederilor art. 1388 alin. (1) va fi datorată de la data când,
în mod normal, minorul şi-ar fi terminat pregătirea profesională ce primea.
(2) Până la acea dată, dacă minorul avea un câştig la momentul vătămării, despăgubirea
se va stabili pe baza câştigului de care a fost lipsit, iar dacă nu avea un câştig, potrivit
dispoziţiilor art. 1388, care se aplică în mod corespunzător. Această din urmă despăgubire
va fi datorată de la data când minorul a împlinit vârsta prevăzută de lege pentru a putea fi
parte într-un raport de muncă.
Comentariu
Despăgubirea datorată minorului care a fost vătămat corporal sau a cărui sănătate a fost
lezată se stabileşte cu respectarea prevederilor art. 1388 alin. (1) în două perioade:
1) între data la care minorul a fost victima faptei ilicite şi data când urmează să îşi termine
pregătirea profesională pe care o primea;
2) după data terminării pregătirii profesionale. Din comparaţia textului alin. (1) al art.
1388 cu textul art. 1389 rezultă că unele dintre trimiterile la art. 1388 se referă exclusiv la
modul de calcul şi la baza de calcul, deoarece este exclusă ipoteza câştigului din muncă şi
atunci câştigul menţionat de art. 1389alin. (2) este de altă natură decât venitul din muncă.
Aşadar, trimiterea la alin. (1) din art. 1388, pe care o conţine primul alineat al art.
1389 priveşte acel câştig pe care minorul l-ar fi putut obţine după ce şi-a terminat
pregătirea profesională. Dacă în momentul vătămării minorul realiza un câştig, calculul
despăgubirii se va face pe baza acestui câştig şi această despăgubire o va primi până
când împlineşte vârsta legală de a fi parte într-un raport de muncă. Rezultă astfel că, prin
câştigul de care a fost lipsit minorul, în ipoteza din alin. (2) al art. 1389 nu este un câştig
din muncă pentru simplul motiv că minorul nu are încă vârsta necesară pentru a fi parte
într-un raport de muncă. Câştigul în cauză este obligatoriu de altă natură decât câştig din
muncă, cu toate că şi alin. (2) al art. 1389 face referire la art. 1388, care este în întregime
consacrat câştigului din muncă.
Determinarea şi evaluarea prejudiciilor născute din paguba corporală se efectuează din
expertiza medicală de specialitate dacă se realizează cu respectarea codului de procedură
şi a deontologiei medicale. Obiectul expertizei medicale este verificarea realităţii daunei
corporale şi imputabilitatea daunei.
Principiile indemnizării victimei directe sunt:
1) repararea integrală a prejudiciului (caracterul compensatoriu al indemnizaţiei pentru
prejudiciile economice şi caracterul de indemnitate pentru prejudiciile neeconomice);
2) principiul indemnitar şi principiul evaluării în concret a prejudiciului.
Pentru determinarea prejudiciilor suferite de victima directă se au în vedere atât
prejudiciile patrimoniale, cât şi cele extrapatrimoniale.
În prejudiciile patrimoniale se includ pierderea suferită (cheltuielile cu sănătatea şi sarcinile
suplimentare pentru handicap, plăţi de onorarii şi alte cheltuieli) şi câştigul nerealizat.
Prejudiciile extrapatrimoniale se referă la prejudiciile neeconomice temporare şi
permanente, precum şi la cele evolutive.
În cadrul prejudiciilor neeconomice temporare se încadrează deficitul funcţional temporar
şi suferinţele îndurate. Prejudiciile neeconomice permanente cuprind: deficitul funcţional
permanent sau prejudiciul fiziologic şi prejudiciul de agrement personalizat.
324
*rt. 139/.
<ersoana &ndrept%ţit% la desp%gubire &n ca$ de deces
(1) Despăgubirea pentru prejudiciile cauzate prin decesul unei persoane se cuvine numai
celor îndreptăţiţi, potrivit legii, la întreţinere din partea celui decedat.
(2) Cu toate acestea, instanţa, ţinând seama de împrejurări, poate acorda despăgubire şi
celui căruia victima, fără a fi obligată de lege, îi presta întreţinere în mod curent.
(3) La stabilirea despăgubirii se va ţine seama de nevoile celui păgubit, precum şi de
veniturile pe care, în mod normal, cel decedat le-ar fi avut pe timpul pentru care s-a
acordat despăgubirea. Dispoziţiile art. 1387-1389 se aplică în mod corespunzător.
Comentariu
În cazul decesului unei persoane, ca urmare a faptei ilicite sunt lezate interesele victimei
prin ricoşeu şi cele ale succesorilor.
Acţiunea personală a victimelor prin ricoşeu se distinge de acţiunea moştenitorilor, deşi
soţul supravieţuitor are dubla calitate de victimă prin ricoşeu şi de moştenitor.
Moştenitorii dobândesc prin succesiune dreptul la repararea prejudiciilor economice
(cheltuieli medicale şi paramedicale), precum şi dreptul la repararea prejudiciilor
neeconomice, extrapatrimoniale (preţul suferinţelor îndurate de autorul succesorilor,
prejudiciul său estetic şi de agrement).
Ca victime prin ricoşeu, acestea urmăresc repararea unui prejudiciu provocat de deces
(pierderea susţinerii financiare) sau a unui prejudiciu de afecţiune. Nu este obligatoriu ca
victima directă să moară pentru ca prejudiciul prin ricoşeu să se producă. Dacă starea
victimei directe este mult deteriorată, cei prejudiciaţi prin ricoşeu au de îndurat şi ei o
scădere serioasă a condiţiilor de existenţă, pentru că se reduce sau dispare total sprijinul
victimei directe. De exemplu, victima directă îşi pierde total capacitatea de muncă şi îşi
reduce existenţa la starea de legumă, iar soţul/soţia victimei directă suferă un şoc care
este urmat de alienaţie mentală sau afazie, copiii celor doi soţi fiind puternic zdruncinaţi în
nivelul lor de viaţă şi în starea lor psihică. Acestea sunt motivele pentru care nu numai în
caz de deces, ci şi în caz de supravieţuire a victimei directe se poate vorbi de un prejudiciu
de acompaniament.
Există şi situaţii în care prejudiciul este indirect. Prejudiciul prin ricoşeu este întotdeauna
direct. Prejudiciul suferit de creditori prin moartea debitorului care îşi plătea datoria cu
veniturile pe care le obţinea din muncă este un prejudiciu indirect. Terţele persoane care
au plătit diferite sume în virtutea legii sau a contractului (asigurările de tot felul) nu pot fi
considerate ca victime prin ricoşeu, pentru că au primit cotizaţii în contrapartida prestaţiilor.
În timp ce în numeroase ţări daunele-interese sunt acordate numai victimei iniţiale, în
Franţa jurisprudenţa a fost mai generoasă şi a acceptat acţiunea oricărei persoane,
înrudită sau neînrudită cu victima directă, care face dovada că a fost privată de un sprijin
material din partea victimei directe. În plus, indemnizarea prejudiciului s-a recunoscut în
favoarea victimei prin ricoşeu nu numai în cazul morţii victimei directe, ci şi în cazul
vătămării corporale a acesteia. Motivarea cea mai frecventă a fost contribuţia victimei
directe la întreţinerea victimei prin ricoşeu. Prejudiciul economic prin ricoşeu nu constă
neapărat în pierderea venitului, ci şi într-o cheltuială sau activitate necesară pentru
menţinerea venitului. Acesta este cazul în care, ca urmare a decesului celui ce
exploatează un fond de comerţ sau similar, comun soţilor, supravieţuitorul trebuie să
angajeze un gestionar înlocuitor pentru continuarea exploatării sau soţul supravieţuitor să
preia şi sarcinile soţului decedat. În acest caz, prejudiciul soţului supravieţuitor sau
concubinului supravieţuitor decurge din plata salariului personalului angajat sau din
325
remuneraţia activităţii soţului (concubinului) supravieţuitor. Mai frecvente sunt cazurile în
care victima prin ricoşeu primea din partea victimei directe un sprijin material. În aceste
situaţii, jurisprudenţa franceză a fost foarte receptivă la cererile de despăgubiri. Problema
tehnică a rămas opţiunea între o indemnizare individuală, pentru fiecare victimă prin
ricoşeu, şi o sumă globală acordată tuturor victimelor prin ricoşeu atunci când aceste
victime aparţin aceleaşi familii. Totodată, forma indemnizării impune opţiunea între
alocarea unui capital sau alocarea unei rente pentru victimele prin ricoşeu. Ìnstanţa
franceză stabileşte suveran care dintre soluţii va fi adecvată cazului concret.
Prejudiciul prin ricoşeu are caracter cert, care se apreciază suveran de către magistratul
fondului. Astfel, în cazul decesului unui concubin, pentru a se recunoaşte certitudinea
prejudiciului se cere dovada unui concubinaj stabil. În ce priveşte legitimitatea interesului
şi caracterul licit al prejudiciului, se distinge între concubinajul simplu (persoane
necăsătorite convieţuiesc) şi cel adulterin (convieţuiesc persoane căsătorite cu alte
persoane). Deşi adulterul nu este infracţiune, el rămâne o culpă civilă care împiedică
indemnizarea concubinului adulterin10.
O victimă prin ricoşeu trebuie să facă dovada realităţii pagubei suferite.
De aceea, o despăgubire poate fi acordată numai celui care era întreţinut, în conformitate
cu legea, de cel decedat. Prin excepţie, cel de-al doilea alineat al art. 1390 admite să se
acorde despăgubiri şi acelei persoane pe care victima directă decedată o întreţinea în mod
curent, fără să fie obligat legal.
Despăgubirea cuvenită victimei indirecte, prin ricoşeu, va lua în considerare nevoile
acesteia, dar şi posibilităţile financiare pe care le-ar fi avut victima decedată în perioada
pentru care se acordă despăgubirea.
Calculul despăgubirii victimei prin ricoşeu va avea în vedere pierderea efectivă a susţinerii
financiare din partea victimei directe în raport de veniturile acesteia (salarii sau pensii sau
alte venituri). Mijloacele de probă sunt cele permise de lege în asemenea situaţii. Vor fi
scăzute acele părţi din venituri destinate întreţinerii nemijlocite a victimei directe. Totodată,
se va lua în considerare dacă victimele prin ricoşeu au avut venituri proprii11.
Prevederile art. 1387-1389 pot fi aplicate corespunzător, pentru stabilirea pierderii şi a
nerealizării câştigului şi în cazul decesului victimei directe.
*rt. 1391.
,epararea pre=udiciului nepatrimonial
(1) În caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o
despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.
(2) Ìnstanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor,
descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei,
precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui
asemenea prejudiciu.
(3) Dreptul la despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalităţii oricărui
subiect de drept va putea fi cedat numai în cazul când a fost stabilit printr-o tranzacţie sau
printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
(4) Dreptul la despăgubire, recunoscut potrivit dispoziţiilor prezentului articol, nu trece la
moştenitori. Aceştia îl pot, însă, exercita, dacă acţiunea a fost pornită de defunct.
(5) Dispoziţiile art. 253-256 rămân aplicabile.
326
Comentariu
În primul alineat al art. 1391 se reglementează posibilitatea acordării despăgubirii pentru
restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială. Restrângerea poate fi determinată
de deficitul funcţional şi de handicapul corelativ. Acestea se pot măsura cantitativ atât în
cazul unei singure infirmităţi, cât şi în cazul infirmităţilor multiple12.
Tulburările neuropsihice (marile traumatisme craniene şi sechelele psihice postraumatice
sunt greu de cuantificat), tulburările senzoriale (sechelele senzoriale, cum sunt: mirosul,
auzul, vorbirea) şi cele sexuale sunt evaluabile procentual.
Handicapul se poate manifesta: în actele esenţiale ale vieţii curente; în activităţile afective;
în activităţile de destindere; în oboseala activităţilor profesionale, în activităţile şcolare şi
de formaţie profesională etc.
Suferinţele psihice îndurate şi traumatismele psihice pot evolua în depresii şi alte tulburări
şi pot fi determinate şi cuantificate. La fel, şi prejudiciile estetice pot fi constatate şi
evaluate, chiar dacă nu au legătură cu deficitul funcţional.
Ìndemnizarea prejudiciilor personale extrapatrimoniale nu constituie o compensaţie
economică a unei valori patrimoniale, ci repararea satisfăcătoare a lezării unui drept
fundamental al personalităţii: integritatea persoanei. Nomenclatura prejudiciilor
neeconomice în principalele ţări europene este cuprinsă în Clasificarea europeană a
prejudiciilor neeconomice (CEA-AREDOC, p. 13, 14):
1. atingeri aduse integrităţii corporale;
2. dureri fizice;
3. atingeri aduse calităţii şi plăcerilor vieţii (prejudiciu de agrement);
4. atingeri aduse activităţilor specifice distracţiei (în special practicarea unor sporturi);
5. prejudiciul estetic;
6. prejudiciul sexual.
În cel de-al doilea alineat al art. 1391 se recunoaşte dreptul la despăgubire pentru durerea
încercată de membrii familiei (ascendenţi, descendenţi, fraţi, surori şi soţi) de moartea
victimei. O astfel de despăgubire poate fi acordată şi unei persoane care nu are legătură
de rudenie cu defunctul, dar poate dovedi că a suferit un astfel de prejudiciu.
Lezarea atributelor personalităţii poate justifica un drept la despăgubire şi un astfel de
drept nu va putea fi cesionat, dacă nu a fost stabilit printr-o tranzacţie sau printr-o hotărâre
judecătorească definitivă [alin. (3) al art. 1391].
Persoanele îndreptăţite conform art. 1391 nu pot transmite moştenitorilor asemenea
drepturi, dar acţiunea pornită de defunct poate fi continuată de moştenitori.
Dreptul la apărarea atributelor nepatrimoniale ale personalităţii umane este asigurat şi prin
dispoziţiileart. 253-256 NCC. Astfel, dacă în art. 253 sunt enumerate mijloacele de
apărare, cele corespunzătoare dreptului la nume sunt reglementate separat în art. 254, iar
în art. 255 sunt puse la dispoziţie victimei măsuri provizorii. Continuarea de către
moştenitori a acţiunii pentru restabilirea dreptului nepatrimonial încălcat este permisă
prin art. 256 13.
*rt. 1391.
C4eltuieli de &ngri=ire a s%n%t%ţii. C4eltuieli de &nmorm7ntare
Cel care a făcut cheltuieli pentru îngrijirea sănătăţii victimei sau, în caz de deces a
327
acesteia, pentru înmormântare, are dreptul la înapoierea lor de la cel care răspunde
pentru fapta ce a prilejuit aceste cheltuieli.
Comentariu
Dreptul de regres contra autorului faptei ilicite care a provocat moartea victimei directe
pentru recuperarea cheltuielilor cu îngrijirea sănătăţii victimei înainte de a deceda, precum
şi pentru acoperirea cheltuielilor de înmormântare este recunoscut prin art. 1392 oricărei
persoane care a suportat aceste cheltuieli.
*rt. 1393.
Desp%gubirea &n raport cu a=utorul i pensia
(1) Dacă în cadrul asigurărilor sociale s-a recunoscut dreptul la un ajutor sau la o pensie,
reparaţia este datorată numai în măsura în care paguba suferită prin vătămare sau moarte
depăşeşte ajutorul ori pensia.
(2) Cât timp ajutorul sau pensia nu a fost efectiv acordată sau, după caz, refuzată celui
păgubit, instanţa nu îl poate obliga pe cel chemat să răspundă decât la o despăgubire
provizorie, în condiţiile dispoziţiilor art. 1387 alin. (3).
Comentariu
Pentru caz de deces sau pentru caz de incapacitate de muncă, asigurările sociale acordă
ajutoare şi pensii. În cazul în care efectiv s-au acordat aceste sume victimei sau urmaşilor,
aceştia nu mai pot pretinde acoperirea aceloraşi cheltuieli de autorul faptei pentru a se
evita o dublă despăgubire. Dacă prejudiciul are un cuantum superior sumelor acordate de
asigurări, numai pentru diferenţa între sumele primite şi cuantumul pagubei se va putea
obţine obligarea la plată a autorului faptei ilicite.
În intervalul de timp între momentul cauzării pagubei şi momentul acordării ajutorului sau
pensiei, victima mai are dreptul să pretindă o despăgubire provizorie de la persoana
răspunzătoare, în condiţiile reglementate la art. 1387 alin. (3) numai pentru nevoi urgente.
*rt. 1394.
<rorogarea termenului prescripţiei
În toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei
prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripţie a răspunderii penale se aplică
şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă.
*rt. 1392.
)uspendarea prescripţiei
Prescripţia dreptului la acţiune cu privire la repararea prejudiciului cauzat prin vătămarea
integrităţii corporale sau a sănătăţii ori prin decesul unei persoane, este suspendată până
la stabilirea pensiei sau a ajutoarelor ce s-ar cuveni, în cadrul asigurărilor sociale, celui
îndreptăţit la reparaţie.
Comentariu
Termenul de prescripţie a răspunderii penale se aplică şi răspunderii civile pentru
repararea pagubei printr-o faptă ce intră sub incidenţa legii penale, dacă acel termen este
mai lung decât cel prevăzut de legea civilă.
328
Termenele de prescripţie extinctivă în materie civilă sunt reglementate în art. 2500-2556,
iar termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt reglementate în art. 154 NCP.
Cursul prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune în această materie se suspendă până la
stabilirea pensiei sau a ajutorului din fondurile asigurărilor sociale, pentru a se putea face
aplicarea dispoziţiilor art. 1394.
#itlul """.
;odalit%ţile obligaţiilor
Capitolul Ì. - Dispoziţii generale
Capitolul ÌÌ. - Condiţia
Capitolul ÌÌÌ. - Termenul
Capitolul ".
Dispo$iţii generale
Art. 1396. - Categorii de obligaţii
Art. 1397. - Obligaţiile simple
Art. 1398. - Obligaţiile afectate de modalităţi
*rt. 1396.
Categorii de obligaţii
(1) Obligaţiile pot fi pure şi simple, obligaţii simple sau afectate de modalităţi.
(2) Obligaţiile pure şi simple nu sunt susceptibile de modalităţi.
*rt. 139+.
9bligaţiile simple
(1) Obligaţia simplă nu este afectată de termen sau condiţie şi poate fi executată imediat,
din proprie iniţiativă sau la cererea creditorului.
(2) Obligaţia este simplă, iar nu condiţională, dacă eficacitatea sau desfiinţarea ei depinde
de un eveniment care, fără ca părţile să ştie, avusese deja loc în momentul în care
debitorul s-a obligat sub condiţie.
*rt. 139-.
9bligaţiile a(ectate de modalit%ţi
Obligaţiile pot fi afectate de termen sau condiţie.
Comentariu
Cele trei articole prezintă enumerarea şi clasificarea modalităţilor obligaţiilor. Ìmportanţa
acestor clasificări se relevă în celelalte capitole ale Titlului ÌÌÌ.
Obligaţiile pot fi afectate de modalităţi sau pot fi simple ori pure şi simple. Cele din ultima
329
categorie nu sunt susceptibile de a fi afectate de modalităţi.
Obligaţia simplă nu este afectată nici de termen, nici de condiţie şi, de aceea, ea se poate
executa imediat, atât din propria iniţiativă a debitorului, cât şi la cererea creditorului.
O varietate specială este obligaţia a cărei eficacitate sau desfiinţare a depins de un
eveniment, iar acest eveniment era deja produs atunci când debitorul s-a obligat sub
condiţie. O astfel de obligaţie este calificată drept simplă şi nu condiţională, datorită
ignorării de către părţi a existenţei acelui eveniment şi a rolului său condiţional.
Modalităţile care pot afecta obligaţiile sunt condiţia şi termenul.
Modalităţile se referă fie la exigibilitate (termen), fie la existenţa însăşi a obligaţiei
(condiţie), fie la obiect (conjuncte, alternative, facultative), fie la pluralitatea subiecţilor
(conjuncte, solidare, indivizibile).
Regimul legal al condiţiei ca modalitate de afectare a obligaţiei este prezentat în art. 1399-
1410, iar termenul, ca modalitate de afectare a obligaţiei, este reglementat în art. 1411-
1420.
Capitolul "".
Condiţia14
Art. 1399. - Obligaţia condiţională
Art. 1400. - Condiţia suspensivă
Art. 1401. - Condiţia rezolutorie
Art. 1402. - Condiţia imposibilă, ilicită sau imorală
Art. 1403. - Condiţia pur potestativă
Art. 1404. - Constatarea îndeplinirii condiţiei
Art. 1405. - Determinarea îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiei
Art. 1406. - Renunţarea la condiţie
Art. 1407. - Efectele îndeplinirii condiţiei
Art. 1408. - Transmiterea obligaţiei condiţionale
Art. 1409. - Actele conservatorii
Art. 1410. - Fructele culese înaintea îndeplinirii condiţiei
*rt. 1399.
9bligaţia condiţional%
Este afectată de condiţie obligaţia a cărei eficacitate sau desfiinţare depinde de un
eveniment viitor şi nesigur.
CCA: Art. 1004. Obligaţia este condiţională când perfectarea ei depinde de un eveniment
viitor şi necert.
CCF: Art. 1168. Obligaţia este condiţională dacă depinde de un eveniment viitor şi incert
sau suspendând-o până la producerea evenimentului sau producând rezilierea acesteia
după cum evenimentul se va produce sau nu se va produce.
Art. 1169. Condiţia cazuală este cea care depinde de hazard şi care nu este nicidecum în
330
puterea creditorului sau a debitorului.
CCÌ: Art. 1353. Contractul condiţional. Părţile pot subordona eficienţa sau rezoluţiunea
contractului de producerea unui eveniment viitor şi incert.
Comentariu
Condiţia este un termen caracterizat prin polisemie, dar două sunt accepţiunile principale:
1) situaţia (condiţia) omului15, sinonimă cu statutul legal;
2) circumstanţele indispensabile pentru existenţa altui fenomen (validitatea unui contract).
În dreptul obligaţiilor, condiţia este o modalitate căreia îi este subordonată formarea
obligaţiei, un eveniment viitor şi incert sau, cu alte cuvinte, un raport de dependenţă a
obligaţiei de un eveniment nesigur. O condiţie suspensivă reprezintă o abatere de la
principiul efectului imediat al contractului, iar condiţia rezolutorie provoacă dispariţia
retroactivă a convenţiei. De exemplu, în contractele caracterizate prin transferul
proprietăţii, dacă vânzarea este consimţită sub condiţie suspensivă, vânzătorul va fi
proprietar sub condiţie rezolutorie, iar cumpărătorul va fi titularul unui drept de proprietate
sub condiţie suspensivă.
Nu orice contract care conţine o condiţie este neapărat condiţional, deoarece condiţia
poate să afecteze numai unul dintre efectele contractului, lăsându-le pe celelalte pure şi
simple. Ìmportant este să fie clarificat aspectul dacă acel efect este accesoriu sau esenţial.
Dacă, de exemplu, clauza de neconcurenţă este stipulată ca pură şi simplă, toate efectele
vor fi afectate de o condiţie rezolutorie. Dacă această condiţie rezolutorie se îndeplineşte,
contractanţii rămân ţinuţi de obligaţia de neconcurenţă.
Numai pe terenul condiţiei pot avea un impact în sfera contractuală motivele exterioare
obiectului prestaţiei, care nu se referă la calităţile lucrului sau serviciului.
Condiţia oferă părţilor contractului posibilitatea de a anticipa evenimentul viitor cu privire la
care speră că se va realiza sau nu se va realiza, fără a dobândi certitudinea în această
privinţă. Condiţia este, deci, legată de viitor şi viitorul este incert.
*rt. 14//.
Condiţia suspensiv%
Condiţia este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea obligaţiei.
*rt. 14/1.
Condiţia re$olutorie
(1) Condiţia este rezolutorie atunci când îndeplinirea ei determină desfiinţarea obligaţiei.
(2) Până la proba contrară, condiţia se prezumă a fi rezolutorie ori de câte ori scadenţa
obligaţiilor principale precedă momentul la care condiţia s-ar putea îndeplini.
CCA: Art. 1017. Obligaţia, sub condiţie suspensivă, este aceea care depinde de un
eveniment viitor şi necert. Obligaţia condiţională nu se perfectează decât după îndeplinirea
evenimentului.
Art. 1018. (1) Când obligaţia este contractată sub o condiţie suspensivă, obiectul
convenţiei rămâne în rizico-pericolul debitorului care s-a obligat a-l da, în caz de
îndeplinire a condiţie.
(2) Dacă obiectul a pierit, în întregul său, fără greşeala debitorului, obligaţia este stinsă.
331
Dacă obiectul s-a deteriorat, fără greşeala debitorului, creditorul este obligat a-l lua în
starea în care se găseşte, fără scădere de preţ.
(3) Dacă obiectul s-a deteriorat, prin greşeala debitorului, creditorul are dreptul să ceară
desfiinţarea obligaţiei, sau să ia lucrul în starea în care se găseşte, cu daune interese.
Art. 1019. (1) Condiţia rezolutorie este aceea care supune desfiinţarea obligaţiei la un
eveniment viitor şi necert.
(2) Ea nu suspendă executarea obligaţiei, ci numai obligă pe creditor a restitui aceea ce a
primit, în caz de neîndeplinire a evenimentului prevăzut de condiţie.
Art. 1020. Condiţia rezolutorie este subînţeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în
caz când una dintre părţi nu îndeplineşte angajamentul său.
Art. 1021. Într-acest caz, contractul nu este desfiinţat de drept. Partea în privinţa căreia
angajamentul nu s-a executat are alegerea sau să silească pe cealaltă a executa
convenţia, când este posibil, sau să-i ceară desfiinţarea, cu daune-interese. Desfiinţarea
trebuie să se ceară înaintea justiţiei, care, după circumstanţe, poate acorda un termen
părţii acţionate.
CCF: Art. 1181. Obligaţia contractată sub condiţie suspensivă este cea care depinde de un
eveniment viitor şi incert, sau de un eveniment actual, dar încă necunoscut de părţi.
În primul caz, obligaţia nu poate fi executată decât după eveniment.
În cel de-al doilea caz, obligaţia produce efecte din ziua în care a fost contractată.
Art. 1182. Când obligaţia a fost contractată sub condiţie suspensivă, debitorul suportă
riscul pieirii lucrului care face obiectul contractului şi nu este obligat să livreze lucrul decât
în cazul îndeplinirii condiţiei.
Dacă lucrul a pierit în întregime, fără culpa debitorului, obligaţia se stinge.
Dacă lucrul s-a deteriorat fără culpa debitorului, creditorul are alegerea între a rezoluţiona
obligaţia şi a cere lucrul în starea în care se găseşte, fără diminuarea preţului.
Dacă lucrul a fost deteriorat din culpa debitorului, creditorul are dreptul de a rezoluţiona
obligaţia sau de a cere lucrul în starea în care se găseşte, cu daune interese.
Art. 1183. Condiţia rezolutorie este aceea care, odată îndeplinită, determină revocarea
obligaţiei şi repune lucrul în starea în care obligaţia nu ar fi existat.
Ea nu suspendă executarea obligaţiei:obligă doar creditorul să restituie ceea ce a primit în
cazul în care evenimentul prevăzut de condiţie s-a produs.
Art. 1184. Condiţia rezolutorie este întotdeauna subînţeleasă în contractele sinalagmatice,
în cazul în care una dintre cele două părţi nu îşi execută angajamentul.
În acest caz contractul nu este rezoluţionat de plin drept. Partea faţă de care angajamentul
nu a fost executat are alegerea între a-l obliga pe celălalt la executarea contractului când e
posibil, sau de a cere rezoluţiunea cu daune interese.
Rezoluţiunea trebuie cerută în justiţie şi i se poate acorda pârâtului o amânare conform
circumstanţelor.
BGB: §158. Condiţia suspensivă şi condiţia rezolutorie. (1) Atunci când un act juridic este
încheiat sub condiţie suspensivă, efectele sale, atâta timp când sunt dependente de
aceasta condiţie, se produc simultan cu realizarea condiţiei.
(2) Atunci când un act este încheiat sub condiţie rezolutorie, efectele sale încetează în
momentul în care se realizează condiţia; în acest moment starea anterioară a dreptului
este restabilită.
332
Comentariu
Condiţia este suspensivă dacă de îndeplinirea sa depinde eficacitatea obligaţiei. De
exemplu, vânzarea este condiţionată de obţinerea unui credit.
Condiţia este rezolutorie atunci când dispariţia unei obligaţii executorii depinde de
realizarea unui eveniment. De exemplu, vânzarea este supusă unei condiţii rezolutorii de
neplată a preţului la o dată stabilită.
Aşadar, în cazul condiţiei suspensive, obligaţia este provizoriu ineficientă, dar eficacitatea
ei poate rezulta retroactiv din însăşi realizarea condiţiei, pe când în cazul condiţiei
rezolutorii, obligaţia este provizoriu eficientă, însă poate fi retroactiv desfiinţată, dacă se
realizează condiţia.
Se prezumă că este rezolutorie condiţia, până la proba contrară, dacă scadenţa obligaţiilor
principale este stipulată anterior momentului la care s-ar putea îndeplini condiţia.
Condiţia cazuală depinde de hazard şi este independentă atât de voinţa creditorului, cât şi
de voinţa debitorului.
Condiţia potestativă este aceea care subordonează execuţia convenţiei de un eveniment
aflat în puterea uneia dintre părţi (art. 1006 CCA).
O a treia varietate, alături de condiţia cauzală şi de cea potestativă, este condiţia mixtă,
dependentă atât de voina unei dintre părţi, cât şi de voinţa unei terţe persoane. De
exemplu, cumpărarea unui bun cu condiţia vânzării altui bun sau cu condiţia obţinerii unui
anumit preţ din această vânzare (art. 1007 CCA). Cel mai frecvent caz de condiţie mixtă
este clauza care subordonează o cumpărare de condiţia suspensivă ca dobânditorul să
obţină un credit într-un termen stabilit, păstrând dreptul de a cere realizarea vânzării, chiar
dacă nu a obţinut împrumutul. În acest caz, condiţia este mixtă pentru că cei ce cumpără
se obligă să ceară împrumutul şi, totodată, păstrează dreptul de a realiza cumpărarea
chiar şi fără obţinerea împrumutului. Aşadar, perfectarea vânzării depinde nu numai de
opţiunea discreţionară a cumpărătorului, ci şi de condiţia obţinerii creditului care depinde
de cel ce a fost solicitat în acest scop16.
Condiţiile potestative sunt uneori licite, alte ori ilicite. Dacă o obligaţie s-a contractat sub
condiţie potestativă pentru partea care se obligă, obligaţia este nulă17.
O situaţie interesantă este interacţiunea caducităţii cu condiţia suspensivă. În litigiul
soluţionat de Curtea de Casaţie franceză, secţia Ì-a civilă, la 7 noiembrie 200618 un acord
s-a încheiat la 12 februarie 1996 între o societate titulară de autorizaţie de funcţionare
pentru un centru de cobaltoterapie, un medic (X), titular al exclusivităţii acestei activităţi în
localurile clinicii la care era ataşat centrul şi un alt medic (Y), de asemenea interesat să
exercite această activitate. Conform contractului, care îl obliga pe Y să asigure
funcţionarea centrului timp de doi ani, după expirarea acestei perioade trebuia să se
încheie un bilanţ. Scopul bilanţului era să stabilească rentabilitatea şi să constate dacă
aceasta a atins un anumit nivel. În caz afirmativ, Y avea un drept de preemţiune pentru a
dobândi prin cesiune autorizaţia şi materialul pentru radioterapie. Opţiunea trebuia să fie
exprimată în 60 de zile de la bilanţ. La 27 iulie 1998, materialul şi autorizaţia au fost cedate
altei persoane, iar Y a chemat în judecată societatea vânzătoare pentru daune-interese.
Cererea lui a fost respinsă pentru că niciuna dintre părţile contractului din 15 februarie
1996 nu s-a preocupat să încheie bilanţul stipulat, astfel că nivelul de rentabilitate prevăzut
nu s-a putut stabili, contractul devenind astfel caduc, pierzându-şi valoarea de sursă a
unor obligaţii juridice. Aşadar, caducitatea nu a fost efectul neexecutării unei obligaţii, ci
nerealizarea unei condiţii suspensive odată cu expirarea termenului de realizare.
În timp ce condiţia suspensivă îşi produce efectele din momentul formării contractului şi
continuă să producă efecte până la survenirea evenimentului, condiţia rezolutorie are o
333
acţiune întârziată şi instantanee, pentru că nu îşi va produce efectul decât după ce se
produce evenimentul şi pentru că ea acţionează instantaneu.
Ìnteresul fundamental pentru partea contractantă este de a cristaliza acordul definitiv
rezervându-şi, concomitent, naşterea efectelor juridice ale acestui acord numai în cazul în
care evenimentul desemnat se va produce.
Condiţia este o modalitate a obligaţiei şi nu a contractului şi, în consecinţă, numai obligaţia
unuia dintre contractanţi poate fi afectată de condiţie.
În cazul contractului sinalagmatic, dacă părţile nu stipulează altfel, cauza obiectivă a
obligaţiei uneia este obligaţia şi, dacă aceasta din urmă se suspendă până la survenirea
evenimentului, obligaţia celei dintâi părţi a contractului nu dobândeşte natură juridică, chiar
stipulată în beneficiul unei singure părţi contractante.
Într-un contract sinalagmatic, condiţia nu rămâne fără influenţă asupra obligaţiei celeilalte
părţi contractante.
În acest gen de contract nu se interzice părţilor să considere că atâta timp cât obligaţia
unuia este pe deplin născută şi executorie, obligaţia celeilalte părţi îşi suspendă naşterea
până la producerea evenimentului. În acest mod contractul dobândeşte un caracter
aleatoriu, dar validitatea sa nu este afectată în principiu. De exemplu, se poate stipula că
dobânditorul va deveni imediat proprietar al lucrului vândut, iar obligaţia lui de a plăti preţul
este condiţionată de survenirea unui anumit eveniment. Clauza de acest fel nu este
necesară dacă s-a stipulat o condiţie care decurge direct din lege19.
În ce priveşte condiţiile bazate pe o abţinere, ele prezintă interes numai în măsura în care
se stipulează un termen pentru realizare.
Condiţia rezolutorie oferă părţilor posibilitatea de a subordona menţinerea contractului
nerealizării unui eveniment determinat. Dacă evenimentul distribuit în rolul de condiţie se
produce, se consideră că nu a existat niciodată contractul. Spre deosebire de rezilierea
sau de împlinirea duratei contractului, el este, în principiu, desfiinţat retroactiv în raportul
dintre părţi. El este inexistent nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut.
Condiţia rezolutorie se distinge de clauza rezolutorie, care sancţionează neexecutarea
unui contract format definitiv. Ea trebuie să rămână un eveniment ce se va produce în
viitor, independent de voinţa părţilor. Se consideră că părţile care au atribuit executării
contractului rolul de condiţie, au înţeles să îi dea şi un caracter aleatoriu. Contrar clauzei
rezolutorii, care nu interzice executarea silită a contractului, condiţia rezolutorie nu permite
nici executarea silită, nici executarea prin echivalent. Există o incompatibilitate vădită între
existenţa unei clauze rezolutorii sau a unei condiţii rezolutorii, pe de-o parte, şi
pronunţarea judiciară a rezoluţiunii, pentru că realizarea condiţiei rezolutorii determină
rezoluţiunea automată a contractului, în timp ce forţa obligatorie a clauzei rezolutorii
impune judecătorului pronunţarea rezoluţiunii.
Natura însăşi a condiţiei rezolutorii presupune absenţa oricărei intervenţii exterioare
contractului. Aşadar, este inutil şi chiar nepermis să se recurgă la justiţie pentru a obţine
rezoluţiunea. Totodată, prezenţa condiţiei rezolutorii exclude o rezoluţiune unilaterală prin
voinţa creditorului care este victima neexecutării contractului.
Ìncompatibilitatea sus-menţionată este relativă. Dacă părţile nu îşi manifestă voinţa în mod
expres, se poate înţelege că nu este obligatoriu, automat, efectul condiţiei de a face
incompatibilă rezoluţiunea judiciară. Desigur că totul rămâne la aprecierea instanţei în
asemenea situaţii.
Exemplu de condiţie suspensivă: ,Părţile au prevăzut în mod expres că această condiţie
suspensivă este stipulată în interesul exclusiv al cumpărătorului. Acesta poate să renunţe
la ea de unul singur, în orice moment anterior datei fixate în prezentul contract.
334
Renunţarea nu este eficientă dacă nu îndeplineşte condiţia de a fi notificată vânzătorului
prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, expediată înaintea termenului
prevăzut pentru exercitarea dreptului său. Ea perfectează contractul de la originea sa,
dacă această condiţie nu a dispărut înainte de renunţare¨.
Atunci când un cumpărător a renunţat la beneficiul condiţiei suspensive care consta în
obţinerea unei autorizaţii de construire, nerealizarea acestei condiţii nu are ca efect
caducitatea promisiunii de vânzare. În acest sens s-a pronunţat secţia a 3-a civilă a Curţii
de Casaţie franceză la 12 ianuarie 2010, decizia fiind comentată de Th. Genicon în R.D.C.
nr. 2/2010, p. 567.
Exemplu de condiţie rezolutorie: ,Acest contract este supus condiţiei rezolutorii de refuz al
eliberării autorizaţiei într-un termen de ..., începând din prezent. Cesionarul se
angajează să întreprindă demersurile necesare pe lângă autorităţile competente pentru a
obţine o asemenea autorizaţie înainte de termenul convenit. Este expres menţionat în
contract că părţile stipulează această condiţie în interesul exclusiv al cesionarului.¨
*rt. 14/1.
Condiţia imposibil%' ilicit% sau imoral%
Condiţia imposibilă, contrară legii sau bunelor moravuri este considerată nescrisă, iar dacă
este însăşi cauza contractului, atrage nulitatea absolută a acestuia.
CCA: Art. 1008. Condiţia imposibilă sau contrarie bunelor moravuri, sau prohibită de lege,
este nulă şi desfiinţează convenţia ce depinde de dânsa.
Art. 1009. Condiţia de a nu face un lucru imposibil nu face ca obligaţia contractată sub
această condiţie să fie nulă.
CCF: Art. 1172. Orice condiţie a unui lucru imposibil, sau contrar bunelor moravuri, sau
interzis prin lege, este nulă şi anulează convenţia care depinde de ea.
Art. 1173. Condiţia de a nu face un lucru imposibil nu face ca obligaţia contractată sub
această condiţie să fie nulă.
CCÌ: Art. 1354. Condiţiile ilicite sau imposibile. (1) Este nul contractul afectat de o condiţie,
suspensivă sau rezolutorie, contrară normelor imperative, ordinii publice sau bunului simţ.
(2) Contractul este nul atunci când condiţia imposibilă este suspensivă;...
(3) Atunci când condiţia ilicită sau imposibilă afectează o singură clauză a contractului
Comentariu
Articolul 1402 reglementează trei vicii ale condiţiei şi două soluţii pentru remedierea
acestor vicii.
Condiţia suspensivă imposibilă, ilicită sau imorală se poate prezenta ca afirmativă sau
negativă.
Sunt imposibile afirmative condiţiile privind realizarea unei împrejurări care nu se va putea
produce.
Condiţie negativă imposibilă este aceea care constă în absenţa realizării unui lucru ce nu
se va realiza niciodată.
Condiţia de a nu face un lucru imposibil nu afectează validitatea obligaţiei contractate sub
condiţie suspensivă sau rezolutorie.
Dacă evenimentul vizat de o condiţie suspensivă este necesar, obligaţia este pură şi
335
simplă, pentru că evenimentul se va produce.
Obligaţia sub condiţie rezolutorie necesară nu este nulă.
Nulitatea convenţiei afectată de condiţie suspensivă imposibilă este, în mod evident, nulă,
pentru că este sigur că niciodată nu se va produce evenimentul imposibil şi, astfel, va dura
la nesfârşit efectul suspensiv.
În ce priveşte condiţia rezolutorie imposibilă, ea nu va influenţa eficienţa actului pentru că
evenimentul generator de rezoluţiune nu se va produce niciodată.
Prin condiţie imposibilă nu se înţelege şi condiţia care instituie o simplă dificultate de
realizare.
Ìmposibilitatea se apreciază în momentul încheierii contractului.
Dacă această imposibilitate apare ulterior, nu mai poate fi calificată ca o condiţie
imposibilă, ci ca o nerealizare a condiţiei valabile.
În sensul opus, dacă imposibilitatea existent la momentul încheierii contractului devine,
ulterior, posibilă (de exemplu, dacă ulterior se eliberează o autorizaţie administrativă
nepermisă la momentul încheierii contractului), nulitatea nu poate fi evitată, pentru că ea a
afectat însăşi naşterea contractului.
Doctrina a apreciat ca fiind prea severă o astfel de sancţiune.
O condiţie rezolutorie imposibilă are o relevanţă numai dacă există în momentul încheierii
contractului. Apariţia ei ulterioară transformă obligaţia în pură şi simplă.
Condiţia ilicită este marcată de un eveniment cu efect rezolutoriu interzis de lege (de
exemplu, înstrăinările de bunuri făcute de debitor după deschiderea procedurii insolvenţei
fără aprobarea organelor procedurii).
Atât condiţia rezolutorie necesară, cât şi condiţia suspensivă imposibilă sunt, deopotrivă,
ineficiente datorită certitudinii nerealizării evenimentului.
Articolul 1402 prevede două sancţiuni alternative, criteriul distincţiei fiind valoarea cauzală
a condiţiei. Dacă această condiţie (imposibilă, ilicită sau imorală) ,este însăşi cauza
contractului¨, sancţiunea este nulitatea absolută a contractului.
Remarcăm o inconsecvenţă legislativă între art. 1402 şi art. 1235, art. 1238 alin. (2). Dacă
în art. 1402se utilizează expresia ,cauza contractului¨, în art. 1235 cauza este ,motivul
care determină fiecare parte să încheie contractul¨.
Aşadar, cauza aparţine obligaţiei fiecăreia dintre părţile contractante şi nu contractului, dar
această cauză, dacă este ilicită sau imorală, poate fi comună părţilor contractante şi atunci
nulitatea contractului este absolută.
Dacă, însă, caracterul ilicit sau imoral aparţine numai obligaţiei uneia dintre părţi, nulitatea
poate fi calificată drept absolută numai dacă partea inocentă a cunoscut-o sau, după
împrejurări, trebuia să o cunoască [art. 1238 alin. (2) NCC].
Aşadar, pentru consecvenţă, în art. 1402 trebuie să fie cuprinsă numai o normă de
trimitere la art. 1235 şi art. 1238.
În Codul civil francez se face distincţie între liberalităţi şi actele cu titlu oneros în ce
priveşte sancţiunea în situaţia pe care o analizăm. Pentru actele cu titlu gratuit, art.
900 CCF prevede sancţiunea considerării ca nescrise a condiţiei imposibile, imorale sau
ilicite, iar pentru cele cu titlu oneros, art. 1172 CCF prevede sancţiunea nulităţii.
Curtea de Casaţie franceză a decis la 19 octombrie 1910 că nulitatea condiţiei imposibile
sau ilicite antrenează nulitatea ansamblului contractului dacă a fost cauza impulsivă şi
336
determinantă nu numai în cazul liberalităţilor, ci şi în cazul actelor cu titlu oneros20.
Observăm că art. 1402 NCC prevede sancţiunea nulităţii numai pentru condiţia imposibilă,
ilicită şi imorală, căreia părţile i-au acordat o valoare cauzală, iar în celelalte situaţii
sancţiunea este considerarea ca nescrisă a condiţiei21.
Recent, la 3 octombrie 2008, Curtea de Casaţie franceză s-a pronunţat în sensul că
nulitatea contractului bazată pe o condiţie imposibilă este o nulitate relativă şi nu poate fi
invocată decât de persoana care a fost protejată prin legea nesocotită22.
*rt. 14/3.
Condiţia pur potestativ%
Obligaţia contractată sub o condiţie suspensivă ce depinde exclusiv de voinţa debitorului
nu produce niciun efect.
CCA: Art. 1010. Obligaţia este nulă când s-a contractat sub o condiţie potestativă din
partea acelui ce se obligă.
CCF: Art. 1174. Este nulă orice obligaţie când a fost contractată sub o condiţie potestativă
din partea celui care se obligă.
CCÌ: Art. 1355. Condiţia pur potestativă. Este nulă transmiterea unui drept sau asumarea
unei obligaţii subordonată unei condiţii suspensive care o face să depindă numai de voinţa
transmiţătorului, respectiv a debitorului.
Comentariu
Articolul 1403 sancţionează cu lipsirea de efecte obligaţia care s-a contractat sub condiţie
suspensivă, dacă realizarea condiţiei depinde exclusiv de voinţa debitorului.
Această modalitate de afectare a obligaţiei nu este, totuşi, anormală. De exemplu, părţile
pot stipula condiţia plăţii preţului de către cumpărător.
Dificultatea apare datorită confuziei între două evenimente distincte: formarea contractului
şi executarea contractului. Părţile au avut în vedere momentul executării şi, ca urmare,
calificarea corectă nu este aceea de condiţie suspensivă, ci aceea de condiţie rezolutorie.
În principiu, condiţia poate fi interpretată în sensul că creditorul renunţă la execuţia forţată
contra debitorului, ca şi la executarea prin echivalent bănesc, dar nu renunţă la anihilarea
contractului pentru neexecutare. În acest mod, o asemenea clauză reprezintă o modalitate
de rezoluţiune extrajudiciară şi fără punere în întârziere în cazul neexecutării obligaţiei
debitorului ridicată la rangul de condiţie.
Distincţia între condiţia simplu potestativă şi condiţia pur potestativă este importantă
pentru că numai condiţia suspensivă pur potestativă privează de efecte obligaţia
contractuală.
Condiţia rezolutorie potestativă nu este prohibită.
Sunt prohibite condiţiile suspensive şi condiţiile rezolutorii care depind discreţionar sau
arbitrar de voinţa debitorului. Celelalte, dacă depind într-o anumită proporţie şi de factori
exteriori debitorului, controlabili, sunt condiţii mixte, pentru că se caracterizează prin aceea
că pot fi identificate în mod obiectiv circumstanţele care sunt exterioare debitorului.
Condiţia potestativă nu are ca efect nulitatea contractului, dacă debitorul îşi păstrează
facultatea de a nu executa contractul23. Dimpotrivă, obligaţia este pur potestativă şi nu
produce efecte dacă debitorul se poate sustrage manifestând exigenţe excesive24. Nu
numai condiţia potestativă stipulată în clauzele contractului în profitul debitorului, ci şi orice
altă obligaţie este nulă dacă a fost contractată sub condiţia potestativă din partea celui ce
337
se obligă25.
Angajamentul de a plăti unui terţ o anumită sumă corespunzătoare părţii din preţ al
vânzării eventuale a unei proprietăţi nu este însoţită de o condiţie pur potestativă, obligaţia
nepretinzând doar o simplă manifestare de voinţă a celui care se obligă, ci presupunând şi
îndeplinirea unui fapt exterior26.
Este pur potestativă condiţia de achiziţionare a unui imobil de către vânzător a cărei
neîndeplinire nu suprimă pentru acesta niciun avantaj stipulat în favoarea lui, în timp ce
obiectul vânzării este încă proprietatea unui terţ care nu este parte în act şi al cărui
consimţământ pentru transferul proprietăţii nu este însoţit de niciun termen27.
Sunt clauze fără caracter potestativ28:
– clauza permiţând furnizorului să retragă în întregime sau numai parţial aparatele vândute
în cazul unei exploatări deficitare a acestora29;
– clauza prevăzând că toate contractele încheiate de o clinică medicală cu medicii săi vor
înceta fără indemnizare în cazul în care va înceta exercitarea de către clinică a activităţii în
serviciul bolnavilor30;
– condiţia de decădere din termen conţinută în contractul de împrumut încheiat între
angajator şi salariat în cazul în care acesta din urmă îşi va înceta activitatea31;
– ansamblul convenţiilor încheiate de către un constructor de vehicule cu o societate în
cadrul creaţiei unui centru mobil al automobilului, dacă data deschiderii centrului nu
depinde exclusiv de constructor, ci de împrejurări exterioare32.
Exemple de clauze potestative33:
– angajamentul asumat de dobânditor de a plăti preţul după lotizarea proprietăţii, pe
măsura vânzării loturilor şi proporţional cu această vânzare34;
– condiţia care subordonează rambursarea unui împrumut de vânzarea unui apartament al
împrumutaţilor35;
– propunerea de revânzare a imobilului către nepoţii vânzătoarei fără stipularea unui
preţ36;
– clauza contractului de editare prin care editorul îşi rezervă dreptul de a aprecia, cu
ocazia remiterii manuscrisului, dacă acesta convine publicului şi scopurilor vizate, condiţie
care depinde exclusiv de voinţa editurii37.
*rt. 14/4.
Constatarea &ndeplinirii condiţiei
(1) Îndeplinirea condiţiei se apreciază după criteriile stabilite de părţi sau pe care acestea
este probabil să le fi avut în vedere după împrejurări.
(2) Când obligaţia este contractată sub condiţia producerii unui eveniment într-un anumit
termen, condiţia este socotită neîndeplinită dacă termenul s-a împlinit fără ca evenimentul
să se producă. În lipsa unui termen, condiţia se consideră neîndeplinită numai atunci când
este sigur că evenimentul nu se va produce.
(3) Atunci când obligaţia este contractată sub condiţia că un eveniment nu se va produce
într-un anumit termen, condiţia se consideră îndeplinită dacă este sigur că evenimentul nu
se va produce. În lipsa unui termen, condiţia nu se consideră îndeplinită decât atunci când
este sigur că evenimentul nu se va produce.
(4) Partea interesată poate cere oricând instanţei să constate îndeplinirea sau
338
neîndeplinirea condiţiei.
*rt. 14/2.
Determinarea &ndeplinirii sau ne&ndeplinirii condiţiei
(1) Condiţia se consideră îndeplinită dacă debitorul obligat sub această condiţie împiedică
realizarea ei.
(2) Condiţia se consideră neîndeplinită dacă partea interesată de îndeplinirea condiţiei
determină, cu rea-credinţă, realizarea evenimentului.
*rt. 14/6.
,enunţarea la condiţie
(1) Partea în al cărei interes exclusiv a fost stipulată condiţia este liberă să renunţe
unilateral la aceasta atât timp cât condiţia nu s-a îndeplinit.
(2) Renunţarea la condiţie face ca obligaţia să fie simplă.
*rt. 14/+.
:(ectele &ndeplinirii condiţiei
(1) Condiţia îndeplinită este prezumată a produce efecte retroactiv, din momentul încheierii
contractului, dacă din voinţa părţilor, natura contractului ori dispoziţiile legale nu rezultă
contrariul.
(2) În cazul contractelor cu executare continuă sau succesivă afectate de o condiţie
rezolutorie, îndeplinirea acesteia, în lipsa unei stipulaţii contrare, nu are niciun efect
asupra prestaţiilor deja executate.
(3) Atunci când condiţia suspensivă produce efecte retroactive, în caz de îndeplinire,
debitorul este obligat la executare ca şi cum obligaţia ar fi fost simplă.
Actele încheiate de proprietarul sub condiţie suspensivă sunt valabile şi, în cazul
îndeplinirii condiţiei, produc efecte de la data încheierii lor.
(4) Atunci când condiţia rezolutorie produce efecte retroactive, în caz de îndeplinire,
fiecare dintre părţi este obligată să restituie celeilalte prestaţiile pe care le-a primit în
temeiul obligaţiei ca şi cum aceasta nu ar fi existat niciodată. Dispoziţiile privitoare la
restituirea prestaţiilor se aplică în mod corespunzător.
CCA: Art. 1011. Îndeplinirea condiţiei trebuie să se facă astfel cum au înţeles părţile să fie
făcută.
Art. 1012. (1) Când obligaţia este contractată sub condiţia că un eveniment oarecare se va
întâmpla într-un timp fixat, condiţia este considerată ca neîndeplinită, dacă timpul a expirat
fără ca evenimentul să se întâmple.
(2) Când timpul nu este fixat, condiţia nu este considerată ca căzută, decât când este sigur
că evenimentul nu se va mai întâmpla.
Art. 1013. Când obligaţia este contractată sub condiţia că un eveniment n-are să se
întâmple, într-un timp defipt, această condiţie este îndeplinită, dacă timpul a expirat, fără
ca evenimentul să se fi întâmplat; este asemenea îndeplinită, dacă înaintea termenului
este sigur că evenimentul nu se va mai întâmpla; dacă nu este timp determinat, condiţia
339
este îndeplinită numai când va fi sigur că evenimentul n-are să se mai întâmple.
Art. 1014. Condiţia este reputată ca îndeplinită, când debitorul obligat, sub această
condiţie, a împiedicat îndeplinirea ei.
Art. 1015. Condiţia îndeplinită are efect din ziua în care angajamentul s-a contractat. Dacă
creditorul a murit înaintea îndeplinirii condiţiei, drepturile sale trec erezilor săi.
Art. 1016. Creditorul poate, înaintea îndeplinirii condiţiei, să exercite toate actele
conservatoare dreptului său.
CCF: Art. 1175-1180.
CCÌ: Art. 1359. Îndeplinirea condiţiei. Condiţia este considerată îndeplinită şi atunci când
este lipsită de efecte din cauze imputabile părţii care are interese contrare îndeplinirii ei.
Comentariu
Primul alineat al art. 1404 determină criteriile după care se poate stabili realizarea sau
nerealizarea condiţiei. Aceste criterii sunt, în principal, cele pe care le-au stabilit părţile în
contract sau în afara acestuia. Dacă criteriile părţilor nu pot fi identificate, instanţa va avea
în vedere probabilul criteriu pe care, după împrejurări, s-au putut ghida părţile.
Efectul conjugat al condiţiei şi al termenului este reglementat în alin. (2) şi (3) din art.
1404.
Părţile stabilesc un termen şi condiţionează obligaţia de producerea evenimentului-
condiţie înăuntrul acestui termen sau, după caz, stipulează condiţia neproducerii
evenimentului în acel termen.
În primul caz, dacă s-a condiţionat obligaţia de producerea evenimentului înăuntrul acelui
termen, expirarea termenului fără ca evenimentul-condiţie să se producă va conduce la
concluzia că nu s-a îndeplinit condiţia.
Dacă obligaţia s-a contractat sub condiţia că înăuntrul termenului stipulat nu se va produce
evenimentul-condiţie, se va concluziona în sensul îndeplinirii condiţiei dacă s-a dobândit
certitudinea că evenimentul-condiţie nu se va produce.
Atât în cazul reglementat de alin. (2), cât şi în cazul reglementat de alin. (3), absenţa
termenului poate avea consecinţe asupra considerării îndeplinirii sau neîndeplinirii
condiţiei numai dacă se poate stabili cu certitudine că nu se va mai produce acel
eveniment.
Constatarea îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiei suspensive sau rezolutorii este atributul
suveran al instanţei, dacă părţile nu pot realiza un acord în această privinţă.
Curtea de Casaţie franceză, secţia a ÌÌÌ-a civilă a decis la 12 septembrie 2006 şi, ulterior,
la 27 septembrie, 10 octombrie şi 8 noiembrie 2006 că în situaţia nerealizării unei condiţii
suspensive în termenul stipulat, se poate depăşi acest obstacol cercetându-se voinţa
părţilor.
Se poate, de asemenea, considera ca fiind realizată condiţia fie pentru că cel în favoarea
căruia a fost stipulată a renunţat la beneficiu, fie pentru că s-a împiedicat realizarea
condiţiei38.
În aceste speţe, Curtea de Casaţie franceză a reţinut că, în prezent, nicio vânzare de
imobile nu se poate realiza fără ca diferite condiţii suspensive să subordoneze
promisiunea unilaterală sau sinalagmatică. Condiţia suspensivă devine astfel o tehnică
suplă pentru a permite părţilor să treacă de la un contract confecţionat la un contract croit
pe măsură.
Dacă nu se îndeplineşte condiţia, trebuie cercetată cauza în vederea determinării
340
eventualei caducităţi a contractului sau în vederea stabilirii perfectării acestuia. În prima
dintre cele patru speţe menţionate termenul stipulat în promisiune s-a epuizat fără să se
îndeplinească şi condiţia suspensivă, dar niciunul dintre contractanţi nu a cerut
constatarea caducităţii39.
Fiecare dintre părţi a lăsat deschisă calea pentru realizarea condiţiei şi, de aici instanţa a
dedus prorogarea termenului de realizare a condiţiei. Ulterior, când condiţia s-a îndeplinit
şi cumpărătorul a refuzat să semneze actul autentic, s-a considerat că refuzul este tardiv.
Acest refuz putea fi luat în considerare dacă se invoca imediat după epuizarea termenului
de realizare a condiţiilor, ca să nu mai poată fi luată în considerare ideea de prelungire a
termenului.
