Usp
Content
Sinodul a restabilit venerarea
icoanelor şi a adoptat o serie de măsuri pentru normalizarea vieţii bisericeşti.
Cu toate acestea, doctrina ortodoxă despre imaginea sacră nu a fost acceptată
de
adversarii ei. După cum s-a întâmplat adesea în istoria Bisericii – atât înainte cât
şi după
iconoclasm – nu toată lumea a fost dispusă să primească adevărul proclamat în
mod solemn.
Pacea nu a durat decât 27 de ani, după care a început cea de-a doua perioadă
iconoclastă.
După împărăteasa Irina, tronul i-a revenit lui Nichifor I, un ortodox destul de
căldicel,
care nu a luat nici o hotărâre, nici pro, nici contra icoanelor. Dar urmaşul său,
Leon V
Armeanul (813-820) a socotit că împăraţii iconoclaşti avuseseră mai multe şanse
politice şi
militare decât împăraţii ortodocşi. Din acest motiv, el a hotărât să revină la
iconoclasm. El i-a
cerut lui Ioan Gramaticul – „creierul renaşterii iconoclaste”– să compună un tratat
care să
utilizeze hotărârile precedentului Sinod iconoclast. Acele hotărâri – care primiseră
deja o
replică ortodoxă atât de amplă – au fost aşadar artificial resuscitate pentru a
servi scopurilor
politice ale împăratului, iar al doilea val iconoclast a reprezentat, ca şi primul, o
violare a
suveranităţii Bisericii, o imixtiune a puterii de Stat în chestiunile interioare
bisericeşti. Numai
că împăratul nu mai găsea în rândurile episcopatului sprijinul de care se bucurase
Constantin
Copronimul. În 814, când Ioan Gramaticul şi-a încheiat lucrarea, împăratul a
început să
negocieze cu Sfântul Patriarh Nichifor (810-815) în căutarea unui compromis
potrivit căruia
icoanele nu ar fi fost suprimate, urmând a se interzice doar venerarea lor. Fără să
ameninţe,
împăratul cerea insistent – în numele păcii din Biserică – anumite concesii
iconoclaste. Însă
Sfântul Patriarh a refuzat orice compromis. Sfântul Teodor Studitul – care participa
la discuţii
împreună cu alţi 270 de monahi – i-a spus împăratului că nu era treaba lui să se
amestece în
viaţa internă a Bisericii. Cum discuţiile nu au dus la nimic, au început persecuţiile.
Patriarhului i s-au limitat prerogativele, pentru ca ulterior, în 815, să fie destituit,
exilat şi
înlocuit cu un iconoclast, Teodot I (815-821). În acelaşi an, la Constantinopol (în
Catedrala
Sfânta Sofia) a fost convocat un nou Sinod iconoclast sub preşedinţia Patriarhului
Teodot.
Sinodul nu a fost nici atât de important, nici atât de numeros ca primul. În
general, de-a lungul
acestei a doua perioade, iconoclasmul şi-a pierdut mult din vitalitatea doctrinară.
Iconoclaştii
nu puteau spune nimic nou şi se mărgineau să repete mereu vechile lor
argumente, de mult
respinse de ortodocşi. De această dată, Sinodul a subliniat faptul că icoanele nu
sunt
idoli, dar a poruncit totuşi distrugerea lor. Dar cu toate că în doctrina
iconoclaştilor nu
apăruse nimic nou sau valabil ca punct de vedere, persecuţiile au fost în schimb
din cele mai
violente, atingând forţa celor din vremea lui Constantin Copronimul. Ortodocşii au
fost din
nou martirizaţi, iar icoanele, cărţile sau vasele sfinte decorate cu imagini au fost
distruse.
Iconoclasmul era predat în şcoli şi figura în manuale.
Un alt reviriment a avut loc atunci când împăratul Mihail II a urcat pe tron, în 821.
Deşi iconoclast, el i-a chemat pe ortodocşi din exil şi i-a eliberat din închisori.