În decizia pronunţată la 10 octombrie 2006, interpretarea prelungirii tacite a necesitat un
efort considerabil datorită ambiguităţii conduitei părţilor. Această carenţă a scos în
evidenţă necesitatea de a se redacta cu multă atenţie clauza privind durata condiţiei
suspensive şi necesitatea de a preciza în favoarea cui se stipulează pentru a se şti cine
poate renunţa la îndeplinirea ei. De asemenea, ar fi de dorit să se prevadă modalităţile
eventualei prorogări. În situaţia în care una dintre părţi este în măsură să împiedice
realizarea condiţiei, sancţiunea este considerarea condiţiei ca îndeplinită, însă rămâne de
stabilit cine trebuie să îndeplinească acele formalităţi pentru realizarea efectivă a condiţiei.
Într-un alt proces, Curtea de Casaţie franceză, secţia ÌÌÌ-a civilă, s-a pronunţat la 22
noiembrie 2006 cu privire la un contract de rezervare sub condiţie suspensivă. În acest
proces, contractul de rezervare avea ca obiect un imobil vândut în stare de viitoare
terminare şi era stipulată o condiţie suspensivă în sensul că acest contract va fi considerat
nul şi neavenit în cazul neobţinerii unui împrumut de către cumpărător în termenul de două
luni de la semnarea convenţiei. Abia după patru luni de la semnare, cumpărătorul a făcut
dovada obţinerii creditului, dar vânzătorul a opus excepţia caducităţii contractului. Pentru a
soluţiona litigiul în ultimă instanţă, Curtea de Casaţie franceză a evidenţiat necesitatea de
a se stabili cine a fost beneficiarul condiţiei suspensive, după cum s-a manifestat voinţa
părţilor contractului. Cercetându-se înscrisul constatator al contractului de rezervare, s-a
descoperit că stipularea condiţiei s-a făcut în beneficiul ambelor părţi. În consecinţă, s-a
respins cererea promitentului-cumpărător pentru daune-interese justificate prin
nerealizarea vânzării din culpa vânzătorului.
La 28 martie 2007, aceeaşi secţie a Curţii de Casaţie40 franceze a pronunţat o decizie în
care se detecta aceeaşi condiţie suspensivă a obţinerii unui credit. Proprietarul unui imobil,
intenţionând să îl renoveze, a încheiat cu un arhitect un contract precizând pentru fiecare
fază onorariul cuvenit arhitectului şi adăugând menţiunea ,plata după deblocarea
creditului¨. Cum nu s-a mai obţinut creditul şi proprietarul a renunţat la proiect, arhitectul a
cerut plata pentru prestaţiile executate. Curtea de Apel Besançon a admis cererea
arhitectului, considerând că menţiunea plăţii după obţinerea creditului nu este o condiţie
suspensivă de obţinere a împrumutului, pentru că onorariul arhitectului nu a fost inclus în
cuantumul creditului cerut.
Curtea de Casaţie franceză a interpretat convenţia părţilor în sensul că împrumutul era
destinat să finanţeze lucrările de renovare şi legislaţia protecţiei consumatorului crea o
condiţie suspensivă de obţinere a creditului pentru validitatea contractului încheiat cu
arhitectul.
Pentru a nu crea conflicte în această situaţie, ar fi recomandabil să fie stipulate condiţii
clare în contract. De exemplu, să se precizeze că preţul va fi plătit fără a se recurge la
împrumut, iar dacă se va recurge, obţinerea împrumutului nu va fi o condiţie suspensivă
pentru contractul încheiat cu arhitectul. Aşadar, arhitectul ar putea să încheie două
contracte distincte, unul pentru prestaţiile executate înainte de începerea lucrărilor de
renovare şi altul pentru realizarea materială a renovării şi, în acest de al doilea contract să
341
fie stipulată condiţia suspensivă a obţinerii împrumutului.
Ìntervenţia necinstită a părţii contractante care este debitor al obligaţiei condiţionale în
sensul împiedicării realizării condiţiei are ca sancţiune considerarea condiţiei ca fiind
îndeplinită. Dimpotrivă, partea care, cu rea-credinţă influenţează şi determină producerea
evenimentului-condiţie este sancţionată cu considerarea condiţiei ca fiind neîndeplinită.
Din aceste norme legale se desprinde concluzia obligaţiei părţilor de a se comporta cu
loialitate în raporturile contractuale sancţionată, în caz de nerespectare, cu automatismul
realizării condiţiei.
Efectele condiţiilor depind, în mod firesc, de natura acestora. Condiţia suspensivă
nerealizată împiedică producerea efectului principal, dar nu suprimă existenţa
manifestărilor de voinţă şi, deci, nu afectează existenţa contractului.
Dreptul afectat de condiţie există în pasivul patrimoniului debitorului şi în activul
patrimoniului creditorului.
Obligaţia debitorului nu mai poate fi retractată, iar creditorul poate lua măsuri conservatorii
pentru protecţia dreptului său. Astfel, în cazul deschiderii procedurii insolvenţei contra
debitorului, creditorul poate să ceară înscrierea creanţei în tabelul creanţelor.
Un drept condiţional există doar în germene, pentru că dreptul nu poate fi exercitat de o
manieră pozitivă de către creditor.
Realizarea condiţiei suspensive produce efecte retroactiv din ziua încheierii contractului,
iar nerealizarea condiţiei suspensive produce, de asemenea, efecte retroactive simetric
opuse celei produse de realizarea condiţiei.
Dacă una dintre părţi este beneficiar exclusiv al stipulării condiţiei suspensive, ea poate
renunţa la acest beneficiu numai atâta timp cât nu s-a realizat acea condiţie. Rezultatul
este naşterea unei obligaţii pure şi simple de la origine.
Produce efect retroactiv îndeplinirea condiţiei, din momentul încheierii contractului, dacă
nu rezultă contrariul din clauzele contractului sau din dispoziţiile legii.
Atunci când contractul se execută în timp prin acte succesive sau în mod neîntrerupt,
împlinirea condiţiei rezolutorii produce efecte numai pentru viitor, lăsând neatinse efectele
deja consumate.
Dacă s-a stipulat o condiţie suspensivă, împlinirea ei produce efecte retroactive, iar
debitorul are o obligaţie pură şi simplă.
Proprietarul sub condiţie suspensivă are dreptul să îşi vadă recunoscute obligaţiile
asumate, iar în cazul îndeplinirii condiţiei, efectele acestor acte sunt recunoscute de la
data încheierii lor.
Efectele rezolutorii ale condiţiei retroactivează în cazul îndeplinirii acestei condiţii, cu
consecinţa restituirii prestaţiilor reciproce primite în temeiul obligaţiei afectate de
modalitate, ca şi când niciodată nu ar fi existat sursa obligaţiilor. În aceste cazuri se aplică
prevederile Titlului VÌÌÌ din Cartea a V-a din Noul Cod civil, art. 1635-1649.
Condiţia rezolutorie nu pune nicio stavilă realizării tuturor efectelor contractului, ca şi cum
obligaţiile s-ar fi asumat în formă pură şi simplă.
Dacă se îndeplineşte condiţia rezolutorie se aplică aceeaşi logică pe care o are şi
realizarea condiţiei suspensive, dar simetric inversată.
Retroactivitatea este o ficţiune şi un procedeu tehnic comod, dar nu un imperativ absolut.
Aşa se explică faptul că părţile pot evita efectele de acest fel prin clauze explicite.
342
*rt. 14/-.
#ransmiterea obligaţiei condiţionale
(1) Obligaţia afectată de condiţie este transmisibilă, drepturile dobânditorului fiind însă
supuse aceleiaşi condiţii.
(2) Obligaţia afectată de condiţie se poate prelua, dispoziţiile art. 1599-1608 aplicându-se
în mod corespunzător.
CCF: Art. 1179. Condiţia îndeplinită are efecte retroactive din ziua în care a fost contractat
angajamentul. Dacă creditorul moare înaintea îndeplinirii condiţiei, drepturile sale trec la
succesori.
Comentariu
O obligaţie afectată de o condiţie poate fi transmisă, cu menţinerea condiţiei şi faţă de
dobânditor, regimul juridic fiind cel reglementat de art. 1599-1608 NCC.
Cesiunea obligaţiei, ca şi cesiunea contractului (art. 1315-1320 NCC), comportă dificultăţi
specifice, deosebite de cele care apar în cazul cesiunii creanţei.
Persoana debitorului are aspecte multiple care complică cesiunea datoriei, dar nu devine
imposibilă o astfel de cesiune dacă creditorul consimte.
Întrucât convenţiile produc efecte numai între părţile contractante şi nu pot dăuna altora,
cesiunea datoriei nu poate avea efect faţă de creditorul care nu a consimţit.
Poate fi impusă debitorului schimbarea creditorului, dar nu şi invers, creditorului nu i se
poate impune schimbarea debitorului. Creditorul şi-a ales debitorul în considerarea
solvabilităţii acestuia, conform principiului că datoria valorează exact atâta cât valorează şi
debitorul41.
Cel mai simplu procedeu este angajamentul terţei persoane faţă de debitor de a plăti
datoria acestuia (art. 1605-1608 NCC).
O altă soluţie este stipulaţia pentru altul (art. 1284-1288 NCC).
*rt. 14/9.
*ctele conservatorii
Creditorul poate, chiar înainte de îndeplinirea condiţiei, să facă orice acte de conservare a
dreptului său.
*rt. 141/.
8ructele culese &naintea &ndeplinirii condiţiei
În lipsă de stipulaţie sau prevedere legală contrară, fructele culese ori încasate înaintea
îndeplinirii condiţiei se cuvin proprietarului sub condiţie rezolutorie.
CCA: Art. 1016. Creditorul poate, înaintea îndeplinirii condiţiei, să exercite toate actele
conservatoare dreptului său.
CCF: Art. 1180.
CCÌ: Art. 1361. Acte de administrare. (1) Îndeplinirea condiţiei nu prejudiciază validitatea
actelor de administrare îndeplinite de partea care avea exerciţiul dreptului.
343
(2) Cu excepţia dispoziţiilor legale sau contractuale, fructele percepute sunt datorate din
ziua în care s-a îndeplinit condiţia.
Comentariu
Creditorul are dreptul să îşi ia măsuri de conservare a creanţei sale pentru a se apăra de
manoperele dolosive ale debitorului. Aceste măsuri se pot îndrepta contra datornicilor
debitorului pentru a preveni efectele neglijenţei debitorului în valorificarea drepturilor sale
faţă de proprii datornici. Sechestrul asigurător asupra bunurilor mobile corporale sau
incorporale, inclusiv asupra acţiunilor, părţilor sociale şi valorilor mobiliare ale debitorului
pot fi întreprinse de creditor cu încuviinţarea instanţei. Pe calea ordonanţei preşedinţiale
pot fi luate şi alte măsuri conservatorii şi preventive.
Persoana care are calitatea de proprietar afectată de o condiţie rezolutorie are dreptul să
păstrezefructele culese ori încasate înainte de momentul îndeplinirii condiţiei rezolutorii.
Capitolul """.
#ermenul
Art. 1411. - Obligaţia afectată de termen
Art. 1412. - Categorii de termene
Art. 1413. - Beneficiul termenului
Art. 1414. - Efectul termenului suspensiv
Art. 1415. - Stabilirea judiciară a termenului
Art. 1416. - Calculul termenelor
Art. 1417. - Decăderea din beneficiul termenului
Art. 1418. - Exigibilitatea anticipată
Art. 1419. - Ìnopozabilitatea decăderii din termen
Art. 1420. - Nerealizarea evenimentului
*rt. 1411.
9bligaţia a(ectat% de termen
(1) Obligaţia este afectată de termen atunci când executarea sau stingerea ei depinde de
un eveniment viitor şi sigur.
(2) Termenul poate fi stabilit de părţi sau de instanţă ori prevăzut de lege.
*rt. 1411.
Categorii de termene
(1) Termenul este suspensiv atunci când, până la împlinirea lui, este amânată scadenţa
obligaţiei.
(2) Termenul este extinctiv atunci când, la împlinirea lui, obligaţia se stinge.
CCA: Art. 1022. Termenul se deosebeşte de condiţie, pentru că el nu suspendă
angajamentul, ci numai amână executarea.
344
CCF: Art. 1185. Termenul se deosebeşte de condiţie prin aceea că nu suspendă
angajamentul, ci el amână doar executarea lui.
BGB: §163. Stabilirea unui termen. Dacă a fost stabilit, pe parcursul executării unui act
juridic, un termen suspensiv sau un termen extinctiv pentru a reglementa efectele acestui
act, dispoziţiile §§ 158, 160 şi 161 sunt aplicabile prin analogie în măsura în care ele
vizează în primul caz condiţia suspensivă şi în al doilea caz condiţia rezolutorie.
Comentariu
Termenul este evenimentul viitor şi cert de care depinde exigibilitatea sau stingerea
obligaţiilor.
Termenul este extinctiv atunci când pune capăt obligaţiei şi este suspensiv atunci când
amână exigibilitatea obligaţiei.
Termenul este cert atunci când a fost determinat cu precizie prin referinţă la o dată
calendaristică sau la un eveniment precis situat în timp, dar şi atunci când se determină
printr-un număr de unităţi de timp, calculat de la o dată precisă.
Termenul este incert atunci când este determinat prin descrierea evenimentului care
trebuie să se producă cu certitudine, dar fără să se poată anticipa data producerii.
Termenul poate fi stabilit de lege, de instanţă sau de părţile contractante.
Pentru a distinge termenul de condiţie, Curtea de Casaţie franceză a definit termenul ca
un eveniment viitor şi cert căruia îi este subordonată exigibilitatea sau stingerea unei
obligaţii. Dacă evenimentul este incert, nu numai în ce priveşte data, ci şi în ceea ce
priveşte însăşi realizarea lui, suntem în prezenţa unei condiţii şi nu a unui termen42.
*rt. 1413.
0ene(iciul termenului
(1) Termenul profită debitorului, afară de cazul când din lege, din voinţa părţilor sau din
împrejurări rezultă că a fost stipulat în favoarea creditorului sau a ambelor părţi.
(2) Cel ce are beneficiul exclusiv al termenului poate renunţa oricând la acesta, fără
consimţământul celeilalte părţi.
Comentariu
Beneficiarul termenului rezultă din clauzele contractului, iar dacă nu rezultă explicit se
prezumă că acest termen este stabilit în beneficiul debitorului, până la proba contrară.
Uneori, se prezumă că s-a instituit în favoarea ambelor părţi, de exemplu, în cazul
contractului de credit, dacă nu are caracter de credit pentru consum, deoarece în acest
ultim caz termenul se stipulează în favoarea debitorului.
Atunci când creditorul se împotriveşte la executarea cu anticipaţie a obligaţiei debitorului,
el trebuie să facă dovada că termenul s-a stabilit în interesul său exclusiv sau în interesul
ambelor părţi. Stabilirea termenului în beneficiul debitorului se poate realiza şi prin
moratoriu legal. Acesta precizează categoria de debitori sau de datorii care beneficiază de
amânare la plată.
Beneficiarul poate renunţa la termen, chiar fără consimţământul celeilalte părţi.
345
*rt. 1414.
:(ectul termenului suspensiv
Ceea ce este datorat cu termen nu se poate cere înainte de împlinirea acestuia, dar ceea
ce s-a executat, de bunăvoie şi în cunoştinţă de cauză înainte de împlinirea termenului nu
este supus restituirii.
Comentariu
Pe durata de funcţionare a termenului suspensiv nu poate fi cerută executarea obligaţiei.
Aceasta există, dar nu este încă exigibilă.
Ceea ce s-a plătit de către debitor înainte de termen, chiar şi din eroare, nu este supus
restituirii.
Pe aceeaşi durată, creditorul poate lua măsuri conservatoare pentru creanţa sa.
Creditorul nu poate proceda la acte de executare silită şi nici la chemarea în judecată a
debitorului, dar poate exercita acţiune pauliană.
Compensarea creanţelor nu poate fi invocată de creditor.
Acordarea de către instanţă a unui termen de graţie nu are efecte asupra exigibilităţii
obligaţiei.
Împlinirea termenului suspensiv nu scuteşte pe creditor de punerea în întârziere a
debitorului, afară de stipulaţia contrară. Termenul se cere a fi respectat de către creditor în
sensul de a se abţine să ceară executarea obligaţiei înainte de împlinirea termenului. Dacă
debitorul a executat, de bunăvoie şi cunoscând termenul, o parte sau întreaga obligaţie,
prestaţia nu este supusă restituirii.
*rt. 1412.
)tabilirea =udiciar% a termenului
(1) Atunci când părţile convin să amâne stabilirea termenului sau lasă uneia dintre ele
sarcina de a-l stabili şi când, după o durată rezonabilă de timp, termenul nu a fost încă
stabilit, instanţa poate, la cererea uneia dintre părţi, să fixeze termenul ţinând seama de
natura obligaţiei, de situaţia părţilor şi de orice alte împrejurări.
(2) Ìnstanţa poate, de asemenea, să fixeze termenul atunci când, prin natura sa, obligaţia
presupune un termen şi nu există nicio convenţie prin care acesta să poată fi determinat.
(3) Cererea pentru stabilirea termenului se soluţionează potrivit regulilor aplicabile
ordonanţei preşedinţiale, fiind supusă prescripţiei, care începe să curgă de la data
încheierii contractului.
Comentariu
Dacă părţile nu stabilesc termenul, instanţa poate fi sesizată de către oricare dintre părţile
contractante să stabilească ea termenul.
Ìnstanţa va ţine seama de împrejurările cauzei, de situaţia părţilor şi de natura obligaţiilor.
Uneori, părţile nu au stabilit un termen deşi natura obligaţiei presupunea această
modalitate. Si în acest caz, partea interesată se poate adresa instanţei care va determina
termenul, prin procedura ordonanţei preşedinţiale.
Dreptul la acţiune pentru obţinerea acestei ordonanţe preşedinţiale este supus prescripţiei
extinctive, iar termenul prescripţiei se calculează de la data încheierii contractului,
346
conform art. 2523-2531 NCC.
Ìndiferent de durata şi izvorul termenului, sunt aplicabile şi prevederile art. 2551-
2556 NCC.
*rt. 1416.
Calculul termenelor
Calculul termenelor, indiferent de durata şi izvorul lor, se face potrivit regulilor stabilite în
Titlul ÌÌÌ din Cartea a VÌ-a.
Comentariu
Cartea a VÌ-a cuprinde art. 2551-2556, reglementând calculul termenelor.
Termenul stabilit pe săptămâni, luni sau ani se va împlini în ziua corespunzătoare din
ultima săptămână ori lună sau din ultimul an, iar dacă luna nu are o zi corespunzătoare
celei de începere, termenul se împlineşte în ultima zi a lunii.
Mijlocul lunii este ziua a cincisprezecea. Dacă termenul se stabileşte în luni plus o
jumătate, această jumătate se ataşează la sfârşitul termenului.
Un termen stabilit pe zile nu ia în calcul nici prima, nici ultima zi a termenului şi se
împlineşte la ora 24 a ultimei zile din termen. Dacă, însă, actul se cere a fi executat într-un
loc de muncă cu program prestabilit, termenul se împlineşte la ora încetării lucrului. În
acest caz, termenul se consideră respectat şi prin predarea corespondenţei la oficiul
poştal sau telegrafic până la ora închiderii acelui oficiu.
Termenul împlinit în zi nelucrătoare se prelungeşte până la sfârşitul primei zile lucrătoare
consecutivă celei nelucrătoare.
Termenul stabilit pe ore nu ia în calcul nici prima, nici ultima oră a termenului.
*rt. 141+.
Dec%derea din bene(iciul termenului
(1) Debitorul decade din beneficiul termenului dacă se află în stare de insolvabilitate sau,
după caz, de insolvenţă declarată în condiţiile legii, precum şi atunci când, cu intenţie sau
dintr-o culpă gravă, diminuează prin fapta sa garanţiile constituite în favoarea creditorului
sau nu constituie garanţiile promise.
(2) În sensul prevederilor alin. (1), starea de insolvabilitate rezultă din inferioritatea
activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executării silite, faţă de valoarea totală
a datoriilor exigibile. Dacă prin lege nu se prevede altfel, această stare se constată de
instanţă care, în acest scop, poate ţine seama de anumite împrejurări, precum dispariţia
intempestivă a debitorului, neplata unor datorii devenite scadente, declanşarea împotriva
sa a unei proceduri de executare silită şi altele asemenea.
(3) Decăderea din beneficiul termenului poate fi cerută şi atunci când, din culpa sa,
debitorul ajunge în situaţia de a nu mai satisface o condiţie considerată esenţială de
creditor la data încheierii contractului. În acest caz, este necesar să se fi stipulat expres
caracterul esenţial al condiţiei şi posibilitatea sancţiunii decăderii, precum şi să fi existat un
interes legitim pentru creditor să considere condiţia respectivă drept esenţială.
CCA: Art. 1025. Debitorul nu mai poate reclama beneficiul termenului, când este căzut în
deconfitură, sau când, fapta sa, a micşorat siguranţele ce prin contract dăduse creditorului
347
său.
CCF: Art. 1188. Debitorul nu poate să mai reclame beneficiul termenului atunci când prin
fapta lui s-au diminuat siguranţele pe care le-a dat prin contract creditorului său.
Comentariu
Beneficiul termenului este pierdut de debitorul insolvabil sau aflat în stare de insolvenţă, ca
urmare a deschiderii procedurii insolvenţei reglementată de Legea nr. 85/2006.
Ìnsolvabilitatea este disproporţia valorică între elementele activului şi ale pasivului
patrimoniului debitorului.
Activul se stabileşte prin evaluarea drepturilor debitorului care pot fi evaluate în bani şi pot
fi obiect al executării silite, iar pasivul se calculează prin însumarea datoriilor exigibile.
Această definiţie a insolvabilităţii, din alin. (2) al art. 1417 derogă de la definiţia insolvenţei
prevăzută deart. 3 pct. 1 al Legii nr. 85/2006: ,insuficienţa fondurilor băneşti disponibile
pentru plata datoriilor exigibile¨, prin aceea că activul patrimonial cuprinde numai fondurile
băneşti disponibile.
Această definiţie se deosebeşte şi de insolvabilitatea reglementată de Codul civil anterior,
denumită ,deconfitur㨠(art. 1025, art. 1133) sau ,nesolvabilitate¨ (art. 1133, art. 1323, art.
1523 pct. 4 sau art. 1673 pct. 2) sau ,insolvabilitatea¨ (art. 1552 pct. 3) prin aceea că nu
are în vedere ca pasiv decât datoriile exigibile şi nu totalul datoriilor asumate.
În absenţa definiţiei legale a insolvabilităţii cuprinsă în alte acte normative decât Noul Cod
civil, ca şi în absenţa altei proceduri speciale pentru determinarea stării de insolvabilitate
se aplică dispoziţiile alin. (2) al art. 1417.
Ìnstanţa învestită poate determina starea de insolvabilitate şi în raport de alte împrejurări
decât contabilitatea patrimoniului debitorului, cum ar fi, de exemplu, dispariţia intempestivă
a debitorului, neplata unor datorii devenite scadente, pornirea unei proceduri de executare
silită contra debitorului şi altele asemănătoare.
Uneori, la încheierea contractului, creditorul stipulează o clauză pe care o consideră
esenţială. În acest caz, contractul trebuie să evidenţieze în mod expres caracterul esenţial
al condiţiei şi sancţiunea decăderii, explicând, totodată, care este interesul legitim pentru
creditor pentru a considera ca esenţială acea condiţie.
Dacă pe parcursul termenului suspensiv debitorul decade din calitatea de a garanta
îndeplinirea acelei condiţii, el decade şi din beneficiul termenului.
Categoria de condiţie esenţială nu este reglementată de Noul Cod civil (art. 1399-1410). În
ce priveşte adjectivul ,esenţial¨, în dreptul civil este ataşat categoriei ,obligaţie¨.
Noţiunea de ,obligaţie esenţial㨠este prezentă în opera lui Aristotel (,hypostatis¨) şi se
confundă cu ,substanţialitate¨.
Obligaţia esenţială se distinge atât de obligaţia tipică sau de prestaţia caracteristică, cât şi
de obligaţia principală. Aşadar, cauza esenţială ar putea fi determinată în raport de natura
contractului şi trebuie să aibă un caracter obiectiv.
Din textul alin. (3) al art. 1417 rezultă însă că trebuie să fie esenţială acea condiţie pe care
creditorul o priveşte ca atare şi, deci, are o determinare subiectivă43.
*rt. 141-.
:!igibilitatea anticipat%
Renunţarea la termen sau decăderea din beneficiul termenului face ca obligaţia să devină
348
de îndată exigibilă.
Comentariu
Beneficiul termenului se pierde prin renunţare sau prin decădere şi obligaţia devine
imediat exigibilă.
*rt. 1419.
"nopo$abilitatea dec%derii din termen
Decăderea din beneficiul termenului a unui debitor, chiar solidar, nu este opozabilă
celorlalţi codebitori.
Comentariu
Decăderea din termen este o sancţiune individuală a acelui debitor care o merită şi nu
priveşte pe ceilalţi
*rt. 141/.
Nereali$area evenimentului
Dacă un eveniment pe care părţile îl consideră ca fiind un termen nu se realizează,
obligaţia devine exigibilă în ziua în care evenimentul ar fi trebuit în mod normal să se
producă. În acest caz, sunt aplicabile prevederile prezentului capitol.
Legea nr. 71/2011: Art. 111. Dispoziţiile art. 1420 din Codul civil sunt aplicabile şi în cazul
contractelor încheiate înainte de data intrării în vigoare a Codului civil, dacă ziua în care
evenimentul ar fi trebuit să se realizeze este ulterioară acelei date.
Comentariu
Atunci când termenul este conceput ca un eveniment viitor, sortit a se produce în mod
normal într-o anumită zi, nerealizarea evenimentului are drept consecinţă exigibilitatea
obligaţiei în acea zi.
#itlul "V.
9bligaţiile comple!e
Capitolul Ì. - Obligaţiile divizibile şi obligaţiile indivizibile
Capitolul ÌÌ. - Obligaţiile solidare
Capitolul ÌÌÌ. - Obligaţiile alternative şi facultative
Capitolul ".
9bligaţiile divi$ibile i obligaţiile indivi$ibile
Art. 1421. - Categorii
Art. 1422. - Obligaţia divizibilă
Art. 1423. - Prezumţia de egalitate
Art. 1424. - Prezumţia de divizibilitate. Excepţii
349
Art. 1425. - Efectele obligaţiei indivizibile
Art. 1426. - Solidaritatea şi indivizibilitatea
Art. 1427. - Divizibilitatea obligaţiei între moştenitori
Art. 1428. - Executarea în natură
Art. 1429. - Restituirea prestaţiilor
Art. 1430. - Daunele-interese
Art. 1431. - Existenţa mai multor creditori
Art. 1432. - Existenţa mai multor debitori
Art. 1433. - Prescripţia
*rt. 1411.
Categorii
Obligaţiile pot fi divizibile sau indivizibile.
*rt. 1411.
9bligaţia divi$ibil%
(1) Obligaţia este divizibilă între mai mulţi debitori atunci când aceştia sunt obligaţi faţă de
creditor la aceeaşi prestaţie, dar fiecare dintre ei nu poate fi constrâns la executarea
obligaţiei decât separat şi în limita părţii sale din datorie.
(2) Obligaţia este divizibilă între mai mulţi creditori atunci când fiecare dintre aceştia nu
poate să ceară de la debitorul comun decât executarea părţii sale din creanţă.
*rt. 1413.
<re$umţia de egalitate
Dacă prin lege ori prin contract nu se dispune altfel, debitorii unei obligaţii divizibile sunt
ţinuţi faţă de creditor în părţi egale. Această regulă se aplică, în mod similar, şi în privinţa
creditorilor.
*rt. 1414.
<re$umţia de divi$ibilitate. :!cepţii
Obligaţia este divizibilă de plin drept, cu excepţia cazului în care indivizibilitatea a fost
stipulată în mod expres ori obiectul obligaţiei nu este, prin natura sa, susceptibil de
divizare materială sau intelectuală.
CCA: Art. 1057. Obligaţia este nedivizibilă când obiectul ei, fără a fi denaturat, nu se poate
face în părţi nici materiale nici intelectuale.
Art. 1058. Obligaţia este încă nedivizibilă, când obiectul este divizibil, dar părţile
contractante l-au privit sub un raport de nedivizibilitate.
Art. 1059. Solidaritatea contractată nu dă unei obligaţii caracterul de nedivizibilitate.
350
CCF: Art. 1217. Obligaţia este divizibilă sau nedivizibilă după cum are ca obiect un lucru,
care la livrarea sa, sau un fapt, care la executarea sa, este sau nu este susceptibil de
diviziune fie materială, fie intelectuală.
Art. 1218. Obligaţia este indivizibilă, deşi lucrul sau faptul care fac obiectul său sunt
divizibile prin natura lor, dacă raportul sub care a fost luată în considerare nu face obligaţia
susceptibilă de executare parţială.
Art. 1219. Solidaritatea stipulată nu dă obligaţiei caracter de indivizibilitate.
Comentariu
În mod uzual, obligaţia are un singur obiect, un singur subiect activ şi un singur subiect
pasiv. Uneori, însă, obligaţia are mai multe obiecte, cumulative sau alternative, după cum
poate exista şi o obligaţie facultativă. Pluralitatea de subiecţi este mai frecvent întâlnită
decât aceea de obiecte. O situaţie hibridă o reprezintă indivizibilitatea.
În cazul pluralităţii de obiecte, întâlnim obligaţii conjuncte şi obligaţii alternative44.
Obligaţia conjunctă constă în aceea că debitorul este dator cumulativ faţă de acelaşi
creditor de mai multe prestaţii în baza unei unice obligaţii. Debitorul este eliberat numai
dacă execută toate prestaţiile. Aceasta nu elimină posibilitatea unei executări numai
parţiale sau posibilitatea unei executări succesive a multiplelor obligaţii.
Dacă obligaţiile sunt alternative, debitorul se poate elibera executând una dintre obligaţii.
Pluralitatea subiecţilor se poate referi la creditori, la debitori sau la ambele categorii.
Atunci când există pluralitate de subiecţi, obligaţia este, în principiu, conjunctă, pentru că
fiecare subiect este creditor sau debitor numai pentru o fracţiune din obligaţie. Prin voinţa
părţilor, obligaţia poate fi stipulată solidar, pentru ca fiecare creditor sau debitor să aibă
totalitatea obligaţiei sau creanţei. Ìnsuficienţa acestei alternative a generat în jurisprudenţă
forma de obligare in solidum, similar în unele privinţe cu solidaritatea, fără a se confunda
cu aceasta.
Cu privire la indivizibilitatea între două contracte, unul având ca obiect materialul (hard) şi
celălalt având ca obiect programul (software) se poate deduce că părţile au avut în vedere
în mod global realizarea unui sistem informatic şi că ansamblul contractual este
indisociabil45.
În principiu, atât creanţele, cât şi datoriile sunt divizibile, astfel încât un creditor poate
pretinde numai partea sa din creanţă, după cum un debitor este silit să execute numai
partea lui de datorie. Diferită de această situaţie este indivizibilitatea obiectului obligaţiei.
Ìpoteza frecventă este transmisiunea succesorală a creanţei sau a datoriei de la un
defunct la mai mulţi moştenitori.
Consecinţele diviziunii creanţei între mai mulţi debitori sunt următoarele:
– punerea în întârziere efectuată de un creditor al obligaţiei conjuncte către unul dintre
debitorii conjuncţi ai acestei obligaţii este fără efect faţă de ceilalţi debitori;
– fiecare creditor conjunct poate cere debitorului numai partea lui din creanţă, astfel că
fiecare debitor nu poate fi urmărit silit decât pentru partea sa din datorie;
– dacă obligaţia este nulă sau dacă a fost stinsă faţă de unul dintre debitori, ea va subzista
faţă de ceilalţi, cu excepţia situaţiei în care cauza nulităţii sau stingerii este inerentă
obligaţiei şi o desfiinţează în întregime;
– riscul insolvabilităţii unui dintre codebitori este suportat de creditorul datoriei conjuncte;
– întreruperea prescripţiei nu profită decât creditorului care a efectuat-o şi nu este
opozabilă decât codebitorului conjunct faţă de care s-a întrerupt.
351
Obligaţia este conjunctă ori de câte ori nu rezultă altă natură a acesteia. O obligaţie
conjunctă creează egalitate între debitori în privinţa datoriilor acestora faţă de creditor.
O obligaţie se divide în virtutea legii, dacă nu s-a stipulat indivizibilitatea acesteia în mod
expres, precum şi dacă obiectul obligaţiei, prin natura sa, nu este indivizibil pe plan
material sau intelectual.
*rt. 1412.
:(ectele obligaţiei indivi$ibile
(1) Obligaţia indivizibilă nu se divide între debitori, între creditori şi nici între moştenitorii
acestora.
(2) Fiecare dintre debitori sau dintre moştenitorii acestora poate fi constrâns separat la
executarea întregii obligaţii şi, respectiv, fiecare dintre creditori sau dintre moştenitorii
acestora poate cere executarea integrală.
CCF: Art. 1220. Obligaţiacare este susceptibilă de diviziune trebuie executată între
creditor şi debitor ca şi cum ar fi indivizibilă. Divizibilitatea nu îşi găseşte aplicare decât cu
privire la moştenitorii lor, care nu pot să ceară datoria sau care nu sunt ţinuţi să plătească
decât pentru partea care le revine sau de care sunt ţinuţi ca reprezentanţi ai creditorului
sau ai debitorului.
*rt. 1416.
)olidaritatea i indivi$ibilitatea
(1) Solidaritatea debitorilor sau creditorilor nu atrage, prin ea însăşi, indivizibilitatea
obligaţiilor.
(2) În lipsă de stipulaţie contrară, creditorii şi debitorii unei obligaţii indivizibile nu sunt
legaţi solidar.
*rt. 141+.
Divi$ibilitatea obligaţiei &ntre motenitori
Obligaţia divizibilă prin natura ei, care nu are decât un singur debitor şi un singur creditor,
trebuie să fie executată între aceştia ca şi cum ar fi indivizibilă, însă ea rămâne divizibilă
între moştenitorii fiecăruia dintre ei.
*rt. 141-.
:!ecutarea &n natur%
Când executarea obligaţiei indivizibile are loc în natură, fiecare creditor nu poate cere şi
primi prestaţia datorată decât în întregime.
CCF: Art. 1219. Solidaritatea stipulată nu dă obligaţiei caracter de indivizibilitate.
Art. 1221. Principiul stabilit în articolul precedent comportă câteva excepţii cu privire la
moştenitorii debitorului:
1. în cazul în care datoria este ipotecară;
2. când este vorba de un bun cert;
352
3. când este vorba de o datorie alternativă de lucruri la alegerea creditorului, dintre care un
lucru este indivizibil;
4. atunci când un moştenitor este ţinut singur să execute obligaţia;
5. atunci când rezultă, fie din natura angajamentului, fie din lucrul care face obiectul său,
fie din scopul propus în contract, că intenţia contractanţilor a fost ca datoria să nu se poată
achita parţial.
În primele trei cazuri, moştenitorul care posedă lucrul datorat sau fondul ipotecat datoriei
poate fi urmărit pentru tot asupra lucrului sau asupra fondului ipotecat, cu excepţia
orientării împotriva celorlalţi comoştenitori. În al patrulea caz, moştenitorul singur ţinut de
datorie, şi în al cincilea caz, fiecare moştenitor, poate, de asemenea, să fie urmărit pentru
tot, cu excepţia orientării împotriva celorlalţi comoştenitori.
Comentariu
Ìndivizibilitatea creanţei sau a datoriei decurge din obiect, pentru că acesta nu poate fi
divizat şi îndeplinirea obligaţiei este posibilă numai în integralitatea acesteia, materială sau
intelectuală. Prin aceasta, indivizibilitatea îndeplineşte şi funcţia de garanţie a executării
obligaţiei.
Ìndivizibilitatea este naturală dacă obiectul este indivizibil prin natura sa din punct de
vedere fizic sau intelectual.
Ìndivizibilitatea materială reprezintă o imposibilitate de divizare fără a distruge existenţa
acelui obiect. Exemplul clasic este obligaţia de a preda un animal viu.
Ìndivizibilitatea este juridică dacă decurge din considerente intelectuale care exclud o
executare fracţionată. Exemplul cel mai frecvent este obligaţia de garanţie a vânzătorilor
unuia şi aceluiaşi lucru.
Obligaţia indivizibilă poate fi exprimată şi într-o conduită pasivă, de a nu încălca un anumit
consemn, cum ar fi, de exemplu, obligaţia de neconcurenţă.
Ìndivizibil este dreptul şi nu neapărat obiectul material la care se raportează.
Dacă dreptul asupra lucrului este indivizibil, obligaţia de a transmite acest drept este şi ea
indivizibilă.
În schimb, obligaţia de a plăti o sumă de bani este întotdeauna divizibilă. De aceea,
înlocuirea unei obligaţii indivizibilă prin obiect cu obligaţia de a plăti daune-interese în
unităţi monetare presupune schimbarea naturii obligaţiei.
Ìndivizibilitatea care nu decurge din natura obiectului obligaţiei poate să decurgă din voinţa
părţilor contractante sau din voinţa legii. Astfel, părţile pot stipula prin clauzele contractului
că obiectul obligaţiei este indivizibil, deşi nu este astfel prin natura sa. De regulă, o astfel
de clauză este stipulată în favoarea creditorului şi îi asigură astfel un avantaj faţă de
moştenitorii debitorului.
O asemenea stipulaţie este posibilă şi în cazul în care obiectul obligaţiei este plata unei
sume de bani, pentru că indivizibilitatea se referă în realitate numai la plată şi, în acest fel,
indivizibilitatea este o formă de garanţie a plăţii. Ea permite creditorului să ceară plata
integrală de la oricare dintre debitori, fără să mai suporte riscul insolvabilităţii unui dintre
codebitori la care s-ar expune în absenţa stipulării indivizibilităţii.
În absenţa clauzei, nici indivizibilitatea, nici solidaritatea nu se prezumă.
Dacă obiectul obligaţiei este diferit de plata unei sume, indivizibilitatea poate fi dedusă din
considerentele avute de părţi în vedere la încheierea contractului. O astfel de
indivizibilitate intelectuală este o formă de indivizibilitate tacită.
353
Efectele obligaţiei indivizibile sunt similare principalelor efecte ale solidarităţii, cu toate că
solidaritatea pasivă sau activă nu generează indivizibilitatea obligaţiilor şi în absenţa unei
clauze exprese contrare, nici creditorii, nici debitorii obligaţiei indivizibile nu sunt legaţi prin
solidaritate.
Între comoştenitorii unicului debitor sau ai unicului creditor, obligaţia divizibilă prin natură
datorită singularităţii debitorului şi a creditorului va fi divizibilă între moştenitorii oricăruia
dintre subiecţi.
Dacă, în timpul vieţii, debitorul semnează o clauză de angajament pentru fideiusiune cu
precizarea că în caz de deces al garantului obligat solidar cu alţii, obligaţia devine
indivizibilă şi solidară între comoştenitori, această clauză pune în sarcina moştenitorilor o
obligaţie născută după decesul autorului lor şi face parte din actele interzise asupra
succesiunilor viitoare.
Obligaţia indivizibilă trebuie să fie executată în natură şi, în acest caz, oricare dintre
creditori nu poate primi decât obiectul integral al prestaţiei, iar fiecare debitor nu poate să
se exonereze de obligaţie decât prestând-o în integralitatea acesteia.
Nu numai indivizibilitatea obligaţiei, ci şi indivizibilitatea contractelor aparent autonome
poate fi concepută.
Consecinţa este aceea că la dispariţia unuia dintre contracte poate fi antrenată şi dispariţia
altor contracte integrate în obiectul indivizibil.
Coerenţei economice a unei operaţiuni comerciale îi corespunde astfel o coerenţă juridică.
Operaţiunea este concepută după principiul ,totul sau nimic¨. Ansamblul contractual
indivizibil se prezintă ca având o cauză unică şi ca formând un tot unitar.
Într-un proces soluţionat prin decizia secţiei Ì-a civilă a Curţii de Casaţie franceze la 13
iunie 200646, un artist compozitor a încheiat cu editura trei contracte: un contract de
editare muzicală, un contract de adaptare audiovizuală şi un contract de cumpărare de
benzi sonore. Autorul a cerut să se constate nulitatea ultimului contract pentru absenţa
cauzei, aceasta rezultând din suma derizorie de un franc pentru cesiunea materială a
benzilor sonore. Curtea de Casaţie franceză a criticat decizia curţii de apel pentru că nu a
cercetat dacă cel de-al treilea contract se integrează într-o operaţiunea economică de
natură să constituie un ansamblu contractual indivizibil şi în raport de rezultatul
investigaţiei să fie determinată existenţa sau inexistenţa cauzei.
Noţiunea de ansamblu contractual indivizibil implică definirea indivizibilităţii între contracte,
care presupune abordarea după criteriul obiectiv.
Jurisprudenţa franceză a demonstrat existenţa unui ansamblu indivizibil utilizând noţiunile
de cauză şi interdependenţă.
Astfel, la 4 aprilie 2006, secţia Ì-a civilă a Curţii de Casaţie franceză a soluţionat un litigiu
referitor la un contract între o societate şi un spital militar pentru exploatarea centralei
termice şi, totodată, un alt contract de aprovizionare cu gaz pentru a fi utilizat la centrala
spitalului. Primul contract a fost reziliat de spital, iar societatea menţionată a cerut
furnizorului de gaz să rezilieze şi acest contract de aprovizionare. Curtea de apel a decis
că există un ansamblu contractual indivizibil şi, drept consecinţă, a rămas caduc contractul
de aprovizionare cu gaz.
În această speţă, s-a făcut apel la noţiunea de cauză a contractului: exploatarea centralei
termice a spitalului a fost singura cauză a contractului de furnizare a gazului.
Aşadar, referirea la cauză nu este una ortodoxă juridică pentru că nu există o cauză a
contractului, ci numai o cauză a obligaţiei părţii contractante. Prin ,cauz㨠se înţelege aici
justificarea existenţei contractului. Cu toate acestea, Curtea de Casaţie a acceptat
354
motivarea curţii de apel.
În opinia comentatorului C. Aubert de Vincelles, este greşit să se utilizeze conceptul
,cauz㨠pentru a explica ansamblurile contractuale. Caracteristica acestor ansambluri este
interdependenţa contractelor.
În procesul soluţionat la 13 februarie 2007 de către secţia comercială a Curţii de Casaţie
franceză47 s-a decis că sunt interdependente contractele care urmăresc acelaşi scop şi
niciunul nu are sens independent de celelalte. Ca urmare, desfiinţarea unuia dintre
contracte presupune aceeaşi soartă pentru celelalte.
În unele situaţii, părţile stipulează indivizibilitatea clauzelor contractului pentru a nu
permite, în caz de proces, suprimarea unor clauze şi menţinerea altor clauze. Acest mod
de a concepe indivizibilitatea este obţinut prin ridicarea tuturor clauzelor la rangul de
clauze impulsive şi determinante pentru consimţământul lor. Contractul nu există decât în
integralitatea clauzelor sale şi, din nou, principiul ,totul sau nimic¨.
Clauza de integralitate, numită şi clauza de acord complet sau ,four corner rules merger
clause, integration clause¨ are origine anglo-saxonă şi este recunoscută în principiile
dreptului european al contractelor şi în Principiile UNÌDROÌT.
Eficienţa clauzei are mai multe aspecte:
1) instanţa nu poate interveni în contract;
2) clauza poate evita naşterea posterioară încheierii contractului a unor obligaţii deduse
din comportamentul părţilor.
Pentru această din urmă situaţie, clauza prevede necesitatea unui nou acord scris.
3) clauza poate face inaplicabile prevederile art. 1272 NCC, conform cărora contractul
valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar şi la toate urmările pe
care legea, obiceiul sau echitatea le dă obligaţiei după natura sa.
4) clauza de integralitate are ca scop să înlăture aplicarea prevederilor alin. (2) al art.
1272, care ia în considerare şi clauzele subînţelese, deşi nestipulate expres.
Jurisprudenţa franceză, care a consacrat noţiunea de ansamblu contractual, nu utilizează
exclusiv mecanismul indivizibilităţii obligaţiei sau noţiunea indivizibilităţii ansamblului
contractual, ci alături de aceste noţiuni sau în locul lor se utilizează conceptul
de interdependenţă a contractelor ce alcătuiesc ansamblul.
Existenţa acestei interdependenţe rămâne la aprecierea suverană a instanţei fondului,
care poate face uz de criteriul obiectiv pentru constatarea indivizibilităţii între contractele
ansamblului sau poate cumula criteriul obiectiv cu criteriul subiectiv, constând în
cunoaşterea de către toţi contractanţii a legăturilor între contracte de natură a alcătui un
ansamblu indivizibil48.
Tot Curtea de Casaţie franceză, secţia comercială, a decis la 24 aprilie 2007, că atunci
când există între contracte o indivizibilitate ce rezultă din economia generală a operaţiunii
pentru care s-au încheiat, clauza care afirmă independenţa contractelor nu poate produce
efecte pentru că este contrară finalităţii acestei operaţiuni49.
Secţia Ì-a civilă a Curţii de Casaţie franceze a decis la 13 martie 200850 că este casabilă
decizia curţii de apel care a respins ideea de indivizibilitate între două contracte fără a
cerceta dacă această indivizibilitate este sau nu este de natură a caracteriza cele două
contracte. În speţă, s-au încheiat două contracte, unul de închiriere de material telefonic şi
altul, cu altă societate, având ca obiect instalarea şi întreţinerea materialului închiriat.
Ìnstalaţia nu a funcţionat niciodată corect, iar utilizatorul a obţinut rezilierea contractului de
abonament, însă i-a fost respinsă cererea de reziliere a contractului de închiriere, motivul
355
cererii de reziliere fiind indivizibilitatea dintre cele două contracte.
*rt. 1419.
,estituirea prestaţiilor
Obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în temeiul unei obligaţii indivizibile este
divizibilă, afară de cazul în care indivizibilitatea obligaţiei de restituire rezultă din chiar
natura ei.
*rt. 143/.
Daunele-interese
(1) Obligaţia de a executa prin echivalent o obligaţie indivizibilă este divizibilă.
(2) Daunele-interese suplimentare nu pot fi cerute decât debitorului vinovat de
neexecutarea obligaţiei. Ele se cuvin creditorilor numai în proporţie cu partea din creanţă
ce revine fiecăruia dintre ei.
Comentariu
Deşi obligaţia s-a executat ca fiind indivizibilă, în situaţia în care se ajunge la refacerea
situaţiei anterioare, obligaţia de restituire a prestaţiei primite în temeiul obligaţiei indivizibile
se naşte ca obligaţie divizibilă, dacă indivizibilitatea nu este de natura obligaţiei51.
Atunci când obligaţia nu se execută în natură, ci prin echivalent bănesc, ea este divizibilă,
aşa cum s-a arătat mai sus. Dacă creditorul obligaţiei cere şi daune-interese suplimentare,
pe lângă restituirea propriu-zisă a prestaţiei, pretenţia poate fi formulată numai faţă de
acela dintre codebitori care nu şi-a executat obligaţia. Totodată, daunele-interese
suplimentare pot fi pretinse numai în proporţie cu partea din creanţă ce aparţine fiecăruia
dintre creditori.
*rt. 1431.
:!istenţa mai multor creditori
(1) Creditorii şi debitorii unei obligaţii indivizibile nu sunt prezumaţi a-şi fi încredinţat
reciproc puterea de a acţiona pentru ceilalţi în privinţa creanţei.
(2) Novaţia, remiterea de datorie, compensaţia ori confuziunea consimţită sau care
operează faţă de un creditor nu stinge obligaţia decât pentru partea din creanţă ce revine
acestuia. Faţă de ceilalţi creditori, debitorul rămâne obligat pentru tot.
(3) Debitorul care a plătit celorlalţi creditori este îndreptăţit să primească de la aceştia
echivalentul părţii din obligaţie cuvenite creditorului care a consimţit la stingerea creanţei
sau faţă de care aceasta a operat.
*rt. 1431.
:!istenţa mai multor debitori
(1) Novaţia, remiterea de datorie, compensaţia ori confuziunea consimţită sau care
operează în privinţa unui debitor stinge obligaţia indivizibilă şi îi liberează pe ceilalţi
debitori, aceştia rămânând însă ţinuţi să plătească celui dintâi echivalentul părţilor lor.
356
(2) Creditorul poate să ceară oricăruia dintre debitori executarea întregii obligaţii, oricare ar
fi partea din obligaţie ce revine acestuia. Creditorul poate, de asemenea, să ceară ca toţi
debitorii să efectueze plata în acelaşi timp.
(3) Debitorul chemat în judecată pentru totalitatea obligaţiei, poate cere un termen pentru
a introduce în cauză pe ceilalţi debitori, cu excepţia cazului în care prestaţia nu poate fi
realizată decât de cel chemat în judecată, care, în acest caz, poate fi obligat să execute
singur întreaga prestaţie, având, însă, drept de regres împotriva celorlalţi debitori.
(4) Punerea în întârziere a unuia dintre debitori, de drept sau la cererea creditorului, nu
produce efecte împotriva celorlalţi debitori.
(5) Îndată ce cauza indivizibilităţii încetează, obligaţia devine divizibilă.
*rt. 1433.
<rescripţia
(1) Suspendarea prescripţiei faţă de unul dintre creditorii sau debitorii unei obligaţii
indivizibile produce efecte şi faţă de ceilalţi.
(2) Tot astfel, întreruperea prescripţiei în privinţa unuia dintre creditorii sau debitorii unei
obligaţii indivizibile produce efecte şi faţă de ceilalţi.
Comentariu
Articolul 1431, împreună cu art. 1434-1442, reglementează regimul juridic al pluralităţii de
creditori, iarart. 1432, împreună cu art. 1443-1446, reglementează situaţia pluralităţii de
debitori, ambele referindu-se la indivizibilitate, iar ultimul articol, art. 1433, are ca obiect
prescripţia extinctivă a drepturilor la acţiune.
Obligaţia indivizibilă nu presupune existenţa mandatului reciproc de reprezentare între
creditor şi debitor în ceea ce priveşte măsurile pentru realizarea drepturilor acestora.
Dacă creanţa unuia dintre creditori:
1. suferă o novaţie (art. 1609-1614 NCC) sau
2. dacă unul dintre creditori consimte remiterea de datorie (art. 1629-1633 NCC) ori
3. se prevalează de compensaţie (art. 1616-1623 NCC) ori
4. suferă o confuziune (art. 1624-1628 NCC), stingerea obligaţiei operează numai faţă de
creditorul implicat şi numai pentru partea lui din creanţă, pentru că în raport cu ceilalţi
creditori debitorul va rămâne obligat în totalitatea obligaţiei.
Dacă unul dintre debitori a plătit celorlalţi creditori toată obligaţia, are dreptul să primească
de la aceştia acea parte din totalul obligaţiei care a aparţinut creditorului care a consimţit
stingerea creanţei sau faţă de care s-a operat această stingere.
În cazul existenţei mai multor debitori, dacă în privinţa unuia operează novaţia, iertarea de
datorie, compensaţia ori confuziunea calităţilor de creditor şi debitor, obligaţia indivizibilă
se stinge pentru că este indivizibilă şi, astfel, sunt liberaţi toţi debitorii faţă de creditori, dar
şi faţă de debitor. Ei rămân datori faţă de acel debitor care a stins obligaţia, dar fiecare
numai pentru partea sa.
Un creditor poate pretinde întreaga obligaţie de la oricare dintre debitori sau poate
pretinde o plată simultană din partea tuturor.
Debitorul acţionat în judecată pentru a executa întreaga obligaţie are dreptul să îi
introducă în proces pe ceilalţi codebitori. Excepţie face numai cazul în care, în
357
împrejurările concrete, este unicul capabil să realizeze prestaţia. Acesta poate fi obligat
singur la executare, cu drept de regres contra celorlalţi codebitori.
Punerea în întârziere produce efecte individuale numai faţă de debitorul vizat.
Datorită indivizibilităţii obligaţiei suspendarea cursului prescripţiei extinctive a dreptului la
acţiune (art. 2532-2536 NCC) faţă de unul dintre creditorii sau debitorii obligaţiei
indivizibile produce efecte faţă de toţi ceilalţi creditori sau debitori. Aceleaşi efecte le are şi
întreruperea cursului prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune (art. 2537-2543 NCC).
Capitolul "".
9bligaţiile solidare
Secţiunea 1. - Obligaţiile solidare între creditori
Secţiunea a 2-a. - Obligaţiile solidare între debitori
)ecţiunea 1.
9bligaţiile solidare &ntre creditori
Art. 1434. - Solidaritatea între creditori
Art. 1435. - Ìzvorul solidarităţii
Art. 1436. - Reprezentarea reciprocă a creditorilor
Art. 1437. - Alegerea debitorului
Art. 1438. - Compensaţia
Art. 1439. - Confuziunea
Art. 1440. - Remiterea de datorie
Art. 1441. - Prescripţia
Art. 1442. - Divizibilitatea obligaţiei între moştenitori
*rt. 1434.
)olidaritatea &ntre creditori
(1) Obligaţia solidară conferă fiecărui creditor dreptul de a cere executarea întregii obligaţii
şi de a da chitanţă liberatorie pentru tot.
(2) Executarea obligaţiei în beneficiul unuia dintre creditorii solidari îl liberează pe debitor
în privinţa celorlalţi creditori solidari.
CCF: Art. 1197. Obligaţia este solidară între mai mulţi creditori atunci când titlul stabileşte
în mod expres fiecăruia dreptul de a cere plata întregii creanţe, că plata efectuată unuia
dintre ei îl liberează pe debitor şi că beneficiul obligaţiei este partajabil şi divizibil între
diverşii creditori
Art. 1198. Este la alegerea debitorului să plătească unuia sau altuia dintre creditorii
solidari, atâta timp cât nu a fost urmărit în justiţie de unul dintre ei. Cu toate acestea,
remiterea care a fost făcută numai de unul dintre creditorii solidari nu îl liberează pe
debitor decât pentru partea cuvenită acelui creditor.
358
*rt. 1432.
"$vorul solidarit%ţii
Solidaritatea între creditori nu există decât dacă este stipulată în mod expres.
*rt. 1436.
,epre$entarea reciproc% a creditorilor
(1) Creditorii solidari sunt prezumaţi a-şi fi încredinţat reciproc puterea de a acţiona pentru
gestionarea şi satisfacerea interesului lor comun.
(2) Orice acte prin care unul dintre creditorii solidari ar consimţi la reducerea sau
înlăturarea drepturilor, accesoriilor sau beneficiilor creanţei ori ar prejudicial în orice alt
mod interesele celorlalţi creditori sunt inopozabile acestora din urmă.
(3) Hotărârea judecătorească obţinută de unul din creditori împotriva debitorului comun
profită şi celorlalţi creditori.
(4) Hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea debitorului comun nu poate fi
invocată şi împotriva creditorilor care nu au fost parte în proces.
*rt. 143+.
*legerea debitorului
Debitorul poate plăti, la alegerea sa, oricăruia dintre creditorii solidari, liberându-se, astfel,
faţă de toţi, însă numai atât timp cât niciunul dintre creditori nu l-a urmărit în justiţie. În
acest din urmă caz, debitorul nu se poate libera decât plătind creditorului reclamant.
*rt. 143-.
Compensaţia
Debitorul poate opune unui creditor solidar compensaţia care a operat în raport cu un alt
creditor solidar, însă numai în proporţie cu partea din creanţă ce revine acestuia din
urmă 52 .
*rt. 1439.
Con(u$iunea
Dacă unul dintre creditorii solidari dobândeşte şi calitatea de debitor, confuziunea nu
stinge creanţa solidară decât în proporţie cu partea din creanţă ce revine acelui creditor.
Ceilalţi creditori solidari îşi păstrează dreptul de regres împotriva creditorului în persoana
căruia a operat confuziunea, proporţional cu partea din creanţă ce revine fiecăruia din
ei 53 .
*rt. 144/.
,emiterea de datorie
Remiterea de datorie consimţită de unul dintre creditorii solidari nu îl liberează pe debitor
359
decât pentru partea din creanţă ce revine acelui creditor 54 .
*rt. 1441.
<rescripţia
(1) Suspendarea prescripţiei în folosul unuia dintre creditorii solidari poate fi invocată şi de
către ceilalţi creditori solidari.
(2) Întreruperea prescripţiei în privinţa unuia dintre creditorii solidari profit tuturor
creditorilor solidari 55 .
*rt. 1441.
Divi$ibilitatea obligaţiei &ntre motenitori
Obligaţia în favoarea unui creditor solidar se împarte de drept între moştenitorii săi.