Domnia lui a
reprezentat un moment de acalmie. Situaţia s-a schimbat sub domnia fiului lui
Mihail,
împăratul Teofil. Când Ioan Gramaticul a urcat pe Tronul patriarhal (în 837)
persecuţiile s-au
aprins din nou.
La moartea lui Teofil (în ianuarie 842) – fiul său fiind minor – văduva lui, Teodora,
şia
asumat regenţa. Cum aceasta era ortodoxă, cultul icoanelor a fost definitiv
restabilit. La
Constantinopol a avut loc un Sinod pe vremea Patriarhului Metodie (842-846). În
martie 843,
Sinodul a confirmat dogma venerării icoanelor formulată de Sinodul VII Ecumenic,
a aruncat
anatema asupra iconoclaştilor şi a stabilit sărbătorirea Triumfului Ortodoxiei în
prima
duminică a Postului mare, când icoanele urmau să fie venerate în toate bisericile.
E important să remarcăm faptul că iconoclasmul nu se opunea deloc artei ca
atare.
Departe de a fi duşmani ai artei, iconoclaştii o favorizau. Ei nu persecutau decât
reprezentările
lui Hristos, ale Fecioarei şi ale sfinţilor. În acest sens, iconoclasmul secolelor VIIIIX poate fi,
o dată mai mult, apropiat de protestantism, cu singura diferenţă că iconoclaştii
nu lăsau pereţii
bisericilor nepictaţi. Dimpotrivă, aveau mare plăcere din a-i decora cu tot felul de
subiecte
profane, peisaje, reprezentări animaliere etc. Formele pur decorative aveau de
asemenea un
rol important. Arta iconoclastă reprezenta simultan o întoarcere la izvoarele
elenistice şi un
împrumut din Orientul musulman. Mai cu seamă împăratul Teofil a fost un
principe fastuos şi
un mare constructor, care a dat un puternic impuls artei monumentale. El a
poruncit
construirea unui palat (care le imita pe cele din Bagdad) ai cărui pereţi erau
acoperiţi cu
incrustaţii, mozaicuri şi picturi înfăţişând scuturi, arme, animale de tot soiul,
arbori şi flori.
Bisericile erau decorate în acelaşi spirit. Când el a scos de pretutindeni imaginile
sacre, a
făcut-o pentru a le înlocui cu animale şi păsări. Constantin Copronimul îi lăsase o
pildă
strălucitoare: în biserica Vlahernes, el distrusese un ciclu imagistic cu scene
evanghelice şi le
înlocuise cu „flori, păsări felurite şi alte animale înconjurate de plante printre care
mişunau
cocostârci, corbi şi păuni”. Împăratului i se reproşa faptul că transformase
biserica în „livadă
şi coteţ de păsări”. În locul unei fresce reprezentând Sinodul VI Ecumenic,
Constantin
pusese portretul vizitiului său preferat.
În cursul celei de-a doua perioade iconoclaste, în Apus, Papii Pascal I şi Grigorie IV
au continuat să apere şi să răspândească imaginile sacre. În 835, adică în vremea
persecuţiei
impuse de Teofil, Papa Grigorie IV a decretat că sărbătoarea tuturor sfinţilor,
instituită de
Grigorie III, va fi celebrată de întreaga creştinătate, la 1 noiembrie. În genere,
violenţa
iconoclaştilor a favorizat în Apus, la Roma dar şi în alte locuri (mai ales în Franţa)
cultul
sfinţilor şi al moaştelor. În epoca iconoclastă, numeroase moaşte de sfinţi au fost
mutate în
Franţa (de pildă cele ale Sfântului Guy, în 751; cele ale Sfântului Sebastian, în
826 – la
biserica Sfântul-Médard de la Soissons, cele ale Sfintei Elena, în 840 – la
Hautevilliers, lângă
Reims).
După cum vedem, Biserica Romei nu a cedat ispitei iconoclasmului. Dimpotrivă,
în
faţa iconoclasmului Bisericii Bizantine, ea s-a arătat fermă în venerarea icoanelor,
a sfinţilor
şi a moaştelor.
icoanelor şi a adoptat o serie de măsuri pentru normalizarea vieţii bisericeşti.