Comentariu
Solidaritatea creditorilor funcţionează pe principiul egalităţii drepturilor acestora de a cere
executarea întregii obligaţii şi de a-l exonera integral pe debitor în acest mod. Ceilalţi
creditori solidari nu mai pot pretinde nimic debitorului care a plătit întreaga datorie.
Această solidaritate activă nu poate fi implicită, ci numai expresă.
Datorită solidarităţii între creditori se prezumă că fiecare dintre ei are mandat pentru
gestionarea şi satisfacerea în interes comun a creanţei şi reciproc, fiecare este considerat
că a încredinţat oricăruia dintre ceilalţi creditori solidari un astfel de mandat.
Solidaritatea nu presupune ca acest mandat să cuprinsă şi o înlesnire acordată debitorului
de către unul dintre creditorii solidari fără prealabilul consimţământ al celorlalţi creditori
solidari.
Orice gest prin care unul dintre creditori ar diminua în orice mod creanţa sau ar prejudicia
în orice alt mod drepturile şi interesele celorlalţi creditori sunt inopozabile acestora.
În schimb, dacă unul dintre creditori obţine o hotărâre judecătorească împotriva debitorului
comun, acest act profită şi celorlalţi creditori solidari.
Dimpotrivă, dacă debitorul reuşeşte să obţină în orice mod o înlesnire, o favoare sau o
diminuare a sarcinii sale, această hotărâre este opozabilă exclusiv acelora dintre creditorii
solidari care au participat la procesul în care s-a pronunţat sentinţa la cererea debitorului.
Înainte de a fi urmărit prin acţiune în justiţie sau pentru executarea silită a creanţei,
debitorul are alegerea aceluia intre creditorii solidari căruia îi va plăti întreaga datorie. De
îndată ce unul dintre creditorii solidari porneşte acţiune în justiţie contra debitorului, acesta
din urmă se poate libera numai dacă plăteşte aceluia dintre creditorii solidari care l-a dat în
judecată.
Situaţia în care printre creditorii solidari unul sau mai mulţi sunt şi datori faţă de debitorul
comun, această datorie individuală a unuia sau a mai multora dintre creditorii poate fi
opusă celorlalţi creditori solidari, dar numai în proporţie cu ponderea pe care o are creanţa
stinsă prin compensaţie. În acest mod, practic dispare unul dintre creditorii solidari pentru
că se consideră stinsă partea lui din creanţa comună (pentru mecanismul compensaţiei a
se vedea şi dispoziţiile art. 1616-1623).
Confuziunea, ca modalitate de stingere a obligaţiei (art. 1624-1628) este strict personală
ca efecte în sensul că din creanţa solidară se stinge prin confuziune numai o fracţiune
360
corespunzătoare ponderii pe care o are creanţa acelui creditor faţă de care operează
confuziunea.
Ceilalţi creditori solidari, faţă de care nu se produce confuziunea în virtutea legii, îşi pot
valorifica dreptul prin regres contra acelui creditor solidar în persoana căruia a operat
confuziunea, dar tot numai proporţional cu ponderea pe care o are dreptul fiecăruia dintre
creditorii solidari la creanţa comună. Această soluţie este concordantă cu prevederile art.
1436 alin. (2) şi (4), ca şi cu prevederile art. 1438,care reglementează compensaţia ca
mod de stingere a creanţei (art. 1616-1623).
Cele două mecanisme, compensaţia şi confuziunea, se manifestă în acelaşi mod în ce
priveşte efectele asupra stingerii creanţei comune.
În concordanţă cu dispoziţiile alin. (2) al art. 1436, textul art. 1440 recunoaşte efectele
iertării de datorie acordată de unul dintre creditorii solidari numai pentru partea din creanţă
care revine acelui creditor clement.
În concordanţă cu dispoziţiile alin. (1) al art. 1436, textul art. 1441 recunoaşte beneficiul
celorlalţi creditori solidari pentru actele de suspendare sau de întrerupere a cursului
prescripţiei efectuate de unul dintre creditorii solidari.
În fine, moştenitorii creditorului solidar nu pot pretinde în formă de creanţă solidară ceea
ce au moştenit de la antecesorul lor creditor solidar, ci fiecare dintre comoştenitori va
dobândi o cotă parte din drepturile antecesorului asupra creanţei solidare.
)ecţiunea a 1-a.
9bligaţiile solidare &ntre debitori26
§1 - Dispoziţii generale
§2 - Efectele solidarităţii în raporturile dintre creditor şi debitorii solidari
§3 - Efectele solidarităţii în raporturile dintre debitori
61
Dispo$iţii generale
Art. 1443. - Solidaritatea între debitori
Art. 1444. - Obligaţiile solidare afectate de modalităţi
Art. 1445. - Ìzvoarele solidarităţii
Art. 1446. - Prezumţie de solidaritate
*rt. 1443.
)olidaritatea &ntre debitori
Obligaţia este solidară între debitori atunci când toţi sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie,
astfel încât fiecare poate să fie ţinut separat pentru întreaga obligaţie, iar executarea
acesteia de către unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalţi faţă de creditor.
361
*rt. 1444.
9bligaţiile solidare a(ectate de modalit%ţi
Există solidaritate chiar dacă debitorii sunt obligaţi sub modalităţi diferite.
*rt. 1442.
"$voarele solidarit%ţii
Solidaritatea între debitori nu se prezumă. Ea nu există decât atunci când este stipulată
expres de părţi ori este prevăzută de lege.
*rt. 1446.
<re$umţie de solidaritate
Solidaritatea se prezumă între debitorii unei obligaţii contractate în exerciţiul activităţii unei
întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Comentariu
Solidaritatea pasivă constă în aceea că permite creditorului care posedă mai mulţi debitori
de a pretinde oricăruia dintre aceştia plata întregii datorii.
Acest mecanism este favorabil creditorului şi se aplică în materie contractuală, dar unele
solidarităţi pasive rezultă din lege.
Solidaritatea codebitorilor oferă creditorilor garanţie contra insolvenţei unuia dintre
codebitori sau insolvenţei debitorului şi fideiusorului acestuia.
Astfel, conform prevederilor art. 70 al Legii nr. 85/2006, o creanţă a unui creditor cu mai
mulţi debitori solidari va fi înscrisă în toate tabelele de creanţe ale debitorilor cu valoarea
nominală, până va fi complet acoperită, desigur numai dacă toţi sau mai mulţi dintre
codebitorii solidari se află în procedură de insolvenţă deschisă.
Nicio reducere a sumei creanţei prevăzute în tabelul de creanţe nu va fi făcută în vreunul
dintre tabelele de creanţe ale debitorilor, până ce creditorul nu a fost pe deplin satisfăcut,
în numerar sau în bunuri.
Dacă totalul sumelor distribuite creditorului, în toate acţiunile cu debitorii va depăşi totalul
sumei care îi este datorată, acesta va trebui să restituie sumele primite în plus şi aceste
sume vor fi reînscrise ca fonduri în averile debitorilor, proporţional cu sumele pe care
fiecare dintre debitori le-a plătit peste ceea ce era îndatorat.
Solidaritatea se stipulează contractual atât în cazul pluralităţii între debitorii principali, cât
şi în cazul în care alături de debitori principali există şi fideiusori, precum şi în cazul mai
multor fideiusori pentru acelaşi debitor. Solidaritatea îndeplineşte astfel un rol de garanţie.
Solidaritatea nu se prezumă, dar poate rezulta din convenţia părţilor sau din dispoziţia
legii. În consecinţă, cel ce se prevalează de solidaritate trebuie să facă dovada izvorului
acesteia şi solidaritatea este o problemă de drept supusă controlului judiciar ierarhic.
Solidaritatea este prevăzută de lege în cazul obligaţiilor comerciale. Conform art. 42 alin.
(1) C.com. român, în obligaţiile comerciale codebitorii sunt ţinuţi solidar, dacă nu există o
clauză contrară. Prezumţia de solidaritate există şi contra fideiusorului, chiar
necomerciant, dacă garantează o obligaţie comercială [alin. (2) al art. 42 C.com. român].
Aceeaşi idee este reflectată şi în art. 1446 NCC, care sugerează ideea de obligaţie
362
comercială prin sintagma ,obligaţii contractate în exerciţiul activităţii unei întreprinderi¨.
Solidaritatea poate fi consecinţa comunităţii de interese între codebitori (persoane care
împrumută acelaşi lucru, între mai mulţi mandanţi cu acelaşi mandatar) sau consecinţa
sancţiunii (coautori ai faptei cauzatoare de prejudiciu, părinţi răspunzători de prejudiciul
cauzat de copiii lor minori, salariaţi şi angajatori etc.), precum şi în alte situaţii.
61
:(ectele solidarit%ţii &n raporturile dintre creditor i debitorii solidari
Ì. - Efectele principale în raporturile dintre creditor şi debitorii solidari
ÌÌ. - Efectele secundare în raporturile dintre creditor şi debitorii solidari
".
:(ectele principale &n raporturile dintre creditor i debitorii solidari
Art. 1447. - Drepturile creditorului
Art. 1448. - Excepţii şi apărări contra creditorului comun
Art. 1449. - Prescripţia
Art. 1450. - Compensaţia
Art. 1451. - Remiterea de datorie
Art. 1452. - Confuziunea
Art. 1453. - Renunţarea la solidaritate
*rt. 144+.
Drepturile creditorului
(1) Creditorul poate cere plata oricăruia dintre debitorii solidari, fără ca acesta să îi poată
opune beneficiul de diviziune.
(2) Urmărirea pornită contra unuia dintre debitorii solidari nu împiedică pe creditor să se
îndrepte împotriva celorlalţi codebitori. Debitorul urmărit poate însă cere introducerea în
cauză a celorlalţi codebitori.
*rt. 144-.
:!cepţii i ap%r%ri contra creditorului comun
(1) Debitorul solidar poate să opună creditorului toate mijloacele de apărare care îi sunt
personale, precum şi pe cele care sunt comune tuturor codebitorilor. El nu poate însă
folosi mijloacele de apărare care sunt pur personale altui codebitor.
(2) Debitorul solidar care, prin fapta creditorului, este lipsit de o garanţie sau de un drept
pe care ar fi putut să-l valorifice prin subrogaţie, este liberat de datorie până la concurenţa
valorii acelor garanţii sau drepturi.
363
*rt. 1449.
<rescripţia
(1) Suspendarea şi întreruperea prescripţiei faţă de unul dintre debitorii solidari produce
efecte şi faţă de ceilalţi codebitori.
(2) Întreruperea prescripţiei faţă de un moştenitor al debitorului solidar nu produce efecte
faţă de ceilalţi codebitori decât pentru partea acelui moştenitor, chiar dacă este vorba
despre o creanţă ipotecară 57 .
*rt. 142/.
Compensaţia
(1) Compensaţia nu operează între creditor şi un debitor solidar decât în limita părţii din
datorie ce revine acestuia din urmă.
(2) În acest caz, ceilalţi codebitori nu sunt ţinuţi solidar decât pentru partea rămasă din
datorie după ce a operat compensaţia 58 .
*rt. 1421.
,emiterea de datorie
(1) Remiterea de datorie consimţită unuia dintre debitorii solidari nu îi liberează pe ceilalţi
codebitori, cu excepţia cazului în care creditorul declară aceasta în mod expres sau remite
de bunăvoie debitorului originalul înscrisului sub semnătură privată constatator al creanţei.
Dacă unui codebitor îi este remis originalul înscrisului autentic constatator al creanţei,
creditorul poate dovedi că nu a consimţit remiterea de datorie decât în privinţa acelui
debitor.
(2) Dacă remiterea de datorie s-a făcut numai în favoarea unuia dintre codebitorii solidari,
ceilalţi rămân ţinuţi solidar faţă de creditor, dar cu scăderea părţii din datorie pentru care a
operat remiterea. Cu toate acestea, ei continuă să răspundă pentru tot atunci când, la data
remiterii de datorie, creditorul şi-a rezervat în mod expres această posibilitate, caz în care
ceilalţi codebitori îşi păstrează dreptul de regres împotriva debitorului beneficiar al remiterii
de datorie 59 .
*rt. 1421.
Con(u$iunea
Confuziunea liberează pe ceilalţi codebitori solidari pentru partea aceluia care reuneşte în
persoana sa calităţile de creditor şi debitor al obligaţiei solidare 60 .
*rt. 1423.
,enunţarea la solidaritate
(1) Renunţarea la solidaritate în privinţa unuia dintre codebitorii solidari nu afectează
existenţa obligaţiei solidare în raport cu ceilalţi. Codebitorul solidar care beneficiază de
renunţarea la solidaritate rămâne ţinut pentru partea sa atât faţă de creditor, cât şi faţă de
ceilalţi codebitori în cazul regresului acestora din urmă.
364
(2) Renunţarea la solidaritate trebuie să fie expresă.
(3) De asemenea, creditorul renunţă la solidaritate atunci când:
a) fără a-şi rezerva beneficiul solidarităţii în raport cu debitorul solidar care a făcut plata,
menţionează în chitanţă că plata reprezintă partea acestuia din urmă din obligaţia solidară.
Dacă plata are ca obiect numai o parte din dobânzi, renunţarea la solidaritate nu se întinde
şi asupra dobânzilor neplătite ori asupra capitalului decât dacă plata separată a
dobânzilor, astfel menţionată în chitanţă, se face timp de 3 ani;
b) cheamă în judecată pe unul dintre codebitorii solidari pentru partea acestuia, iar cererea
având acest obiect este admisă.
Comentariu
Principalele efecte ale solidarităţii codebitorilor în raportul dintre creditor şi aceşti
codebitori solidari se referă la unicitatea datoriei şi la pluralitatea debitorilor.
Caracterul unic al datoriei este esenţial pentru o obligaţie solidară. Creditorul poate cere
oricăruia dintre codebitori întreaga plată, fără să poată invoca debitorul atacat beneficiul
de discuţiune sau beneficiul de diviziune. În schimb, debitorul poate chema în garanţie pe
ceilalţi codebitori. Plata făcută de unul dintre debitori produce efecte exoneratorii şi pentru
ceilalţi debitori.
Unicitatea datoriei permite codebitorului să opună creditorului excepţiile sale personale,
dar şi compensaţia între datoria comună şi creanţa pe care el însuşi o are contra
creditorului urmăritor, precum şi eventuala iertare de datorie de care a beneficiat personal.
Tot datorită unicităţii datoriei, debitorul poate invoca nu numai excepţiile inerente datoriei,
ci şi cele care sunt comune tuturor codebitorilor, cum ar fi, de exemplu, efectul extinctiv al
plăţii sau al împlinirii termenului de prescripţie, caracterul ilicit al obiectului sau al cauzei,
absenţa acestora, dispariţia fortuită a lucrului, iertarea totală de datorie, nulitatea actului
juridic pentru viciu de formă, novaţia etc.
Debitorul nu poate opune creditorului o excepţie personală, proprie numai unuia dintre
ceilalţi codebitori.
Pluralitatea de persoane obligate reprezintă o pluralitate de relaţii de obligaţie distincte, cu
existenţă proprie şi caractere proprii. Articolul 1444 NCC prevede că obligaţiile solidare
există şi atunci când debitorii s-au obligat sub diferite modalităţi.
Pluralitatea de raporturi obligaţionale oferă explicaţie dreptului creditorului de a urmări
simultan sau succesiv doi sau mai mulţi codebitori pentru a fi sigur că va obţine de la unul
dintre ei satisfacţia creanţei.
Acţiunea contra unuia dintre debitori nu valorează renunţare la urmărirea celorlalţi
codebitori solidari, iar respingerea acţiunii contra unuia dintre codebitori nu împiedică
promovarea acţiunii contra celorlalţi.
Rezultatele acestor acţiuni şi urmăriri nu pot depăşi valoric, prin însumare, creanţa de care
se prevalează creditorul urmăritor.
Plata parţială pe care a reuşit să o obţină de la unul dintre codebitori nu îi răpeşte dreptul
de a continua urmărirea contra celorlalţi şi numai dacă rezultatul depăşeşte creanţa,
excedentul este supus restituirii.
Dacă unul dintre debitorii solidari este fideiusor61 şi poate dovedi că din culpa creditorului
nu mai poate obţine subrogaţia în garanţiile acordate de debitor acelui creditor, este
eliberat de datorie prin voinţa legii până la concurenţa valorii garanţiei sau dreptului pierdut
din culpa creditorului [art. 1448 alin. (2)].
Suspendarea şi întreruperea prescripţiei faţă de unul dintre debitorii solidari se răsfrânge şi
365
asupra celorlalţi codebitori.
Dacă întreruperea prescripţiei se efectuează contra unui moştenitor al unuia dintre
debitori, ceilalţi codebitori nu vor fi afectaţi decât pentru partea ce revine acelui moştenitor,
nu pentru întreaga parte a defunctului. Concluzia este valabilă şi în materie de creanţe
garantate prin ipotecă62.
Dacă a operat compensaţia între creditor şi unul dintre debitorii solidari, întinderea
efectelor compensaţiei se limitează la partea din datorie ce revine acelui debitor, dar
ceilalţi codebitori rămân solidar obligaţi pentru partea din datorie rămasă după
compensaţie63.
Ìertarea de datorie acordată unuia dintre debitorii solidari nu se răsfrânge asupra celorlalţi.
Excepţie face situaţia în care debitorul îşi manifestă în mod explicit dorinţa de a-i ierta pe
toţi de datorie şi această manifestare de voinţă este exteriorizată în mod explicit sau se
deduce din remiterea originalului înscrisului constatator al creanţei către debitorul cu care
a tratat. Chiar şi în aceste situaţii de iertare implicită, creditorul poate dovedi că a înţeles
să îl ierte numai pe acel debitor care a primit originalul. În situaţiile de acest fel, rămân
ţinuţi solidar faţă de creditor ceilalţi codebitori, dar se diminuează datoria corespunzător
părţii ce revenea debitorului iertat. Si în această situaţie creditorul îşi poate rezerva în mod
explicit dreptul de a urmări întreaga datorie faţă de oricare dintre ceilalţi debitori rămaşi
neiertaţi.
Dacă plătesc datoria, ceilalţi codebitori au dreptul de regres contra debitorului care a
beneficiat de remitere de datorie. Această soluţie este explicabilă datorită distincţiei nete
între raporturile juridice care se stabilesc între creditor şi debitori şi raporturile juridice
existente între debitori64.
În cazul confuziunii calităţilor de debitor şi creditor, acel debitor care se află în situaţie de
confuziune îi lasă pe ceilalţi codebitori cu o datorie diminuată corespunzător părţii pentru
care a operat confuziunea65.
Creditorul poate renunţa la solidaritate în privinţa unuia dintre codebitori, păstrând
solidaritatea faţă de ceilalţi. Această renunţare nu echivalează cu iertarea de datorie, dar
restrânge cuantumul pentru care poate fi urmărit la partea sa. Această obligaţie redusă
rămâne valabilă atât în raportul cu creditorul, cât şi în situaţia regresului celorlalţi
codebitori faţă de el.
Renunţarea la solidaritate este expresă sau implicită. În cel de-al doilea caz, creditorul
menţionează pe chitanţa dată debitorului plătitor că a primit partea acestuia din obligaţia
solidară. Tot o renunţare tacită este dedusă din faptul că creditorul îl urmăreşte în justiţie
pe unul dintre debitorii solidari pretinzându-i numai partea ce îi revine acestuia [art.
1453 alin. (2) şi (3)].
"".
:(ectele secundare &n raporturile dintre creditor i debitorii solidari
Art. 1454. - Ìmposibilitatea executării obligaţiei în natură
Art. 1455. - Efectele hotărârii judecătoreşti
*rt. 1424.
"mposibilitatea e!ecut%rii obligaţiei &n natur%
(1) Atunci când executarea în natură a unei obligaţii devine imposibilă din fapta unuia sau
366
mai multor debitori solidari sau după ce aceştia au fost puşi personal în întârziere, ceilalţi
codebitori nu sunt liberaţi de obligaţia de a plăti creditorului prin echivalent, însă nu
răspund de daunele-interes suplimentare care i s-ar cuveni.
(2) Creditorul nu poate cere daune-interese suplimentare decât codebitorilor solidari din a
căror culpă obligaţia a devenit imposibil de executat în natură, precum şi celor care se
aflau în întârziere atunci când obligaţia a devenit imposibil de executat.
*rt. 1422.
:(ectele 4ot%r7rii =udec%toreti
(1) Hotărârea judecătorească pronunţată împotriva unuia dintre codebitorii solidari nu are
autoritate de lucru judecat faţă de ceilalţi codebitori.
(2) Hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea unuia dintre codebitorii solidari
profită şi celorlalţi, cu excepţia cazului în care s-a întemeiat pe o cauză ce putea fi
invocată numai de acel codebitor.
Comentariu
În situaţia în care executarea unei obligaţii a fost stipulată a se face în natură, se poate
constata că această modalitate a devenit imposibilă datorită culpei unuia sau mai multor
codebitori solidari sau fără culpa acestora, dar în intervalul de după punerea în întârziere
efectuată personal faţă de aceştia şi, deci, poate fi imputată celor care nu şi-au executat
obligaţia la data punerii în întârziere în natura ei specifică.
Dacă ceilalţi codebitori nu sunt culpabili, pentru că nu au creat imposibilitatea executării în
natură, nici nu au fost puşi în întârziere personal, ei nu vor fi scutiţi de plată prin echivalent
ca alternativă la executarea în natură. Ceea ce vor obţine în această situaţie debitorii
inocenţi va fi adăugarea la echivalent a unor daune-interese suplimentare pretinse de
creditor şi cuvenite acestuia.
Ceilalţi codebitori solidari, vinovaţi de imposibilitatea executării în natură, precum şi cei
care nu au executat obligaţia în natură imediat după punerea în întârziere, cu toate că era
posibilă această modalitate, vor plăti şi daune-interese suplimentare dacă creditorul le
pretinde şi le poate dovedi.
Prevederile art. 1455 reglementează efectele hotărârii judecătoreşti pronunţate în litigii
contra codebitorilor solidari.
Dacă hotărârea se pronunţă la cererea creditorului şi împotriva unuia dintre codebitorii
solidari, nu va avea autoritate de lucru judecat şi contra celorlalţi codebitori. Dimpotrivă,
dacă hotărârea s-a pronunţat în favoarea unui dintre codebitori, va profita şi celorlalţi.
Excepţie face situaţia în care pronunţarea s-a bazat pe o cauză de care se poate prevala
numai acel codebitor.
63
:(ectele solidarit%ţii &n raporturile dintre debitori
Art. 1456. - Regresul între codebitori
Art. 1457. - Ìnsolvabilitatea codebitorilor
Art. 1458. - Mijloacele de apărare ale debitorului urmărit
Art. 1459. - Solidaritatea contractată în interesul unui codebitor
367
Art. 1460. - Divizibilitatea obligaţiei solidare între moştenitori
*rt. 1426.
,egresul &ntre codebitori
(1) Debitorul solidar care a executat obligaţia nu poate cere codebitorilor săi decât partea
din datorie ce revine fiecăruia dintre ei, chiar dacă se subrogă în drepturile creditorului.
(2) Părţile ce revin codebitorilor solidari sunt prezumate ca fiind egale, dacă din convenţie,
lege sau din împrejurări nu rezultă contrariul.
*rt. 142+.
"nsolvabilitatea codebitorilor
(1) Pierderea ocazionată de insolvabilitatea unuia dintre codebitorii solidari se suportă de
către ceilalţi codebitori în proporţie cu partea din datorie ce revine fiecăruia din ei.
(2) Cu toate acestea, creditorul care renunţă la solidaritate sau care consimte o remitere
de datorie în favoarea unuia dintre codebitori suportă partea din datorie ce ar fi revenit
acestuia.
*rt. 142-.
;i=loacele de ap%rare ale debitorului urm%rit
Debitorul urmărit pentru partea sa din datoria plătită poate opune codebitorului solidar care
a făcut plata toate mijloacele de apărare comună pe care acesta din urmă nu le-a opus
creditorului. Acesta poate, de asemenea, să opună codebitorului care a executat obligaţia
mijloacele de apărare care îi sunt personale, însă nu şi pe acelea care sunt pur personale
altui codebitor.
*rt. 1429.
)olidaritatea contractat% &n interesul unui codebitor
Dacă obligaţia solidară este contractată în interesul exclusiv al unuia dintre codebitori sau
rezultă din fapta unuia dintre ei, acesta este ţinut singur de întreaga datorie faţă de ceilalţi
codebitori, care, în acest caz, sunt consideraţi, în raport cu acesta, fideiusori.
*rt. 146/.
Divi$ibilitatea obligaţiei solidare &ntre motenitori
Obligaţia unui debitor solidar se împarte de drept între moştenitorii acestuia, afară de cazul
în care obligaţia este indivizibilă.
CCF: Art. 1214. codebitorul unei datorii solidare, care a plătit-o în întregime, nu se poate
pretinde din partea celorlalţi codebitori decât partea sau fracţiunea fiecăruia dintre ei.
Dacă unul dintre ei este insolvabil, pierderea pe care o cauzează insolvabilitatea sa se
repartizează, prin contribuţie, între toţi ceilalţi codebitori solvabili şi cel care a făcut plata.
Comentariu
368
Dacă un debitor solidar a executat întreaga obligaţie el nu poate pretinde codebitorilor săi
decât fiecăruia partea ce i se cuvine din datorie. Aceeaşi soluţie este aplicabilă şi în cazul
subrogării debitorului în drepturile creditorului. În absenţa dovezii contrare, se prezumă
egalitatea părţilor ce revin codebitorilor solidari.
În virtutea solidarităţii, pierderea ce rezultă din insolvabilitatea unuia dintre codebitori o
suportă toţi ceilalţi, fiecare proporţional cu parte ace îi revine din datorie.
Dacă creditorul renunţă la solidaritate sau dacă iartă de datorie pe unul dintre codebitori, el
va suporta prin diminuarea creanţei partea ce i-ar fi revenit celui iertat.
Dacă un debitor este urmărit de alt debitor solidar pentru partea sa din datoria pe care a
plătit-o urmăritorului poate opune urmăritorului toate mijloacele de apărare comună pe
care acesta din urmă nu le-a utilizat contra creditorului. În plus, el mai poate opune şi
excepţiile personale proprii dar nu şi excepţiile pur personale ale altui codebitor.
Atunci când a fost contractată în interesul exclusiv al unuia dintre codebitori sau când
obligaţia solidară este consecinţa faptei unuia dintre ei, el va fi ţinut de întreaga datorie, iar
ceilalţi codebitori vor fi calificaţi ca fideiusori.
În cazul decesului unuia dintre debitorii solidari, datoria decedatului se divide de drept între
moştenitori, dacă nu este indivizibilă.
Obligaţia in solidum se deosebeşte de obligaţia indivizibilă şi de obligaţia solidară şi este o
creaţie a jurisprudenţei, nereglementată de Noul Cod civil.
Domeniul aplicării obligaţiei in solidum este cel al răspunderii civile pentru fapta ilicită sau
pentru fapta lucrului sau fapta altei persoane. Răspunderea in solidum se aplică nu numai
atunci când fapta are mai mulţi coautori şi un prejudiciu unic, dar şi atunci când culpe
distincte cauzează o pagubă unică, precum şi atunci când sursele diverselor răspunderi
sunt distincte, dar paguba este unică.
Obligaţia in solidum generează aceleaşi efecte principale ca şi obligaţia solidară, dar se
distinge de aceasta din urmă prin efectele secundare. Fiecare dintre persoanele
obligate in solidum poate fi urmărită pentru întreaga datorie. Plata făcută de unul dintre
coobligaţi profit tuturor, iar plătitorul are regres ca şi când ar fi debitor solidar.
Uneori, regresul este cu sens unic şi întreaga datorie va trebui să fie suportată de unul
singur. În ce priveşte efectele secundare, în cazul obligaţiei in solidum nu produce efecte
faţă de ceilalţi datornici nici punerea în întârziere, nici întreruperea prescripţiei, nici
exercitarea căilor de atac, nici autoritatea de lucru judecat.
Au fost avansate idei interesante şi argumentaţii savante pentru a distinge solidaritatea de
obligaţia in solidum. În esenţă, solidaritatea ar fi o protecţie legislativă acordată creanţei,
iar obligaţia in solidum ar rezulta din natura lucrurilor.
Solidarismul contractual 66este diferit şi de obligaţia solidară, şi de obligaţia indivizibilă, şi
de obligaţia in solidum. Aplicarea acestui concept este exemplificată de decizia Curţii de
Apel Nancy din 26 septembrie 200767. Faptele sunt următoarele:
În anul 1999 două societăţi au încheiat un contract pentru furnizare de energie pe durată
nedeterminată. Societatea N, producătoare de carbonat şi bicarbonate de sodiu s-a
aprovizionat cu vapori de apă la presiune înaltă şi joasă necesară producţiei de la
furnizoarea societate S.
Pe parcursul executării contractului au fost introduce în vigoare dispoziţii legislative de
protecţie a mediului care au instituit un sistem de schimb de cote de emisiune de gaz cu
efect de seră, care incită întreprinderile poluante să prevină şi să reducă efectele nocive
ale activităţii lor în sensul că pot să cedeze cote de emisiune şi să obţină un beneficiu în
acest mod.
369
Societatea S beneficia de autorizaţia pentru emisiunea de gaz cu efect de seră şi numai
ea profita de cotele respective. În anul 2005, dispunând de cote excedentare le-a cedat şi
a obţinut un substanţial profit economic, iar în anul 2006 urma să se repete acelaşi
fenomen, pentru raţiuni identice.
Societatea N a apreciat că s-a produs un dezechilibru contractual imprevizibil la data
încheierii contractului şi a reclamat modificarea economiei contractului astfel încât această
"mană ecologist㨠să poată profita ambilor contractanţi.
Nereuşind o conciliere, societatea N s-a adresat instanţei pentru revizuirea contractului şi
fiind respinsă cererea sa la prima instanţă, a introdus apel la Curtea de Apel Nancy.
Aceasta din urmă a sesizat că nu se află în faţa unei crize a contractului devenit excesiv
de oneros pentru una dintre părţi, ci se află în faţa unui profit imprevizibil generat de
schimbarea legislaţiei, soldat cu un beneficiu extrem pentru numai unul singur dintre
contractanţi. Curtea de apel a decis că părţile trebuie să renegocieze contractul. A fixat un
calendar al operaţiunii şi un caiet de sarcini, dar a mai prevăzut că în cazul eşuării
negocierilor va aparţine instanţei sancţionarea unui eventual abuz, prin revizuirea
contractului.
Aşadar, elementul de noutate este atât obligaţia de renegociere, cât mai ales puterea de
revizuire a contractului în caz de eşec al negocierii, bazat pe teoria solidarismului
contractual. În speţă, acesta decurge din faptul că cei doi contractanţi participă în comun
la obiectivul de protecţie a mediului şi această comunitate trebuie să se reflecte şi în
repartizarea beneficiilor rezultate. Creşterea bogăţiei rezultate din executarea contactului
este, totodată, rezultatul cooperării contractanţilor şi este logic să profite ambilor.
Curtea de apel, pentru a justifica renegocierea şi eventual revizuire a făcut apel şi la
interesul general. Dincolo de atingerea intereselor proprii societăţii N, care ar putea şi
singură să justifice eventual revizuire, economia contractului litigios, ca şi practica
statornică şi concertată a părţilor au, de asemenea, ca scop reducerea emisiunilor de gaz
poluant, profitând astfel interesului general şi nu doar pe plan naţional, ci la nivel planetar.
Contractul se impune a fi revizuit pentru că modificarea economiei contractului va fi
susceptibilă să conducă la succesul politicii ecologice a legiuitorului, pe când, dacă
rămâne contractul la forma iniţială, contractantul nu va beneficia de niciun profit din noua
legiferare şi, deci, nu va fi interesat să facă eforturi pentru succesul acestui nou sistem.
Ìntangibilitatea contractului va avea efecte nefaste pentru protecţia mediului.
Comentând această decizie, autorul D. Mazeaud a remarcat că ipoteza de lucru nu este
aceea pe care a avut-o în vedere jurisprudenţa anterioară. Această jurisprudenţă a fost
creată pe situaţia schimbării neprevăzute a circumstanţelor care au făcut excesiv de
oneroasă, pentru una dintre părţile contractului, continuarea executării contractului. În
speţa analizată, situaţia este inversă: schimbarea împrejurărilor au făcut din executarea
contractului o afacere extrem de avantajoasă pentru numai una dintre părţi, fără a putea
profita şi celeilalte. Pe de altă parte, majoritatea juriştilor francezi se opun revizuirii
judiciare a contractului.
În acest moment suntem obligaţi să remarcăm că Noul Cod civil prevede în art. 1271 atât
obligaţia de renegociere în vederea adaptării contractului sau în vederea încetării
contractului dacă executarea devine excesiv de oneroasă pentru una dintre părţi din cauza
schimbării împrejurărilor şi, totodată, prevede şi prerogative instanţei de a dispune sau
încetarea contractului sau adaptarea lui (pentru dezvoltări, a se vedea comentariul la art.
1271).
370
Capitolul """.
9bligaţiile alternative i (acultative
Secţiunea 1. - Obligaţiile alternative
Secţiunea a 2-a. - Obligaţiile facultative
)ecţiunea 1.
9bligaţiile alternative
Art. 1461. - Obligaţia alternativă
Art. 1462. - Alegerea prestaţiei
Art. 1463. - Limitele alegerii
Art. 1464. - Alegerea prestaţiei de către debitor
Art. 1465. - Alegerea prestaţiei de către creditor
Art. 1466. - Stingerea obligaţiei
Art. 1467. - Pluralitatea de prestaţii
*rt. 1461.
9bligaţia alternativ%
(1) Obligaţia este alternativă atunci când are ca obiect două prestaţii principale, iar
executarea uneia dintre acestea liberează pe debitor de întreaga obligaţie.
(2) Obligaţia rămâne alternativă chiar dacă, la momentul la care se naşte, una din prestaţii
era imposibil de executat.
*rt. 1461.
*legerea prestaţiei
(1) Alegerea prestaţiei prin care se va stinge obligaţia revine debitorului, cu excepţia
cazului în care este acordată în mod expres creditorului.
(2) Dacă partea căreia îi aparţine alegerea prestaţiei nu îşi exprimă opţiunea în termenul
care îi este acordat în acest scop, alegerea prestaţiei va aparţine celeilalte părţi.
*rt. 1463.
.imitele alegerii
Debitorul nu poate executa şi nici nu poate fi constrâns să execute o parte dintr-o prestaţie
şi o parte din cealaltă.
371
*rt. 1464.
*legerea prestaţiei de c%tre debitor
(1) Debitorul care are alegerea prestaţiei este obligat, atunci când una dintre prestaţii a
devenit imposibil de executat chiar din culpa sa, să execute cealaltă prestaţie.
(2) Dacă, în acelaşi caz, ambele prestaţii devin imposibil de executat, iar imposibilitatea cu
privire la una dintre prestaţii este cauzată de culpa debitorului, acesta este ţinut să
plătească valoarea prestaţiei care a devenit ultima imposibil de executat.
*rt. 1462.
*legerea prestaţiei de c%tre creditor
În cazul în care alegerea prestaţiei revine creditorului:
a) dacă una din prestaţii a devenit imposibil de executat, fără culpa vreuneia dintre părţi,
creditorul este obligat să o primească pe cealaltă;
b) dacă creditorului îi este imputabilă imposibilitatea de executare a uneia dintre prestaţii,
el poate fie să pretindă executarea celeilalte prestaţii, despăgubindu-l pe debitor pentru
prejudiciile cauzate, fie să îl libereze pe acesta de executarea obligaţiei;
c) dacă debitorului îi este imputabilă imposibilitatea de a executa una dintre prestaţii,
creditorul poate cere fie despăgubiri pentru prestaţia imposibil de executat, fie cealaltă
prestaţie;
d) dacă debitorului îi este imputabilă imposibilitatea de a executa ambele prestaţii,
creditorul poate cere despăgubiri pentru oricare dintre acestea.
*rt. 1466.
)tingerea obligaţiei
Obligaţia se stinge dacă toate prestaţiile devin imposibil de executat fără culpa debitorului
şi înainte ca acesta să fi fost pus în întârziere.
*rt. 146+.
<luralitatea de prestaţii
Dispoziţiile acestei secţiuni se aplică în mod corespunzător în cazul în care obligaţia
alternativă are ca obiect mai mult de două prestaţii principale.
Comentariu
Obligaţiile alternative au două sau mai multe obiecte şi permit debitorului să se libereze
prin executarea uneia dintre ele.
Uneori legea prevede asemenea alternative în favoarea creditorului, alteori în favoarea
debitorului.
Alternativele nu trebuie să fie obligatoriu egale, nici echivalente juridic.
Debitorul se liberează dacă execută una dintre alternative şi opţiunea lui este discreţionară
dacă nu se prevede în mod expres că această opţiune aparţine creditorului.
Nu are influenţă asupra alternativelor situaţia în care la momentul naşterii obligaţiei una
372
dintre alternative era imposibilă.
Cel ce are opţiunea acordată într-un termen stabilit pentru exercitarea ei pierde opţiunea
în favoarea celeilalte părţi dacă nu se încadrează în termen.
Opţiunea este exclusivă în sensul că nu este posibilă executarea parţială dintr-o
alternativă împreună cu executarea parţială din altă alternativă.
Dacă la momentul executării una din cele două opţiuni este sau imposibilă sau ilicită,
obligaţia devine pură şi simplă. Dacă ambele prestaţii devin imposibile, iar una dintre
imposibilităţi este imputabilă debitorului, el va datora creditorului o sumă egală cu valoarea
prestaţie care a devenit ultima neexecutabilă datorită imposibilităţii.
Alternativele alegerii prestaţiei de către creditor dacă acestuia îi revine opţiunea sunt
reglementate în art. 1465 care nu necesită comentarii. Dacă toate prestaţiile sunt
imposibile şi aceasta nu se poate reproşa debitorului, care nu a fost pus în întârziere,
obligaţia se stinge în virtutea art. 1466.
Prevederile din secţiunea analizată îşi găsesc aplicarea şi atunci când obligaţia alternativă
are ca obiect mai mult de două prestaţii principale.
)ecţiunea a 1-a.
9bligaţiile (acultative
Art. 1468. - Regimul juridic
*rt. 146-.
,egimul =uridic
(1) Obligaţia este facultativă atunci când are ca obiect o singură prestaţie principală de
care debitorul se poate însă libera executând o altă prestaţie determinată.
(2) Debitorul este liberat dacă, fără culpa sa, prestaţia principală devine imposibil de
executat.
Comentariu
Obligaţia facultativă are un singur obiect, dar debitorul se poate libera şi prin executarea
altei prestaţii. Desigur că opţiunea aparţine numai debitorului. De exemplu, vânzarea în
condiţii lezionare poate fi anulată sau desfiinţarea poate fi evitată prin plata unui supliment
de preţ.
Dacă fără vina debitorului, prestaţia devine imposibil de executat, el este liberat.
#itlul V.
:!ecutarea obligaţiilor
Capitolul Ì. - Plata
Capitolul ÌÌ. - Executarea silită a obligaţiilor
Capitolul ÌÌÌ. - Mijloacele de protecţie a drepturilor creditorului
373
Capitolul ".
<lata
Secţiunea 1. - Dispoziţii generale
Secţiunea a 2-a. - Subiectele plăţii
Secţiunea a 3-a. - Condiţiile plăţii
Secţiunea a 4-a. - Dovada plăţii
Secţiunea a 5-a. - Ìmputaţia plăţii
Secţiunea a 6-a. - Punerea în întârziere a creditorului
)ecţiunea 1.
Dispo$iţii generale
Art. 1469. - Noţiunea
Art. 1470. - Temeiul plăţii
Art. 1471. - Plata obligaţiei naturale
*rt. 1469.
Noţiunea
(1) Obligaţia se stinge prin plată atunci când prestaţia datorată este executată de
bunăvoie.
(2) Plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea oricărei alte
prestaţii care constituie obiectul însuşi al obligaţiei.
*rt. 14+/.
#emeiul pl%ţii
Orice plată presupune o datorie.
CCA: Art. 1092. (1)Orice plată presupune o datorie; ceea ce s-a plătit fără să fie debit este
supus repetiţiunii.
(2) Repetiţiunea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale, care au fost achitate de
bună voie.
CCF: Art. 1235. Orice plată presupune o datorie: ceea ce se plăteşte fără să fie datorat
face obiect al repetiţiunii.
Repetiţiunea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au fost achitate în mod
voluntar.
Comentariu
Executarea unei datorii poate avea obiect diferit: predarea unei sume de bani, abţinerea
de a înfăptui ceva sau, dimpotrivă, obligaţia de a face, de exemplu, de a preda un bun sau
de a presta un serviciu. Orice plată presupune o datorie, conform art. 1470 NCC, după
cum şi executarea oricărei datorii constituie o plată.
374
Dacă o datorie se stinge altfel decât prin executare, nu a avut loc o plată. Astfel, de
exemplu, stingerea prin compensaţie a unui drept de creanţă nu este o adevărată plată.
Executarea prin anticipaţie a unei datorii care are termen stabilit poate fi refuzată de
creditor, ca şi oferta de executare a datoriei făcută de o terţă persoană care nu este
datoare.
Executarea întocmai a obligaţiei la scadenţă îl poate elibera pe debitor de sarcină, fără a
stinge datoria. De exemplu, creditorul refuzând plata, debitorul recurge la oferta reală şi
consemnaţiune.
Sub aspectul îndatoririi debitorului, se poate concluziona că el s-a liberat în mod valabil,
dar cât timp plata nu a fost acceptată de creditor, ea nu a avut efect extinctiv.
Plata este act juridic dacă voinţa debitorului de a executa datoria este de a stinge această
datorie prin plată. Voinţa creditorului de a accepta plata are ca efect liberarea debitorului.
În unele opinii, plata este un act juridic unilateral şi presupune două asemenea acte
unilaterale: plata făcută de debitor şi renunţarea la creanţă, făcută de acceptantul plăţii.
În altă opinie, plata este fapt juridic. Opinia în acest sens invocă dublul aspect al plăţii:
mod de executare şi mod de stingere. Ca mod de executare, plata are o dublă natură,
variabilă după obiectul datoriei. Aproape întotdeauna este un fapt material prin care se
realizează executarea obligaţiei de a face sau de a nu face. Este act juridic dacă priveşte
obligaţia de a da.
Aşadar, plata va fi când act juridic, când fapt juridic.
Articolul 1469 concepe plata ca mod de stingere a obligaţiei dacă este executată de
bunăvoie şi nesilit
*rt. 14+1.
<lata obligaţiei naturale
Restituirea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au fost executate de
bunăvoie.
Comentariu
Din textul art. 1471 se poate deduce că, în principiu şi de regulă, plata poate fi restituită în
anumite situaţii, dar o asemenea restituire nu este admisă dacă plata s-a făcut pentru
stingerea unei obligaţii naturale şi, totodată, această plată s-a executat de bunăvoie.
Cu privire la restituirea prestaţiilor, Noul Cod civil conţine reguli în art. 1635-1649. În ce
priveşte obligaţiile naturale şi restituirea plăţii acestora, Noul Cod civil conţine reglementări
în art. 2264-2266.
Conform art. 2264, pentru plata datoriei născute dintr-un joc sau pariu nu există drept la
acţiune şi pierzătorul nu poate cere să i se restituie plata făcută de bunăvoie, cu excepţiile
prevăzute în art. 2265 şiart. 2266 din acelaşi cod.
)ecţiunea a 1-a.
)ubiectele pl%ţii
Art. 1472. - Persoanele care pot face plata
Art. 1473. - Plata făcută de un incapabil
Art. 1474. - Plata obligaţiei de către un terţ
375
Art. 1475. - Persoanele care pot primi plata
Art. 1476. - Plata făcută unui incapabil
Art. 1477. - Plata făcută unui terţ
Art. 1478. - Plata făcută unui creditor aparent
Art. 1479. - Plata bunurilor indisponibilizate
*rt. 14+1.
<ersoanele care pot (ace plata
Plata poate să fie făcută de orice persoană, chiar dacă este un terţ în raport cu acea
obligaţie.
CCA: Art. 1093. (1) Obligaţia poate fi achitată de orice persoană interesată, precum de un
coobligat sau de un fidejusor.
(2) Obligaţia poate fi achitată chiar de o persoană neinteresată; această persoană trebuie
însă să lucreze în numele şi pentru achitarea debitorului, sau de lucrează în numele ei
propriu, să nu se subroge în drepturile creditorului.
CCF: Art. 1236. O obligaţie poate fi achitată de orice persoană care este interesată, cum
ar fi un coobligat sau un fideiusor.
*rt. 14+3.
<lata (%cut% de un incapabil
Debitorul care a executat prestaţia datorată nu poate cere restituirea invocând
incapacitatea sa la data executării.
Comentariu
Plata este modul stingerii obligaţiei prin executarea ei. Nu este necesar ca plata să fie
efectuată de debitor pentru că ea poate fi valabilă şi dacă s-a făcut de către o altă
persoană îndreptăţită. Este, însă, obligatoriu ca plata să fie făcută de terţa persoană cu
voinţa de a stinge obligaţia şi nu din eroare.
După ce debitorul a executat prestaţia datorată şi obligaţia s-a stins, el nu poate să invoce
ulterior incapacitatea din momentul plăţii, deşi, în principiu, ar trebui să fie nulă o
asemenea plată. Dacă s-ar accepta nulitatea, s-ar produce renaşterea datoriei.
*rt. 14+4.
<lata obligaţiei de c%tre un terţ
(1) Creditorul este dator să refuze plata oferită de terţ dacă debitorul l-a încunoştinţat în
prealabil că se opune la aceasta, cu excepţia cazului în care un asemenea refuz l-ar
prejudicia pe creditor.
(2) În celelalte cazuri, creditorul nu poate refuza plata făcută de un terţ decât dacă natura
obligaţiei sau convenţia părţilor impune ca obligaţia să fie executată numai de debitor.
(3) Plata făcută de un terţ stinge obligaţia dacă este făcută pe seama debitorului. În acest
caz, terţul nu se subrogă în drepturile creditorului plătit decât în cazurile şi condiţiile
prevăzute de lege.
376
(4) Dispoziţiile prezentului capitol privind condiţiile plăţii se aplică în mod corespunzător
atunci când plata este făcută de un terţ.
CCF: Art. 1237. Obligaţia de a face nu poate fi achitată de un terţ împotriva voinţei
creditorului, atunci când acesta din urmă are un interes ca ea să fie făcută de însuşi
debitorul.
Comentariu
Dacă plata s-a făcut de către o terţă persoană, ea poate avea efectul stingerii obligaţiei, cu
excepţia situaţiei în care debitorul a adus la cunoştinţa creditorului opoziţia sa şi creditorul
nu ar suferi un prejudiciu refuzând plata terţului.
În toate celelalte cazuri, creditorul trebuie să accepte plata făcută de terţ, cu excepţia
cazului în care în convenţia părţilor, care a născut obligaţia, plata este concepută ca având
caracter intuitu personae şi, deci, plata nu poate fi executată de altcineva decât debitorul.
Plătitorul trebuie să efectueze plata cu intenţia de a stinge datoria şi nu din eroare. Plătitor
poate fi, de exemplu, o bancă, în baza ordinului de plată emis de titularul contului sau în
baza unui cec tras de acelaşi titular asupra băncii, plata făcându-se din soldul creditor al
contului curent al debitorului sau din fondurile puse la dispoziţie de bancă pe baza unui
contract de credit.
Uneori, terţul plătitor este interesat să facă plata pentru că este garant al debitorului sau
este cumpărător al unui imobil ipotecat.
Chiar şi fără a explica un interes, terţul poate plăti dacă îşi manifestă voinţa de a plăti ca
gerant al afacerilor debitorului ori, pur şi simplu, de a efectua o liberalitate.
Dacă nu plăteşte în numele şi pentru debitor, nu poate beneficia de subrogaţie, decât dacă
şi creditorul consimte la această subrogaţie, conform art. 1594 NCC.
Pentru creditor, plata făcută de terţa persoană produce, de regulă, acelaşi efect ca şi plata
făcută de debitor. În ceea ce îl priveşte pe acesta din urmă, el se vede liberat faţă de
creditor, dar devine obligat faţă de plătitor, cu excepţia cazului în care plătitorul a înţeles să
facă o liberalitate.
Terţul plătitor se va subroga legal în drepturile creditorului plătit. Dacă nu a existat nicio
obligaţie prealabilă a plătitorului faţă de debitor, plătitorul dispune de o acţiune
cvasicontractuală de gestiune de afaceri sau de o acţiune bazată pe îmbogăţirea fără justă
cauză. Excepţie face situaţia în care plata s-a făcut ca donaţie indirectă.
În principiu, creditorul trebuie să accepte plata oferită de terţa persoană.
Principiul comportă două excepţii:
1) atunci când obligaţia este de a nu face, având caracter personal evident;
2) dacă creditorul justifică un interes ca plata să fie făcută neapărat şi numai de debitor,
pentru că, în caz contrar, el este privat de un avantaj sau este constrâns să sufere un
prejudiciu.
Asemenea situaţii apar în contractele încheiate intuitu personae. Exemplul didactic în
acest sens este executarea comenzii pentru un tablou de către un alt autor decât cel care
a contractat executarea.
Reguli specifice se aplică în cazul obligaţiei de a transfera dreptul de proprietate asupra
unui lucru. Dacă transferul operează prin simplul acord al voinţelor, plata ca act juridic
dispare şi obligaţia de livrare a lucrului subzistă până la executare, ca obligaţie de a face.
Exemple în acest sens sunt contractele având ca obiect lucruri viitoare sau contractele în
care s-a rezervat dreptul de proprietate ori contractele în care obiectul trebuie să fie
377
individualizat, având natura de lucru generic determinat. S-ar mai putea adăuga situaţia în
care creditorul acceptă darea în plată.
Dacă lucrul dat în plată nu este proprietatea plătitorului, plata nu are efect de stingere a
obligaţiei, fiind un act juridic nul.
Plata efectuată de terţa persoană nu este condiţionată în privinţa efectelor de acceptarea
creditorului, dacă nu s-a stipulat că o astfel de operaţie comportă delegaţia emisă de
debitor68.
Debitorul este în mod valabil eliberat de datorie dacă stingerea s-a efectuat prin plată de
către o terţă persoană, dar în numele debitorului69.
*rt. 14+2.
<ersoanele care pot primi plata
Plata trebuie făcută creditorului, reprezentantului său, legal sau convenţional, persoanei
indicate de acesta ori persoanei autorizate de instanţă să o primească.
*rt. 14+6.
<lata (%cut% unui incapabil
Plata făcută unui creditor care este incapabil de a o primi nu liberează pe debitor decât în
măsura în care profită creditorului.
*rt. 14++.
<lata (%cut% unui terţ
(1) Plata făcută unei alte persoane decât cele menţionate la art. 1475 este totuşi valabilă
dacă:
a) este ratificată de creditor;
b) cel care a primit plata devine ulterior titularul creanţei;
c) a fost făcută celui care a pretins plata în baza unei chitanţe liberatorii semnate de
creditor.
(2) Plata făcută în alte condiţii decât cele menţionate la alin. (1) stinge obligaţia numai în
măsura în care profită creditorului.
*rt. 14+-.
<lata (%cut% unui creditor aparent
(1) Plata făcută cu bună-credinţă unui creditor aparent este valabilă, chiar dacă ulterior se
stabileşte că acesta nu era adevăratul creditor.
(2) Creditorul aparent este ţinut să restituie adevăratului creditor plata primită, potrivit
regulilor stabilite pentru restituirea prestaţiilor.
378
*rt. 14+9.
<lata bunurilor indisponibili$ate
Plata făcută cu nesocotirea unui sechestru, a unei popriri ori a unei opoziţii formulate, în
condiţiile legii, pentru a opri efectuarea plăţii de către debitor nu îi împiedică pe creditorii
care au obţinut luarea unei asemenea măsuri să ceară din nou plata. În acest caz,
debitorul păstrează dreptul de regres împotriva creditorului care a primit plata nevalabil
făcută.
CCA: Art. 1095. (1) Plata, ca să fie valabilă, trebuie făcută de proprietarul capabil de a
înstrăina lucrul dat în plată.
(2) Cu toate acestea, plata unei sume în bani, sau altor lucruri ce se consumă prin
întrebuinţare, nu poate fi repetită contra creditorului ce le-a consumat de bună-credinţă,
deşi plata s-a făcut de o persoană ce nu era proprietar sau care nu era capabilă de a
înstrăina.
Art. 1099. Plata făcută de debitor creditorului său în urma unui sechestru sau opoziţii nu
este valabilă în privinţa creditorilor sechestranţi şi oponenţi; aceştia pot, în virtutea
dreptului lor, să-l silească a plăti din nou; debitorul însă, în acest caz, are recurs în contra
creditorului.
CCF: Art. 1238-1243.
Comentariu
În principal, plata trebuie să fie făcută însuşi creditorului.Prin excepţie, dar cu acelaşi efect,
plata poate fi făcută reprezentantului legal sau convenţional al creditorului sau persoanei
indicate de creditor ori persoanei autorizate de instanţă să primească plata.
Astfel, de exemplu, restituirea sumelor înscrise în contul curent bancar se poate face nu
numai direct titularului contului, care este creditor al băncii, ci plata obligaţiei de restituire
poate fi efectuată de bancă în mod valabil şi către împuternicitul desemnat de titularul
contului în contractul de cont curent bancar (art. 2184-2190 NCC) sau către persoana
desemnată de titularul contului.
Validitatea restituirii către deponent depinde de capacitatea acestuia de a primi plata.
Dacă plata se face unui incapabil de a o primi, creditorul nu este liberat. Excepţie face
cazul în care plătitorul poate dovedi că plata a profitat creditorului.
Plata făcută unei terţe persoane indicate de creditor este, în cazul analizat, o remitere de
fonduri către terţa persoană indicată de titularul contului bancar. Aceasta este cea mai
frecventă ipoteză practică şi se realizează în cazul plăţilor prin cec bancar, prin virament
bancar sau factură plătită prin card bancar. O asemenea remitere de fonduri înfăptuieşte o
împletire a două operaţiuni: obligaţia băncii de a restitui fondurile titularului contului şi
remiterea aceloraşi fonduri persoanei desemnate de titularul contului.
Validitatea operaţiunii şi liberarea băncii debitoare de obligaţia de restituire depinde pe de-
o parte de valabilitatea actului prin care se desemnează ca destinatar al plăţii terţa
persoană şi, pe de altă parte de corecta identificare a acestei persoane, căreia i se remit
fondurile. În consecinţă, banca trebuie să verifice ordinul titularului de cont prin care se
dispune plata către altă persoană şi să identifice corect persoana care primeşte fondurile.
Aceste operaţiuni presupun verificarea corectitudinii semnăturii titularului de cont sau a
persoanei împuternicite să dispună de aceste fonduri.
Totodată, banca trebuie să verifice identitatea persoanei care se prezintă pentru a ridica
fondurile cu persoana menţionată în ordinul dat de titularul contului70.
379
Chiar dacă plata făcută de debitor nu a respectat regulile şi a ajuns în posesia unei
persoane neîndreptăţită să o primească, plata va avea efect liberator dacă a fost ratificată
de creditor sau dacă primitorul devine titular al acelei creanţe sau dacă cel ce a primit banii
a predat plătitorului o chitanţă semnată de creditor.
În orice alte situaţii de plată făcută altei persoane decât creditorului, plata poate fi valabilă,
cu rezultatul stingerii creanţei, dacă s-a putut stabili cu certitudine că plata a profitat în
totalitate sau în parte creditorului.
Uneori, plata se face cu bună-credinţă unui creditor aparent şi, ulterior, se stabileşte că
primitorul nu era veritabilul creditor. În aceste cazuri, conform art. 1478, primitorul are
obligaţia de a preda suma încasată adevăratului creditor, după regulile stabilite pentru
restituirea prestaţiilor.
Dacă plata era interzisă temporar prin măsuri de indisponibilizare, creditorii pot cere din
nou plata făcută cu nerespectarea indisponibilizării şi debitorului i se rezervă regresul
contra primitorului plăţii neregulate.
)ecţiunea a 3-a.
Condiţiile pl%ţii
Art. 1480. - Diligenţa cerută în executarea obligaţiilor
Art. 1481. - Obligaţiile de mijloace şi obligaţiile de rezultat
Art. 1482. - Obligaţia de a preda bunuri individual determinate
Art. 1483. - Obligaţia de a strămuta proprietatea
Art. 1484. - Cedarea drepturilor sau acţiunilor
Art. 1485. - Obligaţia de a preda un bun
Art. 1486. - Obligaţia de a da bunuri de gen
Art. 1487. - Obligaţia de a constitui o garanţie
Art. 1488. - Obligaţia de a da o sumă de bani
Art. 1489. - Dobânzile sumelor de bani
Art. 1490. - Plata parţială
Art. 1491. - Plata făcută cu bunul altuia
Art. 1492. - Darea în plată
Art. 1493. - Cesiunea de creanţă în locul executării
Art. 1494. - Locul plăţii
Art. 1495. - Data plăţii
Art. 1496. - Plata anticipată
Art. 1497. - Data plăţii prin virament bancar
Art. 1498. - Cheltuielile plăţii
380
*rt. 14-/.
Diligenţa cerut% &n e!ecutarea obligaţiilor
(1) Debitorul este ţinut să-şi execute obligaţiile cu diligenţa pe care un bun proprietar o
depune în administrarea bunurilor sale, afară de cazul în care prin lege sau prin contract s-
ar dispune altfel.
(2) În cazul unor obligaţii inerente unei activităţi profesionale, diligenţa se apreciază ţinând
seama de natura activităţii exercitate.
*rt. 14-1.
9bligaţiile de mi=loace i obligaţiile de re$ultat
(1) În cazul obligaţiei de rezultat, debitorul este ţinut să procure creditorului rezultatul
promis.
(2) În cazul obligaţiilor de mijloace, debitorul este ţinut să folosească toate mijloacele
necesare pentru atingerea rezultatului promis.
(3) Pentru a stabili dacă o obligaţie este de mijloace sau de rezultat, se va ţine seama
îndeosebi de:
a) modul în care obligaţia este stipulată în contract;
b) existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte elemente ale contractului;
c) gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului;
d) influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.
CCF: Art. 1147. Debitorul este condamnat, dacă este cazul, la plata de daune interese fie
pentru neexecutarea obligaţiei, fie pe motiv de întârziere în executare de fiecare dată când
nu face dovada că neexecutarea provine dintr-o cauză străină care nu-i poate fi imputată,
chiar dacă nu există rea-credinţă din partea sa.
Comentariu
Datorită varietăţii mari a plăţilor, care decurge din varietatea obiectului obligaţiei, regula
fundamentală este ca plata să fie făcută cu diligenţa bunului proprietar, iar această
diligenţă se apreciază după natura activităţii exercitate. Astfel, de exemplu, obligaţia
medicului izvorâtă din contractul de îngrijiri medicale este aceea de a acorda îngrijiri
conştiincioase, atente şi conforme datelor ştiinţei. Mijlocul este inoperant dacă se
raportează la datele actuale ale ştiinţei şi nu la datele pe care ştiinţa le poseda în
momentul acordării îngrijirilor de către medic71.
Culpa medicului nu se poate deduce din simpla absenţă a reuşitei actului medical şi din
apariţia prejudiciului. Acest prejudiciu poate să se afle în legătură cu actul medical
practicat şi, cu toate acestea, să nu reprezinte o culpă (greşeală)72.
O eroare de diagnostic nu este în sine o culpă medicală, mai ales atunci când este
împărtăşită de mai mulţi medici, dar un diagnostic exagerat de optimist ar putea angaja
răspunderea medicului73.
Obligaţia de informare a pacientului poate fi limitată din iniţiativa medicului dacă acesta
posedă o raţiune legitimă şi dacă aceasta este în interesul pacientului.
Obligaţia debitorului poate fi de rezultat sau de mijloace. În primul caz, debitorul execută
plata prin predarea către creditor a rezultatului promis.
381
În cazul obligaţiilor de mijloace, debitorul plăteşte folosind toate mijloacele pentru
atingerea rezultatului promis.
Distincţia dintre prima şi cea de-a doua categorie de obligaţii poate fi realizată cu diferite
mijloace printre care şi următoarele:
a) modul în care este descrisă obligaţia în contract;
b) existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte elemente ale contractului;
c) gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului;
d) influenţa pe care o are cealaltă parte asupra executării obligaţiei. Astfel, de exemplu,
acţiunea medicului se compune din diagnostic şi recomandare urmate de gestul medical
de îngrijire. Obligaţia medicului este de mijloace pentru că obligaţia de rezultat este
inadecvată exerciţiului medical. Fiind ţinut de obligaţia de mijloace, medicul va face tot
ceea ce trebuie să facă, dar nu va promite vindecarea sau alt rezultat dorit, însă, pentru
atingerea acestui rezultat va acţiona cu competenţă, diligenţă şi conştiinciozitate
profesională.
Chiar şi cel mai bun medic, posedând ultimele informaţii ştiinţifice în domeniu şi aplicând
tehnici de investigaţie şi tratament perfecţionate nu va fi capabil să evite absolut
întotdeauna decesul pacientului, tot aşa cum un avocat nu va putea să garanteze
câştigarea procesului.
Pentru un medic, obligaţia de mijloace este neîndeplinită ori de câte ori procedeele şi
tehnicile utilizate nu au fost cele mai adecvate sau nu au fost aplicate corect. Revine
pacientului sarcina de a dovedi neexecutarea obligaţiei medicului sau nepriceperea,
neglijenţa acestuia.
*rt. 14-1.
9bligaţia de a preda bunuri individual determinate
(1) Debitorul unui bun individual determinat este liberat prin predarea acestuia în starea în
care se afla la momentul naşterii obligaţiei.
(2) Dacă însă, la data executării, debitorul nu este titularul dreptului ce trebuia transmis ori
cedat sau, după caz, nu poate dispune de acesta în mod liber, obligaţia debitorului nu se
stinge, dispoziţiile art. 1230 aplicându-se în mod corespunzător.
Comentariu
Din regula conform căreia creditorul nu poate fi silit să primească alt lucru decât cel care îi
este datorat rezultă concluzia că debitorul nu se poate libera decât prestând obiectul
obligaţiei sale. Atunci când obiectul este un lucru, operează distincţia între lucrul individual
determinat sau un lucru generic determinat.
În cazul obiectului desemnat printr-un lucru generic determinat, se cere a se indica o
cantitate, dar poate fi indicată şi calitatea.
Obligaţia de a preda un obiect cert nu poate fi îndeplinită prin predarea unui lucru
asemănător. Lucrul cert determinat se predă în starea în care se află, cu excepţia cazului
în care bunul a suferit deteriorări imputabile debitorului sau deteriorări produse după
punerea în întârziere a debitorului.
Atunci când la data prevăzută pentru executare, debitorul nu a dobândit încă dreptul
asupra lucrului, obligaţia de plată nu se stinge, urmând ca debitorul să procure şi să
predea obiectul conform art. 1230.
382
*rt. 14-3.
9bligaţia de a str%muta proprietatea
(1) Obligaţia de a strămuta proprietatea implică şi obligaţiile de a preda lucrul şi de a-l
conserva până la predare.
(2) În ceea ce priveşte imobilele înscrise în cartea funciară, obligaţia de a strămuta
proprietatea cuprinde şi pe aceea de a preda înscrisurile necesare pentru efectuarea
înscrierii.
CCF: Art. 1136. Obligaţia de a da o cuprinde şi pe cea de livrare a bunului şi de
conservare a lui până la momentul livrării, sub pedeapsa de daune interese faţă de
creditor.
Comentariu
Dacă obligaţia debitorului este de a-i transmite creditorului dreptul de proprietate asupra
lucrului care constituie obiectul obligaţiei sale, atât obligaţia de predare, cât şi obligaţia de
conservare până la predare revin deopotrivă debitorului. Pentru imobilele înscrise în cartea
funciară, predarea imobilului este însoţită de obligaţia de a preda înscrisurile necesare
pentru a se efectua înscrierea noului proprietar în cartea funciară.
*rt. 14-4.
Cedarea drepturilor sau acţiunilor
Dacă bunul a pierit, s-a pierdut sau a fost scos din circuitul civil, fără culpa debitorului,
acesta este dator să cedeze creditorului drepturile sau acţiunile în despăgubire pe care le
are cu privire la bunul respectiv.
Comentariu
Dacă, înainte de executarea obligaţiei de plată constând în predarea unui lucru, acesta a
pierit ori s-a pierdut şi nu se mai poate găsi ori a fost scos din circuitul civil, toate aceste
evenimente fiind întâmplate fără culpa debitorului, în locul bunului debitorul va fi dator să
predea creditorului drepturile cu privire la lucru sau acţiunile pentru obţinerea de
despăgubiri cu privire la acelaşi lucru pe care le posedă.
*rt. 14-2.
9bligaţia de a preda un bun
Obligaţia de a preda un bun individual determinat cuprinde şi pe aceea de a-l conserva
până la predare.
*rt. 14-6.
9bligaţia de a da bunuri de gen
Dacă obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul are dreptul să aleagă bunurile ce vor
fi predate. El nu este, însă, liberat decât prin predarea unor bunuri de calitate cel puţin
medie.
Comentariu
Când obligaţia de plată este concretizată în predarea unui bun individual determinat, ea
383
este însoţită obligatoriu şi de sarcina conservării bunului până la predare.
Pentru bunurile determinate generic, debitorul este îndreptăţit să facă alegerea acelor
exemplare care vor fi predate, respectând criteriile cantitative cu privire la bunuri,
menţionate în convenţia părţilor, dar având în vedere şi criteriul calitativ, care este acela al
calităţii mijlocii.
*rt. 14-+.
9bligaţia de a constitui o garanţie
Cel care este ţinut să constituie o garanţie, fără ca modalitatea şi forma acesteia să fie
determinate, poate oferi, la alegerea sa, o garanţie reală sau personală ori o altă garanţie
suficientă.
Comentariu
Dacă o persoană s-a obligat să constituie o garanţie care să îl reconforteze pe creditor în
privinţa executării obligaţiei garantate, există două posibilităţi:
a) să fie individualizată garanţia;
b) să nu fie determinate calităţile garanţiei.
În cea de-a doua eventualitate, rămâne la latitudinea debitorului selecţionarea garanţiei, în
primul rând opţiunea între o garanţie reală sau una personală.
*rt. 14--.
9bligaţia de a da o sum% de bani
(1) Debitorul unei sume de bani este liberat prin remiterea către creditor a sumei nominale
datorate.
(2) Plata se poate face prin orice mijloc folosit în mod obişnuit în locul unde aceasta
trebuie efectuată.
(3) Cu toate acestea, creditorul care acceptă în condiţiile alin. (2) un cec ori un alt
instrument de plată este prezumat că o face numai cu condiţia ca acesta să fie onorat.
*rt. 14-9.
Dob7n$ile sumelor de bani
(1) Dobânda este cea convenită de părţi sau, în lipsă, cea stabilită de lege.
(2) Dobânzile scadente produc ele însele dobânzi numai atunci când legea sau contractul,
în limitele permise de lege, o prevede ori, în lipsă, atunci când sunt cerute în instanţă. În
acest din urmă caz, dobânzile curg numai de la data cererii de chemare în judecată.
Comentariu
Cea mai simplă modalitate de plată este referitoare la o sumă de bani. Debitorul se
liberează prin remiterea către creditor a unui număr de unităţi monetare din valuta stabilită.
În ce priveşte instrumentul plăţii şi forma materializată sau dematerializată a monedei,
toate alternativele recunoscute de legislaţie sunt utilizabile, dar în alegerea modalităţii se
poate ţine seama şi de obiceiul locului. Această regulă prevăzută de art. 1488 alin. (2) este
una dintre puţinele care trimit la obiceiul locului.
384
Dacă plata se face prin cec sau prin ordin de plată sau prin cambie ori bilet la ordin, ea
este de natură să libereze pe debitor numai după ce instrumentul de plată a fost onorat şi
executat întocmai de către cel indicat să efectueze plata.
Astfel, de exemplu, plata prin cec bancar pe suport de hârtie este o operaţiune complexă
care parcurge două etape.
În prima etapă, emitentul completează formularul de cec şi îl predă beneficiarului.
În cea de-a doua etapă, posesorul cecului îl girează în favoarea băncii sale prin menţiune
pe verso. Girul poate fi numai un mandat pentru încasare sau poate fi gir de plată, dacă se
intenţionează să se ramburseze un credit acordat de bancă. Banca receptoare, primind
imprimatul de cec, transpune conţinutul acestuia în imprimare electromagnetică şi remite
în format electronic cecul băncii emitente (trasă). Aceasta debitează contul emitentului
cecului şi transferă suma băncii beneficiarului, care va credita contul acestui beneficiar.
Numai în acest moment se poate considera plata ca fiind efectuată cu rezultatul stingerii
creanţei.
O altă modalitate de utilizare a cecului este încasarea lui la banca emitentului de către
beneficiar sau împuternicitul acestuia ori de către persoana în favoarea căreia a fost girat
acest cec74.
Condiţia ca instrumentul de plată să fie onorat, prevăzută de art. 1488 NCC este deosebit
de importantă datorită numeroaselor cecuri fără acoperire sau false.
Banca refuză plata cecului emis fără acoperire sau cu acoperire insuficientă.
O situaţie particulară o au cecurile emise în alb, care cuprind numai semnătura trăgătorului
şi unele din menţiunile enumerate în art. 1 al Legii nr. 59/1934, dar nu cuprind toate
menţiunile esenţiale, printre care suma.
Normele B.N.R. nr. 7/1994 menţionează la art. 69 alin. (1) următoarele: pentru ca
posesorul cecului emis în alb să nu depăşească înţelegerile iniţiale dintre semnatari, se va
adăuga pe formularul de cec una dintre următoarele menţiuni:
,a) înaintea plăţii, posesorul va completa cecul¨ sau
,b) înaintea plăţii, posesorul va completa cecul fără a depăşi ...¨
Prima variantă se aplică situaţiei în care, potrivit înţelegerii părţilor, dreptul posesorului de
a completa suma este nelimitat, în sensul că va rămâne la latitudinea posesorului cecului.
În cea de-a doua variantă, convenţia părţilor a prevăzut un plafon maxim al sumei care se
va înscrie pe cec de către posesorul acesteia.
Acelaşi regulament prevede că limitarea dreptului de completare a cecului se poate referi
la una sau la mai multe dintre menţiunile obligatorii.
Nerespectarea voită a înţelegerii atrage refuzul băncii de a executa plata. Sancţiunea
emiterii cecului în alb cu completarea neconformă înţelegerii este nulitatea cecului.
Cu privire la plata prin card bancar sunt, de asemenea aplicabile prevederile art. 1488 alin.
(3) NCC.Comerciantul care acceptă plata prin card are obligaţia să verifice identitatea
utilizatorului prin introducerea codului PÌN şi compararea semnăturii de pe chitanţă cu
aceea de pe spatele cardului.
Primul alineat al art. 1489 distinge dobânda convenţională, negociată de părţi de dobânda
legală, care se aplică în absenţa dobânzii convenţionale.
Libertatea stabilirii procentului dobânzii este ţărmurită numai de plafonul maxim prevăzut
de O.G. nr. 13/2011, sub sancţiunea nulităţii în cazul depăşirii plafonului.
385
Dobânda legală este reglementată de acelaşi act normativ.
Rata dobânzii este aceea situată la nivelul dobânzii de referinţă a B.N.R. Pentru celelalte
categorii de creanţe nivelul de referinţă al B.N.R. se diminuează cu 20%.
În raporturile juridice de drept civil, dobânda convenţională nu poate depăşi cu mai mult de
50% pe an dobânda legală. Această convenţie asupra procentului dobânzii trebuie să fie
consemnată într-un înscris. În absenţa înscrisului şi în caz de divergenţă între părţi cu
privire la dobânda convenită, se va lua în calcul dobânda legală.
Dobânda poate fi plătită anticipat, dar calculul nu trebuie să dep㬺ească o perioadă de
şase luni. Dobânda convenită astfel nu mai depinde de fluctuaţiile dobânzii legale în
perioada stabilită.
Este nul acordul părţilor privind o dobândă superioară celei men¬ţionate mai sus. Nulitatea
este absolută pentru că normele care stabilesc dobânda sunt de ordine publică.
Cel de-al doilea alineat al art. 1489 reglementează capitalizarea dobânzii. Această
consecinţă trebuie să fie bazată pe îndrituirea legală sau pe convenţia părţilor, dar cu
respectarea limitelor legale.
O altă posibilitate de a pretinde capitalizarea o constituie chemarea în judecată pentru
dobânzile aferente perioadei consumate şi pentru viitor până la plata efectivă.
Capitalizarea va produce efecte numai pentru perioada de după înregistrarea cererii de
chemare în judecată.
Orice capitalizare a dobânzilor presupune că acestea au devenit exigibile.
Creditele bancare utilizează dobânda fluctuantă cu raportare la dobânda băncii B.N.R. şi
acest mod de calcul, acceptat şi de debitor, prin semnarea contractului de credit, este
legal75.
Dobânda legală sau cea convenţională nu poate fi cumulată cu penalităţi de întârziere76.
Pentru produsele livrate în baza contractului, beneficiarul datorează dobânzi aferente
preţului, care se calculează de la data recepţiei produsului de către beneficiar şi nu de la
data sentinţei pronunţată în litigiul dintre părţi77.
Dacă s-au pretins daune-interese pentru neplata produselor livrate, nu mai pot fi pretinse
şi dobânzi plătite de furnizori pentru creditele bancare pe care le-a contractat în vederea
producerii bunurilor livrate, deoarece aceste dobânzi bancare nu sunt o consecinţă directă
şi necesară a raportului de obligaţii dintre părţi78.
Întârzierea în plata preţului fiind sancţionată cu penalităţi, nu se justifică acordarea în plus
a dobânzilor pentru întârzierea plăţii, cât timp nu s-a făcut dovada că prin plata penalităţilor
nu a fost integral reparat prejudiciul cauzat reclamantei79.
Pentru a obţine acordarea dobânzilor comerciale, în cazul litigiilor de drept comercial,
creditorul nu trebuie să facă dovada că i-a fost cauzat un prejudiciu, deoarece art.
43 C.com. prevede că datoriile comerciale, lichide şi plătibile în bani produc dobândă de
drept din ziua când devin exigibile80.
Curgerea de drept a dobânzilor, conform art. 43 C.com., se produce indiferent de moneda
în care este stipulat preţul81.
Întrucât dobânda ,Bubor¨ este proprie numai pieţei interbancare, pentru depozite
deplasate, ea nu se aplică în raporturile băncilor cu clienţii nebancari82.
Dacă plata, ca modalitate de stingere a obligaţiei, este datorată, în condiţiile unei creanţe
exigibile, înainte ca datoria să devină exigibilă, debitorul nu poate fi constrâns la
executare. Cu atât mai mult, nu pot curge dobânzi pentru datoria neexigibilă, conform art.
386
43 C.com.83 Clauzele contractului trebuie să reflecte cu fidelitate şi claritate obligaţiile
părţilor. Orice clauză obscură se va interpreta în favoarea celui care se obligă. Dacă în
contract suma ce va fi restituită este diferită de suma împrumutată, nu se poate interpreta
că această diferenţă ar fi o dobândă, pentru că o asemenea interpretare ar fi defavorabilă
debitorului84.
Actualizarea debitului cu rata inflaţiei nu este nici penalitate, nici dobândă pentru
întârzierea plăţii, ci are numai rolul de a restabili echilibrul contractual85.
*rt. 149/.
<lata parţial%
(1) Creditorul poate refuza să primească o executare parţială, chiar dacă prestaţia ar fi
divizibilă.
(2) Cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de faptul executării parţiale sunt în
sarcina debitorului, chiar şi atunci când creditorul acceptă o asemenea executare.
Comentariu
Creditorul nu poate fi silit să plătească fracţionat sau parţial pentru că în convenţia părţilor
plata a avut un caracter indivizibil. Explicaţia este că o plată parţială sau fracţionată
prezintă o utilitate mai redusă pentru creditor, atunci când el a stabilit, de acord cu
debitorul, că se va plăti într-o singură tranşă, la data stabilită. Dacă, totuşi, acceptă plata
parţială, creditorul nu se va despărţi de originalul titlului de creanţă şi, în chitanţă, va
menţiona caracterul parţial al plăţii încasate. Regula de mai sus are unele derogări atunci
când s-a pretins plata unui acont sau atunci când creditorul a renunţat în mod explicit să
se prevaleze de caracterul indivizibil al plăţii.
O altă situaţie de fracţionare a plăţii o prezintă compensaţia creanţelor reciproce (art.
1616-1623 NCC).
Principiul indivizibilităţii nu se aplică faţă de moştenitorii debitorului, creanţa divizându-se
de drept între aceştia.
Dacă plata parţială are drept consecinţă cheltuieli suplimentare pentru creditor, acestea
urmează să fie suportate tot de debitor, şi în situaţia în care a acceptat creditorul plata
parţială.
*rt. 1491.
<lata (%cut% cu bunul altuia
(1) Atunci când, în executarea obligaţiei sale, debitorul predă un bun care nu-i aparţine sau
de care nu poate dispune, el nu poate cere creditorului restituirea bunului predat decât
dacă se angajează să execute prestaţia datorată cu un alt bun de care acesta poate
dispune.
(2) Creditorul de bună-credinţă poate, însă, restitui bunul primit şi solicita, dacă este cazul,
daune-interese pentru repararea prejudiciului suferit.
Comentariu
Dacă debitorul dă în plată un lucru care nu îi aparţine, acest mod de plată este nul, în
sensul că nu stinge datoria. Creditorul este îndreptăţit să suspecteze o posibilitate de
evicţiune pentru a putea invoca nulitatea. La rândul său, adevăratul proprietar poate
invoca nulitatea şi poate revendica bunul. Excepţie face situaţia în care plata s-a făcut în
387
bani sau în alte lucruri generic determinate (fungibile) şi şi-au pierdut individualitatea în
acest mod.
Debitorul care a efectuat plata cu un bun ce nu-i aparţine sau pentru care nu are drept de
dispoziţie, nu va putea obţine restituirea bunului predat creditorului dacă nu execută
prestaţia cu alt bun care îi aparţine sau de care poate dispune.
Regula de mai sus nu se opune ca cel ce a primit bunul în calitate de creditor de bună-
credinţă să restituie voluntar lucrul primit şi poate cere acoperirea prin daune-interese a
prejudiciului suferit din cauza plăţii nelegale.
*rt. 1491.
Darea &n plat%
(1) Debitorul nu se poate libera executând o altă prestaţie decât cea datorată, chiar dacă
valoarea prestaţiei oferite ar fi egală sau mai mare, decât dacă creditorul consimte la
aceasta. În acest din urmă caz, obligaţia se stinge atunci când noua prestaţie este
efectuată.
(2) Dacă prestaţia oferită în schimb constă în transferul proprietăţii sau al unui alt drept,
debitorul este ţinut de garanţia contra evicţiunii şi de garanţia contra viciilor lucrului, potrivit
regulilor aplicabile în materia vânzării, cu excepţia cazului în care creditorul preferă să
ceară prestaţia iniţială şi repararea prejudiciului. În aceste cazuri, garanţiile oferite de terţi
nu renasc.
Legea nr. 71/2011: Art. 112. Dispoziţiile art. 1492 alin. (2) şi ale art. 1493 din Codul civil se
aplică şi în cazul în care obligaţia s-a născut înainte de data intrării în vigoare a acestuia,
dacă darea în plată are loc ulterior acestei date.
Comentariu
Creditorul nu poate fi obligat să accepte o plată diferită de cea convenită, după cum nici
debitorul nu se poate libera executând altă prestaţie decât cea datorată. Soluţia este
aplicabilă şi atunci când darea în plată ar avea o valoare superioară plăţii. Regula este
aplicabilă numai dacă creditorul se opune la darea în plată.
Dacă dreptul asupra bunului dat în plată ar fi transferat în patrimoniul creditorului, debitorul
va fi ţinut să garanteze pe creditor atât contra evicţiunii, cât şi contra viciilor, după regulile
vânzării (art. 1672 NCC). Excepţie face situaţia în care creditorul preferă să obţină
prestaţia convenită în locul celei date în plată, la care se adaugă repararea prejudiciului
eventual suferit de darea în plată.
Finalul alin. (2) prevede că garanţiile oferite de terţi în condiţiile prevăzute de alin. (2)
contra evicţiunii şi contra viciilor nu renasc, în condiţiile prevăzute de art. 1683 NCC.
Textul menţionat recunoaşte valabilitatea contractului prin care vânzătorul se obligă să
transmită dreptul de proprietate asupra lucrului care în acel moment se află în proprietatea
unei terţe persoane, iar obligaţia se consideră executată în condiţiile prevăzute de alin. (2)
şi (3) din acest articol.
Garanţiile contra evicţiunii din partea unei terţe persoane nu-şi mai au aplicare dacă s-a
predat creditorului un alt bun, care aparţine debitorului sau de care acesta poate să
dispună.
Dacă terţe persoane au oferit garanţii în favoarea debitorului pentru a-l reconforta pe
creditor în cazul evicţiunilor sau în cazul viciilor lucrului, predarea prestaţiei iniţiale în locul
dării în plată liberează pe garanţii implicaţi în darea în plată.
388
*rt. 1493.
Cesiunea de creanţ% &n locul e!ecut%rii
(1) Atunci când, în locul prestaţiei iniţiale, este cedată o creanţă, obligaţia se stinge în
momentul satisfacerii creanţei cedate. Dispoziţiile art. 1568-1584 rămân aplicabile.
(2) Dacă, potrivit înţelegerii părţilor, obligaţia în locul căreia debitorul îşi cedează propria
creanţă se stinge încă de la data cesiunii, dispoziţiile art. 1586 rămân aplicabile, cu
excepţia cazului în care creditorul preferă să ceară prestaţia iniţială.
Comentariu
Cesiunea de creanţă este reglementată în art. 1566-1586 NCC şi reprezintă o modalitate
de transmitere a obligaţiilor. Stingerea creanţei debitorului operează numai în momentul
satisfacerii depline a creanţei cedate. Părţile pot deroga de la această regulă prin
convenţie. O astfel de cesiune nu este opozabilă fideiusorului obligaţiei debitorului înainte
de a fi îndeplinite formalităţile opozabilităţii cesiunii şi faţă de fideiusor (art. 1581 NCC).
*rt. 1494.
.ocul pl%ţii
(1) În lipsa unei stipulaţii contrare ori dacă locul plăţii nu se poate stabili potrivit naturii
prestaţiei sau în temeiul contractului, al practicilor stabilite între părţi ori al uzanţelor:
a) obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la
data plăţii;
b) obligaţia de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în locul în care
bunul se afla la data încheierii contractului;
c) celelalte obligaţii se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului la data
încheierii contractului.
(2) Partea care, după încheierea contractului, îşi schimbă domiciliul sau, după caz, sediul
determinat, potrivit prevederilor alin. (1), ca loc al plăţii, suportă cheltuielile suplimentare
pe care această schimbare le cauzează.
*rt. 1492.
Data pl%ţii
(1) În lipsa unui termen stipulat de părţi sau determinat în temeiul contractului, al practicilor
stabilite între acestea ori al uzanţelor, obligaţia trebuie executată de îndată.
(2) Ìnstanţa poate stabili un termen atunci când natura prestaţiei sau locul unde urmează
să se facă plata o impune.
*rt. 1496.
<lata anticipat%
(1) Debitorul este liber să execute obligaţia chiar înaintea scadenţei dacă părţile nu au
convenit contrariul ori dacă aceasta nu rezultă din natura contractului sau din împrejurările
în care a fost încheiat.
(2) Cu toate acestea, creditorul poate refuza executarea anticipată dacă are un interes
389
legitim ca plata să fie făcută la scadenţă.
(3) În toate cazurile, cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de faptul executării
anticipate a obligaţiei sunt în sarcina debitorului.
Comentariu
Locul plăţii se stabileşte prin convenţia părţilor şi în absenţa acesteia se poate stabili
potrivit naturii prestaţiei sau conform practicilor stabilite între părţi, ori conform uzanţelor,
ţinând seama de obiectul plăţii.
Astfel, dacă obligaţia constă în plata unei sume, ea se execută la domiciliul sau sediul
creditorului de la data plăţii.
Predarea unui lucru individual determinat se execută în locul în care bunul se află la data
încheierii contractului.
Toate celelalte obligaţii se execută la domiciliul sau sediul debitorului de la data încheierii
contractului.
În cazul în care creditorul şi-a schimbat domiciliul între data încheierii contractului şi data
executării plăţii, debitorul poate cere creditorului să execute prestaţia la domiciliul său, cu
condiţia să îl notifice în prealabil pe creditor.
Determinarea locului prestaţiei are consecinţe practice privind suportarea cheltuielilor
ocazionate de transportarea lucrului şi asupra determinării instanţei competente în caz de
litigiu.
Din dispoziţiile art. 1494 rezultă că, de regulă, obligaţia se execută la domiciliul debitorului,
iar, prin excepţie, obligaţia de plată a unei sume se execută la domiciliul creditorului, iar
obligaţia de a preda un lucru individual determinat se execută la locul unde se află bunul,
la data încheierii contractului.
Cu privire la data plăţii, art. 1495 stabileşte regula determinării datei prin convenţia părţilor
şi, în absenţa acesteia, data plăţii se stabileşte conform cu uzanţele sau cu practicile
stabilite între aceleaşi părţi şi, în ultimă instanţă, dacă niciuna dintre ipotezele precedente
nu funcţionează, obligaţia se execută de îndată ce a fost asumată.
Alineatul (2) al art. 1495 reglementează ipoteza în care datorită naturii prestaţiei sau a
locului unde urmează a se face plata, termenul se va stabili de către instanţă, la cererea
uneia dintre părţi.
Ìmportanţa determinării datei plăţii decurge din posibilitatea stipulării unor penalităţi de
întârziere sau din obligaţia de a efectua anumite formalităţi de punere în întârziere. De
asemenea, importanţa datei plăţii se relevă în cazul instrumentelor de plată comerciale,
CEC, virament, bilet la ordin, cambie. De data stabilirii plăţii depinde exigibilitatea obligaţiei
debitorului.
Principiul este plata la scadenţă, decurgând din acesta consecinţa pentru debitor de a
respecta această dată şi pentru creditor de a pretinde respectarea ei, în sensul de a nu fi
obligat să primească o plată anticipată sau tardivă.
Stabilirea unei date a plăţii interzice creditorului să pretindă o plată anticipată, după cum
interzice debitorului să plătească cu întârziere.
Plata anticipată, conform art. 1496, nu este eficientă împotriva voinţei creditorului, cu
excepţia situaţiei în care termenul s-a stipulat în favoarea debitorului. Aceasta presupune
şi facultatea debitorului de a renunţa la termen şi de a plăti anticipat.
O plată tardivă presupune punerea în întârziere.
Creditorul poate avea un interes legitim să primească plata numai la scadenţă. Exemple în
390
acest sens sunt: livrările de produse de sezon (cum sunt livrările de brazi pentru Crăciun
sau livrările anticipate care exced capacităţii de recepţie în depozitele creditorului).
Cheltuielile suplimentare pe care le provoacă creditorului plata anticipată trebuie să fie
suportate de plătitor.
*rt. 149+.
Data pl%ţii prin virament bancar
Dacă plata se face prin virament bancar, data plăţii este aceea la care contul creditorului a
fost alimentat cu suma de bani care a făcut obiectul plăţii.
Comentariu
Plata prin virament bancar se consideră efectuată numai la data la care a fost creditat
contul creditorului cu suma datorată. Această dispoziţie este concordantă cu textul art.
1504, din acelaşi cod, care prevede două alternative:
a) ordinul de plată semnat de debitor şi semnat de banca plătitoare generează numai o
prezumţie simplă de efectuare a plăţii, deoarece nu face şi dovada executării ordinului de
plată, ci face numai dovada primirii ordinului de către banca receptoare.
b) alin. (2) al art. 1504 recunoaşte efectuarea plăţii numai prin confirmarea în scris a
creditării contului beneficiarului plăţii de către banca creditorului.
*rt. 149-.
C4eltuielile pl%ţii
Cheltuielile plăţii sunt în sarcina debitorului, în lipsă de stipulaţie contrară.
Comentariu
Dacă plata efectuată de debitor a ocazionat anumite cheltuieli, părţile pot stipula
modalitatea suportării acestora. În absenţa unei clauze de acest fel, cheltuielile se suportă
de către debitor.
)ecţiunea a 4-a.
Dovada pl%ţii
Art. 1499. - Mijloace de dovadă
Art. 1500. - Chitanţa liberatorie
Art. 1501. - Prezumţia executării prestaţiei accesorii
Art. 1502. - Prezumţia executării prestaţilor periodice
Art. 1503. - Remiterea înscrisului original al creanţei
Art. 1504. - Plata prin virament bancar
Art. 1505. - Liberarea garanţiilor
391
*rt. 1499.
;i=loace de dovad%
Dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada plăţii se face cu orice mijloc de probă
*rt. 12//.
C4itanţa liberatorie
(1) Cel care plăteşte are dreptul la o chitanţă liberatorie precum şi, dacă este cazul, la
remiterea înscrisului original al creanţei.
(2) Cheltuielile întocmirii chitanţei sunt în sarcina debitorului, în lipsă de stipulaţie contrară.
(3) În cazul în care creditorul refuză, în mod nejustificat, să elibereze chitanţa, debitorul
are dreptul să suspende plata.
*rt. 12/1.
<re$umţia e!ecut%rii prestaţiei accesorii
Chitanţa în care se consemnează primirea prestaţiei principale face să se prezume, până
la proba contrară, executarea prestaţiilor accesorii.
*rt. 12/1.
<re$umţia e!ecut%rii prestaţilor periodice
Chitanţa dată pentru primirea uneia dintre prestaţiile periodice care fac obiectul obligaţiei
face să se prezume, până la proba contrară, executarea prestaţiilor devenite scadente
anterior.
Comentariu
Textul art. 1499 consacră principiul libertăţii probaţiunii în materie de plată, deoarece se
bazează pe calificarea juridică a plăţii ca fapt material. Rămâne la aprecierea suverană a
instanţei forţa probantă a fiecărui mijloc de probă.
Principiul libertăţii probaţiunii, care califică plata ca fapt juridic, se referă la toate plăţile
care nu se fac în bani sau prin transferul proprietăţii unui lucru. Astfel, s-a admis proba cu
martori pentru a dovedi faptul prestării îngrijirilor medicale de către un medic în favoarea
unui pacient, precum şi faptul că pacientul a fost informat în prealabil, conform prevederilor
legislaţiei în vigoare.
Nu este uzual să se ceară chitanţă pentru prestaţii care nu sunt efectuate în bani şi, astfel,
se justifică o imposibilitate morală de procurare a înscrisului doveditor. Ìmposibilitatea se
deduce în mod abstract, din însăşi natura obligaţiei, independent de împrejurările de fapt
ale cauzei.
Atunci când prestaţia constă în plata unei sume, principiul este exigenţa înscrisului.
Acest înscris poate să constea într-o chitanţă liberatorie şi, dacă este cazul, în remiterea
înscrisului original al creanţei.
Debitorul suportă eventualele cheltuieli pentru întocmirea chitanţei dacă ea are o formă
autentică.
392
Refuzul nejustificat al creditorului de a elibera chitanţa justifică amânarea plăţii de către
debitor.
Progresul tehnic a condus la dematerializarea chitanţei prin adoptarea formei electronice.
Până la proba contrară, chitanţa face dovada executării atât a prestaţiei principale, cât şi a
celor accesorii, iar chitanţa care atestă primirea unei prestaţii periodice naşte prezumţia
executării anterioarelor prestaţii până la proba contrară.
O chitanţă în formă autentică prin care se atestă plata efectuată în prezenţa notarului, face
dovadă până la înscrierea în fals. Faţă de terţele persoane este opozabilă data certă a
chitanţei.
*rt. 12/3.
,emiterea &nscrisului original al creanţei
(1) Remiterea voluntară a înscrisului original constatator al creanţei, făcută de creditor
către debitor, unul din codebitori sau fideiusor, naşte prezumţia stingerii obligaţiei prin
plată. Proba contrară revine celui interesat să dovedească stingerea obligaţiei pe altă cale.
(2) Dacă înscrisul original remis voluntar este întocmit în formă autentică, creditorul are
dreptul să probeze că remiterea s-a făcut pentru un alt motiv decât stingerea obligaţiei.
(3) Se prezumă, până la proba contrară, că intrarea persoanelor menţionate la alin. (1) în
posesia înscrisului original al creanţei s-a făcut printr-o remitere voluntară din partea
creditorului.
Comentariu
Dacă creditorul a predat de bunăvoie debitorului originalul înscrisului constatator al
creanţei, se naşte prezumţia stingerii obligaţiei prin plată, până la proba contrară, care
poate fi făcută cu privire la stingerea obligaţiei pe altă cale. Dovada plăţii în acest mod
este opozabilă şi atunci când plata s-a efectuat de un codebitor sau de un fideiusor.
Chiar şi atunci când s-a remis debitorului sau celui care l-a primit înscrisul original
constatator al creanţei, se permite creditorului să facă dovada, cu orice mijloc de probă, că
altul a fost motivul predării şi nu stingerea obligaţiei.
Persoanele care au primit înscrisul original al creanţei se bucură de prezumţia că înscrisul
le-a fost predat voluntar de către creditor, ceea ce presupune că şi creditorului i se oferă
şansa de a dovedi deposedarea involuntară sau predarea viciată de eroare.
*rt. 12/4.
<lata prin virament bancar
(1) Dacă plata se face prin virament bancar, ordinul de plată semnat de debitor şi vizat de
instituţia de credit plătitoare prezumă efectuarea plăţii, până la proba contrară.
(2) Debitorul are oricând dreptul să solicite instituţiei de credit a creditorului o confir¬mare,
în scris, a efectuării plăţii prin virament. Această confirmare face dovada plăţii.
Comentariu
Cu privire la plata prin virament a se vedea comentariul la art. 1497.
393
*rt. 12/2.
.iberarea garanţiilor
Dacă părţile nu au convenit că garanţiile vor asigura executarea unei alte obligaţii,
creditorul care a primit plata trebuie să consimtă la liberarea bunurilor afectate de
garanţiile reale constituite pentru satisfacerea creanţei sale, precum şi să restituie bunurile
deţinute în garanţie, dacă este cazul.
Comentariu
După ce a primit plata, creditorul este dator să ridice sarcinile asupra bunurilor afectate de
garanţii reale în exclusivitate pentru satisfacţia propriei sale creanţe şi, totodată, să remită
material debitorului acele bunuri pe care acestea i le-a predat ca garanţii reale cu
deposedare.
)ecţiunea a 2-a.
"mputaţia pl%ţii
Art. 1506. - Ìmputaţia plăţii. Ìmputaţia plăţii făcută prin acordul părţilor
Art. 1507. - Ìmputaţia făcută de debitor
Art. 1508. - Ìmputaţia făcută de creditor
Art. 1509. - Ìmputaţia legală
*rt. 12/6.
"mputaţia pl%ţii. "mputaţia pl%ţii (%cut% prin acordul p%rţilor
(1) Plata efectuată de debitorul mai multor datorii faţă de acelaşi creditor, care au acelaşi
obiect, se impută asupra acestora conform acordului părţilor.
(2) În lipsa acordului părţilor, se aplică dispoziţiile prezentei secţiuni.
*rt. 12/+.
"mputaţia (%cut% de debitor
(1) Debitorul mai multor datorii care au ca obiect bunuri de acelaşi fel are dreptul să indice,
atunci când plăteşte, datoria pe care înţelege să o execute. Plata se impută mai întâi
asupra cheltuielilor, apoi asupra dobânzilor şi, la urmă, asupra capitalului.
(2) Debitorul nu poate, fără consimţământul creditorului, să impute plata asupra unei
datorii care nu este încă exigibilă cu preferinţă faţă de o datorie scadentă, cu excepţia
cazului în care s-a prevăzut că debitorul poate plăti anticipat.
(3) În cazul plăţii efectuate prin virament bancar, debitorul face imputaţia prin menţiunile
corespunzătoare consemnate de el pe ordinul de plată.
*rt. 12/-.
"mputaţia (%cut% de creditor
(1) În lipsa unei indicaţii din partea debitorului, creditorul poate, într-un termen rezonabil
394
după ce a primit plata, să indice debitorului datoria asupra căreia aceasta se va imputa.
Creditorul nu poate imputa plata asupra unei datorii neexigibile ori litigioase.
(2) Atunci când creditorul remite debitorului o chitanţă liberatorie, el este dator să facă
imputaţia prin acea chitanţă.
*rt. 12/9.
"mputaţia legal%
(1) Dacă niciuna din părţi nu face imputaţia plăţii, vor fi aplicate, în ordine, următoarele
reguli:
a) plata se impută cu prioritate asupra datoriilor ajunse la scadenţă;
b) se vor considera stinse, în primul rând, datoriile negarantate sau cele pentru care
creditorul are cele mai puţine garanţii;
c) imputaţia se va face mai întâi asupra datoriilor mai oneroase pentru debitor;
d) dacă toate datoriile sunt deopotrivă scadente, precum şi, în egală măsură, garantate şi
oneroase, se vor stinge datoriile mai vechi;
e) în lipsa tuturor criteriilor menţionate la lit. a)-d), imputaţia se va face proporţional cu
valoarea datoriilor.
(2) În toate cazurile, plata se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor de judecată şi
executare, apoi asupra ratelor, dobânzilor şi penalităţilor, în ordinea cronologică a
scadenţei acestora, şi, în final, asupra capitalului, dacă părţile nu convin altfel.
Legea nr. 71/2011: Art. 113. Ìmputaţia plăţii este supusă dispoziţiilor art. 1506–1509
din Codul civil dacă plata se face după data intrării în vigoare a acestuia, indiferent de data
naşterii obligaţiilor.
CCF: Art. 1253. Debitorul mai multor datorii are dreptul să declare, când face plata, care
datorie înţelege să o achite.
Art. 1254. Debitorul unei datorii care comportă dobânzi şi arierate nu poate, fără
consimţământul creditorului, să impute plata pe care o face asupra capitalului cu preferinţă
faţă de arierate sau dobânzi: plata făcută asupra capitalului şi a dobânzilor, dar care nu
este integrală, se impută mai întâi asupra dobânzilor.
Art. 1255. Atunci când debitorul mai multor datorii a acceptat o chitanţă prin care creditorul
a imputat ceea ce a primit asupra unei anumite datorii, debitorul nu mai poate cere
imputarea asupra unei alte datorii, cu excepţia cazului în care este vorba de dol sau de o
surprindere din partea creditorului.
Art. 1256. Atunci când chitanţa nu menţionează nicio imputaţie, plata trebuie imputată
asupra datoriei pe care debitorul ar avea cel mai mare interes să o achite dintre cele care
sunt scadente; dacă nu asupra datoriei scadente, deşi este mai puţin oneroasă decât cele
care nu au ajuns la scadenţă.
Dacă datoriile sunt de aceeaşi natură, imputaţia se va face asupra celei mai vechi:
Comentariu
În privinţa imputaţiei plăţii, principala regulă este efectuarea imputaţiei conform acordului
părţilor, iar în lipsa acordului, se aplică prevederile art. 1507-1509.
Prin imputaţia plăţii se înţelege determinarea datoriilor care se sting într-o anumită ordine
dintre multiplele datorii pe care unul şi acelaşi debitor le are faţă de unul şi acelaşi creditor.
395
Debitorul poate fi cel care determină datoria pe care înţelege să o plătească şi, din
această datorie plata va fi imputată mai întâi asupra cheltuielilor, după cheltuieli asupra
dobânzilor şi, în cele din urmă asupra capitalului producător de dobânzi.
Obligaţia debitorului care îşi asumă imputaţia plăţii este de a avea în vedere în primul rând
datoria exigibilă faţă de cea care nu este încă scadenţă. Convenţia părţilor poate prevedea
şi o altă ordine.
Dacă plata se face prin ordin de plată introdus în bancă, în rubrica corespunzătoare se va
menţiona ce înţelege debitorul să plătească. El trebuie să respecte şi în acest caz regulile
prevăzute în art. 1507.
Dacă nu a indicat debitorul ce datorii înţelege să plătească, creditorul poate să indice el ce
obligaţie a înţeles să stingă după primirea plăţii, într-un termen rezonabil. Nici el nu poate
imputa plata asupra unei datorii neexigibile sau litigioase.
Ìmputarea se poate face şi prin menţiune pe chitanţa remisă de creditor debitorului.
Cea de-a treia posibilitate de imputaţie a plăţii prevăzută de art. 1509 se aplică numai în
situaţia în care niciuna dintre părţi nu a înţeles să precizeze cum înţelege să impute plata.
Ordinea imputaţiei este următoarea:
a) datoriile ajunse la scadenţă se impută cu prioritate faţă de cele neexigibile;
b) datoriile negarantate sau insuficient garantate vor fi stinse cu prioritate faţă de cele
garantate;
c) se va imputa plata cu prioritate asupra celor mai oneroase dintre datorii, din punctul de
vedere al debitorului;
d) când toate datoriile sunt deopotrivă scadente, în egală măsură garantate şi la fel de
oneroase, imputaţia se va face în ordinea vechimii, începând cu cele mai vechi datorii;
e) dacă niciuna dintre regulile prevăzute la a)-d) de mai sus nu se aplică, imputaţia va fi
proporţională cu valoarea datoriilor, stingând toate datoriile în aceeaşi proporţie (de
exemplu 10%).
Si în acest caz, la fiecare datorie stinsă parţial plata se va imputa în următoarea ordine:
– mai întâi asupra cheltuielilor de judecată şi de executare;
– asupra ratelor dobânzilor şi penalităţilor, începând cu cele care au scadenţa mai veche;
– în final, asupra capitalului fiecăreia dintre datorii.
Regulile de mai sus nu se aplică dacă părţile convin altfel.
)ecţiunea a 6-a.
<unerea &n &nt7r$iere a creditorului
Art. 1510. - Cazuri de punere în întârziere a creditorului
Art. 1511. - Efectele punerii în întârziere a creditorului
Art. 1512. - Drepturile debitorului
Art. 1513. - Procedură
Art. 1514. - Vânzarea publică
Art. 1515. - Retragerea bunului consemnat
396
*rt. 121/.
Ca$uri de punere &n &nt7r$iere a creditorului
Creditorul poate fi pus în întârziere atunci când refuză, în mod nejustificat, plata oferită în
mod corespunzător sau când refuză să îndeplinească actele pregătitoare fără de care
debitorul nu îşi poate executa obligaţia.
*rt. 1211.
:(ectele punerii &n &nt7r$iere a creditorului
(1) Creditorul pus în întârziere preia riscul imposibilităţii de executare a obligaţiei, iar
debitorul nu este ţinut să restituie fructele culese după punerea în întârziere.
(2) Creditorul este ţinut la repararea prejudiciilor cauzate prin întârziere şi la acoperirea
cheltuielilor de conservare a bunului datorat.
CCF: Art. 1257. Atunci când creditorul refuză să primească plata, debitorul poate să îi facă
oferte reale şi la refuzul creditorului de a le accepta să consemneze suma sau bunul oferit.
Oferta reală urmată de consemnare îl liberează pe debitor; ele ţin loc, în ceea ce îl
priveşte, de plată, atâta timp cât sunt realizate în mod valabil, şi bunul astfel consemnat
rămâne în riscul creditorului.
Art. 1258. Pentru ca ofertele reale să fie valabile trebuie:
1. să fie făcute creditorului având capacitatea de a primi, sau celui care are dreptul de a
primi pentru el;
2. să fie făcute de o persoană capabilă de a plăti;
3. să fie făcute pentru suma totală exigibilă, pentru arieratele sau dobânzile datorate,
cheltuielile lichide şi o sumă pentru cheltuielile care nu sunt lichide, cu excepţia celor în
curs;
4. ca termenul să fie scadent, dacă a fost stipulat în favoarea creditorului;
5. să fie îndeplinită condiţia sub care s-a contractat datoria;
6. ca ofertele reale să fie făcute la locul care s-a convenit pentru plată şi, dacă nu există
convenţie specială pentru locul plăţii, ele să fie făcute fie creditorului, fie la domiciliul său
ori la domiciliul ales pentru executarea convenţiei;
7. ca ofertele să fie făcute de un oficial ministerial împuternicit pentru acest tip de acte.
Comentariu
Nu numai debitorul, ci şi creditorul poate fi pus în întârziere1, deşi asemenea situaţii sunt
rarisime, dacă refuză în mod nejustificat plata corect oferită de debitor sau nu îndeplineşte
acele acte pregătitoare fără de care nu şi-ar putea executa datoria debitorul.
Dacă creditorul este pus în întârziere îşi asumă riscul imposibilităţii ulterioare de executare
a obligaţiei de către debitor. Totodată, după punerea în întârziere a creditorului, debitorul
poate să îşi însuşească fructele culese, până la predarea efectivă creditorului.
Dacă opunerea creditorului la primirea prestaţiei a cauzat debitorului un prejudiciu, inclusiv
cheltuieli cu conservarea bunului, creditorul este obligat să repare aceste prejudicii.
397
*rt. 1211.
Drepturile debitorului
Debitorul poate consemna bunul pe cheltuiala şi riscurile creditorului, liberându-se astfel
de obligaţia sa.
*rt. 1213.
<rocedur%
Procedura ofertei de plată şi a consemnaţiunii este prevăzută de Codul de procedură
civilă.
*rt. 1214.
V7n$area public%
(1) Dacă natura bunului face imposibilă consemnarea, dacă bunul este perisabil sau dacă
depozitarea lui necesită costuri de întreţinere ori cheltuieli considerabile, debitorul poate
pornivânzarea publică a bunului şi poate consemna preţul, notificând în prealabil
creditorului şi primind încuviinţarea instanţei judecătoreşti.
(2) Dacă bunul este cotat la bursă sau pe o altă piaţă reglementată, dacă are un preţ
curent sau are o valoare prea mică faţă de cheltuielile unei vânzări publice, instanţa poate
încuviinţa vânzarea bunului fără notificarea creditorului.
*rt. 1212.
,etragerea bunului consemnat
Debitorul are dreptul să retragă bunul consemnat cât timp creditorul nu a declarat că
acceptă consemnarea sau aceasta nu a fost validată de instanţă. Creanţa renaşte cu toate
garanţiile şi toate celelalte accesorii ale sale din momentul retragerii bunului.
Comentariu
Posibilităţile debitorului pus în situaţia de întârziere a creditorului sunt următoarele:
a) utilizarea procedurii ofertei de plată şi a consemnaţiunii prevăzute de Noul Cod de
procedură civilă în art. 991-998;
b) vânzarea publică, atunci când natura bunului face imposibilă consemnarea, ori dacă
bunul este perisabil sau necesită costuri disproporţionate de întreţinere.
Noul Cod de procedură civilă reglementează vânzarea la licitaţie publică a bunurilor
mobile în art. 747-767.
Preţul obţinut prin vânzarea publică a bunului mobil se finalizează cu consemnarea
preţului, dar este precedată de notificarea creditorului şi de încuviinţarea instanţei
judecătoreşti.
În unele situaţii, instanţa poate încuviinţa vânzarea bunului înainte de notificarea
creditorului, dacă în împrejurările concrete valoarea bunului este prea mică faţă de
cheltuielile pricinuite de vânzarea publică, precum şi dacă bunul are un preţ curent sau
este cotat la bursă ori pe altă piaţă reglementată.
În procedura ofertei reale şi a consemnaţiunii, debitorul poate retrage bunul consemnat
398
numai dacă creditorul nu a acceptat consemnarea sau consemnarea nu a fost încă
validată de instanţă. În această situaţie, nu se mai poate vorbi despre liberarea debitorului
pentru că el s-a repus în situaţia anterioară întârzierii creditorului. Consecinţa prevăzută
de art. 1515 este renaşterea creanţei împreună cu toate accesoriile sale pe data retragerii
bunului.
Capitolul "".
:!ecutarea silit% a obligaţiilor
Secţiunea 1. - Dispoziţii generale
Secţiunea a 2-a. - Punerea în întârziere a debitorului
Secţiunea a 3-a. - Executarea silită în natură
Secţiunea a 4-a. - Executarea prin echivalent
Secţiunea a 5-a. - Rezoluţiunea, rezilierea şi reducerea prestaţiilor
Secţiunea a 6-a. - Cauze justificate de neexecutare a obligaţiilor contractuale
)ecţiunea 1.
Dispo$iţii generale
Art. 1516. - Drepturile creditorului
Art. 1517. - Neexecutarea imputabilă creditorului
Art. 1518. - Răspunderea debitorului
Art. 1519. - Răspunderea pentru fapta terţilor
Art. 1520. - Răspunderea terţilor
*rt. 1216.
Drepturile creditorului
(1) Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei.
(2) Atunci când, fără justificare, debitorul nu-şi execută obligaţia şi se află în întârziere,
creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin:
1. să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei;
2. să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori,
după caz, reducerea propriei obligaţii corelative;
3. să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea
dreptului său.
*rt. 121+.
Nee!ecutarea imputabil% creditorului
O parte nu poate invoca neexecutarea obligaţiilor celeilalte părţi în măsura în care
neexecutarea este cauzată de propria sa acţiune sau omisiune.
399
Comentariu
Oricare dintre părţile raportului juridic de obligaţie poate cereexecutareasarcinii celeilalte
părţi şi, totodată, nu poate reproşa neexecutarea obligaţiei celeilalte părţi dacă nu şi-a
executat propria obligaţie şi aceasta a fost piedica pe care a întâmpinat-o partenerul
contractual. Aşadar, părţile trebuie să coopereze, cu bună-credinţă, la executarea
obligaţiilor reciproce.
Conform art. 1516, creditorul este îndreptăţit să primească prestaţia debitorului în
integralitatea ei, în deplina fidelitate şi la timpul stabilit.
Atunci când întâmpină neexecutarea de către debitor, pus în întârziere, fără justificare, a
obligaţiei asumate, creditorul are trei posibilităţi la care se ataşează dreptul de a primi
daune-interese pentru prejudiciul suferit datorită neexecutării de către debitor a obligaţiei
sale:
1) să execute silit obligaţia debitorului;
2) să rezoluţioneze sau să rezilieze contractul ori să obţină reducerea propriei obligaţii
corelative;
3) să întrebuinţeze orice alt mijloc legal pentru realizarea dreptului său.
Cu privire la cea de-a treia posibilitate, creditorul trebuie să aibă în vedere că realizarea
unei creanţe înseamnă determinarea mizei, măsurarea riscurilor pe care le comportă căile
legale şi evaluarea provizorie a costurilor.
Utilitatea recurgerii la căile de realizare a creanţei este rezultatul evaluării raportului între
miză şi motive. Miza este complexă, atât economică, în principal, cât şi extra-economică
(afectivă, intelectuală, morală).
De cele mai multe ori, satisfacţia în expresie bănească este consolidată de orgoliu şi
ambiţia de a câştiga un proces are o mare conotaţie pasională.
Raţional, se cere a cântări dacă cuantumul creanţei justifică declanşarea unei urmăriri
care se poate dovedi a fi costisitoare, stresantă şi mare consumatoare de timp.
Riscul judiciar trebuie pus şi el în balanţă, având o conotaţie aleatorie. El este prezent şi în
faza de executare silită pentru că meandrele şi cotloanele etapelor şi formalităţilor
executării silite ne pot rezerva multe surprize. Costurile căii alese pentru realizarea
dreptului creditorului, între cele enumerate în art. 1516, trebuie să fie anticipate la luarea
unei hotărâri, la fel ca şi pierderea de timp, de energie şi de linişte sufletească.
Se cer a fi luate în considerare numeroase aspecte cum sunt solvabilitatea debitorului,
cuantumul creanţei sau valoarea morală a mizei, factorii aleatorii ai procesului şi ai măsurii
de executare silită, anticiparea costurilor, riscurilor şi a timpului previzibil.
Articolul 1517 invită părţile să se comporte cu bună-credinţă în executarea obligaţiilor
asumate şi să nu facă uz pretextul neexecutării obligaţiei celeilalte părţi în măsura în care
această neexecutare se datorează propriei acţiuni sau omisiuni.
Buna-credinţă este un principiu care funcţionează atât în ordinea etică, cât şi în cea
juridică.
Buna-credinţă juridică se bazează pe şi, totodată, se distinge de buna-credinţă etică prin
exigenţele unei intensităţi sporite şi a unei imputabilităţi comportamentale, în numele
securităţii raporturilor juridice.
Principiul general de bună-credinţă aplicabil în domeniul extracontractual exprimă
respectul reciproc al drepturilor (în adagiul străvechi ,să nu faci altuia ceea ce nu vrei să ţi
se facă¨).
400
Buna-credinţă a fost comparată cu o entitate bicefală, una dintre acestea fiind de aligator,
cealaltă de cameleon, pentru că, pe de-o parte, trăieşte în orice mediu şi, pe de altă parte,
se adaptează la toate împrejurările.
Contrariul bunei-credinţe este rea-credinţa, abuzul şi frauda.
*rt. 121-.
,%spunderea debitorului
(1) Dacă prin lege nu se dispune altfel, debitorul răspunde personal de îndeplinirea
obligaţiilor sale.
(2) Răspunderea debitorului poate fi limitată numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de
lege.
*rt. 1219.