Cu toate acestea, doctrina ortodoxă despre imaginea sacră nu a fost acceptată
de
adversarii ei. După cum s-a întâmplat adesea în istoria Bisericii – atât înainte cât
şi după
iconoclasm – nu toată lumea a fost dispusă să primească adevărul proclamat în
mod solemn.
Pacea nu a durat decât 27 de ani, după care a început cea de-a doua perioadă
iconoclastă.
După împărăteasa Irina, tronul i-a revenit lui Nichifor I, un ortodox destul de
căldicel,
care nu a luat nici o hotărâre, nici pro, nici contra icoanelor. Dar urmaşul său,
Leon V
Armeanul (813-820) a socotit că împăraţii iconoclaşti avuseseră mai multe şanse
politice şi
militare decât împăraţii ortodocşi. Din acest motiv, el a hotărât să revină la
iconoclasm. El i-a
cerut lui Ioan Gramaticul – „creierul renaşterii iconoclaste”– să compună un tratat
care să
utilizeze hotărârile precedentului Sinod iconoclast. Acele hotărâri – care primiseră
deja o
replică ortodoxă atât de amplă – au fost aşadar artificial resuscitate pentru a
servi scopurilor
politice ale împăratului, iar al doilea val iconoclast a reprezentat, ca şi primul, o
violare a
suveranităţii Bisericii, o imixtiune a puterii de Stat în chestiunile interioare
bisericeşti. Numai
că împăratul nu mai găsea în rândurile episcopatului sprijinul de care se bucurase
Constantin
Copronimul. În 814, când Ioan Gramaticul şi-a încheiat lucrarea, împăratul a
început să
negocieze cu Sfântul Patriarh Nichifor (810-815) în căutarea unui compromis
potrivit căruia
icoanele nu ar fi fost suprimate, urmând a se interzice doar venerarea lor. Fără să
ameninţe,
împăratul cerea insistent – în numele păcii din Biserică – anumite concesii
iconoclaste. Însă
Sfântul Patriarh a refuzat orice compromis. Sfântul Teodor Studitul – care participa
la discuţii
împreună cu alţi 270 de monahi – i-a spus împăratului că nu era treaba lui să se
amestece în
viaţa internă a Bisericii. Cum discuţiile nu au dus la nimic, au început persecuţiile.
Patriarhului i s-au limitat prerogativele, pentru ca ulterior, în 815, să fie destituit,
exilat şi
înlocuit cu un iconoclast, Teodot I (815-821). În acelaşi an, la Constantinopol (în
Catedrala
Sfânta Sofia) a fost convocat un nou Sinod iconoclast sub preşedinţia Patriarhului
Teodot.
Sinodul nu a fost nici atât de important, nici atât de numeros ca primul. În
general, de-a lungul
acestei a doua perioade, iconoclasmul şi-a pierdut mult din vitalitatea doctrinară.
Iconoclaştii
nu puteau spune nimic nou şi se mărgineau să repete mereu vechile lor
argumente, de mult
respinse de ortodocşi. De această dată, Sinodul a subliniat faptul că icoanele nu
sunt
idoli, dar a poruncit totuşi distrugerea lor. Dar cu toate că în doctrina
iconoclaştilor nu
apăruse nimic nou sau valabil ca punct de vedere, persecuţiile au fost în schimb
din cele mai
violente, atingând forţa celor din vremea lui Constantin Copronimul. Ortodocşii au
fost din
nou martirizaţi, iar icoanele, cărţile sau vasele sfinte decorate cu imagini au fost
distruse.
Iconoclasmul era predat în şcoli şi figura în manuale.
Un alt reviriment a avut loc atunci când împăratul Mihail II a urcat pe tron, în 821.
Deşi iconoclast, el i-a chemat pe ortodocşi din exil şi i-a eliberat din închisori.