,%spunderea pentru (apta terţilor
Dacă părţile nu convin altfel, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate din culpa
persoanei de care se foloseşte pentru executarea obligaţiilor contractuale.
*rt. 121/.
,%spunderea terţilor
Creditorul poate urmări şi bunurile care aparţin terţilor, dacă acestea sunt afectate pentru
plata datoriilor debitorului ori au făcut obiectul unor acte juridice care au fost revocate ca
fiind încheiate în frauda creditorului.
Comentariu
Principiul bunei-credinţe, în domeniul obligaţiilor, presupune ca fiecare parte a raportului
juridic obligaţional să îşi execute cu bună-credinţă obligaţiile asumate2.
Debitorul răspunde personal şi integral pentru neîndeplinirea obligaţiilor.
Numai în cazuri şi condiţii prevăzute de lege răspunderea lui poate avea o limită inferioară
daunei pricinuite creditorului prin neexecutare.
Dacă debitorul se foloseşte, pentru executarea obligaţiilor contractuale, de o altă
persoană, îşi asumă răspunderea pentru consecinţele neexecutării sau executării greşite
de către acea persoană, ca şi când el însuşi ar fi fost executantul.
În cazul în care, alte persoane decât debitorul oferă bunuri determinate individual sau
întregul lor patrimoniu pentru a garanta că debitorul îşi execută întocmai obligaţiile
contractuale asumate, creditorul poate urmări silit şi aceste bunuri, conform afectaţiunii
determinate.
În procedurile în care se utilizează acţiunea revocatorie (art. 1562-1565 NCC) sau în cele
de insolvenţă, legea permite creditorului sau organului care execută procedura de
insolvenţă să ceară instanţei desfiinţarea actelor de înstrăinare prin revocarea acestora şi
readucerea lor în patrimoniul debitorului, pentru a servi la executarea silită a obligaţiilor
debitorului (art. 79-85 din Legea nr. 85/2006).
401
)ecţiunea a 1-a.
<unerea &n &nt7r$iere a debitorului
Art. 1521. - Moduri
Art. 1522. - Punerea în întârziere de către creditor
Art. 1523. - Întârzierea de drept în executarea obligaţiei
Art. 1524. - Oferta de executare
Art. 1525. - Efectele întârzierii debitorului
Art. 1526. - Cazul obligaţiilor solidare
*rt. 1211.
;oduri
Punerea în întârziere a debitorului poate opera de drept sau la cererea creditorului.
*rt. 1211.
<unerea &n &nt7r$iere de c%tre creditor
(1) Debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi
solicită executarea obligaţiei, fie prin cererea de chemare în judecată.
(2) Dacă prin lege sau prin contract nu se prevede altfel, notificarea se comunică
debitorului prin executor judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada
comunicării.
(3) Prin notificare trebuie să se acorde debitorului un termen de executare, ţinând seama
de natura obligaţiei şi de împrejurări. Dacă prin notificare nu se acordă un asemenea
termen, debitorul poate să execute obligaţia într-un termen rezonabil, calculat din ziua
comunicării notificării.
(4) Până la expirarea termenului prevăzut la alin. (3), creditorul poate suspenda
executarea propriei obligaţii, poate cere daune-interese, însă nu poate exercita celelalte
drepturi prevăzute la art. 1516, dacă prin lege nu se prevede altfel. Creditorul poate
exercita aceste drepturi dacă debitorul îl informează că nu va executa obligaţiile în
termenul stabilit sau dacă, la expirarea termenului, obligaţia nu a fost executată.
(5) Cererea de chemare în judecată formulată de creditor, fără ca anterior debitorul să fi
fost pus în întârziere, conferă debitorului dreptul de a executa obligaţia într-un termen
rezonabil, calculat de la data când cererea i-a fost comunicată. Dacă obligaţia este
executată în acest termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului.
Legea nr. 71/2011: Art. 114. Dispoziţiile art. 1521–1526 din Codul civil sunt aplicabile în
cazul obligaţiilor devenite scadente după data intrării sale în vigoare, indiferent de data
naşterii obligaţiei.
Comentariu
Debitorul poate fi pus în întârziere în sensul de a fi atenţionat că nu şi-a executat obligaţiile
astfel cum au fost asumate sau la notificarea creditorului sau prin constatarea că se află
de drept în întârziere.
Pentru punerea în întârziere a debitorului, creditorul întrebuinţează notificarea scrisă sau
402
cererea de chemare în judecată.
Notificarea se comunică prin executorul judecătoresc sau prin alt mijloc care asigură
dovada comunicării, de exemplu scrisoare recomandată cu confirmare de primire.
În cazul utilizării notificării, creditorul trebuie să mai consimtă un sacrificiu în sensul de a
acorda debitorului un termen de executare adecvat împrejurărilor cauzei şi naturii
obligaţiei.
În situaţia în care creditorul apreciază că debitorul a abuzat suficient întârziind executarea
propriei obligaţii, nemaifiind justificată o nouă amânare sau ştie că debitorul nu
intenţionează să îşi îndeplinească obligaţia şi apreciază ca fiind fără sens stabilirea unui
termen de executare, legea este clementă încă o dată faţă de debitor şi prin dispoziţiile
alin. (3) fraza a doua din art. 1522 oferă debitorului şansa de a-şi executa obligaţia într-un
termen rezonabil, calculat de la data comunicării notificării3.
Pe durata stabilită a termenului de executare acordat de creditor debitorului prin notificare,
ca primă măsură asigurătorie, creditorul poate suspenda executarea propriei sale obligaţii,
poate cere daune-interese pentru prejudiciul cauzat de întârzierea executării de către
debitor a obligaţiei, dar nu poate uza de drepturile prevăzute în art. 1516, cu excepţia
situaţiei în care legea prevede o altă reglementare. De exemplu, în situaţia în care
debitorul îl informează pe creditor că nu va executa obligaţia sa în termenul stabilit prin
contract sau prin notificare ori dacă, la expirarea termenului acordat prin notificare
obligaţia nu a fost executată, creditorul este autorizat de textul frazei a doua din alin. (4)
al art. 1522 să facă uz de prevederile art. 1516.
Dacă creditorul a înregistrat cerere de chemare în judecată fără a-l pune în întârziere în
prealabil pe debitor, se oferă, încă o dată debitorului şansa de a executa obligaţia într-un
termen rezonabil, care se calculează de această dată de la comunicarea cererii de
chemare în judecată. Pentru a încorona politica de toleranţă faţă de debitor, cheltuielile de
judecată ocazionate creditorului până în acest moment se suportă de creditor.
Recapitulând, debitorul care nu îşi îndeplineşte obligaţia întocmai şi la timp beneficiază de
următoarele favoruri:
1) trebuie să fie pus în întârziere prin notificare, alternativ prin cerere în chemare în
judecată;
2) primeşte un termen de executare rezonabil, calculat din ziua comunicării notificări sau
cererii de chemare în judecată;
3) nu suportă cheltuielile de judecată pricinuite creditorului, dacă acesta nu l-a pus în
întârziere prin notificare.
*rt. 1213.
5nt7r$ierea de drept &n e!ecutarea obligaţiei
(1) Debitorul se află de drept în întârziere atunci când s-a stipulat că simpla împlinire a
termenului stabilit pentru executare produce un asemenea efect.
(2) De asemenea, debitorul se află de drept în întârziere în cazurile anume prevăzute de
lege, precum şi atunci când:
a) obligaţia nu putea fi executată în mod util decât într-un anumit timp, ce debitorul a lăsat
să treacă sau când nu a executat-o imediat, deşi exista urgenţă;
b) prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligaţiei sau când a
încălcat o obligaţie de a nu face;
403
c) debitorul şi-a manifestat în mod neîndoielnic faţă de creditor intenţia de a nu executa
obligaţia sau când, fiind vorba de o obligaţie cu executare succesivă, refuză ori neglijează
să-şi execute obligaţia în mod repetat;
d) nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în exerciţiul activităţii
unei întreprinderi;
e) obligaţia se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale.
(3) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), dacă obligaţia devine scadentă după decesul
debitorului, moştenitorii acestuia nu sunt în întârziere decât după trecerea a 15 zile de la
data la care creditorul i-a notificat sau, după caz, de la data notificării curatorului desemnat
în condiţiileart. 1136.
(4) Cazurile în care debitorul se află de drept în întârziere trebuie dovedite de creditor.
Orice declaraţie sau stipulaţie contrară se consideră nescrisă.
Comentariu
Multiplele avantaje şi favoruri acordate debitorului prin art. 1522 dispar atunci când
creditorul a avut precauţiunea să stipuleze întârzierea de drept sau atunci când legea îl
consideră întârziat de drept pe debitor. Aceste efecte se produc numai dacă creditorului nu
i se poate reproşa o culpă personală.
Întârzierea de drept stipulată de părţi în contract se materializează în clauza care prevede
că simpla împlinire a termenului stabilit pentru executare are ca efect întârzierea de drept
a debitorului.
Situaţiile în care, fără o astfel de clauză, debitorul se află prin voinţa legii în întârziere sunt
cele cinci ipoteze prevăzute limitativ de alin. (2) al art. 1523, la care se adaugă situaţiile de
întârziere de drept prevăzute în alte acte normative.
Astfel, se află de drept în întârziere debitorul atunci când:
– nu mai prezintă utilitate executarea obligaţiei sale după ce s-a scurs un anumit timp sau
dacă debitorul nu a executat-o imediat după asumare, această executare fiind impusă de
urgenţă, conform împrejurărilor concrete ale cauzei;
– debitorul a comis o faptă care a făcut imposibilă executarea în natură a obligaţiei sale ori
care a încălcat obligaţia de abţinere;
– debitorul şi-a manifestat de o manieră univocă intenţia de a nu executa obligaţia sau
atunci când nu şi-a executat, în mod succesiv, obligaţiile stipulate prin contract sau
prevăzute de lege ca fiind obligaţii cu executare succesivă;
– obligaţia de a plăti o sumă de bani asumată în ,exerciţiul activităţii unei întreprinderi¨ (în
raporturile juridice de drept comercial). Evitarea expresiei de ,drept comercial¨ este
explicabilă prin tendinţa generală a Noului Cod civil de a absorbi într-o proporţie cât mai
mare posibilă raporturile juridice de drept comercial;
– obligaţia debitorului s-a născut din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale (art.
1349, art. 1330-1395 NCC).
Dacă obligaţia devine scadentă după decesul debitorului şi acesta este de drept în
întârziere, moştenitorii lui sunt protejaţi prin acordarea unui termen legal de opt zile de la
data notificării primite de la creditor. Numai după împlinirea termenului de opt zile,
moştenitorii sunt de drept în întârziere.
Creditorul care se prevalează de întârzierea de drept a debitorului trebuie să facă dovada
că se încadrează în una dintre ipotezele de art. 1523.
404
*rt. 1214.
9(erta de e!ecutare
Debitorul nu este în întârziere dacă a oferit, când se cuvenea, prestaţia datorată, chiar fără
a respecta formalităţile prevăzute la art. 1510-1515, însă creditorul a refuzat, fără temei
legitim, să o primească.
Comentariu
Culpa creditorului care, fără un temei legitim, refuză să primească prestaţia datorată de
debitor, oferită de acesta în termenul datorat şi în deplină conformitate cu obligaţia
asumată, chiar fără respectarea formalităţilor prevăzute de art. 1506-1511 NCC înlătură
calificarea de întârziere a obligaţiei debitorului. Soluţia este firească, deoarece art.
1517 nu permite creditorului să invoce neexecutarea obligaţiilor debitorului dacă această
neexecutare a fost propria sa acţiune sau omisiune. În locul textului art. 1524 era
suficientă o trimitere la art. 1517.
*rt. 1212.
:(ectele &nt7r$ierii debitorului
Debitorul răspunde, de la data la care se află în întârziere, pentru orice pierdere cauzată
de un caz fortuit, cu excepţia situaţiei în care cazul fortuit îl liberează pe debitor de însăşi
executarea obligaţiei.
Comentariu
De la data la care se află de drept în întârziere sau de la data de la care a fost pus în
întârziere, debitorul îşi vede impusă prin textul art. 1525 răspunderea pentru soarta
prestaţiei sale, precum şi pentru orice altă pierdere cauzată creditorului, în ideea că dacă
şi-ar fi executat obligaţia la timp, această pierdere nu ar fi fost pricinuită în patrimoniul
creditorului. Dimpotrivă, dacă în împrejurările date, cazul fortuit care a intervenit după
punerea în întârziere sau după întârzierea de drept este de natură să îl libereze pe debitor
nu numai de răspunderea pentru prejudiciul pricinuit de întârziere, ci şi pentru executare
obligaţiei sale principale faţă de creditor, debitorul este liberat atât de executarea obligaţiei,
cât şi de răspunderea pentru prejudiciul suferit de creditor prin neexecutarea la timp a
obligaţiei debitorului.
*rt. 1216.
Ca$ul obligaţiilor solidare
(1) Notificarea prin care creditorul pune în întârziere pe unul dintre codebitorii solidari
produce efecte şi în privinţa celorlalţi.
(2) Notificarea făcută de unul dintre creditorii solidari produce, tot astfel, efecte şi în
privinţa celorlalţi creditori.
Comentariu
Solidaritatea codebitorilor (art. 1443-1446 NCC) are ca efect şi extinderea punerii în
întârziere faţă de toţi codebitorii solidari prin formalitatea de pune în întârziere a oricăruia
dintre ei.
Solidaritatea activă reglementată de art. 1434-1442 are ca efect şi extinderea punerii în
întârziere în favoarea tuturor creditorilor solidari prin notificarea efectuată de unul dintre
405
creditorii solidari.
)ecţiunea a 3-a.
:!ecutarea silit% &n natur%
Art. 1527. - Dreptul la executarea în natură
Art. 1528. - Executarea obligaţiei de a face
Art. 1529. - Executarea obligaţiei de a nu face
*rt. 121+.
Dreptul la e!ecutarea &n natur%
(1) Creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligaţia în
natură, cu excepţia cazului în care o asemenea executare este imposibilă.
(2) Dreptul la executare în natură cuprinde, dacă este cazul, dreptul la repararea sau
înlocuirea bunului, precum şi orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă.
*rt. 121-.
:!ecutarea obligaţiei de a (ace
(1) În cazul neexecutării unei obligaţii de a face, creditorul poate, pe cheltuiala debitorului,
să execute el însuşi ori să facă să fie executată obligaţia.
(2) Cu excepţia cazului în care debitorul este de drept în întârziere, creditorul poate să
exercite acest drept numai dacă îl înştiinţează pe debitor fie odată cu punerea în
întârziere, fie ulterior acesteia.
*rt. 1219.
:!ecutarea obligaţiei de a nu (ace
În cazul neexecutării obligaţiei de a nu face, creditorul poate cere instanţei încuviinţarea să
înlăture ori să ridice ceea ce debitorul a făcut cu încălcarea obligaţiei, pe cheltuiala
debitorului, în limita stabilită prin hotărâre judecătorească.
Comentariu
Executarea silită în natură este regula în materie pentru că această modalitate a fost avută
în vedere de părţi atunci când au contractat. Ea se poate realiza prin fapta debitorului sau
prin fapta altei persoane.
Creditorul are dreptul să pretindă, dacă este posibilă, executarea în natură a obligaţiei de
către debitor. Numai astfel se poate garanta securitatea contractuală şi respectul
angajamentelor asumate.
Dacă debitorul rămâne recalcitrant, creditorul poate obţine autorizarea de a executa el
anumite obligaţii, cum ar fi, de exemplu, distrugerea unei construcţii, pe cheltuiala
debitorului.
O alternativă este executarea prin terţa persoană autorizată în acelaşi mod, care
acţionează în numele debitorului. Pentru a face uz de această posibilitate, creditorul
406
trebuie să îl înştiinţeze pe debitor, deodată cu punerea în întârziere sau ulterior, dacă
debitorul nu este în întârziere de drept.
O situaţie aparte o reprezintă neexecutarea unei obligaţii de a nu face, în sensul că
debitorul, în loc să se abţină, a avut o conduită activă şi a executat o activitate care trebuie
să fie sancţionată prin înlăturarea a ceea ce a făcut debitorul. Dacă obţine încuviinţarea
instanţei, creditorul poate el însuşi să desfiinţeze rezultatele faptei debitorului sau să
finanţeze executarea acestei măsuri de către o altă persoană.
)ecţiunea a 4-a.
:!ecutarea prin ec4ivalent
§1 - Dispoziţii generale
§2 - Prejudiciul
§3 - Vinovăţia debitorului
61
Dispo$iţii generale
Art. 1530. - Dreptul la daune-interese
*rt. 123/.
Dreptul la daune-interese
Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-
a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau,
după caz, culpabile a obligaţiei.
Comentariu
Neexecutarea obligaţiei de către debitor unită cu imposibilitatea constrângerii debitorului
să execute în natură obligaţia, dă dreptul creditorului la repararea prejudiciului suferit în
acest mod, dacă face dovada că a suferit un prejudiciu şi că acest prejudiciu este efectul
neîndeplinirii obligaţiei debitorului. Aşadar, daunele-interese cuvenite creditorului se
limitează la ceea ce este o consecinţă directă şi necesară a neexecutării obligaţiei4.
61
<re=udiciul
Ì. - Evaluarea prejudiciului
ÌÌ. - Clauza penală şi arvuna
".
:valuarea pre=udiciului
Art. 1531. - Repararea integrală
Art. 1532. - Caracterul cert al prejudiciului
407
Art. 1533. - Previzibilitatea prejudiciului
Art. 1534. - Prejudiciul imputabil creditorului
Art. 1535. - Daunele moratorii în cazul obligaţiilor băneşti
Art. 1536. - Daunele moratorii în cazul obligaţiilor de a face
Art. 1537. - Dovada prejudiciului
*rt. 1231.
,epararea integral%
(1) Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul
neexecutării.
(2) Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta
este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se ţine seama şi de cheltuielile pe care
creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.
(3) Creditorul are dreptul şi la repararea prejudiciului nepatrimonial.
*rt. 1231.
Caracterul cert al pre=udiciului
(1) La stabilirea daunelor-interese se ţine seama de prejudiciile viitoare, atunci când
acestea sunt certe.
(2) Prejudiciul ce ar fi cauzat prin pierderea unei şanse de a obţine un avantaj poate fi
reparat proporţional cu probabilitatea obţinerii avantajului, ţinând cont de împrejurări şi de
situaţia concretă a creditorului.
(3) Prejudiciul al cărui cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine se determină de instanţa
de judecată.
*rt. 1233.
<revi$ibilitatea pre=udiciului
Debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le
prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii contractului, afară de cazul în
care neexecutarea este intenţionată ori se datorează culpei grave a acestuia. Chiar şi în
acest din urmă caz, daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecinţa directă şi
necesară a neexecutării obligaţiei.
*rt. 1234.
<re=udiciul imputabil creditorului
(1) Dacă, prin acţiunea sau omisiunea sa culpabilă, creditorul a contribuit la producerea
prejudiciului, despăgubirile datorate de debitor se vor diminua în mod corespunzător.
Această dispoziţie se aplică şi atunci când prejudiciul este cauzat în parte de un
eveniment al cărui risc a fost asumat de creditor.
(2) Debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut
408
evita cu o minimă diligenţă.
Comentariu
Pentru a beneficia de dreptul la reparaţia integrală a prejudiciului suferit din faptul
neexecutării obligaţiei debitorului, creditorul trebuie să obţină în prealabil o evaluare a
prejudiciului.
Cuantumul daunelor-interese va trebui să corespundă întinderii prejudiciului5 şi acest
prejudiciu va fi conceput atât sub aspect material, cât şi sub aspect nepatrimonial. Pe de
altă parte, prejudiciul material va include atât pierderea efectiv suferită de creditor, cât şi
beneficiul de care acesta a fost privat. De exemplu, preţul mai mare pe care l-a plătit
creditorul pentru a-şi procura de la un alt furnizor bunul nelivrat de debitor.
În calculul prejudiciului nu se vor include acele cheltuieli care nu au mai fost efectuate de
creditor datorită neexecutării obligaţiei debitorului, precum nici acele pierderi pe care
creditorul a reuşit să le evite ca urmare a neexecutării obligaţiei sale.
Prejudiciul va cuprinde în evaluarea sa atât paguba actuală, cât şi cea viitoare, cu condiţia
certitudinii şi cu excluderea prejudiciilor pur eventuale.
Totodată, prejudiciul va fi calculat ţinându-se seama de eventuala responsabilitate a
ambelor părţi pentru neexecutarea în natură a obligaţiei.
Opiniile sunt divergente în privinţa prejudiciului corporal6. Acest prejudiciu suscită
dificultăţi specifice de evaluare şi se tinde la consacrarea normativă oficială a unor
baremuri.
Pentru prejudiciile viitoare, regula este că acestea vor fi incluse în calcul numai dacă
există certitudinea producerii lor.
Conform alin. (2) al art. 1532, prejudiciul ce ar fi cauzat prin pierderea unei şanse poate fi
reparat în măsura probabilităţii sale de realizare. Astfel, uneori, medicul care nu îşi
îndeplineşte obligaţia de informare a pacientului, îl privează pe acesta de o şansă care
constă în evitarea, printr-o altă decizie mai judicioasă, a riscului care s-a realizat.
Pierderea acestei şanse constituie o pagubă distinctă de vătămările corporale suferite din
cauza intervenţiei medicale7.
Si în domeniul activităţii bancare, nu numai în domeniul sănătăţii, s-a reţinut răspunderea
pentru pierderea unei şanse. Astfel, s-a decis că pentru clientul băncii neîndeplinirea de
către instituţia de credit a obligaţiei de punere în gardă şi avertizare a avut drept
consecinţă pierderea şansei de a nu contracta8.
Una dintre condiţiile pentru obligarea la daune-interese a debitorului este previzibilitatea
prejudiciului de către acesta. Debitorul va răspunde numai pentru prejudiciul pe care l-a
prevăzut sau putea să-l prevadă la momentul încheierii contractului ca efect al
neîndeplinirii obligaţiei sale. Aşadar, previzibilitatea este concepută în acest caz după
criteriul subiectiv.
Dacă, însă, neexecutarea obligaţiei debitorului este intenţionată sau dacă se poate stabili
că este urmare a unei culpe grave a debitorului, el va fi răspunzător şi pentru repararea
acelui prejudiciu pe care nu l-a prevăzut sau pe care debitorul nu putea să-l prevadă.
Regulile de mai sus sunt subordonate limitei despăgubirilor cuvenite creditorului pentru
acel prejudiciu care este o consecinţă directă şi necesară a neexecutării obligaţiei
debitorului.
Condiţia conform căreia daunele-interese includ numai prejudiciul care este o consecinţă
directă şi necesară a neexecutării obligaţiei este repetată şi în art. 1533, după ce a fost
enunţată în art. 1530.Aşadar, debitorul nu va răspunde pentru repararea consecinţelor
409
indirecte care în mod normal s-ar fi produs şi fără fapta sa culpabilă. Exemplul clasic este
cel al vânzării unui animal care a avut drept consecinţă contaminarea şi pieirea altor
animale ale cumpărătorului. Prejudiciul va include dauna suferită prin pieirea tuturor
acestor animale. În schimb, prejudiciul nu va include dauna pretinsă pentru că cel care a
cumpărat animalul bolnav nu a reuşit să îşi cultive terenul, nici dauna suferită de acelaşi
creditor pentru că nu şi-a putut îndeplini obligaţiile de livrare a produselor agricole etc.
Explicaţia este aceea că asemenea prejudicii indirecte puteau fi consecinţa altor factori şi
nu, în mod necesar, consecinţa cumpărării animalului bolnav. Oricum, includerea în
prejudiciu a unor pretenţii este lăsată la aprecierea suverană a instanţei fondului. În
domeniul răspunderii medicale se remarcă o tendinţă de extindere a elementelor de calcul
al prejudiciului9.
Despăgubirile datorate de debitor se diminuează cu acele componente ale prejudiciului
care pot fi imputate creditorului, inclusiv în situaţia în care prejudiciul se datorează, în
parte, şi unui risc asumat de creditor.
Un aspect particular şi deosebit de delicat îl reprezintă evaluarea prejudiciului pe care
creditorul ,l-ar fi putut evita cu o minimă diligenţă¨.
Jurisprudenţa Curţii de Casaţie franceze a decis că autorul răspunzător de prejudiciul
cauzat printr-un accident are obligaţia să repare toate consecinţele păgubitoare
decurgând, prin cauzalitate direct din fapta autorului, iar victima nu este nicidecum obligată
să limiteze prejudiciul în interesul autorului faptei. În acest sens, la 1 iulie 2003, secţia Ì-a
civilă a Curţii de Casaţie franceze a decis că nu poate fi diminuată despăgubirea cuvenită
victimei pentru motivul că a refuzat să se supună unor tratamente medical psihiatrice,
neavând această obligaţie, chiar dacă tratamentele erau benefice.
Starea victimei poate evolua şi odată cu ea şi prejudiciul suferit. Totodată, paguba poate
evolua şi independent de agravarea sănătăţii victimei. Dacă se ameliorează această stare
faţă de cea avută în vedere la pronunţarea hotărârii judecătoreşti, nu se poate reduce
despăgubirea. Excepţie face cuantumul unei rente periodice care poate fi tot periodic
revizuit, aşa cum a dispus instanţa. Simetric, indemnizaţia poate fi majorată în cazul
agravării stării sănătăţii victimei, fără a putea fi opusă autoritatea lucrului judecat.
Secţia a ÌÌ-a civilă a Curţii de casaţie franceze a decis la 19 februarie 2004 că agravarea
prejudiciului corporal suferit de victimă antrenează obligaţia de a-l repara integral, chiar şi
în absenţa agravării stării sănătăţii victimei. În speţă, instanţa a avut în vedere că victima
unui prejudiciu obstetrical a mai avut nevoie de asistenţa unei persoane ca ajutor menajer,
pentru că, ulterior accidentului, a mai născut doi copii.
Curtea de Casaţie a avut în vedere că prejudiciul economic nou este independent de
evoluţia stării sechelelor victimei şi nu a fost avut în vedere la pronunţarea hotărârii
anterior naşterii copiilor, fiind suficient să se constate acum că noul prejudiciu nu a fost
reparat. Autoritatea lucrului judecat nu poate fi opusă nici pretenţiei pentru repararea unui
element al prejudiciului neinclus în cererea iniţială şi cu alt obiect.
Într-o astfel de situaţie se găseşte victima care doreşte să contracteze un credit sau o
asigurare de viaţă şi este obligată ă suporte un cost mai ridicat din cauza sănătăţii
prejudiciate de fapta autorului.
*rt. 1232.
Daunele moratorii &n ca$ul obligaţiilor b%neti
(1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la
daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi
410
sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În
acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca
urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic.
(2) Dacă, înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală,
daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadenţă.
(3) Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală creditorul are
dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a
prejudiciului suferit.
*rt. 1236.
Daunele moratorii &n ca$ul obligaţiilor de a (ace
În cazul altor obligaţii decât cele având ca obiect plata unei sume de bani, executarea cu
întârziere dă întotdeauna dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală, calculată de
la data la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligaţiei, cu
excepţia cazului în care s-a stipulat o clauză penală ori creditorul poate dovedi un
prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligaţiei.
*rt. 123+.
Dovada pre=udiciului
Dovada neexecutării obligaţiei nu îl scuteşte pe creditor de proba prejudiciului, cu excepţia
cazului în care prin lege sau prin convenţia părţilor se prevede altfel.
Comentariu
Daunele moratorii se acordă atât în cazul obligaţiilor băneştii, cât şi în cazul obligaţiilor de
a face, altele decât cele constând în plata unei sume de bani.
Dacă obligaţia de a plăti o sumă de bani nu se execută la data stabilită, pentru perioada
cuprinsă între scadenţă şi momentul plăţii efective, prejudiciul creditorului se acoperă prin
obligarea debitorului la plata unei sume. Creditorul nu este obligat să facă dovada
prejudiciului, iar debitorului nu i se permite să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor
ca urmare a întârzierii plăţii ar fi inferior celui pretins.
Aşadar, dacă dreptul creditorului este de a primi o sumă de bani, despăgubirea nu poate
consta în altceva decât în daune-interese moratorii, care pot fi stabilite forfetar, după
procentul dobânzii legale sau creditorul poate obţine, în materie de obligaţii comerciale, un
procent superior celui aferent obligaţiilor civile.
În consecinţă, dacă înainte de scadenţă convenţia părţilor prevedea o dobândă superioară
celei legale, aceste daune moratorii vor funcţiona şi după scadenţă.
Dacă creditorul face dovada că în acest mod nu i s-a acoperit în întregime prejudiciul care
este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei, debitorul poate fi obligat şi la
acoperirea acestui prejudiciu suplimentar.
În cazul obligaţiilor de a face, care nu constau în plata unei sume de bani, întârzierea
executării conferă creditorului dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală calculate
de la data la care debitorul este în întârziere cu privire la echivalentul bănesc al obligaţiei.
Excepţie face situaţia în care chiar în acest scop, pentru acoperirea prejudiciului suferit de
creditor a fost stipulată o clauză penală. În absenţa unei astfel de clauze, se permite
creditorului dovada unui prejudiciu superior celui rezultat din calculul dobânzii legale.
411
Simpla dovadă că debitorul nu şi-a executat obligaţia nu poate constitui o probă suficientă
a prejudiciului suferit de creditor. Acesta din urmă este obligat să justifice atât existenţa
prejudiciului, cât şi întinderea acestuia. Contractul părţilor sau dispoziţia legii pot să deroge
de la această regulă, stabilind scutirea creditorului de proba prejudiciului.
"".
Clau$a penal% i arvuna
Art. 1538. - Clauza penală
Art. 1539. - Cumulul penalităţii cu executarea în natură
Art. 1540. - Nulitatea clauzei penale
Art. 1541. - Reducerea cuantumului penalităţii
Art. 1542. - Obligaţia principală indivizibilă
Art. 1543. - Obligaţia principală divizibilă
Art. 1544. - Arvuna confirmatorie
Art. 1545. - Arvuna penalizatoare
Art. 1546. - Restituirea arvunei
*rt. 123-.
Clau$a penal%
(1) Clauza penală este aceea prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la o
anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale.
(2) În caz de neexecutare, creditorul poate cere fie executarea silită în natură a obligaţiei
principale, fie clauza penală.
(3) Debitorul nu se poate libera oferind despăgubirea convenită.
(4) Creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ţinut să dovedească vreun
prejudiciu.
(5) Dispoziţiile privitoare la clauza penală sunt aplicabile convenţiei prin care creditorul
este îndreptăţit ca, în cazul rezoluţiunii sau rezilierii contractului din culpa debitorului, să
păstreze plata parţială făcută de acesta din urmă. Sunt exceptate dispoziţiile privitoare la
arvună.
*rt. 1239.
Cumulul penalit%ţii cu e!ecutarea &n natur%
Creditorul nu poate cere atât executarea în natură a obligaţiei principale, cât şi plata
penalităţii, afară de cazul în care penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea
obligaţiilor la timp sau în locul stabilit. În acest din urmă caz, creditorul poate cere atât
executarea obligaţiei principale, cât şi a penalităţii, dacă nu renunţă la acest drept sau
dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligaţiei.
412
*rt. 124/.
Nulitatea clau$ei penale
(1) Nulitatea obligaţiei principale atrage pe aceea a clauzei penale.
Nulitatea clauzei penale nu atrage pe aceea a obligaţiei principale.
(2) Penalitatea nu poate fi cerută atunci când executarea obligaţiei a devenit imposibilă din
cauze neimputabile debitorului.
*rt. 1241.
,educerea cuantumului penalit%ţii
(1) Ìnstanţa nu poate reduce penalitatea decât atunci când:
a) obligaţia principală a fost executată în parte şi această executare a profitat creditorului;
b) penalitatea este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la
încheierea contractului.
(2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. b), penalitatea astfel redusă trebuie, însă, să rămână
superioară obligaţiei principale.
(3) Orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă.
Legea nr. 71/2011: Art. 115. Clauza penală convenită după intrarea în vigoare a Codului
civil produce efectele prevăzute de acesta, indiferent de data naşterii obligaţiei principale
Comentariu
Părţile pot stipula prin contract prestaţia la care este obligat debitorul în cazul în care nu va
executa voluntar obligaţia principală. Această clauză oferă creditorului opţiunea între
executarea silită în natură a principalei obligaţii şi executarea silită a clauzei penale.
Facultatea opţiunii stă la dispoziţia creditorului nu şi la libera alegere a debitorului.
Creditorul care beneficiază de clauza penală este scutit de obligaţia de a face dovada
prejudiciului suferit din faptul neexecutării voluntare a obligaţiei principale.
Prin convenţia care conţine clauze penale se poate stipula că, în cazul rezoluţiunii sau
rezilierii din culpa debitorului a convenţiei părţilor, o plată parţială efectuată voluntar de
debitor să nu fie supusă restituirii.
În cazul arvunei penalizatoare, nu mai este necesară o astfel de stipulaţie.
Prevederea din alin. (2) al art. 1538, conform căreia creditorul care nu a obţinut
executarea voluntară a obligaţiei debitorului are opţiunea între executarea silită a
principalei obligaţii şi executarea silită a clauzei penale, este completată în art. 1539 cu
interdicţia cumulului celor două alternative, executarea în natură şi penalitatea. Aşadar,
regula este că nu i se permite cumulul creditorului, în sensul de a executa silit obligaţia
principală în natură şi penalitatea în forma plăţii unei sume.
Totuşi, dacă părţile au stabilit un loc şi un timp pentru executarea obligaţiei principale, iar
penalitatea s-a stipulat pentru neexecutarea obligaţiei principale la timpul sau la locul
stabilit, se permite creditorului să cumuleze executarea silită a obligaţiei principale şi
executarea silită a penalităţii, dacă creditorul nu renunţă voluntar la dreptul de a cumula
executările sau dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligaţiei principale.
Dacă obligaţia principală este sancţionată cu nulitatea, va fi lipsită de efecte şi obligaţia
care cuprinde clauza penală, dar dacă nulitatea priveşte numai clauza penală, rămâne
413
obligaţia principală neatinsă. De asemenea, dacă principala obligaţie a devenit imposibilă
din motive neimputabile debitorului, nu poate fi cerută penalitatea, deoarece lipseşte
vinovăţia debitorului, care justifică penalitatea.
Atunci când contractul conţine o clauză penală excesivă, draconică, aşa cum se întâlneşte
uneori în contractele de leasing, jurisprudenţa belgiană a intervenit sancţionând cu
nulitatea asemenea clauze şi justificând nulitatea cu argumente de clauză ilicită sau de
ordine publică.
Jurisprudenţa franceză a procedat în acelaşi mod numai după reforma din iulie 1975.
Textul art. 1152CCF a primit un al doilea alineat, care permite instanţei, chiar şi din oficiu,
să modeleze sau să accentueze penalitatea atunci când ea este, după caz, sau excesivă
sau derizorie.
Textul art. 1541 permite numai reducerea penalităţii în două situaţii:
a) obligaţia principală a fost parţial executată, voluntar sau silit, şi această executare a
profitat creditorului;
b) penalitatea este vădit excesivă în comparaţie cu prejudiciul previzibil pentru părţi la data
încheierii contractului, rezultând din neexecutarea obligaţiei debitorului.
Articolul 1541, în alineatul final, sancţionează clauzele contractuale care nu respectă
aceste reguli cu considerarea acestor clauze ca nefiind scrise10.
*rt. 1241.
9bligaţia principal% indivi$ibil%
Atunci când obligaţia principală este indivizibilă, fără a fi solidară, iar neexecutarea
acesteia rezultă din fapta unuia dintre codebitori, penalitatea poate fi cerută fie în totalitate
celui care nu a executat, fie celorlalţi codebitori, fiecăruia pentru partea sa. Aceştia
păstrează dreptul de regres în contra celui care a provocat neexecutarea.
*rt. 1243.
9bligaţia principal% divi$ibil%
(1) Atunci când obligaţia principală este divizibilă, penalitatea este, de asemenea,
divizibilă, fiind suportată numai de codebitorul care este vinovat de neexecutare şi numai
pentru partea de care acesta este ţinut.
(2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică atunci când clauza penală a fost stipulată pentru a
împiedica o plată parţială, iar unul dintre codebitori a împiedicat executarea obligaţiei în
totalitate. În acest caz, întreaga penalitate poate fi cerută acestuia din urmă, iar de la
ceilalţi codebitori numai proporţional cu partea fiecăruia din datorie, fără a limita regresul
acestora împotriva celui care nu a executat obligaţia.
Comentariu
Articolele 1542 şi 1543 reglementează consecinţele neexecutării obligaţiei principale în
două ipoteze: ipoteza obligaţiei principale indivizibile şi ipoteza obligaţiei principale
divizibile.
Atunci când nu s-a executat obligaţia principală indivizibilă şi fapta de neexecutare poate fi
atribuită unuia dintre codebitori, acestuia i se poate stabili obligaţia de a plăti în întregime
penalitatea sau, creditorul îşi poate fracţiona penalitatea cerând fiecăruia dintre codebitori
să plătească partea lui din penalitatea totală. Codebitorii plătitori au dreptul de regres
414
contra aceluia care nu a executat obligaţia indivizibilă.
Divizibilitatea obligaţiei atrage şi divizibilitatea penalităţii. Această penalitate va fi suportată
numai de debitorul vinovat de neexecutare şi numai pentru partea ce îi revine acestuia din
ansamblul executării. Chiar şi în acest caz, dacă motivul pentru care s-a stipulat clauza
penală a fost de a împiedica fracţionarea executării plăţii, iar unul dintre codebitori a
împiedicat executarea în totalitate a principalei obligaţii, el va putea fi obligat să plătească
întreaga penalitate şi numai el va putea fi obligat în acest mod, adică la plata întregii
penalităţi. Ceilalţi codebitori care nu au împiedicat executarea în totalitate a obligaţiei
principale vor putea fi siliţi să suporte numai o parte din penalitate, proporţională cu partea
din datoria principală şi, totodată, vor beneficia de acţiune în regres contra codebitorului
care a împiedicat executarea obligaţiei în totalitate.
*rt. 1244.
*rvuna con(irmatorie
(1) Dacă, la momentul încheierii contractului, o parte dă celeilalte, cu titlu de arvună, o
sumă de bani sau alte bunuri fungibile, în caz de executare arvuna trebuie imputată
asupra prestaţiei datorate sau, după caz, restituită.
(2) Dacă partea care a dat arvuna nu execută obligaţia fără justificare, cealaltă parte poate
declara rezoluţiunea contractului, reţinând arvuna. Atunci când neexecutarea provine de la
partea care a primit arvuna, cealaltă parte poate declara rezoluţiunea contractului şi poate
cere dublul acesteia.
(3) Creditorul obligaţiei neexecutate poate, însă, opta pentru executare sau pentru
rezoluţiunea contractului şi repararea prejudiciului potrivit dreptului comun.
*rt. 1242.
*rvuna penali$atoare
Dacă în contract este stipulat expres dreptul uneia dintre părţi sau dreptul ambelor părţi de
a se dezice de contract, cel care denunţă contractul pierde arvuna dată sau, după caz,
trebuie să restituie dublul celei primite.
*rt. 1246.
,estituirea arvunei
Arvuna se restituie când contractul încetează din cauze ce nu atrag răspunderea vreuneia
dintre părţi.
Comentariu
Arvuna este reglementată în Noul Cod civil în două variante, în raport de funcţia pe care o
îndeplineşte.
Articolul 1544 reglementează arvuna confirmatorie, constând în predarea de către una
dintre părţi celeilalte părţi contractante, la momentul încheierii contractului, cu titlu de
arvună, a unei sume de bani sau a unei cantităţi de bunuri fungibile pentru ca odată cu
executarea obligaţiei sale, arvuna să fie imputată asupra prestaţiei datorate. Dacă
prestaţia datorată se execută integral, arvuna este o suprasolvire şi se restituie părţii care
a predat-o la încheierea contractului.
415
În alternativa neexecutării obligaţiei de către plătitorul arvunei, cealaltă parte contractantă
poate cere rezoluţiunea contractului şi poate reţine arvuna. Dimpotrivă, dacă cel ce a
primit arvuna nu îşi execută obligaţia, plătitorul arvunei poate cere rezoluţiunea
contractului şi obligarea celeilalte părţi contractante să îi restituie dublul arvunei.
Partea contractantă căreia nu îi este imputată neexecutarea voluntară a contractului poate
cere fie executarea silită în natură a obligaţiei contractuale, fie rezoluţiunea, renunţând la
posibilităţile oferite de art. 1544 şi cerând ca prejudiciul să fie reparat în conformitate cu
dispoziţiile aplicabile în cazul nestipulării arvunei.
Arvuna penalizatoare presupune existenţa unei clauze în contractul părţilor, prin care se
acordă fiecăreia dintre părţi sau uneia dintre părţi dreptul de a se dezice de contract.
Partea contractantă care renunţă la contract pierde arvuna pe care a dat-o celeilalte părţi
sau îi plăteşte celeilalte părţi dublul sumei primite, după caz.
Dacă niciuna dintre părţi nu este răspunzătoare pentru încetarea contractului, arvuna
primită, în forma confirmatorie sau în forma penalizatoare se restituie plătitorului.
63
Vinov%ţia debitorului
Art. 1547. - Vinovăţia debitorului
Art. 1548. - Prezumţia de culpă
*rt. 124+.
Vinov%ţia debitorului
Debitorul este ţinut să repare prejudiciul cauzat cu intenţie sau din culpă.
*rt. 124-.
<re$umţia de culp%
Culpa debitorului unei obligaţii contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării.
Comentariu
Având forţă obligatorie, contractul trebuie să fie executat, în mod normal, iar neexecutarea
trebuie să fie sancţionată. Dacă debitorul nu-şi execută obligaţia în mod spontan,
creditorul trebuie să-l pună în întârziere pentru a obţine executarea în natură şi dacă nu
obţine rezultatul, trebuie să procedeze la executare forţată, deşi nu întotdeauna o poate
realiza. Rămâne să se mulţumească cu o executare prin echivalent pentru a repara
prejudiciul suferit din cauza neexecutării în natură.
Concepţia dreptului privat este că, în caz de neexecutare a contractului, creditorul
are dreptul la daune-interese echivalente cu avantajul pe care trebuia să îl primească în
cazul executării contractului.
Dreptul la repararea prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării contractului
presupune îndeplinirea a trei condiţii:
1) un prejudiciu suferit de creditor;
2) o culpă contractuală;
416
3) un raport de cauzalitate între culpă şi prejudiciu.
Culpa contractuală constă în însăşi neexecutarea culpabilă a obligaţiei contractuale.
Textul art. 1548 utilizează expresia ,simplul fapt al neexecutării¨, dar realităţile
demonstrează că nu este deloc ,simplu¨. Jurisprudenţa tinde să adauge la obligaţiile
contractate alte obligaţii strâns legate de acestea, cum sunt obligaţia de informare şi de
sfătuire. Totodată, au fost integrate obligaţiei contractuale unele îndatoriri care s-au grupat
sub denumirea de obligaţie de securitate. Astfel, contractul de muncă presupune
securitatea corporală a salariatului, iar contractul de transport presupune deplasarea
călătorului fără nicio vătămare la destinaţie. Nu toate situaţiile nasc obligaţii de securitate.
De exemplu, contractul de vânzare a mărfurilor din magazin nu comportă obligaţia de
protecţie în magazin, dar o astfel de obligaţie există pentru viciile ascunse ale lucrului
cumpărat. Dacă, de regulă, obligaţia de informare şi de sfătuire există în faza prealabilă
încheierii contractului, o astfel de obligaţie poate fi continuată şi în faza de executare a
contractului.
În ce priveşte obligaţia de informare, în faza de executare a contractului, ea se raportează
la obligaţia cooperării părţilor prin furnizarea de informaţii, prin punerea în gardă şi datoria
de consiliere.
Lucrurile nu sunt simple nici în ceea ce priveşte calificarea obligaţiilor pe care şi le-au
asumat părţile prin contract. Unele dintre acestea sunt obligaţii de mijloace, iar altele sunt
obligaţii de rezultat. În cazul obligaţiilor de mijloace, creditorul nu se poate mulţumi, ca şi în
cazul celor de rezultat cu dovada neîndeplinirii obligaţiei, ci trebuie să facă dovada că
neexecutarea s-a datorat neîndeplinirii unei obligaţii concrete pe care o avea debitorul. În
această situaţie se află contractul de îngrijiri medicale şi cel de asistenţă juridică.
Trecând peste aceste complicaţii, textul art. 1584 rezumă stabilind că se prezumă culpa
debitorului din simplul fapt al neexecutării obligaţiei contractuale.
)ecţiunea a 2-a.
,e$oluţiunea' re$ilierea i reducerea prestaţiilor
Art. 1549. - Dreptul la rezoluţiune sau reziliere
Art. 1550. - Modul de operare
Art. 1551. - Reducerea prestaţiilor
Art. 1552. - Rezoluţiunea unilaterală
Art. 1553. - Pactul comisoriu
Art. 1554. - Efectele rezoluţiunii şi ale rezilierii
*rt. 1249.
Dreptul la re$oluţiune sau re$iliere
(1) Dacă nu cere executarea silită a obligaţiilor contractuale, creditorul are dreptul la
rezoluţiunea sau după caz, rezilierea contractului, precum şi la daune-interese, dacă i se
cuvin.
(2) Rezoluţiunea poate avea loc pentru o parte a contractului, numai atunci când
executarea sa este divizibilă. De asemenea, în cazul contractului plurilateral,
neîndeplinirea de către una dintre părţi a obligaţiei nu atrage rezo- luţiunea contractului
417
faţă de celelalte părţi, cu excepţia cazului în care prestaţia neexecutată trebuia, după
circumstanţe, să fie considerată esenţială.
(3) Dacă nu se prevede altfel, dispoziţiile referitoare la rezoluţiune se aplică şi în cazul
rezilierii.
Comentariu
Textul art. 1549 rezumă posibilităţile creditorului în cazul neexecutării obligaţiilor
debitorului: a) executarea silită în natură; b) executarea silită prin echivalent; c)
rezoluţiunea sau rezilierea contractului şi daune-interese.
Cel de-al doilea alineat prevede că se poate pronunţa o rezoluţiune pentru numai o parte a
contractului, dacă este divizibilă executarea obligaţiei debitorului.
Cel de-al treilea alineat precizează că normele Codului privind rezoluţiunea sunt aplicabile
şi rezilierii.
Rezoluţiunea11 sancţionează forţa obligatorie a contractului, distrugându-l, aşa cum
remarcă autorul T. Genicon12. Rezoluţiunea pentru neexecutare este o tehnică originală
de desfiinţare a contractului, care se distinge de instituţiile apropiate, cum sunt nulitatea,
caducitatea, ruperea contractului, decăderea, dezicerea etc.
Rezoluţiunea pentru neexecutare, chiar şi atunci când nu produce efecte decât pentru
viitor, conform convenţiei părţilor, nu se confundă cu rezilierea pentru neexecutare, pentru
că aceasta din urmă este, în principiu judiciară.
*rt. 122/.
;odul de operare
(1) Rezoluţiunea poate fi dispusă de instanţă, la cerere, sau, după caz, poate fi declarată
unilateral de către partea îndreptăţită.
(2) De asemenea, în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă părţile au convenit astfel,
rezoluţiunea poate opera de plin drept.
Comentariu
Rezoluţiunea poate fi rezultatul acordului părţilor sau poate fi dispusă de instanţă ori
declarată unilateral de partea contractantă îndreptăţită.
Acordul părţilor pentru rezoluţiunea contractului este inversul acordului pentru încheierea
contractului. Acest acord se supune regulilor privind condiţiile de validitate a contractelor în
general. El presupune un acord expres sau tacit al tuturor persoanelor care au avut
calitatea de părţi în contract. Principiul consensualismului se aplică şi acestui acord.
Revocarea prin acord produce aceleaşi efecte ca şi realizarea condiţiei rezolutorii. Dacă s-
a conceput realizarea contractului în etape succesive, revocarea produce efecte numai
pentru viitor. Anihilarea retroactivă a contractului este înlesnită de împrejurarea că până în
acel moment nu s-a produs niciun efect.
Manifestarea unilaterală de voinţă produce efectele rezoluţiunii în condiţiile reglementate
la art. 1552.
Rezoluţiunea pentru neexecutare a obligaţiilor asumate prin contract poate fi explicată şi
prin mecanismul condiţiei rezolutorii (art. 1401 NCC).
În primul rând, producerea evenimentului care a fost calificat drept condiţie rezolutorie
desfiinţează contractul prin voinţa legii. Textul art. 1550 are o altă soluţie, rezoluţiunea este
facultativă şi ea poate fi dispusă de instanţă, la cerere sau poate fi, după caz, declarată
418
unilateral de către partea îndreptăţită.
În concluzie:
1) rezoluţiunea nu operează de plin drept în concepţia textelor art. 1549 şi următoarele.
Acest mod de operare este, deci, incompatibil cu mecanismul condiţiei rezolutorii.
2) rezoluţiunea bazată pe îndeplinirea condiţiei rezolutorii poate fi invocată de oricare
dintre părţi şi chiar de o terţă persoană, în timp ce rezoluţiunea reglementată de art.
1550 operează numai prin hotărârea instanţei, la cererea părţii îndreptăţite sau, după caz,
poate fi declarată unilateral de către parte îndreptăţită.
3) evenimentul calificat drept condiţie rezolutorie trebuie să fie exterior raportului juridic
generat de contract, pe când executarea prestaţiei este intrinsecă raportului juridic
contractual şi, deci, nu poate fi o condiţie rezolutorie.
4) condiţia rezolutorie este un element al contractului, generat de voinţa părţilor şi dacă o
considerăm ca temei al rezoluţiunii contractului pentru neexecutare, se poate concluziona
că părţile însele au provocat desfiinţarea contractului.
5) interzicerea clauzelor de renunţare la rezoluţiune ar fi inexplicabilă pentru că nu ar
corespunde dorinţei suverane a părţilor.
Analiza voluntaristă a rezoluţiunii pentru neexecutare a avut o durată îndelungată în
doctrina franceză, deoarece nu s-a luat în considerare că rezoluţiunea pentru neexecutare
se produce în temeiul legii şi nu este un mecanism intern al contractului. Pentru a înţelege
corect mecanismul contractului sinalagmatic şi rezoluţiunea pentru neexecutare, nu
trebuie să se cerceteze motivaţia părţii care a contractat. Este mult mai realist să se
considere că legea şi nu părţile contractante este la originea rezoluţiunii pentru
neexecutare.
Conform art. 1550, rezoluţiunea pentru neexecutare este o decizie a instanţei sau a
creditorului. Nu este niciodată o urmare directă a neexecutării, ci este o măsură care se
aplică şi nicidecum o situaţie care se constată. Concepută ca remediu, rezoluţiunea
produce efecte specifice, care nu pot fi obţinute cât timp nu a fost decisă rezoluţiunea şi
care nu sunt niciodată dobândite de la sine.
În contractele sinalagmatice, obligaţia uneia dintre părţi are drept cauză obligaţia celeilalte
părţi şi reciproc, astfel încât dacă obligaţia uneia nu este îndeplinită, indiferent de motiv,
obligaţia celeilalte părţi devine lipsită de cauză.
Dacă un contract nu conţine nicio clauză expresă de rezoluţiune, aparţine instanţei să
verifice, în termenii contractului şi în intenţia părţilor, care este întinderea angajamentului
asumat de aceea dintre părţi care nu şi-a îndeplinit în totalitate sarcinile, iar în caz de
parţială neexecutare să aprecieze, după împrejurările cauzei, dacă această neexecutare e
suficient de importantă pentru a antrena rezoluţiunea ori dacă nu ar fi suficientă reparaţia,
prin obligarea la daune interese.
Sub aceste aspecte, judecătorul fondului deţine o putere suverană de apreciere13.
Se consideră că voinţa legii nu a fost niciodată de a impune desfiinţarea contractului
pentru neexecutare şi niciodată nu a fost propusă contractanţilor, în special creditorului
inocent.
Niciodată nu există un element obiectiv care declanşează rezoluţiunea pentru
neexecutare, ci ea rămâne o apreciere subiectivă.
Rezoluţiunea judiciară a contractului generează o situaţie juridică nouă, fiind astfel
constitutivă de drepturi şi, totodată, declarativă. Este constitutivă pentru că instanţa este
cea care generează rezoluţiunea contractului şi până în momentul pronunţării hotărârii
419
judecătoreşti, părţile continuă să fie legate de contract, deoarece simpla neexecutare nu
distruge contractul14.
*rt. 1221.
,educerea prestaţiilor
(1) Creditorul nu are dreptul la rezoluţiune atunci când neexecutarea este de mică
însemnătate. În cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la
reziliere, chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un caracter repetat.
Orice stipulaţie contrară este considerată nescrisă.
(2) El are însă dreptul la reducerea proporţională a prestaţiei sale dacă, după împrejurări,
aceasta este posibilă.
(3) Dacă reducerea prestaţiilor nu poate avea loc, creditorul nu are dreptul decât la daune-
interese.
Comentariu
Rezoluţiunea este o sancţiune excesivă atunci când neexecutarea priveşte numai o parte
de mică însemnătate a obligaţiei debitorului. Prin expresia ,creditorul nu are drept la
rezoluţiune¨, textul se referă la rezoluţiunea unilaterală, în primul rând, dar şi la dreptul
creditorului de a cere instanţei să pronunţe rezoluţiunea.
Aceste concluzii sunt valabile pentru rezoluţiunea contractelor cu executare instantanee.
Dacă prestaţia debitorului a fost stipulată în sensul de a fi executată succesiv, pentru a
acea parte neînsemnată din obligaţia debitorului care nu s-a executat, creditorul are
dreptul la reziliere, dacă actele de neexecutare a obligaţiilor debitorului au avut un caracter
repetat şi riscă să aibă şi în viitor un caracter identic, ceea ce ar reprezenta un
inconvenient major pentru creditorul inocent.
Textul frazei finale din alin. (1) al art. 1551 sancţionează clauzele contractuale contrare
principiilor de mai sus cu considerarea lor ca fiind nescrisă.
Atunci când creditorul nu poate cere instanţei rezoluţiunea contractului şi nu poate declara
el însuşi rezoluţiunea unilaterală, el are dreptul să ceară instanţei o reducere proporţională
a propriei prestaţii.
Dacă şi-a executat integral prestaţia, va cere restituirea unei părţi, în formă de echivalent
bănesc, iar dacă nu şi-a executat prestaţia integral, va cere instanţei să determine
reducerea proporţională a prestaţiei. Această reducere va opera în mod diferenţiat, după
împrejurări, numai atunci când este posibilă.
Dacă nu este posibilă reducerea prestaţiilor, creditorul căruia i se interzice accesul la
rezoluţiune sau la reziliere va avea, totuşi, dreptul la daune-interese în cuantumul
corespunzător prestaţiei debitorului neexecutate.
*rt. 1221.
,e$oluţiunea unilateral%
(1) Rezoluţiunea sau rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a
debitorului atunci când părţile au convenit astfel, când debitorul se află de drept în
întârziere ori când acesta nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punerea în
întârziere.
(2) Declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere trebuie făcută în termenul de prescripţie
420
prevăzut de lege pentru acţiunea corespunzătoare acestora.
(3) În toate cazurile, declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere se înscrie în cartea funciară
sau, după caz, în alte registre publice, pentru a fi opozabilă terţilor.
(4) Declaraţia de rezoluţiune este irevocabilă de la data comunicării ei către debitor sau,
după caz, de la data expirării termenului prevăzut la alin. (1).
Comentariu
Dacă, în principiu, nu se permite părţilor contractante să se degajeze unilateral de legătura
contractuală, există situaţii de excepţie, când legea autorizează sau când partea
contractantă îşi rezervă acest drept.
Rezoluţiunea unilaterală sau rezilierea unilaterală a contractului se poate produce prin
notificarea scrisă a debitorului în trei situaţii:
1) când părţile au convenit în acest mod prin clauză contractuală explicită;
2) când debitorul se află de drept în întârziere;
3) când debitorul nu a executat obligaţia sa nici în termenul fixat în punerea în întârziere.
Contractele cu durată nedeterminată şi cu executări succesive implică, în principiu, dreptul
de a se dezangaja unilateral, pentru că interzicerea unui astfel de drept ar echivala cu un
angajament veşnic şi ar leza libertatea individuală.
Regula se aplică în diverse situaţii, cum sunt: contractul de muncă, contractul de închiriere
pe durată nedeterminată şi altor contracte similare. Facultatea de reziliere nu poate fi
concepută ca o prerogativă discreţionară şi rezilierea nu poate fi exercitată ca un abuz de
drept.