Domnia lui a
reprezentat un moment de acalmie. Situaţia s-a schimbat sub domnia fiului lui
Mihail,
împăratul Teofil. Când Ioan Gramaticul a urcat pe Tronul patriarhal (în 837)
persecuţiile s-au
aprins din nou.
La moartea lui Teofil (în ianuarie 842) – fiul său fiind minor – văduva lui, Teodora,
şia
asumat regenţa. Cum aceasta era ortodoxă, cultul icoanelor a fost definitiv
restabilit. La
Constantinopol a avut loc un Sinod pe vremea Patriarhului Metodie (842-846). În
martie 843,
Sinodul a confirmat dogma venerării icoanelor formulată de Sinodul VII Ecumenic,
a aruncat
anatema asupra iconoclaştilor şi a stabilit sărbătorirea Triumfului Ortodoxiei în
prima
duminică a Postului mare, când icoanele urmau să fie venerate în toate bisericile.
E important să remarcăm faptul că iconoclasmul nu se opunea deloc artei ca
atare.
Departe de a fi duşmani ai artei, iconoclaştii o favorizau. Ei nu persecutau decât
reprezentările
lui Hristos, ale Fecioarei şi ale sfinţilor. În acest sens, iconoclasmul secolelor VIIIIX poate fi,
o dată mai mult, apropiat de protestantism, cu singura diferenţă că iconoclaştii
nu lăsau pereţii
bisericilor nepictaţi. Dimpotrivă, aveau mare plăcere din a-i decora cu tot felul de
subiecte
profane, peisaje, reprezentări animaliere etc. Formele pur decorative aveau de
asemenea un
rol important. Arta iconoclastă reprezenta simultan o întoarcere la izvoarele
elenistice şi un
împrumut din Orientul musulman. Mai cu seamă împăratul Teofil a fost un
principe fastuos şi
un mare constructor, care a dat un puternic impuls artei monumentale. El a
poruncit
construirea unui palat (care le imita pe cele din Bagdad) ai cărui pereţi erau
acoperiţi cu
incrustaţii, mozaicuri şi picturi înfăţişând scuturi, arme, animale de tot soiul,
arbori şi flori.
Bisericile erau decorate în acelaşi spirit. Când el a scos de pretutindeni imaginile
sacre, a
făcut-o pentru a le înlocui cu animale şi păsări. Constantin Copronimul îi lăsase o
pildă
strălucitoare: în biserica Vlahernes, el distrusese un ciclu imagistic cu scene
evanghelice şi le
înlocuise cu „flori, păsări felurite şi alte animale înconjurate de plante printre care
mişunau
cocostârci, corbi şi păuni”. Împăratului i se reproşa faptul că transformase
biserica în „livadă
şi coteţ de păsări”. În locul unei fresce reprezentând Sinodul VI Ecumenic,
Constantin
pusese portretul vizitiului său preferat.
În cursul celei de-a doua perioade iconoclaste, în Apus, Papii Pascal I şi Grigorie IV
au continuat să apere şi să răspândească imaginile sacre. În 835, adică în vremea
persecuţiei
impuse de Teofil, Papa Grigorie IV a decretat că sărbătoarea tuturor sfinţilor,
instituită de
Grigorie III, va fi celebrată de întreaga creştinătate, la 1 noiembrie. În genere,
violenţa
iconoclaştilor a favorizat în Apus, la Roma dar şi în alte locuri (mai ales în Franţa)
cultul
sfinţilor şi al moaştelor. În epoca iconoclastă, numeroase moaşte de sfinţi au fost
mutate în
Franţa (de pildă cele ale Sfântului Guy, în 751; cele ale Sfântului Sebastian, în
826 – la
biserica Sfântul-Médard de la Soissons, cele ale Sfintei Elena, în 840 – la
Hautevilliers, lângă
Reims).
După cum vedem, Biserica Romei nu a cedat ispitei iconoclasmului. Dimpotrivă,
în
faţa iconoclasmului Bisericii Bizantine, ea s-a arătat fermă în venerarea icoanelor,
a sfinţilor
şi a moaştelor.