Totuşi, buna-credinţă a celui care uzează de mecanismul rezilierii nu presupune obligaţia
de a justifica întotdeauna un motiv legitim. De exemplu, în contractul de muncă,
nerespectarea termenului de preaviz poate fi sancţionată sau cu nulitatea măsurii
concedierii sau alocarea de daune-interese, în raport de politica legislativă a momentului.
Oricum, salariatul nu trebuie să îşi motiveze demisia.
Pot fi reziliate unilateral, în virtutea specificului contractului, mandatul, depozitul,
închirierea etc., după cum unele contracte în care legiuitorul intervine pentru protecţia
consumatorului sau pentru protecţia pacientului, se reglementează prin voinţa legii dreptul
părţii mai slabe la răzgândire.
Retractarea unilaterală ,atunci când părţile au convenit astfel¨ este mecanismul prin care
se oferă părţii contractante sau ambelor părţi facultatea de a se dezlega de angajamentele
asumate prin contract. În contractul cu executare instantanee, retractarea intervine înainte
de executare şi este, în mod frecvent, subordonată obligaţiei de a plăti o indemnizaţie15.
În contractele cu executare succesivă, părţile pot stipula clauze de reziliere, care permit
uneia sau alteia dintre părţi să pună capăt, unilateral şi discreţionar, executării contractului.
În cele cu durată determinată, acest drept se exercită înaintea scadenţei executării.
În ambele situaţii, clauza contractuală permite încetarea contractului printr-o manifestare
de voinţă unilaterală, făcându-se abstracţie de comportamentul contractanţilor.
În cea de-a doua ipoteză, partea care se plânge de neexecutarea obligaţiei celeilalte părţi
care se află de drept în întârziere, este autorizată de textul art. 1552 alin. (1) să rezilieze
contractul sau să îl rezoluţioneze prin notificare scrisă adresată debitorului, cu alte cuvinte,
prin manifestarea unilaterală de voinţă. Rezultă că în cea de-a doua ipoteză nu este
indiferent comportamentul contractanţilor, ci este culpabil de neexecutare unul dintre
contractanţi. Acest drept se va exercita cu bună-credinţă, abuzul fiind sancţionat cu
421
ineficienţa actului unilateral. Jurisprudenţa franceză a recunoscut efectele rezoluţiunii
unilaterale în situaţiile în care interesul părţii care o declară este imperios.
Dacă relaţiile contractuale implică o doză specifică de încredere, culpa deosebit de gravă
a uneia dintre părţile contractante poate justifica sau cel puţin poate explica ruperea
unilaterală a contractului. În aceeaşi situaţie se află creditorul care se vede ameninţat de
un prejudiciu ireparabil în cazul în care nu se dezangajează de contract.
Ruperea unilaterală a contractului este o anticipare a deciziei instanţei. Recurgerea la
această soluţie are întotdeauna o justificare concretă, cm ar fi urgenţa, imposibilitatea
executării, trădarea încrederii, comportamentul agresiv etc. Măsura trebuie să fie
proporţională cu gravitatea neexecutării pe care o suportă creditorul. Textul art. 1552 nu
prevede un termen de preaviz acordat debitorului în afară de cea de-a treia ipoteză când
punerea în întârziere s-a efectuat prin notificare şi nu în virtutea legii.
Ceea ce este pretins creditorului, care face uz de declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere
este respectarea termenului de prescripţie prevăzut de lege pentru acţiunea
corespunzătoare16.
Ultimul alineat al art. 1552 reglementează înscrierea în cartea funciară, sau, după caz, în
alte registre publice a declaraţiei de rezoluţiune sau de reziliere, pentru opozabilitate faţă
de terţi.
Generalitatea admiterii rezoluţiunii prin denunţare unilaterală cunoaşte restricţii în cazul
unor contracte pentru stabilitatea acestora. Jurisprudenţa franceză recentă tinde să
utilizeze acest mod de rezoluţiune ca echivalent al rezoluţiunii judiciare, care permite
sancţionarea neexecutării pentru privarea părţii inocente de contraprestaţia cuvenită.
Tendinţa se manifestă şi prin atenuarea rigorii condiţiilor de fond a rezoluţiunii prin
denunţare unilaterală.
Generalizarea acestui mod de rezoluţiune are ca efect secundar creşterea riscului de
rupere unilaterală nejustificată, datorită lăsării la aprecierea creditorului a oportunităţii
rezoluţiunii. Executarea în natură rămâne principiul de bază al executării contractului.
Rezoluţiunea unilaterală exercită funcţii pe care o rezoluţiune judiciară nu şi le poate
asuma în mod eficient: rapiditatea dezlegării contractuale în cazuri de urgenţă, limitarea
prejudiciului consecutiv neexecutării şi sancţionarea promptă a comportamentului culpabil
al debitorului. Rezoluţiunea unilaterală apare astfel ca un mod original de rezoluţiune
comparabil cu rezoluţiunea judiciar şi cu efectele clauzei rezolutorii.
Contractul se încheie pentru că are o justificare economică precisă şi concretă. Părţile îşi
stabilesc obiective şi doresc îndeplinirea lor. Rezoluţiunea unilaterală permite creditorului
să rupă rapid un contract devenit inutil, pentru că au fost înşelate aşteptările şi speranţele
legate de acesta.
Ruperea contractului este, de cele mai multe ori, urmată de încheierea unui alt contract cu
un alt partener.
Creditorul inocent nu trebuie să aştepte pronunţarea hotărârii instanţei pentru rezoluţiunea
contractului.
Această nevoie de celeritate nu este cantonată la raporturile juridice de drept comercial, ci
se regăseşte şi la cele de drept civil.
Principalul avantaj al rezoluţiunii unilaterale este rapiditatea, evitarea inconvenientului
lentorii justiţiei şi, concomitent, oferirea unei compensaţii la neexecutarea obligaţiilor
debitorului.
Principiile comune contractuale redactate de Asociaţia Henri Capitant17 prevăd la art.
8:101: Moyens dont dispose le créancier principiul conform căruia, întotdeauna când o
422
parte nu execută o obligaţie ce rezultă din contract şi nu beneficiază de exonerarea
prevăzută la art. 8:108, creditorul este îndreptăţit să recurgă la unul dintre mijloacele
prevăzute la capitolul ÌX, iar art. 9:301: prevede că o parte poate rezoluţiona contractul în
caz de neexecutare esenţială din partea cocontractantului. Rezoluţiunea operează prin
notificarea către debitor (art. 9:303:).
În cazul rezoluţiunii bazată pe clauzele contractului, nerespectarea condiţiilor stipulate
poate fi sancţionată judiciar, inclusiv prin ordonanţă preşedinţială.
Dacă partea care rupe contractul pe durată nedeterminată, respectând modalităţile
stipulate, nu trebuie să justifice măsura, cu toate acestea, instanţa, examinând
împrejurările cauzei, poate reţine abuzul părţii contractante în exercitarea dreptului de a
pune capăt contractului. În prezenţa unei clauze rezolutorii, instanţa nu poate refuza să
constate rezoluţiunea intervenită, nici atunci când ar putea să califice ca nefiind suficient
de grav neexecutarea şi nu poate acorda debitorului termene de graţie pentru a-şi executa
obligaţia şi pentru a evita rezoluţiunea.
Clauza rezolutorie îşi pierde interesul în acele situaţii în care legea sau jurisprudenţa
permite o rezoluţiune extrajudiciară a contractului în cazul neexecutării de către debitor a
obligaţiilor sale: vânzare de alimente pentru consum uman, asigurări, proprietate
intelectuală etc.
Totodată, creditorul poate rupe contractul unilateral în caz de urgenţă (evacuarea din sală
a unui spectator turbulent care îi împiedică pe ceilalţi să urmărească reprezentaţia)18.
*rt. 1223.
<actul comisoriu
(1) Pactul comisoriu produce efecte dacă prevede, în mod expres, obligaţiile a căror
neexecutare atrage rezoluţiunea sau rezilierea de drept a contractului.
(2) În cazul prevăzut la alin. (1), rezoluţiunea sau rezilierea este subordonată punerii în
întârziere a debitorului, afară de cazul în care s-a convenit că ea va rezulta din simplul fapt
al neexecutării.
(3) Punerea în întârziere nu produce efecte decât dacă indică în mod expres condiţiile în
care pactul comisoriu operează.
Comentariu
Pentru a produce rezultatul urmărit, rezoluţiunea sau rezilierea contractului, pactul
comisoriu trebuie să prevadă în mod explicit care sunt acele obligaţii a căror neexecutare
atrage de drept rezoluţiunea sau rezilierea contractului, la această exigenţă adăugându-se
punerea în întârziere a debitorului, dacă nu s-a stipulat că va rezulta din simplul fapt al
neexecutării. Si în acest caz, punerea în întârziere va avea efect numai dacă va indica în
mod explicit ce obligaţie nu s-a executat.
Clauzele rezolutorii denumite şi pacte comisorii exprese prevăd că, în prezenţa
neîndeplinirii obligaţiilor contractuale asumate, rezoluţiunea se va produce de plin drept,
fără ca instanţa să poată aprecia gravitatea neîndeplinirii obligaţiilor sau dacă aceasta
justifică rezoluţiunea. Ìnstanţa va constata, în caz de opunere, împrejurarea că a operat
automat clauza rezolutorie şi sunt întrunite condiţiile stipulate de părţi în contract. Numai
creditorul inocent poate invoca clauza. El poate opta între executarea forţată şi
rezoluţiunea contractuală. Avantajele pentru creditor sunt evidente, dar şi pericolul de abuz
prin impunerea voinţei părţii dominante este demn de luat în considerare. De aceea, în
unele sectoare, legea interzice clauzele de rezoluţiune (asigurări, închirieri de locuinţe,
423
arendări de ferme agricole, construcţii imobiliare etc.). Dreptul de control al justiţiei
cuprinde şi posibilitatea de a considera ca nefiind scrise unele dintre aceste clauze. În
această situaţie se regăsesc unele dintre reglementările cuprinse în legislaţia protecţiei
consumatorilor19.
Clauzele rezolutorii cunosc mai multe varietăţi. Unele stipulează cu precizie circumstanţele
sau modalităţile măsurii. Jurisprudenţa este exigentă în ceea ce priveşte exprimarea
neechivocă a acestor clauze. Cea mai benignă dintre clauze prevede că rezoluţiunea va fi
consecinţa unui fapt precis, de exemplu, nelivrarea mărfii la o dată stabilită. Capacitatea
instanţei de a aprecia nu mai funcţionează. Clauzele de rezoluţiune de plin drept pentru
neexecutare funcţionează automat. Cea mai energică variantă o reprezintă clauza de
rezoluţiune de plin drept şi fără punere în întârziere.
O clauză rezolutorie conferă beneficiarului un drept potestativ dacă s-a produs faptul
neexecutării obligaţiei celeilalte părţi. Dreptul se exercită prin notificarea debitorului.
În concluzie, dacă părţile au stipulat prin pact comisoriu rezoluţiunea contractului de plin
drept, instanţa este limitată la verificarea îndeplinirii unor condiţii cum sunt:
1) rezoluţiunea să fie cerută de creditorul obligaţiei neexecutate;
2) acest creditor nu este obligat să facă uz de clauză şi poate cere executarea silită în
natură;
3) creditorul trebuie să fie de bună-credinţă;
4) instanţa nu poate împiedica rezoluţiunea care îndeplineşte condiţiile prevăzute în
clauză;
5) instanţa nu poate modera clauza rezolutorie pentru că nu este clauză penală şi buna-
credinţă a debitorului este indiferentă.
Chiar dacă rezoluţiunea se produce de plin drept la iniţiativa creditorului care se
prevalează de clauza rezolutorie, punerea în întârziere este pretinsă, după cum se
menţionează în alin. (3) al art. 1553.
*rt. 1224.
:(ectele re$oluţiunii i ale re$ilierii
(1) Contractul desfiinţat prin rezoluţiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat. Dacă
prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ţinută, în acest caz, să restituie celeilalte
părţi prestaţiile primite.
(2) Rezoluţiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la soluţionarea
diferendelor ori asupra celor care sunt destinate să producă efecte chiar în caz de
rezoluţiune.
(3) Contractul reziliat încetează doar pentru viitor.
Comentariu
Contractul desfiinţat prin rezoluţiune este considerat inexistent şi pentru trecut, ca şi pentru
viitor, exceptând acele clauze care se referă la soluţionarea diferendelor şi care vor
funcţiona chiar pentru această soluţionare. De asemenea, rezoluţiunea menţine unele
clauze dacă acestea sunt destinate să producă efecte inclusiv în caz de rezoluţiune. Spre
deosebire de contractul rezoluţionat, cel reziliat încetează să producă efecte numai pentru
viitor, de la data rezoluţiunii judiciare sau unilaterale.
Rezoluţiunea obligă la restituirea prestaţiilor primite, dacă legea nu prevede altfel.
424
Restituirea prestaţiilor se produce în mod diferit, în raport de specificul contractului. în
cazul contractului cu utilitate globală, se desfiinţează ansamblul efectelor juridice produse
şi se reface status quo-ul anterior. De exemplu, în cazul vânzării se consideră că
vânzătorul nu a pierdut nicio clipă dreptul său de proprietate şi cumpărătorul nu a plătit
niciodată preţul. Rezoluţiunea dă naştere obligaţiei de plată în sarcina vânzătorului şi a
obligaţiei de predare în sarcina cumpărătorului.
În cazul contractului de asistenţă juridică, rezoluţiunea produce obligaţia avocatului de
restituire a onorariului primit şi obligaţia clientului de a-l indemniza pe avocat pentru
sfaturile deja primite de la acesta.
Dacă este de utilitate continuă contractul rezoluţionat, rezoluţiunea este susceptibilă să
producă efect retroactiv.
Dacă una dintre părţi şi-a neglijat grav obligaţiile chiar de la origine, rezoluţiunea va
produce aceleaşi efecte retroactive ca şi în situaţia contractului de utilitate globală.
Justificarea este aceea că, în acest caz, nimic bun nu s-a realizat cu contractul.
Dacă neîndeplinirea obligaţiilor s-a produs mai târziu, după ce executarea a cunoscut şi o
perioadă bună, restituirile se vor deduce pentru perioada vizată, în sensul că fiecare va
restitui ceea ce a primit.
Restituirea este un efect necesar şi legal al rezoluţiunii.
Data naşterii dreptului la restituire coincide cu data rezoluţiunii.
)ecţiunea a 6-a.
Cau$e =usti(icate de nee!ecutare a obligaţiilor contractuale
Art. 1555. - Ordinea executării obligaţiilor
Art. 1556. - Excepţia de neexecutare
Art. 1557. - Ìmposibilitatea de executare
*rt. 1222.
9rdinea e!ecut%rii obligaţiilor
(1) Dacă din convenţia părţilor sau din împrejurări nu rezultă contrariul, în măsura în care
obligaţiile pot fi executate simultan, părţile sunt ţinute să le execute în acest fel.
(2) În măsura în care executarea obligaţiei unei părţi necesită o perioadă de timp, acea
parte este ţinută să execute contractul prima, dacă din convenţia părţilor sau din
împrejurări nu rezultă altfel.
Comentariu
Referitor la ordinea prestării obligaţiilor, textul art. 1555 instituie regula simultaneităţii, dar
permite o stipulaţie diferită prin clauzele contractului. pe de altă parte, aplicarea regulii
este exclusă atunci când, în mod obiectiv, obligaţiile nu pot fi executate în mod simultan.
Rezultă astfel că executarea simultană rămâne regula, dar numai atunci când
simultaneitatea este de natura contractului. o altă ordine poate rezulta nu numai din
stipularea explicită, ci şi din interpretarea clauzelor contractului atunci când este
neîndoielnică soluţia diferită implicită.
Ceea ce creează probleme de aplicare a textului este expresia în măsura în care ,din
împrejurări¨ nu rezultă contrariul. Menţinerea acestei sintagme va putea crea numeroase
425
interpretări divergente şi credem că era mai corespunzător textul dacă nu conţinea
expresia menţionată.
De asemenea, credem că ar fi fost preferabilă evitarea expresiei ,pot fi¨ referitoare la
executarea obligaţiilor pentru că oferă posibilităţi prea largi de interpretare.
În concluzie, considerăm că textul ar fi fost mai bine formulat în următoarea redactare:
,executarea simultană a prestaţiilor este regula aplicabilă în toate cazurile în care ea este
de natura contractului, dacă în contract nu se prevede tacit sau implicit o ordine diferită¨.
Cel de-al doilea alineat al art. 1555 are în vedere situaţia în care una dintre prestaţii
necesită o perioadă de timp şi astfel se exclude simultaneitatea executării celor două
obligaţii reciproce. De exemplu, una dintre părţi se obligă să construiască o clădire, iar
cealaltă să plătească preţul cuvenit.
Prima obligaţie necesită o perioadă de timp importantă, pe când plata preţului este o
obligaţie care, prin natura ei, nu presupune curgerea unui timp mai îndelungat.
În aceste situaţii, ordinea executării prestaţiilor este prevăzută la alin. (2) al art. 1555.
Partea a cărei obligaţie necesită o perioadă de timp este prima care trebuie să facă
dovada că şi-a executat prestaţia.
Convenţia părţilor poate deroga de la această regulă şi astfel finanţarea executării
construcţiei o face cumpărătorul. Si în acest caz, formula ,din împrejurări¨ este prezentă şi
comportă aceleaşi observaţii ca şi în cazul primului alineat.
*rt. 1226.
:!cepţia de nee!ecutare
(1) Atunci când obligaţiile născute dintr-un contract sinalagmatic sunt exigibile, iar una
dintre părţi nu execută sau nu oferă executarea obligaţiei, cealaltă parte poate, într-o
măsură corespunzătoare, să refuze executarea propriei obligaţii, afară de cazul în care din
lege, din voinţa părţilor sau din uzanţe rezultă că cealaltă parte este obligată să execute
mai întâi.
(2) Executarea nu poate fi refuzată dacă, potrivit împrejurărilor şi ţinând seama de mica
însemnătate a prestaţiei neexecutate, acest refuz ar fi contrar bunei-credinţe.
Comentariu
Excepţia de neexecutare (de non adimpleti contractus) prezintă utilitate pentru
suspendarea executării propriei obligaţii de către partea care o invocă.
Cel ce invocă se pune la adăpost de măsurile de executare silită contra lui, chiar dacă
obligaţia sa este exigibilă. Excepţia dispare, în virtutea legii, de îndată ce debitorul îşi
execută obligaţia.
Situaţia de incertitudine care se creează în acest fel poate fi clarificată prin utilizarea de
către creditor a formulei de rezoluţiune a contractului dispusă de instanţă sau notificată de
creditor.
Totodată, excepţia este un mod de presiune contra debitorului pentru a-l determina să îşi
îndeplinească obligaţia.
În al treilea rând, excepţia are şi rol de garanţie, pentru că funcţionează împreună cu
dreptul de retenţie.
Excepţia este utilizabilă în contractele sinalagmatice, după ce obligaţiile au devenit
exigibile. Textul sugerează existenţa unei corespondenţe între obligaţiile neexecutate
426
,cealaltă parte poate, într-o măsură corespunzătoare, să refuze executarea propriei
obligaţii¨.
Din formularea termenilor rezultă că excepţia se poate invoca şi în cazul parţialei
neîndepliniri a obligaţiei celeilalte părţi şi, în aceste situaţi, partea care se prevalează de
excepţie trebuie să îşi fi executat ea însăşi, cel puţin în aceeaşi măsură propria obligaţie.
Cel căruia i se opune excepţia trebuie să se afle în situaţia de a nu fi executat total sau
într-o măsură substanţială obligaţia, dar să nici nu fi oferit executarea, dovedind că este în
măsură să îşi îndeplinească obligaţia.
Dacă din convenţia părţilor rezultă explicit sau implicit ori din lege sau uzanţe rezultă că s-
a convenit o altă ordine de executare, regula din alin. (1) al art. 1556 nu îşi găseşte
aplicarea. Aşadar, părţile pot stipula în contract în formă explicită sau implicită ordinea în
care se vor executa prestaţiile şi această ordine va prevala astfel încât nu se putea face uz
de excepţie. În cazul în care clauzele contractului nu reglementează ordinea, ea poate fi
dedusă din prevederile unei norme legale sau din uzanţele relaţiilor dintre aceste părţi. Si
această excepţie trebuie să fie invocată cu bună-credinţă, după cum pretind dispoziţiile art.
1556 alin. (2). Ìnvocarea excepţiei cu rea-credinţă ar putea fi dedusă din împrejurări
(expresie nefericită, în opinia noastră), dar şi din caracterul nesemnificativ al părţii din
prestaţie care a rămas neexecutată.
*rt. 122+.
"mposibilitatea de e!ecutare
(1) Atunci când imposibilitatea de executare este totală şi definitivă şi priveşte o obligaţie
contractuală importantă, contractul este desfiinţat de plin drept şi fără vreo notificare, chiar
din momentul producerii evenimentului fortuit. Dispoziţiile art. 1274 alin. (2) rămân
aplicabile.
(2) Dacă imposibilitatea de executare a obligaţiei este temporară, creditorul poate
suspenda executarea propriilor obligaţii ori poate obţine desfiinţarea contractului. În acest
din urmă caz, regulile din materia rezoluţiunii sunt aplicabile în mod corespunzător.
Comentariu
Aplicarea textului art. 1557 presupune întrunirea a cel puţin două condiţii:
1) executarea obligaţiei uneia dintre părţi are caracter absolut (se sugerează astfel natura
obiectivă a impedimentului) şi permanent (nefiind previzibilă o perspectivă de încetare a
împiedicării);
2) obligaţia contractuală la care se referă imposibilitatea de executare trebuie să fie
importantă (importanţa decurgând atât din criterii obiective, cât şi din criterii subiective, din
importanţa pe care o acordă părţile executării acestei obligaţii).
Trimiterea din alin. (1) la dispoziţiile art. 1274 alin. (2), care conţine reglementarea pieirii
fortuite a bunului sugerează că ,evenimentul fortuit¨ este pieirea fortuită şi imposibilitatea
de executare a prestaţiei ca efect al evenimentului fortuit.
Nu întotdeauna împiedicarea executării este insurmontabilă şi permanentă şi, de aceea, în
celelalte ipoteze decât situaţia reglementată de alin. (1) se poate recurge la alte măsuri
pentru a preveni păgubirea creditorului. Textul alin. (2) indică alternativa suspendării
executării propriilor obligaţii ale creditorului şi alternativa rezoluţiunii.
În concluzie, creditorul care nu obţine prestaţia celeilalte părţi, pentru că a intervenit forţa
majoră sau cazul fortuit, poate să nu-şi execute propria obligaţie, dar, totodată, poate să
427
ceară şi rezoluţiunea contractului.
Prin obligaţie contractuală importantă din textul alin. (1) se înţelege obligaţia pentru care
părţile au avut-o în vedere ca pe o obligaţie esenţială a executării. Caracterul esenţial nu
trebuie să fie înţeles numai în sens obiectiv, ci şi în sens subiectiv, adică în concepţia
părţilor. Neexecutarea unei astfel de obligaţii îl privează pe creditor în mod substanţial de
prestaţia pe care era îndreptăţit să o aştepte de la debitor.
În concluzie, neexecutarea esenţială a unei obligaţii contractuale există atunci când:
– stricta observare a acestei obligaţii este de esenţa contractului;
– neexecutarea îl privează de o manieră substanţială pe creditor de ceea ce el era
îndreptăţit să aştepte prin încheierea contractului, cu excepţia cazului în care debitorul nu
a prevăzut sau nu a putut să prevadă în mod rezonabil acest rezultat;
– sau neexecutarea este intenţionată şi îl face pe creditor să creadă că nu poate să mai
conteze pe o executare din partea celuilalt partener, în viitor.
Dacă debitorul beneficiază de exonerare, ca rezultat al unei împiedicări insurmontabile,
creditorul este îndreptăţit să recurgă la unul dintre mijloacele legale, exceptând executarea
în natură şi daunele-interese.
Este exonerat de consecinţele neexecutării obligaţiei sale debitorul care poate dovedi că a
fost împiedicat de un eveniment incontrolabil şi pe care nu putea în mod rezonabil să îl
prevadă în momentul încheierii contractului, nici să îl surmonteze ulterior pentru a evita
consecinţele acestuia.
Dacă împiedicarea este vremelnică, exonerarea durează tot atât cât împiedicarea, dar
dacă întârzierea poate fi calificată ca neexecutare esenţială, creditorul o poate trata ca
atare.
Este de datoria debitorului să îl notifice pe creditor de survenirea împiedicării şi de
consecinţele acesteia cu privire la executarea propriei obligaţii. Dacă notificarea nu este
primită în termen rezonabil de creditor, acesta are dreptul la despăgubiri pentru paguba
cauzată de neprimirea notificării.
Capitolul """.
;i=loacele de protecţie a drepturilor creditorului
Secţiunea 1. - Măsurile conservatorii
Secţiunea a 2-a. - Acţiunea oblică
Secţiunea a 3-a. - Acţiunea revocatorie
)ecţiunea 1.
;%surile conservatorii
Art. 1558. - Măsurile conservatorii
Art. 1559. - Măsurile asigurătorii
428
*rt. 122-.
;%surile conservatorii
Creditorul poate să ia toate măsurile necesare sau utile pentru conservarea drepturilor
sale, precum asigurarea dovezilor, îndeplinirea unor formalităţi de publicitate şi informare
pe contul debitorului, exercitarea acţiunii oblice ori luarea unor măsuri asigurătorii.
*rt. 1229.
;%surile asigur%torii
Principalele măsuri asigurătorii sunt sechestrul şi poprirea asigurătorie. Măsurile
asigurătorii se iau în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură civilă.
Legea nr. 71/2011: Art. 116. Dispoziţiile art. 1558–1565 din Codul civil se aplică şi
creditorilor ale căror creanţe s-au născut înainte de data intrării sale în vigoare, dacă
scadenţa se situează după această dată.
Comentariu
Creditorul nu este obligat să asiste pasiv la deteriorarea situaţiei financiare a debitorului
său. Textele Noului Cod civil îi oferă mijloace pentru a evita prejudicierea intereselor sale.
Mijloacele de protecţie a drepturilor creditorului sunt: măsurile conservatorii, măsurile
asigurătorii, acţiunea oblică şi acţiunea revocatorie.
Măsurile conservatorii sunt enumerate cu titlu exemplificativ în art. 1558: asigurarea
dovezilor, îndeplinirea unor formalităţi de publicitate şi informare pe contul debitorului,
exercitarea acţiunii oblice ori luarea unor măsuri asigurătorii.
La rândul lor, măsurile asigurătorii prevăzute de art. 1559 sunt sechestrul asigurătoriu şi
poprirea asigurătorie, care se duc la îndeplinire conform prevederilor Noului Cod de
procedură civilă. Acţiunea oblică şi acţiunea revocatorie sunt reglementate de art.
1560, art. 1561 şi respectiv de art. 1562-1565NCC.
Asigurarea dovezilor este o procedură reglementată de art. 353-359 NCPC sub titlul
,Asigurarea probelor¨.
Orice persoană interesată în constatarea de urgenţă a unei mărturii sau a părerii unui
expert, a stării unor bunuri, mobile sau imobile, sau să obţină recunoaşterea unui înscris, a
unui fapt sau a unui drept, dacă există pericol ca proba să dispară sau administrarea ei să
fie îngreunată în viitor, poate cere, atât înainte, cât şi în timpul procesului, administrarea
acestor probe prin derogare de la regulile prevăzute în subsecţiunea a 3-a ,Probele¨ din
secţiunea a 2-a a capitolului Ì din Titlul Ì. ,Procedura contencioasă¨.
Condiţia urgenţei nu este pretinsă dacă partea adversă este de acord cu asigurarea
probelor. Conţinutul cererii şi procedura de soluţionare a acesteia sunt sumar
reglementate în art. 354. Încheierea de admitere a cererii este executorie şi nu este
supusă niciunei căi de atac, în timp ce încheierea de respingere poate fi atacată separate
numai cu apel, în termenul prevăzut de art. 355 alin. (2). Administrarea probelor asigurate
şi puterea doveditoare a acestor probe sunt prevăzute de art. 356 şiart. 357 NCPC.
În ce priveşte procedura constatării de urgenţă a unei stări de fapt de către executorul
judecătoresc este reglementată în art. 358, art. 379 NCPC.
Sechestrul asigurătoriu este reglementat în art. 939-956 NCPC.
Sechestrul asigurătoriu constă în indisponibilizarea bunurilor mobile sau imobile ale
429
debitorului aflate în posesia acestuia sau în posesia unui terţ, în scopul valorificării lor în
momentul în care creditorul unei sume de bani va obţine un titlu.
Condiţiile de înfiinţare reglementate de art. 940 NCPC îngăduie creditorului lipsit de titlu
executoriu utilizarea sechestrului asigurătoriu dacă posedă o constatare prin înscris a unei
creanţe exigibile şi dacă face dovada că a înregistrat cererea de chemare în judecată cu
acelaşi obiect. Creditorul care nu posedă nici înscrisul constatator al creanţei, dar face
dovada înregistrării acţiunii, va putea obţine accesul la procedură dacă va consemna o
cauţiune de jumătate din valoarea reclamată. Sechestrul asigurătoriu poate fi încuviinţat şi
fără condiţia exigibilităţii creanţei, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 940 alin.
(3) NCPC.
Procedura de soluţionare a cererii şi de executare a măsurii este reglementată în art.
941, art. 942, iar desfiinţarea de drept şi ridicarea sechestrului asigurătoriu sunt
reglementate prin art. 943, art. 944. Înart. 945 se prevede interdicţia valorificării bunurilor
sechestrate înainte de obţinerea titlului executoriu.
Norme speciale sunt prevăzute cu privire la sechestrul asigurătoriu al navelor maritime şi
fluviale în art. 947-956 NCPC.
Noul Cod de procedură penală reglementează măsurile asigurătorii constând în
indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra
acestora, în vederea recuperării unor pagube produse prin infracţiune în art. 249-256.
Poprirea aigurătorie este reglementată în art. 957 şi art. 958 NCPC şi constă în
indisponibilizarea sumelor de bani, titlurilor de valoare sa altor bunuri mobile incorporale
urmăribile, datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în
viitor în temeiul unor raporturi juridice existente, în condiţiile stabilite la art. 940 privind
înfiinţarea sechestrului asigurătoriu.
)ecţiunea a 1-a.
*cţiunea oblic%
Art. 1560. - Noţiunea
Art. 1561. - Efectele admiterii acţiunii oblice
*rt. 126/.
Noţiunea
(1) Creditorul a cărui creanţă este certă şi exigibilă poate să exercite drepturile şi acţiunile
debitorului atunci când acesta, în prejudiciul creditorului, refuză sau neglijează să le
exercite.
(2) Creditorul nu va putea exercita drepturile şi acţiunile care sunt strâns legate de
persoana debitorului.
(3) Cel împotriva căruia se exercită acţiunea oblică poate opune creditorului toate
mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut opune debitorului.
*rt. 1261.
:(ectele admiterii acţiunii oblice
Hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii oblice profită tuturor creditorilor, fără nicio
430
preferinţă în favoarea creditorului care a exercitat acţiunea.
Comentariu
Acţiunea oblică reglementată de art. 1560 şi art. 1561 reprezintă un mijloc procedural pus
la dispoziţia creditorului pentru protecţia creanţei sale. Condiţia admisibilităţii acţiunii oblice
este ca acesta să posede o creanţă certă şi exigibilă, iar referitor la debitor condiţia de
admisibilitate este ca el să refuze intenţionat sau să neglijeze să îşi exercite drepturile şi
acţiunile faţă de proprii datornici. Nu este necesar ca titularul acţiunii să facă dovada
insolvabilităţii debitorului, ci trebuie să probeze numai că această conduită a debitorului
poate să prejudicieze interesele creditorului.
Reglementarea acestei acţiuni reprezintă o derogare de la caracterul relativ al convenţiilor
şi, la rândul ei, excepţia cunoaşte o derogare, în sensul că nu este aplicabilă acţiunea
oblică şi acelor drepturi şi acţiuni care sunt strâns legate de persoana debitorului.
La o analiză riguroasă, acţiunea oblică nu este nici măsură conservatorie, nici măsură
executorie, cu toate că ea este considerată ca atare de art. 1558 NCC.
În opinia noastră, este mai mult decât o măsură conservatorie pentru că produce
modificări în patrimoniul debitorului ca urmare a reintegrării anumitor valori, dar nu este
nicio o măsură de executare, pentru că nu are ca efect stingerea creanţei titularului
acţiunii, ci numai pregăteşte terenul pentru valorificarea acesteia.
Acţiunea poate avea ca obiect numai drepturi patrimoniale aparţinând debitorului,
susceptibile de reintegrare în patrimoniul acestuia şi totodată apte de a fi urmărite silit de
creditor. Cu excepţia drepturilor strict personale şi nepatrimoniale, celelalte drepturi ale
debitorului pot fi exercitate prin acţiune oblică: acţiuni în anulare sau constatarea nulităţii,
acţiuni pentru rezoluţiunea contractului, acţiuni pentru revendicare, acţiuni pentru
despăgubiri, proceduri de executare silită, partaje etc.
De asemenea, prin acţiune oblică pot fi luate măsuri de întrerupere a prescripţiei, de
aplicare de sigilii, de înscriere a creanţei în procedura insolvenţei etc. Drepturile
debitorului, de natură patrimonială, trebuie să fie născute pentru a putea fi exercitate pe
această cale. Este controversată problema includerii sau excluderii simplelor facultăţi care
presupun opţiunea debitorului, de exemplu cele aparţinând materiei succesorale.
Nu sunt susceptibile de exercitare prin acţiune oblică drepturile patrimoniale insesizabile,
ataşate persoanei, cum ar fi, de exemplu, revocarea unei donaţii pentru ingratitudine,
repararea prejudiciului moral, recalcularea unei pensii de întreţinere ş.a.
Sunt controversate drepturile care privesc repararea prejudiciului corporal sau constituirea
de parte civilă în procesul penal.
Jurisprudenţa franceză a încuviinţat exercitarea acţiunii oblice în cazul unor drepturi cu
aparenţă personală, dar cu preponderent aspect patrimonial, cum sunt: nulitatea actelor
încheiate de un incapabil, raportul liberalităţilor sau reducerea lor pentru vătămarea
rezervei, acţiunea în resciziune a partajului pentru leziune ş.a.20 Cel împotriva căruia se
exercită acţiunea oblică este îndreptăţit prin alin. (3) al art. 1560 să opună creditorului
toate mijloacele de apărare pe care le-ar putea opune debitorului. De efectele emiterii
acţiunii oblice beneficiază ansamblul creditorilor, fără discriminare în favoarea celui care a
exercitat acţiunea, fiind astfel justificată posibilitatea de a pretinde datornicului debitorului
şi o valoare superioară creanţei reclamantului creditor. Totodată, reclamantul nu este
obligat să pretindă datornicului debitorului mai mult decât propria creanţă.
În ce priveşte pe debitor,acţiuneaoblică poate fi introdusă dacă debitorul nu acţionează el
însuşi faţă de datornici. În cazul debitorului aflat în procedură de insolvenţă, căruia i s-a
ridicat dreptul de a-şi administra averea, inacţiunea administratorului judiciar sau a
lichidatorului judiciar nu permite accesul la acţiunea oblică, ci numai la înscrierea creanţei
431
în tabelul reglementate de legea specială.
Acţiunea oblică va fi respinsă dacă instanţa va aprecia că este prematură, deoarece
neglijenţa sau reaua intenţie a debitorului nu sunt bine caracterizate şi cu atât mai cert vor
fi respinse acţiunile în cazul în care debitorul însuşi a început anterior intentării acţiunii
propriile demersuri contra debitorului său. Excepţie face situaţia în care se poate dovedi că
demersurile debitorului sunt înşelătoare şi există riscul unei înţelegeri frauduloase între
debitor şi propriul datornic sau se face dovada că după intentarea acţiunii de către debitor
a urmat o inacţiune prelungită şi nejustificată.
Pentru admiterea acţiunii oblice nu se cere nici prealabila punere în întârziere, nici o
prealabilă autorizare din partea instanţei, nici introducerea în proces a debitorului.
Ìntentarea acţiunii oblice nu produce modificări în situaţia juridică a debitorului neglijent şi,
în consecinţă, el îşi păstrează dreptul de a tranzacţiona cu propriul datornic şi această
tranzacţie este opozabilă reclamantului creditor cu excepţia situaţiei în care se fraudează
drepturile lui.
În unele situaţii nu este exclusă privarea creditorului reclamant de orice avantaj personal
ca urmare a promovării acţiunii oblice, pentru că alţi creditori pot avea ranguri superioare
de prioritate şi prin satisfacerea creanţelor acestora să fie epuizat activul reintegrat prin
acţiunea oblică în patrimoniul debitorului.
)ecţiunea a 3-a.
*cţiunea revocatorie
Art. 1562. - Noţiunea
Art. 1563. - Condiţii privitoare la creanţă
Art. 1564. - Termen de prescripţie
Art. 1565. - Efectele admiterii acţiunii
*rt. 1261.
Noţiunea
(1) Dacă dovedeşte un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile, faţă
de el, actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care
debitorul îşi creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate.
(2) Un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract
poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terţul contractant ori cel care a primit
plata cunoştea faptul că debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate.
*rt. 1263.
Condiţii privitoare la creanţ%
Creanţa trebuie să fie certă la data introducerii acţiunii.
432
*rt. 1264.
#ermen de prescripţie
Dacă prin lege nu se prevede altfel, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la
data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul
atacat.
*rt. 1262.
:(ectele admiterii acţiunii
(1) Actul atacat va fi declarat inopozabil atât faţă de creditorul care a introdus acţiunea, cât
şi faţă de toţi ceilalţi creditori care, putând introduce acţiunea, au intervenit în cauză.
Aceştia vor avea dreptul de a fi plătiţi din preţul bunului urmărit, cu respectarea cauzelor
de preferinţă existente între ei.
(2) Terţul dobânditor poate păstra bunul plătind creditorului căruia profit admiterea acţiunii
o sumă de bani egală cu prejudiciul suferit de acesta din urmă prin încheierea actului. În
caz contrar, hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii revocatorii indisponibilizează
bunul până la încetarea executării silite a creanţei pe care s-a întemeiat acţiunea,
dispoziţiile privitoare la publicitatea şi efectele clauzei de inalienabilitate aplicându-se în
mod corespunzător.
Legea nr. 71/2011: Art. 160. (1) În cazul ipotecii asupra unei universalităţi de bunuri, în
momentul în care un bun părăseşte universalitatea, acesta nu mai este grevat de ipotecă.
(2) Dispoziţiile art. 1562-1565 dinCodul civil rămân aplicabile.
Comentariu
Cu privire la creditorul care poate uza de acţiunea revocatorie, textul art. 1562 pretinde
numai dovada cauzării unui prejudiciu prin actul juridic încheiat de debitor în frauda
drepturilor sale. Cu titlu exemplificativ, prejudiciul poate consta în producerea sau
agravarea insolvabilităţii21.
În ce priveşte contractele debitorului cu titlu oneros, precum şi plăţile datoriilor efectuate în
executarea unui astfel de contract, acţiunea revocatorie este admisibilă numai cu condiţia
ca cealaltă parte contractantă ori persoana care a primit plata să cunoască efectul acestor
acte în sensul de a provoca sau de a agrava starea de insolvabilitate a debitorului.
Cu privire la creanţă, creditorul trebuie să facă dovada certitudinii acesteia la data
introducerii acţiunii, nu şi dovada exigibilităţii.
Pentru promovarea acţiunii revocatorii se prevede un termen de prescripţie mai scurt, de
un an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul ce
rezultă din actul atacat.
Efectul admiterii acţiunii este inopozabilitatea actului atacat faţă de reclamantul creditor şi
faţă de ceilalţi creditori care au intervenit în proces. Atât reclamantul, cât şi intervenienţii
vor avea dreptul de a fi plătiţi din valoarea restituită averii debitorului cu sumele care
corespunde creanţelor fiecăruia şi cu respectarea rangului preferenţial al creanţelor
acestora.
În ce priveşte pe terţul dobânditor faţă de care se intentează acţiunea revocatorie,
textul art. 1565 alin. (2) permite acestuia să păstreze bunul dacă acoperă prejudiciul pe
care reclamantul îl dovedeşte plătind suma corespunzătoare. Dacă nu utilizează acest
mijloc pentru a păstra bunul, prin hotărârea asupra acţiunii revocatorii, instanţa dispune şi
indisponibilizarea bunului până la încetarea executării silite a creanţei de care s-a prevalat
433
reclamantul în acţiunea revocatorie.
Acţiunea revocatorie, denumită şi acţiune pauliană, are o natură controversată în doctrina
franceză, fiind uneori calificată ca o ipoteză particulare de nulitate, iar alteori ca acţiune
revocatorie. Domeniul acesteia se limitează la actele juridice ale debitorului cu titlu gratuit
sau cu titlu oneros, cu excluderea drepturilor nepatrimoniale. Nu se exceptează partajele
care s-au efectuat în frauda creditorilor. Acţiunea revocatorie reglementată de art. 1562-
1565 NCC nu este identică cu acţiunea revocatorie prevăzută deart. 79-85 din Legea nr.
85/2006, cu toate că există şi trăsături comune.
Este comună promovarea acţiunii în scopul reprimării fraudei debitorului.
Deosebirile constau în efecte şi în condiţiile de exercitare.
În cazul Legii nr. 85/2006 scopul acţiunii este nu numai sancţionarea fraudei, ci şi
restabilirea echilibrului legal al şanselor creditorilor. Această acţiune se introduce numai la
judecătorul-sindic, indiferent de valoare. Ea este facultativă pentru administratorul judiciar
şi pentru lichidator şi poate fi introdusă numai în termen de un an de la data expirării
termenului pentru întocmirea raportului prevăzut la art. 20 alin. (1) lit. b), dar nu mai târziu
de 16 luni de la data deschiderii procedurii. Comitetul creditorilor poate promova acţiunea
dacă rămâne pasiv administratorul judiciar sau lichidatorul. Pot fi anulate pe această cale
actele debitorului de transfer cu titlu gratuit efectuate în cei trei ani anteriori deschiderii
procedurii; operaţiunile comerciale dezechilibrate efectuate în aceeaşi perioadă; actele în
care debitorul şi celelalte părţi au acţionat cu intenţia de a leza drepturile creditorilor,
precum şi celelalte acte enumerate în alin. (1) şi (2) din art. 80 al Legii nr. 85/2006.
În cazul deschiderii procedurii insolvenţei faţă de debitor, acţiunea revocatorie pe care o
reglementează Noul Cod civil nu poate fi aplicată, deoarece devină aplicabilă exclusiv
acţiunea pentru anularea actelor debitorului reglementată de Legea privind procedura
insolvenţei.
În cazul acţiunii pauliene, frauda rezultă din simpla cunoaştere pe care a avut-o debitorul
că provoacă un prejudiciu creditorului devenind insolvabil sau mărindu-şi
insolvabilitatea22.
Efectul acţiunii revocatorii înregistrată de creditor contra unui act încheiat de debitor în
frauda drepturilor sale este restrâns ca şi efectul oricărei alte hotărâri judecătoreşti la
părţile în cauză. Drept consecinţă, ceilalţi creditori ai aceluiaşi debitor, care nu au figurat în
proces, nu pot să se prevaleze de efectele acelei hotărâri23.
#itlul V".
#ransmisiunea i trans(ormarea obligaţiilor
Capitolul Ì. - Cesiunea de creanţă
Capitolul ÌÌ. - Subrogaţia
Capitolul ÌÌÌ. - Preluarea datoriei
Capitolul ÌV. - Novaţia
Capitolul ".
Cesiunea de creanţ%
Secţiunea 1. - Cesiunea de creanţă în general
434
Secţiunea a 2-a. - Cesiunea unei creanţe constatate printr-un titlu nominativ, la ordin sau
la purtător
)ecţiunea 1.
Cesiunea de creanţ% &n general
Comentariu
Prin transmisiunea creanţei se înţelege convenţia prin care o persoană, cedent, transmite
altei persoane, cesionar, creanţa pe care o deţine faţă de o altă persoană denumită debitor
cedat.
Avantajele economice ale acestei operaţiuni sunt certe. De exemplu, antreprenorul care
construieşte un bloc cu apartamente cu destinaţia de locuinţă va putea ceda băncii sale
creanţa faţă de cumpărătorii apartamentelor pentru ca astfel să obţină credit din partea
băncii pentru a finanţa lucrările de construire. Transmiterea creanţei reclamă mai multe
calităţi ale acesteia: un anumit grad de certitudine şi o anumită situaţie a creditorului
cedent.
Numai creanţele pentru sume de bani pot fi transmise pe această cale a cesiunii pure şi
simple. Obiectul creanţei trebuie să se refere la o sumă de bani precisă, nefiind suficient
ca obiectul să fie evaluabil în bani.
Nu toate creanţele în bani sunt transmisibile. Jurisprudenţa a exceptat creanţele pentru
onorariul avocaţial sau onorariul cuvenit medicului datorită confidenţialităţii contractului
între el şi liber profesionist.
Libertatea încheierii convenţiilor prevăzută de art. 1169 NCC permite stipularea
inalienabilităţii unei creanţe cu consecinţa netransmisibilităţii sale. Asemenea clauze nu
pot fi stipulate în contractele încheiate de comercianţi pentru că aceştia au reală şi
presantă nevoie de credit bancar şi pot să îl obţină prin acest mecanism.
Certitudinea creanţei transmise nu este uniformă în toate situaţiile. Unele creanţe sunt
deja exigibile, altele au termen de scadenţă, altele sunt viitoare şi eventuale sau afectate
de condiţii.
O creanţă viitoare nu este suficient de certă pentru a fi transmisă, afară de convenţie
contrară. Dificultatea transmiterii creanţelor viitoare decurge din probabilitatea existenţei
acestora, iar transmisibilitatea creanţei afectate de condiţie rezolutorie este de
neconceput.
Creanţele litigioase sunt în principiu cesibile, dar cesiunea poate fi împiedicată să producă
efect speculativ prin retractul litigios.
Debitorul nu trebuie să consimtă la cesiune, fiind terţ faţă de această operaţie.
Cesionarul devine creditor al debitorului, fără a deveni şi parte în actul din care s-a născut
creanţa; el poate cere plata debitorului, fără a putea să se prevaleze de mai multe drepturi
decât avea cedentul, dar nici nu poate fi restrâns la mai puţine drepturi. Debitorul acelei
creanţe poate opune cesionarului toate excepţiile inerente creanţei anterioare cesiunii, dar
poate uza şi de excepţii care sunt posterioare cesiunii. Data la care transmiterea creanţei
produce efecte între părţi este data întâlnirii consimţămintelor acestora, dacă legea nu
prevede altfel. În funcţie de tehnica transmiterii, aceasta poate fi opusă debitorului şi altor
terţi din momentul perfectării transmiterii sau după îndeplinirea anumitor formalităţi, între
care notificarea debitorului. Nefiind de ordine publică, formalitatea de opozabilitate,
debitorul poate renunţa la această formalitate.
435
Cesionarul căruia i s-a transmis creanţa o primeşte împreună cu toate accesoriile şi
garanţiile acestora, inclusiv acţiunile contra terţilor, care aparţineau primului creditor24.
Cesionarul poate înregistra acţiune în nulitatea unei clauze specifice din contractul care a
dat naştere creanţei sale, dacă nulitatea sporeşte şansele de a fi plătit. În principiu, cel ce
primeşte creanţa, dobândeşte în transmiterea acesteia toate acţiunile care aparţineau
transmiţătorului, cu excepţia celor strict personale.
Art. 1566. - Noţiunea
Art. 1567. - Felurile cesiunii
Art. 1568. - Transferul drepturilor
Art. 1569. - Creanţe care nu pot fi cedate
Art. 1570. - Clauza de inalienabilitate
Art. 1571. - Cesiunea parţială
Art. 1572. - Creanţe viitoare
Art. 1573. - Forma cesiunii
Art. 1574. - Predarea înscrisului constatator al creanţei
Art. 1575. - Efectele cesiunii înainte de notificare
Art. 1576. - Dobânzile scadente şi neîncasate
Art. 1577. - Costuri suplimentare
Art. 1578. - Comunicarea şi acceptarea cesiunii
Art. 1579. - Opozabilitatea cesiunii unei universalităţi de creanţe
Art. 1580. - Comunicarea odată cu cererea de chemare în judecată
Art. 1581. - Opozabilitatea cesiunii faţă de fideiusor
Art. 1582. - Efectele cesiunii între cesionar şi debitorul cedat
Art. 1583. - Cesiuni succesive
Art. 1584. - Efectele cesiunii parţiale între cesionarii creanţei
Art. 1585. - Obligaţia de garanţie
Art. 1586. - Răspunderea cedentului pentru evicţiune
*rt. 1266.
Noţiunea
(1) Cesiunea de creanţă este convenţia prin care creditorul cedent transmite cesionarului o
creanţă împotriva unui terţ.
(2) Dispoziţiile prezentului capitol nu se aplică:
a) transferului creanţelor în cadrul unei transmisiuni universale sau cu titlu universal;
b) transferului titlurilor de valoare şi altor instrumente financiare, cu excepţia dispoziţiilor
secţiunii a 2-a din prezentul capitol.
436
*rt. 126+.
8elurile cesiunii
(1) Cesiunea de creanţă poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.
(2) Dacă cesiunea este cu titlu gratuit, dispoziţiile prezentei secţiuni se completează în
mod corespunzător cu cele din materia contractului de donaţie.
(3) Dacă cesiunea este cu titlu oneros, dispoziţiile prezentului capitol se completează în
mod corespunzător cu cele din materia contractului de vânzare-cumpărare sau, după caz,
cu cele care reglementează orice altă operaţiune juridică în cadrul căreia părţile au
convenit să se execute prestaţia constând în transmiterea unei creanţe.
*rt. 126-.
#rans(erul drepturilor
(1) Cesiunea de creanţă transferă cesionarului:
a) toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanţa cedată;
b) drepturile de garanţie şi toate celelalte accesorii ale creanţei cedate.
(2) Cu toate acestea, cedentul nu poate să predea cesionarului, fără acordul
constituitorului, posesia bunului luat în gaj. În cazul în care constituitorul se opune, bunul
gajat rămâne în custodia cedentului.
*rt. 1269.
Creanţe care nu pot (i cedate
(1) Nu pot face obiectul unei cesiuni creanţele care sunt declarate netransmisibile de lege.
(2) Creanţa ce are ca obiect o altă prestaţie decât plata unei sume de bani poate fi cedată
numai dacă cesiunea nu face ca obligaţia să fie, în mod substanţial, mai oneroasă.
*rt. 12+/.
Clau$a de inalienabilitate
(1) Cesiunea care este interzisă sau limitată prin convenţia cedentului cu debitorul nu
produce efecte în privinţa debitorului decât dacă:
a) debitorul a consimţit la cesiune;
b) interdicţia nu este expres menţionată în înscrisul constatator al creanţei, iar cesionarul
nu a cunoscut şi nu trebuia să cunoască existenţa interdicţiei la momentul cesiunii;
c) cesiunea priveşte o creanţă ce are ca obiect o sumă de bani.
(2) Dispoziţiile alin. (1) nu limitează răspunderea cedentului faţă de debitor pentru
încălcarea interdicţiei de a ceda creanţa.
437
*rt. 12+1.
Cesiunea parţial%
(1) Creanţa privitoare la o sumă de bani poate fi cedată în parte.
(2) Creanţa ce are ca obiect o altă prestaţie nu poate fi cedată în parte decât dacă
obligaţia este divizibilă, iar cesiunea nu face ca aceasta să devină, în mod substanţial, mai
oneroasă pentru debitor.
*rt. 12+1.
Creanţe viitoare
(1) În caz de cesiune a unei creanţe viitoare, actul trebuie să cuprindă elementele care
permit identificarea creanţei cedate.
(2) Creanţa se consideră transferată din momentul încheierii contractului de cesiune.
*rt. 12+3.
8orma cesiunii
(1) Creanţa este cedată prin simpla convenţie a cedentului şi a cesionarului, fără
notificarea debitorului.
(2) Consimţământul debitorului nu este cerut decât atunci când, după împrejurări, creanţa
este legată în mod esenţial de persoana creditorului.
*rt. 12+4.
<redarea &nscrisului constatator al creanţei
(1) Cedentul este obligat să remită cesionarului titlul constatator al creanţei aflat în posesia
sa, precum şi orice alte înscrisuri doveditoare ale dreptului transmis.
(2) În caz de cesiune parţială a creanţei, cesionarul are dreptul la o copie legalizată a
înscrisului constatator al creanţei, precum şi la menţionarea cesiunii, cu semnătura părţilor,
pe înscrisul original. Dacă cesionarul dobândeşte şi restul creanţei, devin aplicabile
dispoziţiile alin. (1).
Comentariu
Cesiunea de creanţă, în general, este o modalitate de transmisiune a creanţei aparţinând
cedentului către cesionar contra unui preţ. Mecanismul cesiunii de creanţă nu se aplică
atunci când urmează a se efectua în cadrul unei transmisiuni universale sau cu titlu
universal, nici atunci când ar avea ca obiect instrumente financiare, un titlu de credit sau
un titlu reprezentativ asupra mărfurilor, cu excepţia cesiunii reglementate de art. 1587-
1592 NCC.
Transmisiunea universală operează la moartea persoanei fizice sau la dizolvarea
persoanei juridice. Continuarea patrimoniului persoanei fizice defuncte operează prin
patrimoniul succesorului, fără ca personalitatea defunctului să supravieţuiască în persoana
moştenitorului. Creanţele deja născute la data decesului pot fi transmise dacă moştenitorul
acceptă succesiunea.
În cazul persoanelor juridice, dizolvarea poate fi cu sau fără lichidare şi transmisiunea
438
universală a patrimoniului este mai greu de justificat în ideea continuării întreprinderii prin
reorganizare.
În ce priveşte cesiunea creanţei constatată prin titlu nominativ, la ordin sau la purtător,
regimul juridic este stabilit prin lege specială şi în completare prin principiile expuse în art.
1587-1592 NCC.
Cesiunea creanţei presupune respectarea unor condiţii în care se poate efectua şi din care
vor decurge anumite efecte.
Toate creanţele, indiferent de natura lor sau de obiect ori de modalităţi, pot fi, în principiu,
cesionate, în totalitate sau în parte, chiar dacă sunt litigioase. Excepţie fac creanţele
alimentare, salariale, alocaţiile familiale, pensiile şi altele.
Ìncesibilitatea poate fi şi convenţională.
Cesiunea poate fi cu titlu oneros sau gratuit. Cea de-a doua variantă trebuie să satisfacă şi
exigenţele contractului de donaţie, iar cea cu titlu oneros va îndeplini şi condiţiile prevăzute
în materia contractului de vânzare-cumpărare sau a altui contract pe acelaşi profil.
Odată cu creanţa se transferă cesionarului drepturile legate de aceasta, inclusiv garanţiile
şi accesoriile.
Printre garanţii pot fi şi gajul cu deposedare. Aceste bunuri nu pot fi predate cesionarului
fără acordul persoanei care constituit gajul şi, în acest caz, bunul rămâne la cedent.
Creanţele pe care legea le declară netransmisibile (exemplele de mai sus) nu pot face
obiectul cesiunii, iar creanţa cu alt obiect al prestaţiei decât plata unei sume de bani poate
fi decată numai dacă prin cesiune nu sporeşte substanţial caracterul oneros al creanţei.
Dacă cesiunea unei creanţe este interzisă sau limitată numai prin convenţia cedentului cu
debitorul, această convenţie va fi fără efect dacă ulterior debitorul consimte la cesiune ori
dacă interdicţia nu a fost expres menţionată în înscrisul constatator al creanţei şi, totodată,
cesionarul a ignorat şi nu era dator să cunoască interdicţia, la momentul cesiunii. Nu poate
fi afectată de o clauză de inalienabilitate cesiunea unei creanţe în bani.
Dacă nu sunt aplicabile excepţiile enumerate în primul alineat al art. 1570 lit. a)-c),
încălcarea interdicţiei de a cesiona atrage răspunderea faţă de debitor, nu numai a
cedentului, ci şi a cesionarului.
Poate fi cedată parţial numai o creanţă în bani sau dacă are ca obiect o prestaţie numai
dacă obligaţia este divizibilă şi prin cesiune nu devine mai oneroasă pentru debitor.
Simpla convenţie, între cedent şi cesionar, fără notificarea debitorului este suficientă
pentru cesiune. Dacă, însă creanţa este esenţial legată de persoana debitorului,
consimţământul acestuia este necesar.
Obligaţia cedentului este de a preda cesionarului titlul constatator al creanţei şi orice alte
înscrisuri doveditoare ale dreptului transmis, iar în caz de cesiune parţială, trebuie să
predea o copie legalizată a înscrisului doveditor al creanţei. În acest caz, şi pe original se
menţionează cesiunea.
*rt. 12+2.
:(ectele cesiunii &nainte de noti(icare
(1) Cesiunea de creanţă produce efecte între cedent şi cesionar, iar acesta din urmă poate
pretinde tot ceea ce primeşte cedentul de la debitor, chiar dacă cesiunea nu a fost făcută
opozabilă debitorului.
439
(2) Cesionarul poate, în aceleaşi împrejurări, să facă acte de conservare cu privire la
dreptul cedat.
*rt. 12+6.
Dob7n$ile scadente i ne&ncasate
Dacă nu s-a convenit altfel, dobânzile şi orice alte venituri aferente creanţei, devenite
scadente, dar neîncasate încă de cedent, se cuvin cesionarului, cu începere de la data
cesiunii.
*rt. 12++.
Costuri suplimentare
Debitorul are dreptul să fie despăgubit de cedent şi de cesionar pentru orice cheltuieli
suplimentare cauzate de cesiune.
*rt. 12+-.
Comunicarea i acceptarea cesiunii
(1) Debitorul este ţinut să plătească cesionarului din momentul în care:
a) acceptă cesiunea printr-un înscris cu dată certă;
b) primeşte o comunicare scrisă a cesiunii, pe suport de hârtie sau în format electronic, în
care se arată identitatea cesionarului, se identifică în mod rezonabil creanţa cedată şi se
solicită debitorului să plătească cesionarului. În cazul unei cesiuni parţiale, trebuie indicată
şi întinderea cesiunii.
(2) Înainte de acceptare sau de primire a comunicării, debitorul nu se poate libera decât
plătind cedentului.
(3) Atunci când comunicarea cesiunii este făcută de cesionar, debitorul poate cere
acestuia să-i prezinte dovada scrisă a cesiunii.
(4) Până la primirea unei asemenea dovezi, debitorul poate să suspende plata.
(5) Comunicarea cesiunii nu produce efecte dacă dovada scrisă a cesiunii nu este
comunicată debitorului.
*rt. 12+9.
9po$abilitatea cesiunii unei universalit%ţi de creanţe
Cesiunea unei universalităţi de creanţe, actuale sau viitoare, nu este opozabilă terţilor
decât prin înscrierea cesiunii în arhivă. Cu toate acestea, cesiunea nu este opozabilă
debitorilor decât din momentul comunicării ei.
*rt. 12-/.
Comunicarea odat% cu cererea de c4emare &n =udecat%
Atunci când cesiunea se comunică odată cu acţiunea intentată împotriva debitorului,
440
acesta nu poate fi obligat la cheltuieli de judecată dacă plăteşte până la primul termen,
afară de cazul în care, la momentul comunicării cesiunii, debitorul se afla deja în
întârziere.
*rt. 12-1.
9po$abilitatea cesiunii (aţ% de (ideiusor
Cesiunea nu este opozabilă fideiusorului decât dacă formalităţile prevăzute pentru
opozabilitatea cesiunii faţă de debitor au fost îndeplinite şi în privinţa fideiusorului însuşi.
Comentariu
Înainte ca cesiunea să fie notificată debitorului ea produce efecte în relaţia dintre cedent şi
cesionar, inclusiv pentru prestaţiile pe care, anterior notificării, debitorul le-a remis
cedentului. Totodată, cesionarul este îndreptăţit să ia măsurile conservatorii prevăzute
de art. 1558 şi art. 1559 şi să exercite, cu privire la dreptul cedat, acţiunea oblică şi
acţiunea revocatorie, conform dispoziţiilor art. 1575 alin. (2).
Toate dobânzile şi produsele aferente creanţei neîncasate de cedent, dar exigibile pentru
debitor, se cuvin cesionarului de la data cesiunii.
Dacă cesiunea a provocat debitorului cedat cheltuieli suplimentare, el poate cere să fie
despăgubit de cedent şi de cesionar inclusiv prin invocarea compensaţiei.
Debitorul dobândeşte calitatea de îndatorat faţă de cesionar de la data acceptării cesiunii
printr-un înscris care emană de la debitor şi are dată certă ori din momentul în care
primeşte o comunicare scrisă cu privire la cesiune pe suport de hârtie sau dematerializată,
în format electronic, şi care conţine datele de identificare a părţilor cesiunii şi al obiectului
acesteia, cu solicitarea ca debitorul să plătească cesionarului datoria. Până la primirea
acestei comunicări, singura modalitate prin care debitorul se poate libera de datorie
rămâne plata către cedent. Chiar dacă cesionarul îl somează să-i plătească lui, debitorul
poate suspenda plata până când primeşte dovada scrisă a cesiunii.
Pentru opozabilitatea cesiunii unei universalităţi de creanţă actuală sau viitoare, se cere
înscrierea cesiunii în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, reglementată
de Legea nr. 99/1999, Titlul VÌ, art. 2 lit. a), şi ea devine opozabilă debitorilor după
comunicarea cesiunii către aceştia.
Comunicarea cesiunii poate fi efectuată şi împreună cu acţiunea cesionarului contra
debitorului şi, în acest caz, plata efectuată de debitor până la primul termen îl scuteşte pe
acesta de cheltuielile de judecată, cu condiţia să nu fi fost pus în întârziere anterior.
Faţă de fideiusorul debitorului trebuie să fie efectuate aceleaşi formalităţi de notificare a
cesiunii, pe lângă cele efectuate către debitor.
Cesionarul dobândeşte creanţa cu toate accesoriile financiare ale acesteia şi cu toate
accesoriile care garantează plata, precum şi toate acţiunile pentru stabilirea răspunderii
terţelor persoane, care aparţineau cedentului. De asemenea, cesionarul poate acţiona
pentru constatarea nulităţii unei clauze din contactul care a dat naştere creanţei atunci
când prin nulitate se pot mări şansele lui de a fi plătit. În general, cesionarul dobândeşte
toate acţiunile cedentului, cu excepţia celor strict personale.
441
*rt. 12-1.
:(ectele cesiunii &ntre cesionar i debitorul cedat
(1) Debitorul poate să opună cesionarului toate mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut
invoca împotriva cedentului. Astfel, el poate să opună plata făcută cedentului înainte ca
cesiunea să îi fi devenit opozabilă, indiferent dacă are sau nu cunoştinţă de existenţa altor
cesiuni, precum şi orice altă cauză de stingere a obligaţiilor survenită înainte de acel
moment.
(2) Debitorul poate, de asemenea, să opună cesionarului plata pe care el însuşi ori
fideiusorul său a făcut-o cu bună-credinţă unui creditor aparent, chiar dacă au fost
îndeplinite formalităţile cerute pentru a face opozabilă cesiunea debitorului şi terţilor.
(3) În cazul în care cesiunea i-a devenit opozabilă prin acceptare, debitorul cedat nu mai
poate opune cesionarului compensaţia pe care o putea invoca în raporturile cu cedentul.
Comentariu
Privit în finalitatea sa, actul de cesiune este o vânzare a unui bun mai special, care include
raportul juridic de obligaţie complexă, transferul şi garanţia.
Prin transfer se realizează dobândirea creanţei de către cesionar împreună cu accesoriile
sale, garanţii, privilegii sau ipoteci, acţiuni în justiţie sau titlu executoriu. Neputând dobândi
mai mult decât poseda cedentul, cesionarul poate să se confrunte cu excepţiile debitorului
opozabile cedentului: condiţii şi termene de plată, excepţii de nulitate sau de neexecutare,
excepţii rezolutorii, compensări de creanţe etc. dacă toate acestea s-au născut anterior
cesiunii şi notificării debitorului. Cu privire la celelalte excepţii apărute între momentul
cesiunii şi formalitatea notificării se are în vedere că debitorului nu îi este opozabilă
cesiunea anterior notificării. Debitorul poate să nu facă uz de aceste excepţii şi chiar poate
renunţa în avans la invocarea lor. Astfel de clauze sunt curente în cazul cesiunilor de
creanţe profesionale.
Plata făcută de debitor cedentului înainte de notificarea cesiunii către debitor este
opozabilă cesionarului, chiar dacă debitorul a avut cunoştinţă de cesiune pe altă cale. Si
plata făcută de fideiusor sau de debitor, cu bună-credinţă, către un aparent creditor poate
fi opusă cesionarului, indiferent de îndeplinirea formalităţii pentru a face opozabilă
cesiunea debitorilor şi terţilor [alin. (2) al art. 1582].
După ce a acceptat cesiunea ca urmare a notificării, debitorul nu mai poate opune
cesionarului compensaţia pe care o putea invoca în raporturile cu cedentul. Această
interdicţie nu lezează drepturile debitorului pentru că se conservă creanţa în patrimoniul
acestuia şi poate fi valorificată faţă de cedent.
Cedentul garantează cesionarului numai existenţa creanţei, nu şi solvabilitatea debitorului.
Chiar dacă notificarea nu a fost comunicată debitorului sau dacă el nu a acceptat-o,
aceasta nu împiedică pe cesionar să notifice cu efecte depline cesiunea altor terţe
persoane
*rt. 12-3.
Cesiuni succesive
(1) Atunci când cedentul a transmis aceeaşi creanţă mai multor cesionari succesivi,
debitorul se liberează plătind în temeiul cesiunii care i-a fost comunicată mai întâi sau pe
care a acceptat-o mai întâi printr-un înscris cu dată certă.
442
(2) În raporturile dintre cesionarii succesivi ai aceleiaşi creanţe este preferat cel care şi-a
înscris mai întâi cesiunea la arhivă, indiferent de data cesiunii sau a comunicării acesteia
către debitor.
Comentariu
Plata efectuată primului dintre cesionarii succesivi este liberatorie pentru debitor, pentru că
el s-a conformat primei solicitări, cu condiţia datei certe. În relaţia dintre cesionarii
succesivi, preferinţa primirii plăţii de la debitor este determinată de prioritatea înscrierii
cesiunii în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, neavând relevanţă nici data
cesiunii, nici data comunicării acesteia către debitor. Totuşi, aplicându-se regulile vânzării,
primul cesionar dispune de acţiunea în nulitate a cesiunii la care a participa
*rt. 12-4.
:(ectele cesiunii parţiale &ntre cesionarii creanţei
În cazul unei cesiuni parţiale, cedentul şi cesionarul sunt plătiţi proporţional cu valoarea
creanţei fiecăruia dintre ei. Această regulă se aplică în mod corespunzător cesionarilor
care dobândesc împreună aceeaşi creanţă.
Comentariu
Dacă numai o parte din creanţă a fost cedată, debitorul va plăti fiecăruia dintre participanţii
la actul de cesiune suma proporţională cu fiecare creanţă, creanţa cesionată şi creanţa
necesionată. Regula pro-porţionalităţii funcţionează şi în situaţia în care creanţa se
fracţionează şi se cedează diferiţilor cesionari.
*rt. 12-2.
9bligaţia de garanţie
(1) Dacă cesiunea este cu titlu oneros, cedentul are, de drept, obligaţia de garanţie faţă de
cesionar.
(2) Astfel, cedentul garantează existenţa creanţei în raport cu data cesiunii, fără a
răspunde şi de solvabilitatea debitorului cedat. Dacă cedentul s-a obligat expres să
garanteze pentru solvabilitatea debitorului cedat se prezumă, în lipsa unei stipulaţii
contrare, că s-a avut în vedere numai solvabilitatea de la data cesiunii.
(3) Răspunderea pentru solvabilitatea debitorului cedat se întinde până la concurenţa
preţului cesiunii, la care se adaugă cheltuielile suportate de cesionar în legătură cu
cesiunea.
(4) De asemenea, dacă cedentul cunoştea, la data cesiunii, starea de insolvabilitate a
debitorului cedat, sunt aplicabile, în mod corespunzător dispoziţiile legale privind
răspunderea vânzătorului de rea-credinţă pentru viciile ascunse ale bunului vândut.
(5) În lipsă de stipulaţie contrară, cedentul cu titlu gratuit nu garantează nici măcar
existenţa creanţei la data cesiunii.
Comentariu
Cesiunea cu titlu oneros, obligă pe cedent să garanteze existenţa creanţei în raport cu
data cesiunii, dar nu şi solvabilitatea debitorului cedat. Nu se interzice, însă o astfel de
garanţie a solvabilităţii, dar ea trebuie stipulată expres şi, întotdeauna, se raportează
numai la data cesiunii. Această răspundere conţine preţul cesiunii şi cheltuielile suportate
de cesionar în legătură cu cesiunea. Cunoaşterea de către cedent a insolvabilităţii
443
debitorului cedat, la data cesiunii, oferă posibilitatea cesionarului de a acţiona utilizând
mecanismul de răspundere a vânzătorului de rea-credinţă pentru viciile ascunse ale
lucrului vândut.
Dacă cesiunea este cu titlu gratuit, cedentul nu trebuie să garanteze nici măcar existenţa
creanţei.
*rt. 12-6.
,%spunderea cedentului pentru evicţiune
(1) În toate cazurile, cedentul răspunde dacă, prin fapta sa proprie, singură ori concurentă
cu fapta unei alte persoane, cesionarul nu dobândeşte creanţa în patrimoniul său ori nu
poate să o facă opozabilă terţilor.
(2) Într-un asemenea caz, întinderea răspunderii cedentului se determină potrivit
dispoziţiilor art. 1585 alin. (4).
Comentariu
Oricare ar fi motivul pentru care cedentul singur sau împreună cu altă persoană împiedică
dobândirea creanţei de către cesionar sau nu poate să o facă opozabilă terţilor, atrage
răspunderea cedentului în condiţiile reglementate de art. 1585 alin. (4), ,Răspunderea
vânzătorului pentru viciile ascunse ale bunului vândut¨.
)ecţiunea a 1-a.
Cesiunea unei creanţe constatate printr-un titlu nominativ' la ordin sau la purt%tor12
Art. 1587. - Noţiune şi feluri
Art. 1588. - Modalităţi de transmitere
Art. 1589. - Mijloace de apărare
Art. 1590. - Plata creanţei
Art. 1591. - Punerea în circulaţie fără voia emitentului
Art. 1592. - Acţiunea deţinătorului deposedat în mod nelegitim
*rt. 12-+.
Noţiune i (eluri
(1) Creanţele încorporate în titluri nominative, la ordin ori la purtător nu se pot transmite
prin simplul acord de voinţă al părţilor.
(2) Regimul titlurilor menţionate la alin. (1), precum şi al altor titluri de valoare se stabileşte
prin lege specială.
Legea nr. 71/2011: Art. 117. (1) Creanţa transmisă prin cesiune sau subrogaţie, intervenită
după data intrării în vigoare a Codului civil, îşi păstrează regimul stabilit de normele în
vigoare la data naşterii creanţei.
Comentariu
Încorporarea creanţelor în titlu supune creanţele unui regim diferit al circulaţiei juridice.
Prin titlu de creanţă, dreptul civil înţelege înscrisul dovedit al datoriei debitorului faţă de
444
creditor necesar acestuia din urmă pentru a-l constrânge pe debitor să îşi execute
prestaţia. Datorită specificului raporturilor juridice de drept comercial, bazate, printre alte,
şi pe creditul comercial, titlul de credit comercial are o altă menire, pe lângă constatarea
existenţei obligaţiei, exigibilitatea creanţei după trecerea unui termen. Circulaţia titlului de
creanţă civil presupune respectarea formalităţilor prevăzute deart. 1566-
1586 NCC, debitorul cedat rămânând înarmat cu excepţiile opozabile cedentului şi faţă de
cesionar. Acesta este un inconvenient major care pare incompatibil cu celeritatea specifică
raporturilor de drept comercial. Pentru eliminarea inconvenientelor de acest fel, în cazul
titlurilor de credit comerciale se realizează încorporarea drepturilor în titluri, transmiterea
simplificată a acestora şi inopozabilitatea faţă de posesorul actual al titlului a excepţiilor
personale pe care le-ar fi putut opune primului titular.
Încorporarea dreptului în titlu este rezultatul unei evoluţii. În raporturile juridice de drept
civil, înscrisul şi creanţa pot fi disociate.
Această disociere se exprimă pe trei planuri:
a) în virtutea principiului consensualismului (art. 1178, art. 1179 NCC) simplul acord al
voinţelor dă naştere raportului juridic de obligaţie, fără a fi necesar înscrisul;
b) în anumite situaţii, numai pentru a dovedi existenţa şi conţinutul, precum şi natura
anumitor raporturi juridice, poate fi prevăzută şi exigenţa înscrisului, dar şi în acest caz,
raportul juridic de obligaţie are o existenţă autonomă faţă de înscris;
c) pentru anumite acte juridice solemne, înscrisul este indispensabil naşterii raportului
juridic de obligaţie, dar, cu toate acestea, conexiunea necesară între înscris şi raportul
juridic de obligaţie este pretinsă numai la momentul originar pentru că după acest moment,
raportul juridic de obligaţie va avea o existenţă independentă, supravieţuind distrugerii sau
pierderii înscrisului.
În cazul titlurilor de credit comerciale, conexiunea raportului juridic de obligaţie cu înscrisul
constatator este indisolubilă şi persistă nu numai la momentul originar, al naşterii raportului
juridic de obligaţii, ci şi ulterior, pentru că dreptul de creanţă se consideră a fi încorporat în
titlu. Dreptul de proprietate asupra titlului şi dreptul de creanţă pe care acesta îl constată
se confundă, dreptul de creanţă neexistând fără titlu şi neputând fi realizat de altcineva
decât posesorul legal al titlului26.
Pe lângă încorporarea dreptului de creanţă în titlu, acesta conferă şi certitudinea dreptului
de creanţă, în sensul că nu va putea suferi nicio influenţă din partea raportului juridic
originar, care a dat naştere creanţei şi nu poate fi combătut sau completat ori interpretat cu
alte înscrisuri sau cu împrejurări de fapt. Această însuşirea a titlului de credit comercial,
decurgând din formalismul său, este denumită literalitate.
Titlul de credit comercial conferă autonomia creanţei faţă de raportul juridic fundamental,
care a dat naştere acestei creanţe. Autonomia se exprimă pe două planuri:
a) emitentul titlului este obligat nu în temeiul raportului juridic originar (vânzare, credit etc.),
ci exclusiv pentru că a semnat titlul;
b) în circuitul titlului, fiecare nou posesor este considerat ca având un drept de creanţă
originar, propriu, autonom, şi nu un drept cedat. De aceea, noului dobânditor nu îi pot fi
opuse excepţiile care, eventual, puteau fi opune vreunuia dintre posesorii precedenţi.
Titlurile de credit au întrebuinţări diferite: pot servi la stingerea unei obligaţii băneşti sau
pot fi cedate, fie în gaj, fie în deplină proprietate, fie cu titlu de mandat pentru încasare.
După criteriul conţinutului, titlurile de credit se pot grupa în trei categorii:
1) titluri care conferă dreptul la o sumă de bani (cambia, biletul la ordin, cecul, titlurile de
împrumut de stat şi poliţele de asigurare pe viaţă la ordin);
445
2) titluri care conferă dreptul la o cantitate de mărfuri aflate în depozite, magazii, docuri
sau pe nave spre a fi transportate (conosamente, recipise de depozit şi warante). Cel ce
posedă titlul este titularul dreptului de proprietate asupra mărfurilor. În locul mărfurilor,
circulă titlurile, care pot fi înstrăinate sau gajate;
3) titluri care conferă drepturi complexe, patrimoniale şi nepatrimoniale (acţiunile
nominative ale societăţilor comerciale, care conferă dreptul la dividende, dreptul la o parte
din patrimoniu în caz de lichidare, dreptul la vot în adunarea generală etc.).
După modul circulaţiei juridice, titlurile de credit sunt:
1) nominative, menţionând numele posesorului legitim şi transmisibile prin cesiune înscrisă
pe titlu şi în registrul emitentului sau înscrieri în cont, în cazul celor dematerializate;
2) titluri de credit la ordin, transmisibile prin gir, concomitent cu predarea titlului (cambia şi
biletul la ordin);
3) titlurile la purtător, care se transmit prin simpla predare şi nu menţionează posesorul
(acţiunile la purtător ale societăţilor comerciale)27.
Regimul juridic al creanţelor încorporate în titluri de credit comerciale se stabileşte prin legi
speciale.
Astfel, regimul juridic al acţiunilor societăţilor comerciale, nominative sau la purtător, este
stabilit prinLegea nr. 31/1990, art. 91-98 (nominative) şi art. 99 (la purtător); regimul juridic
al acţiunilor tranzacţionate pe piaţa de capital este stabilit prin Legea nr. 297/2004, şi
numeroase alte acte normative28.
Cambia şi biletul la ordin sunt reglementate de Legea nr. 58/1934. Cecul este reglementat
de Legea nr. 59/1934. Codul comercial, în art. 565-570, reglementează conosamentul
(poliţa de încărcare).
Legile abrogate nr. 188/1930 şi nr. 153/1937 au reglementat recipisele warant.
*rt. 12--.
;odalit%ţi de transmitere
(1) În cazul titlurilor nominative, transmisiunea se menţionează atât pe înscrisul respectiv,
cât şi în registrul ţinut pentru evidenţa acestora.
(2) Pentru transmiterea titlurilor la ordin, este necesar girul, efectuat potrivit dispoziţiilor
aplicabile în materia cambiilor.
(3) Creanţa încorporată într-un titlu la purtător se transmite prin remiterea materială a
titlului. Orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă.
Comentariu
Modalităţile de transmitere diferă după natura titlului:
– titlurile nominative se transmit prin menţiunea înscrisă pe titlul materializat şi în registrul
emitentului (acţiunile nominative ale societăţilor comerciale);
– titlurile la ordin se transmit prin gir (cambia şi biletul la ordin);
– titlurile la purtător se transmit prin remitere materială.
Dematerializarea acţiunilor nominative permite transmiterea numai prin înscrierea în cont
sau prin virament. Normele de mai sus sunt de ordine publică şi orice stipulaţie contrară se
consideră nescrisă29.
446
*rt. 12-9.
;i=loace de ap%rare
(1) Debitorul nu poate opune deţinătorului titlului alte excepţii decât cele care privesc
nulitatea titlului, cele care reies neîndoielnic din cuprinsul acestuia, precum şi cele care pot
fi invocate personal împotriva deţinătorului.
(2) Cu toate acestea, deţinătorul care a dobândit titlul în frauda debitorului nu se poate
prevala de dispoziţiile alin. (1).
Comentariu
Posibilităţile debitorului de a se opune executării titlului de către deţinător sunt limitate la:
– excepţii de nulitatea titlului, de exemplu pentru lipsa unei menţiuni esenţiale;
– excepţii deduse neîndoielnic şi suficient din cuprinsul titlului, fără a fi nevoie să se
completeze excepţiile cu invocarea altor înscrisuri sau altor mijloace de probă;
– excepţiile care pot fi invocate personal împotriva deţinătorului şi referindu-se la persoana
acestuia, de exemplu, obţinerea titlului de către creditor prin fraudă comisă faţă de debitor.
Această fraudă deschide debitorului posibilitatea de a utiliza şi alte mijloace de probă
pentru a se opune creditorului.
*rt. 129/.
<lata creanţei
Debitorul care a emis titlul la purtător este ţinut să plătească creanţa constatată prin acel
titlu oricărui deţinător care îi remite titlul, cu excepţia cazului în care i s-a comunicat o
hotărâre judecătorească prin care este obligat să refuze plata.
*rt. 1291.
<unerea &n circulaţie (%r% voia emitentului
Debitorul care a emis titlul la purtător rămâne ţinut faţă de orice deţinător de bună-credinţă,
chiar dacă demonstrează că titlul a fost pus în circulaţie împotriva voinţei sale.
*rt. 1291.
*cţiunea deţin%torului deposedat &n mod nelegitim
Cel care a fost deposedat în mod nelegitim de un titlu la purtător nu poate împiedica pe
debitor să plătească creanţa celui care îi prezintă titlul decât prin comunicarea unei
hotărâri judecătoreşti. În acest caz, instanţa se va pronunţa pe cale de ordonanţă
preşedinţială.
Comentariu
Emitentul titlului la purtător are obligaţia de a plăti creanţa oricărui deţinător care îi prezintă
titlul. Excepţie face situaţia în care este obligat să refuze plata, ca urmare a comunicării
unei hotărâri judecătoreşti executorii în acest sens.
Emitentul titlului la purtător nu se poate opune deţinătorului de bună-credinţă al titlului, nici
dacă titlul a fost pus în circulaţie împotriva voinţei emitentului şi legea îi permite să
determine acest moment al punerii în circulaţie.
447
Titlul la purtător este plătibil posesorului de către debitorul căruia i se prezintă chiar dacă
posesorul legitim a fost deposedat în mod nelegal. Excepţie face cazul în care debitorul
este înştiinţat prin hotărâre judecătorească, în modalitatea ordonanţei preşedinţiale să nu
efectueze plata.
Regimul juridic al creanţelor încorporate în cambie este reglementat de Legea nr.
58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, cu modificările ulterioare şi cu completările ce
rezultă din Normele BNR.
Cambia este înscrisul purtând această denumire, prin care o persoană (trăgător) dă
mandat sau ordonă altei persoane (tras) să plătească unei a treia persoane (beneficiar)
sau la ordinul acesteia o sumă de bani determinată, la o dată precisă şi în locul arătat.
Creanţa beneficiarului faţă de trăgător se numeşte valoare furnizată, iar dacă beneficiarul
vrea să utilizeze cambia pentru a stinge propriile datorii, va înscrie girul pe spatele cambiei
şi va preda cambia noului beneficiar (giratar). O altă opţiune ar fi valorificarea imediată a
cambiei prin procedeul scontului în favoarea unei bănci. Astfel, cambia îndeplineşte
funcţiile de instrument de schimb, de plată şi de credit.
Validitatea cambiei depinde de calitatea de comerciant a emitentului, trasului şi
beneficiarului, de forma scrisă pe imprimatul tipizat (cu excepţia cambiei informatizate,
dematerializate) şi prin prezenţa tuturor menţiunilor obligatorii.
Cambia în alb omite unele menţiuni obligatorii, specificându-le explicit pentru a nu fi
considerate ca involuntare, deoarece în acest caz se aplică sancţiunea nulităţii pentu
absenţa unei menţiuni obligatorii.
Girul cambiei îndeplineşte funcţiile de transmitere a creanţei, de garanţie a acceptării şi
plăţii cambiei şi de legitimare a titularului. Girul se înscrie pe spatele cambiei şi absenţa
numelui giratarului nu afectează validitatea girului în alb.
Dacă şirul girurilor este neîntrerupt, ultimul giratar fiind posesorul cambiei, acesta este
unicul proprietar al creanţei.
Biletul la ordin circulă prin gir la fel ca şi cambia, însă are numai două personaje: emitentul
şi beneficiarul. Dispoziţiile privind cambia care reglementează girul, scadenţa, plata,
protestul şi celelalte enumerate în art. 106 se aplică şi biletului la ordin.
Cel mai frecvent uz comercial al biletului la ordin este practica bancară. Odată cu
semnarea contractului de credit, a contractelor de cauţiune, de gaj şi de ipotecă, precum şi
a contractelor de cesiune de creanţă, debitorul băncii semnează şi biletele la ordin în alb la
sumă, la ordinul băncii, având scadenţele corelate cu termenele de rambursare a tranşelor
creditului. Înainte de a-l prezenta la plată creditorului, banca înscrie suma pe biletul la
ordin, în concordanţă cu datele contractului de credit.
Cecul este reglementat de Legea nr. 59/1934 cu modificările ulterioare şi completările ce
rezultă din Regulamentele B.N.R. Cecul este prioritar un mijloc de plată ca utilizare actuală
şi aproape niciodată titlu de credit, datorită rapidităţii cu care se cere a fi întrebuinţat.
Emiterea unui cec pe suport de hârtie se realizează prin completarea cecului pe formularul
eliberat de bancă şi predarea lui către beneficiar.
Pentru a fi emis legal, cecul trebuie să fie dotat cu acoperire în contul bancar al
emitentului. Această acoperire trebuie să fie constituită înainte de emiterea cecului, să
aibă un cuantum cel puţin egal cu suma de pe cec şi să fie disponibilă. Această
disponibilitate constă în existenţa în contul emitentului a unei valori cel puţin egale cu
suma înscrisă pe cec şi acest sold creditor să fie exigibil în raporturile emitentului cu banca
şi, totodată, să nu fie indisponibilizată suma, blocându-se astfel contul. Totodată,
acoperirea cecului trebuie să fie irevocabilă, în sensul că emitentul este obligat să se
abţină de a retrage acoperirea sau de a-l împiedica pe posesorul cecului să îl încaseze
448
prin orice mijloace. Excepţie fac situaţiile în care legea îl autorizează pe emitent să
procedeze în mod diferit.
Cecul poate fi transmis prin gir, la fel ca şi biletul la ordin, dar şi cu titlu de mandat pentru
încasare, procedeu uzual în relaţiile beneficiarului cu banca sa. Cecul la purtător, fără
menţiunea beneficiarului se transmite prin simpla tradiţie, cu gir irevocabil. Girul în alb
poate fi completat cu numele persoanei sau poate fi girat tot în alb ori predat prin
tradiţiune.
Cecul este plătibil la vedere. Prezentarea cecului se face în România, potrivit normelor
B.N.R., la banca emitentului, pentru a simplifica munca băncii posesorului. În alte ţări,
cecul se predă băncii beneficiarului cu gir mandat de încasare şi aceasta se însărcinează
să încaseze suma de la banca trasă.
Cecul poate fi prezentat la plată, iar banca trasă trebuie să verifice dacă emană de la
clientul său şi dacă nu prezintă anomalii, precum şi dacă are acoperire.
Aspecte legate de înşelăciunile cu cecuri de cecurile fără acoperire, de utilizare a cecului
ca proviziune sau ca garanţie prin cesiunea creanţei, utilizarea cecului de garanţie şi a
cecului în alb necesită dezvoltări ample, care depăşesc cadrul acestui text30.
Capitolul "".
)ubrogaţia
Art. 1593. - Felurile subrogaţiei
Art. 1594. - Subrogaţia consimţită de creditor
Art. 1595. - Subrogaţia consimţită de debitor
Art. 1596. - Subrogaţia legală
Art. 1597. - Efectele subrogaţiei
Art. 1598. - Subrogaţia parţială
*rt. 1293.
8elurile subrogaţiei
(1) Oricine plăteşte în locul debitorului poate fi subrogat în drepturile creditorului, fără a
putea însă dobândi mai multe drepturi decât acesta.
(2) Subrogaţia poate fi convenţională sau legală.
(3) Subrogaţia convenţională poate fi consimţită de debitor sau de creditor. Ea trebuie să
fie expresă şi, pentru a fi opusă terţilor, trebuie constatată prin înscris.
*rt. 1294.
)ubrogaţia consimţit% de creditor
(1) Subrogaţia este consimţită de creditor atunci când, primind plata de la un terţ, îi
transmite acestuia, la momentul plăţii, toate drepturile pe care le avea împotriva
debitorului.
(2) Subrogaţia operează fără consimţământul debitorului. Orice stipulaţie contrară se
consideră nescrisă.
449
*rt. 1292.
)ubrogaţia consimţit% de debitor
(1) Subrogaţia este consimţită de debitor atunci când acesta se împrumută spre a-şi plăti
datoria şi, pe această cale, transmite împrumutătorului drepturile creditorului faţă de care
avea datoria respectivă.
(2) Subrogaţia este valabilă numai dacă actul de împrumut şi chitanţa de plată a datoriei
au dată certă, în actul de împrumut se declară că suma a fost împrumutată spre a se plăti
datoria, iar în chitanţă se menţionează că plata a fost făcută cu banii împrumutaţi de noul
creditor.
(3) Subrogaţia consimţită de debitor are loc fără consimţământul creditorului iniţial, în lipsă
de stipulaţie contrară.
*rt. 1296.
)ubrogaţia legal%
În afară de alte cazuri prevăzute de lege, subrogaţia se produce de drept:
a) în folosul creditorului, chiar chirografar, care plăteşte unui creditor care are un drept de
preferinţă, potrivit legii;
b) în folosul dobânditorului unui bun care îl plăteşte pe titularul creanţei însoţite de o
garanţie asupra bunului respectiv;
c) în folosul celui care, fiind obligat împreună cu alţii sau pentru alţii, are interes să stingă
datoria;
d) în folosul moştenitorului care plăteşte din bunurile sale datoriile succesiunii;
e) în alte cazuri stabilite de lege.
*rt. 129+.
:(ectele subrogaţiei
(1) Subrogaţia îşi produce efectele din momentul plăţii pe care terţul o face în folosul
creditorului.
(2) Subrogaţia produce efecte împotriva debitorului principal şi a celor care au garantat
obligaţia. Aceştia pot opune noului creditor mijloacele de apărare pe care le aveau
împotriva creditorului iniţial.
*rt. 129-.
)ubrogaţia parţial%
(1) În caz de subrogaţie parţială, creditorul iniţial, titular al unei garanţii, poate exercita
drepturile sale pentru partea neplătită din creanţă cu preferinţă faţă de noul creditor.
(2) Cu toate acestea, în cazul în care creditorul iniţial s-a obligat faţă de noul creditor să
garanteze suma pentru care a operat subrogaţia, cel din urmă este preferat.
Legea nr. 71/2011: Art. 117. (1) Creanţa transmisă prin cesiune sau subrogaţie, intervenită
după data intrării în vigoare a Codului civil, îşi păstrează regimul stabilit de normele în
450
vigoare la data naşterii creanţei.
Comentariu
Plata efectuată de o terţă persoană în locul şi pe seama debitorului poate avea ca efect
substituirea plătitorului (subrogaţia) în drepturile creditorului şi numai în limita acestor
drepturi. Subrogaţia convenţională poate fi realizată prin consimţământul creditorului sau
prin acordul debitorului cu plătitorul. Acordul de subrogaţie trebuie să fie explicit şi
constatat în scris pentru a fi opozabil terţelor persoane.
Creditorul poate consimţi la subrogaţie şi, în acest caz, primeşte plata de la terţul plătitor,
predându-i drepturile pe care le avea faţă de debitor.
Nu este necesar să fie de acord şi debitorul pentru a opera subrogaţia.
Debitorul îşi poate da acordul la subrogaţie tot prin înscris, împrumutându-se de la plătitor
şi transmiţându-i acestuia drepturile pe care le avea creditorul, cu condiţia ca împrumutul
şi plata să aibă dată certă şi să specifice că plata datoriei faţă de creditor s-a efectuat din
banii împrumutaţi de noul creditor debitorului. Nu este necesar, de această dată,
consimţământul creditorului, dacă nu se stipulează altfel în convenţia iniţială dintre debitor
şi creditor din care s-a născut creanţa sau în convenţia dintre împrumutător şi debitor.
Efectele subrogaţiei se pot produce de drept, fără consimţământul debitorului sau al
creditorului în cele cinci situaţii enumerate de art. 1596, consacrat subrogaţiei legale:
a) Creditorul chirografar plăteşte unui creditor concurent, cu rang legal preferenţial al
creanţei. Această situaţie se poate întâlni în procedurile colective, când un creditor
chirografar, fără speranţe de a fi plătit, se subrogă în drepturile unui creditor cu rang
prioritar, privilegiat. Creanţa fiind cea privilegiată, şi nu persoana creditorului, plătitorul se
va putea folosi de avantajul rangului prioritar numai pentru creanţa în care s-a subrogat,
nu şi pentru cea chirografară. Cu toate acestea, dacă creditorul iniţial acceptă să
primească o sumă inferioară cuantumului creanţei sale privilegiate, iar pentru creditorul
chirografar plătitor nu sunt speranţe de încasare, operaţiunea ar putea fi profitabilă. În mod
deosebit este realist să se spere într-un avantaj atunci când creanţa în care se subrogă
plătitorul are garanţii reale. Numai rangul privilegiat sau garanţiile creanţei pot justifica o
asemenea plată şi pot avea o consecinţă subrogatorie, nu şi alte drepturi legate de
creanţă, cum ar fi dreptul de retenţie sau acţiunea în rezoluţiune ori în revocare.
Plata parţială dublează numărul creditorilor la aceeaşi creanţă, lăsându-i primului creditor
drepturile reduse la partea pe care nu a cedat-o. Dacă creditorul iniţial a garantat
plătitorului subrogaţia, în momentul încasărilor din urmărirea creanţei, primul servit va fi
plătitorul, conform art. 1598 alin. (2).
Efectele subrogaţiei se produc şi faţă de garanţii fideiusori sau garanţii prin cauţiune reală.
Aceştia pot opune şi plătitorului excepţiile opozabile creditorului iniţial.
b) Plata efectuată de către cel care a dobândit un bun grevat de o garanţie (gaj, ipotecă
sau altă garanţie reală mobiliară).
c) Plata efectuată de cel obligat cu alţii sau pentru alţii, interesat să stingă datoria.
d) Plata efectuată de moştenitorul care foloseşte propriile fonduri pentru a stinge datoria
moştenirii.
e) În alte cazuri prevăzute de lege.
Plătitorul poate utiliza acest mecanism în contractul de factoring pentru creanţele
comerciale.
Comparând subrogaţia personală cu cesiunea de creanţă, apar între ele multe asemănări,
dar şi diferenţe importante, şi anume:
451
1) cesiunea este o vânzare, uneori speculativă. Subrogaţia este o plată. Între ele există o
deosebire de spirit şi finalitate, mai ales atunci când plătitorul este el însuşi un plătitor.
Atunci când este practicată profesional (factoring), subrogaţia este alternativa la cesiune,
preferabilă pentru simplitate;
2) cesiunea intervine la iniţiativa creditorului şi presupune acordul său, pe când subrogaţia
se realizează fără el, atunci când este un efect legal al plăţii şi chiar contra lui, când este
consimţită de debitor. Este scutită subrogaţia de notificare debitorului sau de acceptarea
lui şi, astfel mai apare un motiv pentru a fi preferată cesiunea;
3) efectele celor două operaţiuni sunt diferite:
– cesiunea permite cesionarului să ceară întreaga creanţă cedată, orice preţ ar fi plătit
pentru ea, în timp ce subrogaţia transmite plătitorului numai suma plătită. Această limitare
este cunoscută numai în cazul subrogaţiei legale, nu şi în cazul celei convenţionale, pentru
că dacă nu ar fi aşa, ar pierde orice interes pentru factoring;
– în cazul cesiunii parţiale, cesionarul dobândeşte acelaşi rang cu creditorul iniţial. În cazul
subrogaţiei parţiale este plătitorul este cel care are preferinţă;
– subrogaţia este opozabilă de plin drept terţelor persoane, astfel că un conflict între
subrogat şi cesionar dă prioritate primului. Nu poate opera nicio compensaţie între creditor
şi debitor după subrogaţie, după cum nu este posibilă nici aplicarea unei măsuri
conservatorii de către creditorul creditorului. Pe de altă parte, plata făcută de debitor
creditorului după subrogaţie, va fi inopozabilă subrogatului, chiar dacă rămâne străin de
subrogaţie.
Textul art. 1593 exprimă ideea că cel ce se achită de o datorie proprie poate beneficia şi
de o subrogaţie convenţională dacă prin plata făcută şi prin această subrogaţie el
eliberează faţă de creditor şi pe un alt debitor asupra căruia urma să fie suportată, în cele
din urmă, datoria31.
Ìnstituţia subrogaţiei poate opera şi în legătură cu instituţia compensaţiei datoriilor ca
modalitate de stingere a creanţelor. Astfel, în legislaţia franceză (art. 1289 CCF)
conexitatea creanţelor permite inclusiv derogarea de la exigenţa reciprocităţii în cazul în
care această reciprocitate şi-a încetat existenţa ca efect al unui transfer de creanţă prin
subrogaţie. Condiţia este ca reciprocitatea să fi existat înainte de subrogaţie32.
Capitolul """.
<reluarea datoriei
Secţiunea 1. - Dispoziţii generale
Secţiunea a 2-a. - Preluarea datoriei prin contract încheiat cu debitorul
)ecţiunea 1.
Dispo$iţii generale
Art. 1599. - Condiţii
Art. 1600. - Efecte
Art. 1601. - Ìnsolvabilitatea noului debitor
Art. 1602. - Accesoriile creanţei
Art. 1603. - Mijloacele de apărare
452
Art. 1604. - Ìneficacitatea preluării datoriei
*rt. 1299.
Condiţii
Obligaţia de a plăti o sumă de bani ori de a executa o altă prestaţie poate fi transmisă de
debitor unei alte persoane:
a) fie printr-un contract încheiat între debitorul iniţial şi noul debitor, sub rezerva
dispoziţiilor art. 1605;
b) fie printr-un contract încheiat între creditor şi noul debitor, prin care acesta din urmă îşi
asumă obligaţia.
*rt. 16//.
:(ecte
Prin încheierea contractului de preluare a datoriei, noul debitor îl înlocuieşte pe cel vechi,
care, dacă nu s-a stipulat altfel şi sub rezerva art. 1601, este liberat.
*rt. 16/1.
"nsolvabilitatea noului debitor
Debitorul iniţial nu este liberat prin preluarea datoriei, dacă se dovedeşte că noul debitor
era insolvabil la data când a preluat datoria, iar creditorul a consimţit la preluare, fără a
cunoaşte această împrejurare.
*rt. 16/1.
*ccesoriile creanţei
(1) Creditorul se poate prevala în contra noului debitor de toate drepturile pe care le are în
legătură cu datoria preluată.
(2) Preluarea datoriei nu are niciun efect asupra existenţei garanţiilor creanţei, afară de
cazul când acestea nu pot fi despărţite de persoana debitorului.
(3) Cu toate acestea, obligaţia fideiusorului sau a terţului care a constituit o garanţie pentru
realizarea creanţei se va stinge dacă aceste persoane nu şi-au dat acordul la preluare.
*rt. 16/3.
;i=loacele de ap%rare
(1) Dacă din contract nu rezultă altfel, noul debitor poate opune creditorului toate
mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut opune debitorul iniţial, în afară de compensaţie
sau orice altă excepţie personală a acestuia din urmă.
(2) Noul debitor nu poate opune creditorului mijloacele de apărare întemeiate pe raportul
juridic dintre noul debitor şi debitorul iniţial, chiar dacă acest raport a fost motivul
determinant al preluării.
453
*rt. 16/4.
"ne(icacitatea prelu%rii datoriei
(1) Când contractul de preluare este desfiinţat, obligaţia debitorului iniţial renaşte, cu toate
accesoriile sale, sub rezerva drepturilor dobândite de terţii de bună-credinţă.
(2) Creditorul poate, de asemenea, cere daune-interese celui ce a preluat datoria, afară
numai dacă acesta din urmă dovedeşte că nu poartă răspunderea desfiinţării contractului
şi a prejudiciilor suferite de creditor.
Legea nr. 71/2011: Art. 117. (2) Obligaţia transmisă prin preluare de datorie îşi păstrează
regimul stabilit de normele în vigoare la data naşterii obligaţiei
)ecţiunea a 1-a.
<reluarea datoriei prin contract &nc4eiat cu debitorul
Art. 1605. - Acordul creditorului
Art. 1606. - Comunicarea preluării
Art. 1607. - Termenul de acceptare
Art. 1608. - Obligaţiile terţului
*rt. 16/2.
*cordul creditorului
Preluarea datoriei convenită cu debitorul îşi va produce efectele numai dacă creditorul îşi
dă acordul.
*rt. 16/6.
Comunicarea prelu%rii
(1) Oricare dintre contractanţi poate comunica creditorului contractul de preluare, cerându-
i să îşi dea acordul.
(2) Creditorului nu i se poate cere acordul cât timp nu a primit comunicarea.
(3) Cât timp creditorul nu şi-a dat acordul, contractanţii pot modifica sau denunţa
contractul.
*rt. 16/+.
#ermenul de acceptare
(1) Contractantul care comunică preluarea datoriei creditorului îi poate stabili un termen
rezonabil pentru răspuns.
(2) Dacă ambii contractanţi au comunicat creditorului preluarea datoriei, stabilind termene
diferite, răspunsul urmează să fie dat în termenul care se împlineşte cel din urmă.
(3) Preluarea datoriei este considerată refuzată dacă creditorul nu a răspuns în termen.
454
*rt. 16/-.
9bligaţiile terţului
(1) Cât timp creditorul nu şi-a dat acordul sau dacă a refuzat preluarea, cel care a preluat
datoria este obligat să libereze pe debitor, executând la timp obligaţia.
(2) Creditorul nu dobândeşte un drept propriu împotriva celui obligat să libereze pe debitor,
cu excepţia cazului în care se face dovada că părţile contractante au voit altfel.
Comentariu
O terţă persoană, cu acordul debitorului şi al creditorului, poate să se oblige să se
substituie debitorului dezlegându-l de obligaţii.
Creditorul poate consimţi şi la o viitoare substituire. Substituirea produce efecte atunci
când noul debitor notifică creditorului acordul pe care l-a încheiat cu creditorul originar.
Noul debitor nu poate invoca faţă de creditor nici un mijloc de apărare care ar rezulta din
raporturile sale cu originarul debitor, dar va putea opune creditorului mijloacele de apărare
şi excepţiile pe care debitorul originar le putea opune creditorului.
Liberarea debitorului originar se extinde şi asupra garanţiilor pe care le-a acordat
creditorului pentru creanţa sa, exceptând garanţiile care se referă la un bun transferat
noului debitor în vederea unui act pe care creditorul l-a încheiat cu debitorul originar.
Eliberarea debitorului originar are efecte şi asupra garanţiilor pe care alte persoane le-au
oferit pentru asigurarea creanţei, afară de cele puse la dispoziţia creditorului de noul
debitor, cu condiţia ca această persoană să îşi menţină garanţia în favoarea creditorului.
Principiile contractuale comune redactate de Asociaţia Henri Capitant reglementează şi
cesiunea contractului. Partea contractantă poate conveni cu o terţă persoană pentru ca
aceasta să i se substituie ca parte contractantă. Cesiunea produce efecte faţă de
cocontractantul cedat în momentul în care o acceptă, dar acceptarea poate fi acordată şi
pentru o cesiune viitoare, care îi va fi opozabilă după notificare.
Acceptarea are ca efect eliberarea celui cedat. Acceptarea cesiunii de către
cocontractantul cedat are ca efect liberarea cedentului. Totuşi, cedatul poate limita
acceptarea sa şi poate conserva şi pe cedent ca debitor în caz de neexecutare a
obligaţiilor contractului de către cesionar.
Dacă cocontractantul cedat nu este de acord, iar contractul nu are caracter intuitu
personae, cesiunea produce efecte între cedent şi cesionar. Cocontractantul cedat poate
cere executarea atât contra cedentului, cât şi contra cesionarului, ţinuţi solidar pentru
consecinţele unei neexecutări33.
Capitolul "V.
Novaţia
Art. 1609. - Noţiune şi feluri
Art. 1610. - Proba novaţiei
Art. 1611. - Garanţiile creanţei novate
Art. 1612. - Mijloacele de apărare
Art. 1613. - Efectele novaţiei asupra debitorilor solidari şi fideiusorilor
Art. 1614. - Efectele novaţiei asupra creditorilor solidari
455
*rt. 16/9.
Noţiune i (eluri
(1) Novaţia are loc atunci când debitorul contractează faţă de creditor o obligaţie nouă,
care înlocuieşte şi stinge obligaţia iniţială.
(2) De asemenea, novaţia se produce atunci când un debitor nou îl înlocuieşte pe cel
iniţial, care este liberat de creditor, stingându-se astfel obligaţia iniţială. În acest caz,
novaţia poate opera fără consimţământul debitorului iniţial.
(3) Novaţia are loc şi atunci când, ca efect al unui contract nou, un alt creditor este
substituit celui iniţial, faţă de care debitorul este liberat, stingându-se astfel obligaţia veche.
Comentariu
Teoria novaţiei face deliciul profesorilor, dar, de multe ori, nu se întâlneşte în practică nici
în decursul unei întregi cariere juridice.
Novaţia este operaţiunea juridică prin care părţile unui contract se hotărăsc să înlocuiască
o obligaţie valabilă preexistentă, care se stinge, cu o obligaţie nouă. Stingerea vechii
obligaţii este numai un efect secundar al operaţiunii, pentru că, în principal, părţile
urmăresc creaţia unei noi obligaţii. Cu toate acestea, specificul novaţiunii faţă de alte
operaţiuni similar constă chiar în efectul extinctive sau, mai exact, în strânsa şi indisolubila
relaţie între noua obligaţie şi stingerea celei iniţiale.
Nu orice schimbare este novaţie, dacă nu înlocuieşte o obligaţie existentă cu alta nouă.
Operaţiunea denumită novaţie este alcătuită din trei elemente: 1) creanţa unei noi obligaţii
valabile; 2) stingerea obligaţiei preexistente valabilă; 3) intenţia de înnoire (animus
novandi).
Ca orice convenţie, şi novaţia presupune capacitatea părţilor care o realizează.
Numai binomul: obligaţie nou născută – obligaţie veche stinsă poate constitui o novaţie.
Dacă noua obligaţie este nulă, novaţia nu operează.
Obligaţia nouă este afectată de termen şi prin aceasta se deosebeşte de darea în plată,
unde obligaţia nouă se execută în momentul convenit.
Elementul nou trebuie să fie cu adevărat nou, pentru că o simplă recunoaştere a unei
vechi obligaţii nu înseamnă novaţie, nici atunci când tinde să creeze un mijloc de dovadă a
obligaţiei. Nici simplele modificări ale unei obligaţii preexistente nu pot fi calificate drept
novaţie.
Novaţia prin schimbarea creditorului şi-a pierdut din utilitate odată cu creaţia cesiunii
creanţei.
Totuşi, cele două operaţiuni se disting.
Cesiunea de creanţă este convenţia între cedent şi cesionar, fără participarea debitorului,
pe când schimbarea de creditor prin novaţie presupune acordul debitorului şi voinţa
explicită a creditorului cedent de a-l descărca pe debitor faţă de el. Cesionarului, debitorul
îi poate opune excepţiile opozabile cedentului, dar în cazul novaţiei, nu are această
posibilitate. Cesionarul dobândeşte creanţa cedată, cu accesorii şi garanţii, pe când în
cazul novaţiei acestea se sting.
Aceste diferenţe denotă caracterul coercitiv şi chiar, uneori, periculos al novaţiei prin
schimbare de creditor, comparativ cu cesiunea de creanţă: creditorul pierde garanţiile, iar
debitorul pierde excepţiile.
Novaţia prin schimbare de debitor constă în substituirea unui nou datornic faţă de cel
456
anterior, care este descărcat. Posibilitatea cesiunii fără acordul debitorului a diminuat
considerabil utilitatea acestei novaţii, dar imposibilitatea cesiunii de datorie fără acordul
debitorului a redat novaţiei prin schimbare de debitor o importanţă esenţială.
Novaţia prin schimbare de creditor este un înlocuitor al cesiunii de creanţă, tot astfel cum
novaţia prin schimbare de debitor este un înlocuitor al cesiunii de datorie.
Schimbarea debitorului prin novaţie presupune o manifestare neechivocă a creditorului de
a-l descărca pe debitorul iniţial. De aceea, jurisprudenţa a decis că nu există novaţie dacă
creditorul s-a limitat la acceptarea unui al doilea debitor fără a-l descărca pe primul; dacă a
acceptat doar o plată parţială făcută de o terţă persoană; dacă a acceptat să factureze
unei terţe persoane, la cererea debitorului pentru plata prestaţiilor primite de acesta din
urmă; dacă terţa persoană s-a angajat să plătească datoria debitorului.
Novaţia prin schimbare de obligaţie oferă posibilitatea oricărei modificări a obligaţiei iniţiale
cu condiţia ca aceasta din urmă să fie stinsă şi înlocuită de noua obligaţie valabilă. Pe
această cale se poate schimba obiectul, cauza şi modalităţile obligaţiei iniţiale. Nu este
constitutivă de novaţie schimbarea cuantumului datoriei sau a monedei plăţii sau
adăugarea unei garanţii, schimbarea naturii datoriei din civilă în comercială, tranzacţia
pentru stingerea unui litigiu, modificarea creanţei prin planul de reorganizare etc.
Obligaţia iniţială trebuie să fie validă şi să se stingă prin novaţie.
Stingerea voluntară a obligaţiei iniţiale şi creaţia unei noi obligaţii necesită acordul
voinţelor cu intenţia de a crea o obligaţie nouă şi de a o stinge pe cea preexistentă. Fără
să existe succesiunea celor două obligaţii nu există novaţie.
Ìntenţia de a nova trebuie să fie neechivocă, chiar dacă se deduce din context şi din fapte
şi acte intervenite între părţi. În caz de dubiu, nu funcţionează prezumţia de novaţie. De
aceea, o atitudine pur pasivă a creditorului, care acceptă executarea obligaţiei de către o
altă persoană sau în alte modalităţi nu este novaţie. De asemenea, succesivele
angajamente ale aceluiaşi debitor faţă de creditorul său nu sunt novaţie, ci se adiţionează.
Ìntenţia de a nova este, aşadar, o condiţie necesară şi suficientă pentru realizarea
novaţiei. Ea nu se pretinde să fie expresă, dar trebuie să fie lipsită de echivoc34.
*rt. 161/.
<roba novaţiei
Novaţia nu se prezumă. Ìntenţia de a nova trebuie să fie neîndoielnică.
*rt. 1611.
?aranţiile creanţei novate
(1) Ìpotecile care garantează creanţa iniţială nu vor însoţi noua creanţă decât dacă
aceasta s-a prevăzut în mod expres.
(2) În cazul novaţiei prin schimbarea debitorului, ipotecile legate de creanţa iniţială nu
subzistă asupra bunurilor debitorului iniţial fără consimţământul acestuia din urmă şi nici
nu se strămută asupra bunurilor noului debitor fără acordul său.
(3) Atunci când novaţia operează între creditor şi unul dintre debitorii solidari, ipotecile
legate de vechea creanţă nu pot fi transferate decât asupra bunurilor codebitorului care
contractează noua datorie.
457
*rt. 1611.
;i=loacele de ap%rare
Atunci când novaţia are loc prin schimbarea debitorului, noul debitor nu poate opune
creditorului mijloacele de apărare pe care le avea împotriva debitorului iniţial şi nici cele pe
care acesta din urmă le avea împotriva creditorului, cu excepţia situaţiei în care, în acest
ultim caz, debitorul poate invoca nulitatea absolută a actului din care s-a născut obligaţia
iniţială.
*rt. 1613.
:(ectele novaţiei asupra debitorilor solidari i (ideiusorilor
(1) Novaţia care operează între creditor şi unul dintre debitorii solidari îi liberează pe
ceilalţi codebitori cu privire la creditor. Novaţia care operează cu privire la debitorul
principal îi liberează pe fideiusori.
(2) Cu toate acestea, atunci când creditorul a cerut acordul codebitorilor sau, după caz, al
fideiusorilor ca aceştia să fie ţinuţi de noua obligaţie, creanţa iniţială subzistă în cazul în
care debitorii sau fideiusorii nu-şi exprimă acordul.
*rt. 1614.
:(ectele novaţiei asupra creditorilor solidari
Novaţia consimţită de un creditor solidar nu este opozabilă celorlalţi creditori decât pentru
partea din creanţă ce revine acelui creditor.
Comentariu
Efectele novaţiei se produc simultan, vechea obligaţie valabilă se stinge şi noua obligaţie
se naşte valabil, înlocuind-o pe prima.
Excepţiile aparţinând obligaţiei stinse nu mai pot fi opuse în noul raport de obligaţie, afară
de cazul în care se stipulează contrariul
Nici privilegiile, nici ipotecile creanţei iniţiale nu se preiau de către noua obligaţie. Dacă
creditorul intenţionează să conserve aceste garanţii sau privilegii, ele pot fi menţinute prin
stipulaţie explicit. Garanţiile reale nu prezintă dificultăţi de menţinere, dacă debitorul le
accept expres.
Dacă se schimbă debitorul nu se mai pot menţine garanţiile, dar noul debitor poate oferi
propriile bunuri ca garanţie. Dacă nu posedă asemenea bunuri susceptibile de a fi
constituite ca garanţii reale, debitorul descărcat poate consimţi să lase în continuare
garanţiile reale pe care le-a constituit pentru a fi utilizate de creditor. În felul acesta, vechiul
debitor dobândeşte calitatea de garant cu cauţiune reală.
În cazul codebitorilor solidari, novaţia operată între unul dintre aceştia şi creditor îi
liberează şi pe ceilalţi codebitori faţă de creditor. Dacă novaţia operează în privinţa
debitorului principal, fideiusorul este şi el liberat. Excepţie face situaţia în care codebitorii şi
fideiusorul şi-au dat acordul de a fi ţinuţi de noua obligaţie. Dacă nu îşi manifestă acest
acord, subzistă creanţa iniţială.
În cazul creditorilor solidari, novaţia consimţită de unul singur dintre aceştia este
inopozabilă celorlalţi şi produce efecte numai pentru partea din creanţă ce revine
creditorului care a consimţit novaţia.
458
#itlul V"".
)tingerea obligaţiilor
Capitolul Ì. - Dispoziţii generale
Capitolul ÌÌ. - Compensaţia
Capitolul ÌÌÌ. - Confuziunea
Capitolul ÌV. - Remiterea de datorie
Capitolul V. - Ìmposibilitatea fortuită de executare
Capitolul ".
Dispo$iţii generale
Art. 1615. - Moduri de stingere a obligaţiilor
*rt. 1612.
;oduri de stingere a obligaţiilor
Obligaţiile se sting prin plată, compensaţie, confuziune, remitere de datorie, imposibilitate
fortuită de executare, precum şi prin alte moduri expres prevăzute de lege.
Legea nr. 71/2011: Art. 118. Obligaţiile extracontractuale născute înainte de intrarea în
vigoare a Codului civilsunt supuse modurilor de stingere prevăzute de acesta.
Comentariu
Textul art. 1615 prezintă modurile de stingere a obligaţiilor şi dintre cele şase moduri
enumerate patru sunt reglementate în articolele următoare.
Capitolul "".
Compensaţia32
Art. 1616. - Noţiune
Art. 1617. - Condiţii
Art. 1618. - Cazuri în care compensaţia este exclusă
Art. 1619. - Termenul de graţie
Art. 1620. - Ìmputaţia
Art. 1621. - Fideiusiunea
Art. 1622. - Efectele compensaţiei faţă de terţi
Art. 1623. - Cesiunea sau ipoteca asupra unei creanţe
*rt. 1616.
Noţiune
Datoriile reciproce se sting prin compensaţie până la concurenţa celei mai mici dintre ele.
459
*rt. 161+.
Condiţii
(1) Compensaţia operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide şi
exigibile, oricare ar fi izvorul lor, şi care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită
cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură.
(2) O parte poate cere lichidarea judiciară a unei datorii pentru a putea opune
compensaţia.
(3) Oricare dintre părţi poate renunţa, în mod expres ori tacit, la compensaţie.
*rt. 161-.
Ca$uri &n care compensaţia este e!clus%
Compensaţia nu are loc atunci când:
a) creanţa rezultă dintr-un act făcut cu intenţia de a păgubi;
b) datoria are ca obiect restituirea bunului dat în depozit sau cu titlu de comodat;
c) are ca obiect un bun insesizabil.
*rt. 1619.
#ermenul de graţie
Termenul de graţie acordat pentru plata uneia dintre datorii nu împiedică realizarea
compensaţiei.
*rt. 161/.
"mputaţia
Atunci când mai multe obligaţii susceptibile de compensaţie sunt datorate de acelaşi
debitor, regulile stabilite pentru imputaţia plăţii se aplică în mod corespunzător.
*rt. 1611.
8ideiusiunea
(1) Fideiusorul poate opune în compensaţie creanţa pe care debitorul principal o
dobândeşte împotriva creditorului obligaţiei garantate.
(2) Debitorul principal nu poate, pentru a se libera faţă de creditorul său, să opună
compensaţia pentru ceea ce acesta din urmă datorează fideiusorului.
*rt. 1611.
:(ectele compensaţiei (aţ% de terţi
(1) Compensaţia nu are loc şi nici nu se poate renunţa la ea în detrimentul drepturilor
dobândite de un terţ.
460
(2) Astfel, debitorul care, fiind terţ poprit, dobândeşte o creanţă asupra creditorului popritor,
nu poate opune compensaţia împotriva acestuia din urmă.
(3) Debitorul care putea să opună compensaţia şi care a plătit datoria nu se mai poate
prevala, în detrimentul terţilor, de privilegiile sau de ipotecile creanţei sale.
*rt. 1613.
Cesiunea sau ipoteca asupra unei creanţe
(1) Debitorul care acceptă pur şi simplu cesiunea sau ipoteca asupra creanţei consimţită
de creditorul său unui terţ, nu mai poate opune acelui terţ compensaţia pe care ar fi putut
să o invoce împotriva creditorului iniţial înainte de acceptare.
(2) Cesiunea sau ipoteca pe care debitorul nu a acceptat-o, dar care i-a devenit opozabilă,
nu împiedică decât compensaţia datoriilor creditorului iniţial care sunt ulterioare
momentului în care cesiunea sau ipoteca i-a devenit opozabilă.
Comentariu
1. Scurt istoric
În urmă cu un secol, autorii francezi G. Baudry-Lacantinerie şi L. Barde, profesori la
Universitatea din Bordeaux, publicau, la Editura Librairie de la Societe du Recueil J.-B.
Sirey et du Journal du Palais, cea de-a treia ediţia a ,Tratatului teoretic şi practic de drept
civil¨, vol. ÌÌÌ, consacrat stingerii obligaţiilor prin novaţie, iertarea de datorie, compensaţie
etc.
În secţiunea a ÌV-a, consacrată compensaţiei, autorii definesc operaţiunea ca stingere a
două obligaţii existente între două persoane, în sensuri inverse, care se produce până la
concurenţa cuantumului celei mai mici. Expresia provine de la pensare cum din dreptul
roman. Autorul Domat citat de cei doi semnatari ai operei analizate reduce definiţia la două
plăţi reciproce, concomitente, fără chitanţă.
În opinia autorilor tratatului, acest mod de stingere nu este necesar din punct de vedere
juridic, dar este util din punct de vedere practic. Compensaţia poate opera convenţional,
dar prin voinţa legii operează automat şi părţile o pot invoca una contra celeilalte. Există
anumite asemănări între compensaţie şi dreptul de retenţie, fără a se confunda.
Mai întâi dreptul roman a admis compensaţia şi apoi Ìnstituţiile lui Justinian au
reglementat-o. |ările care au adoptat dreptul cutumiar au fost rezistente la recunoaşterea
compensaţiei.
Dreptul francez a admis atât compensaţia judiciară, cât şi pe cea legală.
2. Noul Cod civil
În Noul Cod civil, compensaţia este reglementată ca modalitate de stingere a obligaţiilor,
conform căreia, datoriile reciproce se sting prin compensaţie până la concurenţa celei mai
mici dintre ele, dacă cele două datorii, indiferent de izvorul lor, sunt certe, lichide, exigibile
şi au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi
natură. Compensaţia poate face obiect al renunţării exprese sau tacite din partea
creditorilor reciproci şi creditorul interesat poate obţine recunoaşterea judiciară a
compensaţiei.
Articolul 1618 interzice compensaţia în trei situaţii:
a) atunci când creanţa opusă în compensare rezultă dintr-un act ilicit, făcut cu intenţia de a
păgubi;
461
b) atunci când datoria are ca obiect restituirea bunului dat în depozit sau cu titlu de
comodat şi partea datornică este interesată să facă uz de dreptul de retenţie;
c) când bunul este insesizabil. De exemplu, sunt insesizabile creanţele privind dreptul de
întreţinere şi creanţele salariale şi fiscale.
Compensaţia operează prin voinţa legii şi, de aceea, nu este împiedicată de acordarea de
către una dintre părţi celeilalte a unui termen de graţie sau acordarea acestui termen de
graţie de către instanţă. Si compensaţia stinge datoria respectând regulile imputaţiei plăţii
din art. 1506-1509.
Dacă una dintre creanţe nu îndeplineşte condiţia de a fi lichidă şi certă, datorită
dezacordului între creditor şi debitor, cu privire la cuantumul creanţei, creditorul interesat
poate cere instanţei să determine lichiditatea creanţei cu scopul de a opune compensaţia
[art. 1617 alin. (2)].
3. Compensaţia este de ordine publică?
Un text interesant este cel cuprins în alin. (3) al art. 1617: ,Oricare dintre părţi poate
renunţa, în mod expres ori tacit, la compensaţie.¨ Din acest text rezultă cu claritate şi fără
putinţă de interpretare diferită că instituţia compensaţiei nu este de ordine publică,
deoarece depinde de voinţa uneia sau alteia dintre părţile raportului de compensaţie să
renunţe la efectele compensaţiei, care s-ar produce ,de plin drept¨ şi această renunţare
poate fi nu numai expresă, ci şi tacită.
Această normă, din alin. (3) al art. 1617, are o importanţă capitală în procedura
insolvenţei.
Dreptul de a opune compensaţia îl are şi garantul fideiusor al uneia dintre obligaţii, dar
debitorul principal nu poate opune compensaţia creditorului cu creanţa pe care fideiusorul
o are faţă de creditor, neexistând identitatea de calităţi.
Drepturile dobândite de o terţă persoană nu pot fi prejudiciate de compensaţie. Debitorul
terţ poprit, care dobândeşte o creanţă faţă de creditorul popritor nu poate opune
compensaţia faţă de acest creditor. Debitorul care a plătit datoria nu mai poate opune
compensaţia şi nu se mai poate prevala, în dauna terţelor persoane, de garanţiile creanţei
sale.
De asemenea, nu mai poate fi opusă terţei persoane compensaţia pe care debitorul putea
să o invoce înainte de a accepta pur şi simplu cesiunea sau ipoteca asupra creanţei
consimţită de creditorul său unui terţ.
Dacă debitorul nu a acceptat cesiunea sau ipoteca, dar aceasta i-a devenit opozabilă, este
împiedicată numai compensaţia datoriilor creditorului iniţial născute ulterior opozabilităţii
cesiunii sau ipotecii.
În procedura insolvenţei, textul art. 52 din Legea nr. 85/2006 recunoaşte efectele
compensaţiei legale, în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 1346/2000, Preambul pct.
26 şi textul art. 6, a impus această recunoaştere.
Articolul 52 al Legii nr. 85/2006 prevede că ,deschiderea procedurii de insolvenţă nu
afectează dreptul unui creditor de a invoca compensarea creanţei sale cu cea debitorului
asupra sa, atunci când condiţiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt
îndeplinite la data deschiderii procedurii¨.
4. Vorba ardeleanului: ,Are minte multă... da' nu-i tătă bună¨
În opinia noastră, introducerea acestui text în Legea nr. 85/2006 este o gravă eroare,
provocată de preluarea necritică a literei regulamentului menţionat, deoarece compensaţia
este incompatibilă cu procedura insolvenţei.
462
Astfel, conform prevederilor art. 149 din Legea nr. 85/2006 ,dispoziţiile prezentei legi se
completează, în măsura compatibilităţii lor cu cele ale Codului de procedură civilă, Codului
civil, Codului comercialromân şi ale Regulamentului (CE) nr. 1346/2000 referitor la
procedurile de insolvenţă¨.
Articolul 52 se referă la compensarea creanţei creditorului cu creanţa debitorului faţă de el
,atunci când condiţiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite
la data deschiderii procedurii¨. Prin condiţiile prevăzute de lege în materie de compensare
legală se înţeleg dispoziţiile art. 1144 CCA ,Compensaţia operează de drept, în puterea
legii, şi chiar când debitorii n-ar şti nimic despre aceasta; cele două datorii se sting
reciproc în momentul când ele se găsesc existând deodată şi până la concurenţa cotităţii
lor respective¨. Aceste dispoziţii ale Codului civil sunt, însă, incompatibile cu principiile
fundamentale, de ordine publică, ale procedurii insolvenţei, reglementate de Legea nr.
85/2006, pentru următoarele motive:
1) această compensare legală încalcă flagrant ordinea de prioritate a creanţelor prevăzută
ca normă de ordine publică la art. 123 din Legea nr. 85/2006 şi această încălcare a ordinii
este deosebit de flagrantă în ce priveşte creanţele de la pct. 8 şi 9 ale art. 123;
2) prin această compensare sunt favorizaţi, contrar însuşi scopului legii, prevăzut la art.
2 din Legea nr. 85/2006, acei creditori care au şi calitatea de datornici faţă de debitorul în
procedură, în prejudiciul inevitabil ai celor care sunt numai creditori (iar unii chiar creditori
privilegiaţi) din cauză că în averea debitorului nu mai intră acele fonduri cu care sunt datori
creditorii ce se prevalează de compensaţie, diminuându-se astfel, în mod corespunzător
sumele ce vor putea fi plătite creditorilor cu rang prioritar faţă de cei care invocă o
compensaţie legală;
3) compensaţia legală operează contra principiului enunţat în art. 125 al Legii nr.
85/2006, conform căruia ,creditorii dintr-o categorie pot primi suma numai după deplina
îndestulare a titularilor de creanţe din categoria ierarhic superioară potrivit ordinii
prevăzute de art. 123¨;
4) conform principiilor specifice Legii insolvenţei, singura soluţie corectă este ca fiecare
creditor cu dublă calitate, atât creditor, cât şi datornic faţă de debitor, mai întâi să
plătească ceea ce datorează debitorului şi apoi să îşi înscrie creanţa în table la rangul
cuvenit de prioritate;
5) norma prevăzută în Regulamentul (CE) nr. 1346/2000, art. 6, nu era obligatoriu să fie
preluată pentru că nici Danemarca nu a preluat-o, după cum rezultă din pct. 33 al
Preambulului şi precedentul era deja creat şi în legislaţia noastră prin O.U.G. nr.
10/2004, care a refuzat să preia întregul capitol ce reglementează reorganizarea din
Directiva DALEC.
Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat în sensul că este posibilă
compensaţia legală pentru că este prevăzută de art. 52 din Legea nr. 85/2006, care trimite
la condiţiile prevăzute de lege în materie de compensaţie, art. 1144 CCA.
Astfel, prin decizia nr. 1604 din 13 mai 2008, pronunţată de secţia comercială a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie36, se reţine că, în speţă, recurenta, prin cerere
reconvenţională, a solicitat să se constate stingerea reciprocă a obligaţiilor de plată, prin
compensaţie legală, intervenită anterior deschiderii procedurii insolvenţei asupra
reclamantei. Ìnstanţa de apel, în mod greşit, a concluzionat că pârâta nu are calitate de
creditor întrucât nu s-a înscris la masa credală şi greşit a dispus suspendarea judecării
cererii în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006. Această concluzie este greşită pentru că
poate fi invocată pe calea dreptului comun stingerea obligaţiei prin compensaţie, ea
constituind o excepţie de la regula prevăzută la art. 36 privind suspendarea de drept a
tuturor acţiunilor judiciare şi extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului
463
sau bunurilor sale.
Cu amară decepţie trebuie să constatăm că decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
secţia comercială, este nelegală sub toate aspectele motivării sale.
5. Competenţa generală aparţine judecătoriei şi nu Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
În primul rând, eroarea prealabilă pe care a comis-o Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este
aceea că nu a sesizat că nu posedă competenţa materială pentru a soluţiona recursul
declarat de pârâta societate comercială care a invocat stingerea creanţelor reciproce între
ea şi reclamanta aflată în insolvenţă, astfel cum a cerut prin acţiunea reconvenţională.
Textul publicat al deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, din 13 mai
2008 reţine în primul alineat că prin sentinţa nr. 6443 din 19 aprilie 2007, Tribunalul Bacău,
secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins acţiunea reclamantei SC R.
SRL prin lichidator judiciar, în contradictoriu cu pârâta SC A.T. SRL prin lichidator judiciar şi
a admis cererea reconvenţională a pârâtei SC A.T. SRL, astfel cum a fost precizată,
constatând stingerea prin compensaţie a creanţelor reciproce ale părţilor. Pentru a hotărî
astfel, sentinţa tribunalului a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile compensării legale
prevăzute de art. 1143-1144 CCA. Apelul declarat de reclamantă prin lichidatorul judiciar a
fost admis de Curtea de Apel Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ şi
fiscal, care a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a admis în parte acţiunea şi a obligat-o
pe pârâtă să plătească suma datorată şi prin acea decizie a suspendat judecarea cererii
reconvenţionale în temeiul art. 36 dinLegea nr. 85/2006.
Din aceste informaţii rezultă cu certitudine că sentinţa s-a pronunţat în cadrul procedurii de
insolvenţă, la cererea lichidatorului judiciar al debitorului. Competenţa de a soluţiona
această cerere aparţine exclusiv judecătorului-sindic învestit cu soluţionarea procedurii ale
cărui atribuţii sunt enumerate în art. 11 al Legii nr. 85/2006, numai exemplificativ, după
cum rezultă din fraza iniţială a textului art. 11: ,principalele atribuţii ale judecătorului-sindic,
în cadrul prezentei legi, sunt: ..¨.
Această concluzie este consolidată şi de textul art. 6 al Legii nr. 85/2006, conform cărora
,toate procedurile prevăzute de prezenta lege, cu excepţia recursului prevăzut la art.
8, sunt de competenţa secţiei de insolvenţă a tribunalului în a cărei rază teritorială îşi are
sediul debitorul .¨.
Hotărârile judecătorului-sindic sunt definitive şi executorii şi pot fi atacate separat cu
recurs, conform dispoziţiilor clare ale art. 12. Articolul 8 prevede că recursul împotriva
hotărârilor pronunţate de judecătorul-sindic se judecă de curtea de apel.
Concluzia ce se desprinde din textele invocate mai sus este în sensul că cererea
administratorului judiciar trebuia să fie judecată de judecătorul-sindic, hotărârea acestuia
putând fi cenzurată numai de curtea de apel, în ultimă instanţă, un nou recurs neputând fi
promovat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru că şi curtea de apel judecase tot un
recurs.
Aceasta, în ce priveşte cererea lichidatorului judiciar.
În ce priveşte cererea reconvenţională, este limpede că are conexitate cu cererea
lichidatorului judiciar şi s-a promovat de către pârâtă numai pentru că reclamanta o
chemase în judecată pentru plata unei creanţe. Competenţa de a soluţiona cererea
reconvenţională aparţine aceleiaşi instanţe care este învestită cu cererea de chemare în
judecată. În consecinţă, tribunalul a judecat ambele cereri şi s-a pronunţat asupra ambelor,
aşa cum s-a arătat mai sus, iar prin tribunal trebuie să înţelegem obligatoriu judecătorul-
sindic pentru că aşa ne impune textul primului alineat al art. 6 din Legea nr. 85/2006.
Concluzia este că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu avea nicio competenţă să se
învestească pentru a judeca recursul pârâtei, exceptând obligaţia legală de a-l respinge ca
464
inadmisibil.
Textul art. 36 din Legea nr. 85/2006 prevede că ,de la data deschiderii procedurii se
suspendă de drept toate acţiunile judiciare sau măsurile de executare silită pentru
realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale¨.
Textul a fost înţeles greşit de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Aplicarea lui se face numai
atunci când, la data deschiderii procedurii, pe rolul altor instanţe sau chiar pe rolul
tribunalului competent să aplice procedura insolvenţei se află în curs procese contra averii
debitorului. Partea referitoare la executarea silită nu are relevanţă în acest caz concret.
Menirea textul art. 36 este să concentreze la judecătorul-sindic toate pretenţiile creditorilor
acestuia.
Prin urmare, art. 36 nu se aplică în sensul dirijării dosarelor de către instanţa de control
judiciar, aşa cum dintr-o regretabilă eroare de interpretare a înţeles să o facă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială. Suspendarea se pronunţă de fiecare instanţă
învestit în parte, fără a trimite dosarul la judecătorul-sindic. Aceasta este sarcina
reclamantului din acel dosar, care va îl învesti cu cerere de înscriere a creanţei pe
judecătorul-sindic. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a trimis cauza instanţei de apel pentru
a se pronunţa pe fondul cererii reconvenţionale, demonstrând în acest fel că nu a înţeles
sensul dispoziţiilor din art. 36.
Este semnificativă absenţa oricărei referiri la art. 149 din Legea nr. 85/2006 în cuprinsul
acestei decizii.
În concluzie, această decizie de speţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie poate fi reţinută
ca fiind exemplară, dar numai pentru a ilustra erorile de care este capabilă o instanţă care
creează jurisprudenţă îndrumătoare pentru instanţele inferioare.
Personal, recomand evitarea repetării acestei erori din respect pentru lege.
6. Logica matematică
Pentru a înţelege corect mecanismul care se opune compensaţiei, trebuie mai întâi să
înţelegem şi să fim de acord că 1 + 1 nu este doar egal cu 2, ci şi cu relaţia între 1 şi 2,
acel plus (+) fiind un element care se adaugă cifrei 2. Tot astfel, relaţia între creditor şi
debitor este una în situaţia de normalitate a comerţului şi alta în situaţia de criză pe care o
generează insolvenţa. Multe lucruri se schimbă odată cu starea de insolvenţă şi toate
aceste schimbări se află sub geneza unei însuşiri specifice a acestei proceduri: caracterul
colectiv. Dacă până la insolvenţă raporturile se stabileau între debitor şi un creditor, odată
cu deschiderea procedurii insolvenţiei, relaţiile se stabilesc între debitor şi toţi creditorii la
un loc şi fiecare în parte, precum şi între creditori aceluiaşi debitor. Această ţesătură
complicată nu reprezintă doar o cantitate suplimentară, diferită, ci şi o calitate cu totul
schimbată a raporturilor între debitor şi creditorii săi pentru că procedura insolvenţei nu
este doar colectivă, ci este şi concursuală (concurenţială). Precaritatea averii debitorului
naşte spaima creditorilor că nu vor fi plătiţi. Cei precauţi sunt mai calmi, cei creduli sunt
disperaţi, legea îi potoleşte pe toţi, instituind o ordine necruţătoare şi un sistem de
distribuire riguros. Mai întâi se îndestulează practicianul în insolvenţă pentru integralitatea
drepturilor sale băneşti şi apoi vine rândul, pentru ceea ce a mai rămas numai, creditorilor
privilegiaţi sau cu creanţe garantate. Marea masă a creditorilor este, în modul cel mai
firesc, chirografari şi pentru această categorie, realitatea demonstrează că aproape
întotdeauna nu ajung banii rămaşi sau că nu rămâne nimic.
În această ordine militărească, cel ce încearcă să se strecoare neplătindu-şi datoria faţă
de debitor şi valorificându-şi propria creanţă de rang inferior înaintea creditorilor care
posedă creanţe cu rang prioritar nu are nicio şansă legală, dar poate avea o şansă
nesperată în eroarea judiciară.
465
Cu toată fermitatea ne opunem acestor tendinţe şi, în sprijinul opoziţiei avem solide
argumente de text. Regretabil este că aceleaşi texte pot genera concluzii diametral opuse.
Jurisprudenţa franceză în domeniu recunoaşte efectele compensaţiei care s-au produs,
prin efectul legii, până în momentul deschiderii procedurii, dar nu şi cele produse ulterior
acestui moment, pentru că ar echivala compensaţia cu o plată şi asemenea plăţi sunt
interzise debitorului după deschiderea procedurii. Compensaţia ar mai putea fi sancţionată
cu nulitatea prevăzută pentru actele debitorului în perioada suspectă. Concluzia
jurisprudenţei franceze şi a doctrinei care o aprobă este că în orice domeniu al relaţiilor de
afaceri, inclusiv în domeniul insolvenţei, compensaţia operează de plin drept ca modalitate
de plată pentru stingerea obligaţiilor. În ce priveşte perioada de după deschiderea
procedurii, jurisprudenţa franceză nuanţează soluţia şi admite ipoteza compensaţie în
cazul conexităţii creanţelor reciproce37. Sunt conexe, în această accepţiune, creanţele
născute din acelaşi raport contractual sau din contracte distincte, dar legate economic
între ele şi până la urmă chiar dintr-o relaţie a unei obligaţii contractuale cu o obligaţie
delictuală.
Dacă toată pledoaria de mai sus va fi ignorată, în stilul bine cunoscut al ,revizuirii¨
caragialeşti (,să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic¨), viitorul apropiat mă
va răzbuna, pentru că textul art. 1617 este substanţial diferit de textele Codului
civil anterior (art. 1143-1153).
Noutatea revoluţionară constă în proclamarea principiului conform căruia compensaţia nu
este un efect de ordine publică, ci ea poate fi înlăturată în sensul că ,oricare dintre părţi
poate renunţa, în mod expres sau tacit, la compensaţie¨ [alin. (3) al art. 1617].
Dacă primul alineat al acestui articol reprezintă un vestigiu al Codului anterior, prin
conservarea expresiei ,compensaţia operează de plin drept¨ (art. 1144 CCA:
,Compensaţia se operează de drept, în puterea legii¨), în schimb, textul celui de-al treilea
alineat ne avertizează cu claritate că oricât de automat ar acţiona, efectul compensaţiei
poate fi înlăturat prin renunţare la compensaţie, de către ,oricare dintre părţi¨. Este
limpede că administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar desemnat în procedura
insolvenţei este dator, în virtutea celor două principii menţionate anterior (principiul
ordonării rangului creanţelor şi principiul maximizării averii debitorului) să renunţe expres
sau implicit la compensare, refuzând să înscrie creanţa şi obligându-l pe acel creditor să
îşi îndeplinească mai întâi datoria de a plăti datoria sa faţă de averea debitorului.
O importantă lacună a textului Legii nr. 85/2006, rămasă în afara obiectului O.U.G. nr.
173/2008 şi aLegii nr. 277/2009, este conturarea imprecisă a atribuţiilor judecătorului-
sindic, referitor la soluţionarea cererilor prin care se tinde la valorificarea unui drept al
debitorului faţă de alte persoane.
În absenţa unei prevederi legale clare, explicite şi neinterpretabile, s-a format o opinie
majoritară în sensul că aceste cereri nu intră în competenţa judecătorului-sindic, urmând
să fie promovate şi soluţionate la alte instanţe, în conformitate cu regulile de competenţă
instituite de Codul de procedură civilă. 38
Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj a sesizat Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie cu un recurs în interesul legii, semnalând că instanţele din circumscripţia
acestei curţi interpretează şi aplică diferit prevederile art. 11 alin. (2) teza Ì din Legea nr.
85/2006.
Această sesizare a fost respinsă prin decizia nr. V din 19 ianuarie 2009, fără a fi
examinată în fond, deoarece s-a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile de învestire a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât nu există practică judiciară neuniformă la nivelul
ţării, ci numai la nivelul Curţii de Apel Cluj. În concluzie, decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie este irelevantă, această instanţă neputându-se pronunţa asupra fondului
466
problemei, deoarece a fost constrânsă la constatarea că problema nu există, pentru că
toată jurisprudenţa are aceeaşi orientare.
Ìmplicându-se în procedura de recurs în interesul legii, Ministerul Public a menţionat că
există o opinie majoritară care interpretează restrictiv textul, în sensul că atribuţiile
judecătorului-sindic se limitează la controlul judecătoresc al activităţii administratorului
şi/sau al activităţii lichidatorului şi la procesele şi cererile de natură judiciară aferente
procedurii insolvenţei. Judecătorul-sindic soluţionează contestaţiile privind activitatea
administratorului sau lichidatorului judiciar şi procesele şi cererile prevăzute în Legea
procedurii insolvenţei. Orice alte cereri, indiferent dacă debitorul din procedură are
calitatea de reclamant sau de pârât, exced competenţei judecătorului-sindic. Opinia
Ministerului Public a fost argumentată prin: caracterul limitat al atribuţiilor judecătorului-
sindic (1), prin riscul antrenării în procedura insolvenţei a unor părţi care nu au niciun astfel
de interes şi obligarea lor să se supună rigorilor Legii nr. 85/2006 (2), prin riscul încălcării
unor norme de competenţă pentru cauze date în competenţa expresă a unei anumite
instanţe (3), precum şi prin privarea părţilor de dublul (un) grad de jurisdicţie pentru
cauzele în care hotărârile sunt susceptibile de apel şi nu numai de recurs (4)39.
Argumentele de mai sus, care, pe alocuri, trădează o cunoaştere superficială a Legii nr.
85/2006, nu sunt imbatabile.
Afirmaţia conform căreia orice alte cereri ,indiferent dacă debitoarea din procedură are
calitatea de reclamant sau pârât¨ contrazice flagrant textul art. 36 al Legii nr.
85/2006. Conform acestei norme, ,de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept
toate acţiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului
sau bunurilor sale¨. Raţiunea suspendării este concentrarea acestor acţiuni, indiferent
dacă se află la un organ judiciar sau se află la un organ arbitral, la unica instanţă devenită
competentă, judecătorul-sindic. Aşadar, textul menţionat exclude o categorie de acţiuni de
la competenţa altor instanţe decât judecătorul-sindic, acţiunile prevăzute de art. 36. Cele
care au fost înregistrate anterior deschiderii procedurii se suspendă, reclamanţii putând să
îşi înregistreze creanţele în procedura de insolvenţă alături de ceilalţi creditori care nu se
aflau în situaţia de promovare a unei acţiuni judiciare sau extrajudiciare în momentul
pronunţării deschiderii procedurii. Prin referirea la băncile unde debitorul are deschise
conturi, se sugerează şi suspendarea procedurilor de executare silită prin poprire bancară.
Textul impune, în această situaţie, o interpretare extensivă care să se răsfrângă şi asupra
altor urmăriri silite prin care se tinde la realizarea creanţelor asupra bunurilor de altă
natură ale debitorului (,pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale¨).
Argumentul care afirmă caracterul limitat al atribuţiilor judecătorului-sindic este în opoziţie
ireconciliabilă cu textul art. 11 al Legii nr. 85/2006, care, în enumerarea din alin. (1),
utilizează sintagma ,principalele atribuţii¨. Pentru orice interpret imparţial, această
sintagmă sugerează că enumerarea de la lit. a)-n) este exemplificativă şi nu limitativă
(exhaustivă).
După opinia noastră, două argumente contrare legii şubrezesc considerabil credibilitatea
întregii argumentări. Cu toate acestea, vom continua examinarea argumentelor, pentru a
verifica dacă rezistă unei abordări critice. Riscul încălcării unor norme de competenţă
pentru cauze date în exclusiva atribuţie a unei anumite instanţe este, teoretic şi abstract
vorbind, demn de a fi luat în calcul, dar numai dacă este prezentat cu argumente de text.
Aceste exemple lipsesc cu desăvârşire din opinia Ministerului Public şi după ce am
constatat că primele două argumente sunt în vădită contrazicere cu legea, nu putem
credita cu încrederea oarbă temeinicia argumentului al treilea.
Cel de al patrulea argument este fragil şi uşor de înlăturat tot prin referire la art.
36 din Legea nr. 85/2006. Analiza textului art. 36 (împreună cu art. 37) ne permite
concluzia că nu se operează nicio distincţie între categoriile posibile de acţiuni, a căror
467
diversitate ar fi putut cuprinde şi unele pricini pentru care se prevăd trei grade de
jurisdicţie, adică şi apelul, nu numai recursul.
În concluzie, toate argumentele Ministerului Public sunt neconvingătoare, atunci când nu
sunt nelegale, ceea ce este surprinzător pentru misiunea constituţională a acestui organ.
Problema pe care o examinăm are o importanţă majoră atât pentru soluţionarea corectă a
fiecărui dosar, cât şi pentru ansamblul procedurilor de insolvenţă cu care este învestită
justiţia. Credem că judecătorul-sindic care se privează de capacitatea şi de prerogativa sa
de a soluţiona cererile care privesc pretenţii ale debitorului faţă de alte persoane şi rămâne
dezarmat, pasiv şi neputincios în faţa fenomenului, necontrolabil pentru judecătorul-sindic,
al judecăţii pe care o efectuează alţi magistraţi în alte instanţe şi alte grade de jurisdicţie
nu se regăseşte în cadrul normalităţii. Ca simplu spectator al manevrelor de tergiversare
pe care le pot practica atât datornicii debitorului, cât şi debitorul însuşi sau
asociaţii/acţionarii acestuia, el îşi vede succesul misiunii cu care a fost învestit condiţionat
de factori incontrolabili, pentru că înainte de terminarea proceselor la care ne referim, el nu
poate încheia configurarea averii debitorului şi nu poate aproba distribuirea finală. Uneori
creanţele debitorului şi procesele sale pentru realizarea acestor creanţe se numără cu
zecile sau chiar cu sutele şi, în raport de situaţia concretă, unele pot parcurge trei grade
de jurisdicţie, la care se pot adăuga contestaţii şi alte căi de atac, posibilităţile de
tergiversare cu arme legale fiind aparent infinite. Creditorii debitorului se văd şi ei privaţi de
instrumentele necesare pentru a disciplina comportamentul judiciar al debitorului sau al
datornicilor acestuia în procedurile desfăşurate la alte instanţe. Soluţionarea acestor
procese pune la grea încercare posibilitatea administratorului judiciar de a participa la
dezbateri pentru a influenţa soluţionarea pricinilor cu celeritate şi cu deplină legalitate.
Dacă argumentele de mai sus lasă impresia că aparţin oportunităţii, în continuare vom
expune argumente de text care pledează în favoarea opiniei pe care o susţinem.
Textul art. 11 alin. (1) este categoric susceptibil de interpretare extensivă, datorită
caracterului exemplificativ al enumerării. O astfel de interpretare permisă de text conduce
la concluzia că aparţin tot competenţei judecătorului-sindic şi alte procese şi cereri de
natură judiciară ,aferente procedurii insolvenţei¨, ca şi cererile şi procesele a căror
finalitate este întregirea averii debitorului. Scopul procedurii este maximizarea recuperării
creanţelor prin maximizarea valorii averii debitorului. Procesele prin care se valorifică un
drept al debitorului faţă de alte persoane au finalitatea menţionată mai sus şi, în mod
firesc, aparţin tot judecătorului-sindic. Datorită poziţiei sale, judecătorul-sindic, asistat de
administratorul judiciar/lichidator, este cel mai competent să realizeze valorificarea
eficientă a drepturilor debitorului.
Dacă toate procesele contra averii debitorului se suspendă conform art. 36 pentru a se
concentra la dosarul de insolvenţă, identitatea de scop pledează pentru concluzia că şi
procesele în care debitorul îşi promovează propriile drepturi faţă de terţe persoane trebuie
să fie concentrate la aceeaşi instanţă, pentru că şi aceste valori se cer a fi integrate cât
mai rapid în averea debitorului, aşa cum o defineşte pct. 2 al art. 3 (,inclusiv bunurile
dobândite în cursul procedurii¨).
Cel de al doilea alineat al art. 11 nu poate fi interpretat ca o limitare a primului alineat,
pentru că ar fi absurd să se contrazică în alin. (2) afirmaţia din alin. (1) al aceluiaşi articol.
Absurd nu înseamnă imposibil, după cum a dovedit-o Ministerul Public. Expresia ,sunt
limitate¨ din alin. (2) se cere a fi înţeleasă în legătură cu cea de a doua frază din acest
alineat, adică în scopul de a explica de ce judecătorul-sindic nu mai deţine atribuţii
manageriale.
În concluzie, teza care justifică atribuţia judecătorului-sindic de a soluţiona procesele şi
cererile debitorului faţă de terţe persoane şi care privesc tot averea debitorului, este nu
468
numai compatibilă, ci chiar este impusă de principiile celerităţii maximizării recuperării
creanţelor şi concentrării tuturor litigiilor referitoare la reconstituirea şi lichidarea averii
debitorului la instanţa pe care o reprezintă judecătorul-sindic. Credem cu toată
convingerea că jurisprudenţa contrară acestei concluzii este nelegală şi se poate explica
numai prin scăparea totală din vedere a acestor aspecte la redactarea legii.
Afirmaţia conform căreia ne aflăm în prezenţa unei scăpări din vedere se sprijină şi pe
inexistenţa unui text care să dispună cu claritate că aceste procese vor fi iniţiate sau vor fi
continuate la alte instanţe, precum şi că judecătorul-sindic, terminându-şi misiunea cu
obiective restrânse, în sensul pe care unii comentatori vor să îl acrediteze, va aştepta
pasiv ca diferiţi magistraţi din felurite jurisdicţii să ajungă la hotărâri irevocabile. Cât timp ar
putea dura o astfel de aşteptare nu se poate prevedea, dar ceea ce nu se poate nega este
că o asemenea aşteptare fatalistă nu se conciliază nicidecum cu obligaţia de celeritate
prevăzută în art. 5 alin. (2) al Legii nr. 85/2006.
Argumente de text în favoarea tezei pe care o susţinem pot fi şi dispoziţiile art. 77-85, care
indică explicit competenţa judecătorului-sindic pentru judecarea cererilor vizând anularea
unor acte ale debitorului. În art. 90 se reglementează posibilitatea ca proprietarii unor
bunuri aflate cu titlu precar în averea debitorului să revendice aceste bunuri. Textul nu
prevede în mod explicit competenţa judecătorului-sindic, dar în această privinţă
jurisprudenţa este unanimă în recunoaşterea competenţei acestuia.
În concluzie finală, apreciem că jurisprudenţa actuală este greşit orientată sub aspectul pe
care l-am analizat şi îndreptarea se poate realiza numai pe căile legale.
Capitolul """.
Con(u$iunea
Art. 1624. - Noţiunea
Art. 1625. - Confuziunea şi ipoteca
Art. 1626. - Fideiusiunea
Art. 1627. - Efectele confuziunii faţă de terţi
Art. 1628. - Desfiinţarea confuziunii
*rt. 1614.
Noţiunea
(1) Atunci când, în cadrul aceluiaşi raport obligaţional, calităţile de creditor şi debitor se
întrunesc în aceeaşi persoană, obligaţia se stinge de drept prin confuziune.
(2) Confuziunea nu operează dacă datoria şi creanţa se găsesc în acelaşi patrimoniu, dar
în mase de bunuri diferite.
*rt. 1612.
Con(u$iunea i ipoteca
(1) Ìpoteca se stinge prin confuziunea calităţilor de creditor ipotecar şi de proprietar al
bunului ipotecat.
(2) Ea renaşte dacă creditorul este evins din orice cauză independentă de el.
469
*rt. 1616.
8ideiusiunea
Confuziunea ce operează prin reunirea calităţilor de creditor şi debitor profită fideiusorilor.
Cea care operează prin reunirea calităţilor de fideiusor şi creditor ori de fideiusor şi debitor
principal nu stinge obligaţia principală.
*rt. 161+.
:(ectele con(u$iunii (aţ% de terţi
Confuziunea nu aduce atingere drepturilor dobândite anterior de terţi în legătură cu
creanţa stinsă pe această cale.
*rt. 161-.
Des(iinţarea con(u$iunii
Dispariţia cauzei care a determinat confuziunea face să renască obligaţia cu efect
retroactiv.
Comentariu
Confuziunea este întrunirea în aceeaşi persoană a calităţilor de creditor şi debitor cu
privire la aceeaşi obligaţie. Prin această contopire de calităţi, creanţa se stinge datorită
incompatibilităţii calităţilor.
Ìpoteza didactică este aceea referitoare la moştenitor, care este debitor şi prin moştenire
devine şi creditor al datoriei pe care o avea faţă de succesiune.
O altă ipoteză este cesiunea creanţei către debitor prin retract litigios. În domeniul
societăţilor comerciale se întâlneşte frecvent răscumpărarea propriilor acţiuni sau
obligaţiuni.
Odată cu stingerea obligaţiei prin confuziune se sting şi garanţiile creanţei, inclusiv
cauţiunile.
Stingerea prin confuziune poate fi şi numai parţială (în cazul comoştenitorilor).
Drepturile dobândite de terţele persoane cu privire la creanţă nu sunt atinse prin
confuziune. Dacă dispare cauza care a provocat confuziunea, renaşte obligaţia40.
Capitolul "V.
,emiterea de datorie
Art. 1629. - Noţiunea
Art. 1630. - Feluri
Art. 1631. - Dovada
Art. 1632. - Garanţii
Art. 1633. - Fideiusiunea
470
*rt. 1619.
Noţiunea
(1) Remiterea de datorie are loc atunci când creditorul îl liberează pe debitor de obligaţia
sa.
(2) Remiterea de datorie este totală, dacă nu se stipulează contrariul.
*rt. 163/.
8eluri
(1) Remiterea de datorie poate fi expresă sau tacită.
(2) Ea poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, potrivit naturii actului prin care aceasta se
realizează.
*rt. 1631.
Dovada
Dovada remiterii de datorie se face în condiţiile art. 1499.
*rt. 1631.
?aranţii
Renunţarea expresă la un privilegiu sau la o ipotecă făcută de creditor nu prezumă
remiterea de datorie în privinţa creanţei garantate.
*rt. 1633.
8ideiusiunea
(1) Remiterea de datorie făcută debitorului principal liberează pe fideiusor, ca şi pe oricare
alte persoane ţinute pentru el.
(2) Remiterea de datorie consimţită în favoarea fideiusorului nu liberează pe debitorul
principal.
(3) Dacă remiterea de datorie este convenită cu unul dintre fideiusori, ceilalţi rămân
obligaţi să garanteze pentru totalitate, cu includerea părţii garantate de acesta, numai
dacă au consimţit expres la exonerarea lui.
(4) Prestaţia pe care a primit-o creditorul de la un fideiusor pentru a-l exonera de obligaţia
de garanţie se impută asupra datoriei, profitând, în proporţia valorii acelei prestaţii, atât
debitorului principal, cât şi celorlalţi fideiusori.
Comentariu
Actul prin care creditorul îl descarcă de obligaţie pe debitor stinge obligaţia în totul sau în
parte. Ìertarea poate fi expresă sau tacită, gratuită sau cu titlu oneros. Dovada stingerii se
poate face cu orice mijloc de probă.
Este posibilă renunţarea la o garanţie reală fără să se renunţe la creanţă.
471
Dacă se acordă iertarea de datorie unuia dintre fideiusori, ceilalţi sunt şi ei liberaţi, dar
numai în limita dreptului de a regresa contra celui iertat.
Dacă creditorul a primit o valoare de la fideiusor pentru a-l libera, suma nu se scade din
datoria debitorului, nici din obligaţia celorlalţi fideiusori, dar suma sau prestaţia
fideiusorului se scade din datoria celorlalţi fideiusori, însă numai în limita dreptului de
regres pe care aceştia l-ar fi avut contra fideiusorului liberat.
Capitolul V.
"mposibilitatea (ortuit% de e!ecutare
Art. 1634. - Noţiune. Condiţii
*rt. 1634.
Noţiune. Condiţii
(1) Debitorul este liberat atunci când obligaţia sa nu mai poate fi executată din cauza unei
forţe majore, a unui caz fortuit ori a unor alte evenimente asimilate acestora, produse
înainte ca debitorul să fie pus în întârziere.
(2) Debitorul este, de asemenea, liberat, chiar dacă se află în întârziere, atunci când
creditorul nu ar fi putut, oricum, să beneficieze de executarea obligaţiei din cauza
împrejurărilor prevăzute la alin. (1), afară de cazul în care debitorul a luat asupra sa riscul
producerii acestora.
(3) Atunci când imposibilitatea este temporară, executarea obligaţiei se suspendă pentru
un termen rezonabil, apreciat în funcţie de durata şi urmările evenimentului care a
provocat imposibilitatea de executare.
(4) Dovada imposibilităţii de executare revine debitorului.
(5) Debitorul trebuie să notifice creditorului existenţa evenimentului care provoacă
imposibilitatea de executare a obligaţiilor. Dacă notificarea nu ajunge la creditor într-un
termen rezonabil din momentul în care debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască
imposibilitatea de executare, debitorul răspunde pentru prejudiciul cauzat, prin aceasta,
creditorului.
(6) Dacă obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul nu poate invoca imposibilitatea
fortuită de executare.
Comentariu
Debitorul răspunde faţă de creditor pentru neexecutarea obligaţiei numai atunci când
această neexecutare îi este imputabilă. Dacă neexecutarea nu este imputabilă debitorului,
nu poate fi antrenată răspunderea lui.
Nu este imputabilă debitorului obligaţia dacă această neexecutare are o cauză străină de
debitor.
În cazul obligaţiilor de mijloace, debitorul trebuie să justifice cauza străină. Dacă debitorul
dovedeşte că nu a comis o culpă, va fi exonerat de răspundere. Dacă el face dovada
cauzei străine, va fi exonerat de răspundere. De exemplu, dacă este învinuit un medic că
nu a efectuat intervenţia chirurgicală după regulile artei medicale, el nu va fi răspunzător
dacă decesul pacientului a avut drept cauză un stop cardiac, fără legătură cu greşeala
medicului, astfel că pacientul ar fi murit şi fără greşeala reproşată medicului.
472
Cauzele străine la care se referă textele de mai sus sunt: forţa majoră, cazul fortuit sau alt
eveniment similar, cu condiţia ca ele să fi fost produse înainte de punerea în întârziere a
debitorului. Forţa majoră şi cazul fortuit sunt descrise în art. 1351. Ambele sunt irezistibile,
exterioare debitorului şi imprevizibile.
Dacă debitorul se află în întârziere, el poate, totuşi, să beneficieze de scuza imposibilităţii,
dacă demonstrează că nici creditorul nu ar fi putut beneficia de executare datorită acestor
piedici. Excepţie face cazul în care debitorul şi-a asumat riscul neexecutării şi pentru forţă
majoră sau caz fortuit.
Obligaţiile debitorului cu privire la notificarea creditorului şi cu privire la dovada
imposibilităţii sunt prevăzute în alin. (3)-(5) din art. 1634.
În cazul bunurilor de gen, nu poate fi invocată imposibilitatea fortuită datorită fungibilităţii
acestor bunuri.
#itlul V""".
,estituirea prestaţiilor
Capitolul Ì. - Dispoziţii generale
Capitolul ÌÌ. - Modalităţile de restituire
Capitolul ÌÌÌ. - Efectele restituirii faţă de terţi
Capitolul ".
Dispo$iţii generale
Art. 1635. - Cauzele restituirii
Art. 1636. - Persoana îndreptăţită la restituire
Art. 1637. - Formele restituirii
Art. 1638. - Restituirea pentru cauză ilicită
*rt. 1632.
Cau$ele restituirii
(1) Restituirea prestaţiilor are loc ori de câte ori cineva este ţinut, în virtutea legii, să
înapoieze bunurile primite fără drept ori din eroare sau în temeiul unui act juridic desfiinţat
ulterior cu efect retroactiv ori ale cărui obligaţii au devenit imposibil de executat din cauza
unui eveniment de forţă majoră, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat
acestora.
(2) Ceea ce a fost prestat în temeiul unei cauze viitoare, care nu s-a înfăptuit, este de
asemenea supus restituirii, afară numai dacă cel care a prestat a făcut-o ştiind că
înfăptuirea cauzei este cu neputinţă sau, după caz, a împiedicat cu ştiinţă realizarea ei.
(3) Obligaţia de restituire beneficiază de garanţiile constituite pentru plata obligaţiei iniţiale.
473
*rt. 1636.
<ersoana &ndrept%ţit% la restituire
Dreptul de restituire aparţine celui care a efectuat prestaţia supusă restituirii sau, după
caz, unei alte persoane îndreptăţite, potrivit legii.
*rt. 163+.
8ormele restituirii
(1) Restituirea se face în natură sau prin echivalent.
(2) Restituirea prestaţiilor are loc chiar dacă, potrivit legii, nu sunt datorate daune-interese.
*rt. 163-.
,estituirea pentru cau$% ilicit%
Prestaţia primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne
întotdeauna supusă restituirii.
Comentariu
Restituirea este o obligaţie justificată prin caracterul necuvenit al folosului primit. Ea este
fundamentată peprincipiul îmbogăţirii fără justă cauză. Domeniul obligaţiei de restituire
cuprinde o arie vastă în care se includ toate situaţiile de primire fără drept sau din eroare a
unui folos sau ca urmare a desfiinţării cu efect retroactiv a unui act juridic sau pentru că a
devenit imposibilă executarea unei obligaţii. Uneori, restituirea este justificată prin
nerealizarea cauzei în vederea căreia s-a efectuat prestaţia.
Este îndreptăţită să solicite restituirea atât partea care a efectuat prestaţia, cât şi o altă
persoană îndreptăţită.
Regula este restituirea în natură cu sau fără daune-interese prevăzute de lege. Dacă
temeiul restituirii este cauza ilicită sau imorală a prestaţiei, restituirea este obligatorie
Capitolul "".
;odalit%ţile de restituire
Art. 1639. - Restituirea în natură
Art. 1640. - Restituirea prin echivalent
Art. 1641. - Pieirea sau înstrăinarea bunului
Art. 1642. - Pieirea fortuită a bunului
Art. 1643. - Pierderea parţială
Art. 1644. - Cheltuielile privitoare la bun
Art. 1645. - Restituirea fructelor şi a contravalorii folosinţei bunului
Art. 1646. - Cheltuielile restituirii
Art. 1647. - Restituirea prestaţiilor de către incapabili
474
*rt. 1639.
,estituirea &n natur%
Restituirea prestaţiilor se face în natură, prin înapoierea bunului primit.
*rt. 164/.
,estituirea prin ec4ivalent
(1) Dacă restituirea nu poate avea loc în natură din cauza imposibilităţii sau a unui
impediment serios ori dacă restituirea priveşte prestarea unor servicii deja efectuate,
restituirea se face prin echivalent.
(2) În cazurile prevăzute la alin. (1), valoarea prestaţiilor se apreciază la momentul în care
debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie.
*rt. 1641.
<ieirea sau &nstr%inarea bunului
În cazul pieirii totale sau înstrăinării bunului supus restituirii, debitorul obligaţiei de restituire
este ţinut să plătească valoarea bunului, considerată fie la momentul primirii sale, fie la
acela al pierderii ori al înstrăinării, în funcţie de cea mai mică dintre aceste valori. Dacă
debitorul este de rea-credinţă ori obligaţia de restituire provine din culpa sa, atunci
restituirea se face în funcţie de valoarea cea mai mare.
*rt. 1641.
<ieirea (ortuit% a bunului
Dacă bunul supus restituirii a pierit fortuit, debitorul obligaţiei de restituire este liberat de
această obligaţie, însă el trebuie să cedeze creditorului, după caz, fie indemnizaţia
încasată pentru această pieire, fie, atunci când nu a încasat-o încă, dreptul de a primi
această indemnizaţie. Dacă debitorul este de rea-credinţă ori obligaţia de restituire provine
din culpa sa, el nu este liberat de restituire decât dacă dovedeşte că bunul ar fi pierit şi în
cazul în care, la data pieirii, ar fi fost deja predat creditorului.
*rt. 1643.
<ierderea parţial%
(1) Dacă bunul ce face obiectul restituirii a suferit o pierdere parţială, cum este o
deteriorare sau o altă scădere de valoare, cel obligat la restituire este ţinut să îl
indemnizeze pe creditor, cu excepţia cazului în care pierderea rezultă din folosinţa
normală a bunului sau dintr-o împrejurare neimputabilă debitorului.
(2) Atunci când cauza restituirii este imputabilă creditorului, bunul ce face obiectul restituirii
trebuie înapoiat în starea în care se găseşte la momentul introducerii acţiunii, fără
despăgubiri, afară de cazul când această stare este cauzată din culpa debitorului restituirii.
475
*rt. 1644.
C4eltuielile privitoare la bun
Dreptul la rambursarea cheltuielilor făcute cu bunul ce face obiectul restituirii este supus
regulilor prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de bună-credinţă sau, dacă cel
obligat la restituire este de rea-credinţă ori cauza restituirii îi este imputabilă, regulilor
prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de rea-credinţă.
*rt. 1642.
,estituirea (ructelor i a contravalorii (olosinţei bunului
(1) Dacă a fost de bună-credinţă, cel obligat la restituire dobândeşte fructele produse de
bunul supus restituirii şi suportă cheltuielile angajate cu producerea lor. El nu datorează
nicio indemnizaţie pentru folosinţa bunului, cu excepţia cazului în care această folosinţă a
fost obiectul principal al prestaţiei şi a cazului în care bunul era, prin natura lui, supus unei
deprecieri rapide.
(2) Atunci când cel obligat la restituire a fost de rea-credinţă ori când cauza restituirii îi este
imputabilă, el este ţinut, după compensarea cheltuielilor angajate cu producerea lor, să
restituie fructele pe care le-a dobândit sau putea să le dobândească şi să-l indemnizeze
pe creditor pentru folosinţa pe care bunul i-a putut-o procura.
*rt. 1646.
C4eltuielile restituirii
(1) Cheltuielile restituirii sunt suportate de părţi proporţional cu valoarea prestaţiilor care se
restituie.
(2) Cheltuielile restituirii se suportă integral de cel care este de rea-credinţă ori din a cărui
culpă contractul a fost desfiinţat.
*rt. 164+.
,estituirea prestaţiilor de c%tre incapabili
(1) Persoana care nu are capacitate de exerciţiu deplină nu este ţinută la restituirea
prestaţiilor decât în limita folosului realizat, apreciat la data cererii de restituire. Sarcina
probei acestei îmbogăţiri incumbă celui care solicită restituirea.
(2) Ea poate fi ţinută la restituirea integrală atunci când, cu intenţie sau din culpă gravă, a
făcut ca restituirea să fie imposibilă.
Comentariu
Numai în cazul imposibilităţii sau seriozităţii impedimentului restituirea nu se produce în
natură, ci prin echivalent. Echivalentul se calculează raportat la momentul primirii prestaţiei
ce trebuie să fie restituită.
Pieirea bunului fără vinovăţia debitorului de bună-credinţă obligă la restituirea celei mai
mici valori de la data primirii bunului sau de la data pierii bunului sau de la data înstrăinării.
Pieirea bunului fără culpa debitorului obligaţiei de restituire stinge această obligaţie, dar
debitorul poate fi obligat să cedeze creanţa asupra societăţii de asigurare a bunului.
476
Folosinţa bunului poate fi supusă restituirii dacă a fost principalul obiect al prestaţiei, sau
dacă, prin natura sa, bunul este susceptibil de deteriorare rapidă.
Debitorul restituirii, dacă a fost de rea-credinţă şi a înstrăinat ori a distrus bunul, va restitui
cea mai mare dintre valorile bunului la data primirii, data pieirii sau data înstrăinării.
Debitorul plăteşte valoarea bunului chiar dacă a pierit fără culpa sa atunci când nu poate
dovedi că şi la creditor ar fi pierit. Debitorul restituirii are şi obligaţia de a plăti creditorului
contravaloarea folosinţei bunului, pe lângă restituire.
Dacă bunul a suferit o pierdere parţială, fizică sau valorică, debitorul restituirii este dator să
îl despăgubească pe creditor. Această obligaţie nu mai există atunci când pierderea
parţială a fost rezultatul unei normale folosinţe a bunului.
Bunul se restituie aşa cum se află la momentul cererii de restituire. Excepţie face cazul în
care starea bunului este depreciată din culpa debitorului restituirii. După cum cel obligat la
restituire este de bună sau de rea credinţă, debitorul restituirii va avea dreptul să fie
dezdăunat pentru cheltuielile făcute cu bunul.
Fructele pot fi păstrate de debitorul de bună-credinţă, dar nu şi de cel de rea-credinţă, care
va trebui să le restituie odată cu bunul frugifer.
Proporţional cu valoarea restituirii, fiecare parte suportă costurile acestei restituiri, dar
dacă numai unul este rea-credinţă, acesta le suportă integral.
Ìncapabilul restituie numai ce se cuprinde în limita îmbogăţirii sale, apreciată la data cererii
de restituire. Excepţie face persoana fără capacitate de exerciţiu deplină care din intenţie
sau culpă gravă a zădărnicit restituirea în natură.
Ca şi în cazul art. 1633, propunerea de modificare a textului alin. (1) din art. 1640 este
inutilă.
Capitolul """.
:(ectele restituirii (aţ% de terţi
Art. 1648. - Actele de înstrăinare
Art. 1649. - Situaţia altor acte juridice
*rt. 164-.
*ctele de &nstr%inare
(1) Dacă bunul supus restituirii a fost înstrăinat, acţiunea în restituire poate fi exercitată şi
împotriva terţului dobânditor, sub rezerva regulilor de carte funciară sau a efectului
dobândirii cu bună-credinţă a bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării regulilor privitoare
la uzucapiune.
(2) Dacă asupra bunului supus restituirii au fost constituite drepturi reale, dispoziţiile alin.
(1) se aplică în mod corespunzător.
*rt. 1649.
)ituaţia altor acte =uridice
În afara actelor de dispoziţie prevăzute la art. 1648, toate celelalte acte juridice făcute în
favoarea unui terţ de bună-credinţă sunt opozabile adevăratului proprietar sau celui care
477
are dreptul la restituire. Contractele cu executare succesivă, sub condiţia respectării
formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, vor continua să producă efecte pe durata
stipulată de părţi, dar nu mai mult de un an de la data desfiinţării titlului constituitorului.
Comentariu
În ipoteza înstrăinării bunului supus restituirii, acţiunea poate fi exercitată şi contra
dobânditorului, dacă nu s-au întrunit condiţiile uzucapiunii sau a fost constituit un drept real
asupra bunului.
Exceptând situaţia de mai sus, celelalte acte juridice încheiate în favoarea terţului de
bună-credinţă sunt opozabile proprietarului ori celui îndreptăţit la restituire. Prin excepţie,
nu sunt opozabile contractele cu executare succesivă care vor putea continua numai timp
de un an de la data desfiinţării titlului cu care s-a constituit dreptul terţei persoane.
478